”TURMALINA” care vindeca.

Turmalina (sau turmalinul) este un cristal semipreţios.

În antichitate, hindușii și grecii au constatat că de exemplu cristalele de turmalină capătă prin
încălzire proprietatea de a atrage obiectele ușoare (cenușa etc.).
În secolul al IV-lea î.Hr. (aproximativ anul 315 î.Hr.) învățatul grec Teofrast a descris o piatră pe
care el o numea lyngourion (în latină lyncurium) și care atrage paiele și așchiile de lemn. Această
piatră este cel mai probabil ceea ce azi numim turmalină.
Primul care a înțeles că proprietățile turmalinei au de a face cu electricitatea a fost însă
naturalistul Carl von Linné în secolul XVII, care pe baza acestei observații a numit turmalina lapis
electricus (piatra electrică).

TURMALINA (-UL)
Termenul turmalină a ajuns în limba română din alte limbi europene
(în germană Turmalin, franceză tourmaline). La origine se află însă cuvântul sinhalez (limba
majoritară vorbită în Sri Lanka) turamali, însemnând „piatră care atrage cenuşa”, ceea ce
reflectă proprietățile piroelectrice ale turmalinei.
În secolul XIX, John Mothée Gaugain a descoperit cîteva din caracteristicile importante ale
piroelectricităţii:
 Sarcina electrică produsă de un cristal de turmalină depinde numai de limitele între care
variază temperatura sa.
 Între două limite de temperatură date, creșterea temperaturii produce aceeași electricitate ca
scăderea acesteia, dar sarcina electrică are semnul opus.
 Cantitatea de sarcină electrică este direct proporţională cu aria secțiunii transversale a
cristalului, dar nu depinde de lungimea acestuia.

La turmalina se poate constata frecvent fenomenul de pleocroism, adică schimbarea culorii în

funcție de direcția de observare. O altă proprietate a cristalelor de turmalină
este piezoelectricitatea, care se manifestă prin polarizarea electrică a cristalului ca urmare a
unei acțiuni mecanice (presiune sau torsiune) aplicată pe o anumită axă a acestuia.
De asemenea, cele mai multe varietăți de turmalină prezintă și proprietatea de piroelectricitate,
adică apariția unei polarizări electrice în urma încălzirii sau răcirii cristalului. Toate materialele
piroelectrice sînt în același timp și piezoelectrice. Turmalina este primul material la care s-au
observat aceste două proprietăți.
 Piroelectricitatea este proprietatea unor anumite cristaleanizotrope (cu proprietăţi fizice
diferite pe lungimea lui) prin care polarizarea electrică spontană depinde de temperatură.
Substanțele care prezintă această proprietate se numesc piroelectrice, iar apariția sarcinilor
electrice la suprafața unui astfel de material în urma încălzii sau răcirii lui se numește efectul
piroelectric.
Materiale cu proprietăţi piroelectrice mai sunt şi cuarţul, materiale ceramice și unii polimeri,
precum și o serie de substanțe organice ca ţesuturile de os şi de tendon şi colagenul.
Principiul de funcționare constă în absorbția razelor luminoase care cad pe suprafaţa
materialului în interiorul acestuia, ceea ce conduce la o mică variație a temperaturii. Ca urmare
a efectului piroelectric, pe suprafețele materialului sensibil se acumulează sarcini electrice.
Dintre toate mineralele naturale de pe pământ numai TURMALINA poartă în sine sarcina
electrică încărcată permanent, fapt pentru care este numită magnet cristalin. Din toată
diversitatea pietrelor este considerată campion absolut pentru spectrul de culori şi nuanţe.
Luciul natural, transparenţa şi duritatea i-au conferit acestui mineral un renume meritat al
pietrei preţioase.
In China şi Coreea, coroana împăratului era împodobită cu cristale de turmalină.
În componenţa sa conţine: potasiu, calciu, magneziu, mangan, fier, siliciu, iod, flor, etc. În
total sunt 26 de microelemente din tabelul lui Mendeleev.

La încălzire, TURMALINA creează un câmp magnetic slab, emană raze infraroşii de undă
lungă (FRAI) şi anioni (ionii încărcaţi negativ), care au următoarele efecte:
 măreşte metabolismul celular, se îmbunătăţeşte schimbul de substanţe;
 îmbunătăţeşte circulaţia sangvină locală;
 restabileşte funcţia sistemului limfatic;
 restabileste sistemele endocrin şi cel hormonal;
 îmbunătăţeşte alimentarea organelor şi ţesuturilor;
 contribuie la menţinerea echilibrului sistemului nervos vegetativ (sistemul de excitare şi
înhibare a psihicului);
 asigură energia vitală pentru organism;
TURMALINA stimulează circulaţia sanguină şi calitatea sângelui, ceea ce permite acestuia să
pătrundă în cele mai subţiri capilare, alimentând organismul cu energie vitală.

Magnetoterapia este o metodă efectivă şi populară a fizioterapiei.

Câmpurile magnetice slabe acţionează pozitiv asupra organismului uman. Au ca rezultat:
 reducerea durerilor şi inflamaţiilor;
 sporirea procesului de vindecare în cazul întinderii ligamentelor, arsurilor, rănilor, fracturilor;
 dilatarea vaselor sangvine.
Câmpurile magnetice influenţează pozitiv asupra funcţiilor inimii – creşte circulaţia sangvină
în vasele coronare ale inimii şi capacitatea de funcţionare a miocardului.

Functiile TURMALINEI:
 Termică. Relaxează muşchii, contribuie la îmbunătăţirea reglării termice, circulaţiei sangvine,
creşterea imunităţii. Activează celulele în acea parte a corpului, care este expusă acţiunii.
 Acţiunea FRAI. Contribuie la menţinerea echilibrului de apă (elimină edemele, dar nu permite
pierderea lichidului), regenerarea ţesuturilor, acţiune antimicrobiană.
 Magnetoterapeutică. Reduce inflamaţiile, sporeşte procesele de vindecare. Se elimină stările
de oboseală si moleseală.
 Actiune asupra punctelor biologic active (ceramica de turmalina are forma de „nasturi”).
 Curativă. Ajută la eliminarea toxinelor, sărurilor. Neutralizează mirosul neplăcut al corpului.
Ajută la alimentarea organismului cu oxigen, îmbunătăteste dispozitia, starea psihică si
sporeste capacitatea de muncă.

Efectele ionizării negative:

 acţiune antialergică;
 reglarea tensiunii arteriale;
 îmbunătăţirea funcţiilor miocardului;
 îmbunătăţirea funcţiilor mucoaselor şi căilor respiratorii;
 descompunerea radicalilor liberi;
 efect calmant pentru sistemul nervos.

Lumina infraroşie reprezintă un tip de iradiere electromagnetică. În rândul de iradieri, aceasta

este amplasată, pe de o parte, după lumina vizibilă; pe de altă parte, cu microunde.

O particularitate a razelor infraroşii este aceea, că orice corp, inclusiv şi organismul

uman, nu numai absoarbe sau reflectă iradierea, ci este şi o sursă a acestora.
Iradierea infraroşie este un factor al mediului ambiant, care acţionează asupra corpului uman.
Această acţiune este condiţionată de efectul termic. Creşterea temperaturii în rezultatul
absorbţiei razelor infraroşii de către ţesuturi duce la reacţii cu caracter: local (hiperemia,
mărirea permeabilităţii vaselor) şi general (intensificarea metabolismului, termoreglarea,
etc.).
Iradierea infraroşie, invizibilă pentru ochiul uman, pătrunde în ţesuturi la adâncime de 3-7
cm. La pătrunderea razelor infraroşii în organismul uman, în primul rând „răspund” molecule
 de apă (se ştie că 70% din corpul uman reprezintă apa). Aceste molecule reanimează celulele
şi stimulează circulaţia sangvină, ceea ce nu poate să nu aibă efect asupra metabolismului,
deoarece are loc îmbogăţirea organismului cu oxigen.
Iradierea cu infraroşii şi-a găsit aplicaţii pe scară largă în practica medicală,
cosmetologie. Este un asistent foarte bun pentru menţinerea sănătăţii şi bunei dispoziţii,
reduce oboseala şi păstrează capacitatea de muncă şi moralul ridicat.
Tratamentul cu raze infraroşii ocupă un loc important în terapia şi medicina multor ţări.
Medicina japoneză, cum scrie, de exemplu, doctorul Iamaiaki în cartea sa „Terapia infraroşie”, a
atins rezultate foarte bune: se micşorează durerile în cazul arsurilor, se reduce perioada de
recuperare, rămân mai puţine cicatrice, scade tensiunea arterială mărită.
Mai multe laboratoare ştiinţifice anunţă despre efectele, obţinute în urma cercetărilor
FRAI:
 nimicirea unor tipuri de viruşi de hepatită;
 neutralizarea acţiunii dăunătoare a câmpurilor electromagnetice;
 tratamentul distrofiei;
 tratamentul hemoroizilor;
 creşterea producerii insulinei la bolnavii de diabet;
 neutralizarea iradierii radioactive;
 ciroza ficatului;
 cicatricele cheloide devin mai moi şi, în unele cazuri, chiar dispar.

Magnetoterapia prezintă acţiunea cu câmpuri magnetice slabe, care se exercită asupra

organismului în scopuri de tratament şi profilaxie.
Mecanismele de acţiune fiziologică şi terapeutică a câmpurilor magnetice slabe:
Sistemul nervos. Acţiunea benefică asupra somnului şi solicitării emoţionale.
Sistemul cardio-vascular. Se măreşte circulaţia sangvină în capilare.
Îmbunătăţirea permiabilităţii vaselor sangvine şi a pielii. În rezultat, are loc creşterea procesului
de resorbţie a edemelor şi medicamentelor administrate.
Datorită acestui efect, magnetoterapia şi-a găsit aplicaţii largi în cazul traumatismelor, rănilor
şi urmărilor acestora.
Are loc sporirea proceselor metabolice în zona regenerării oaselor (în cazul fracturilor
procesul de regenerare a ţesutului osos este mai intens şi decurge mai rapid).
Are loc creşterea cantităţii de proteină generală, globulinelor şi creşte concentraţia lor în
ţesuturi.
Totodată, are loc şi schimbarea structurii proteinelor, se micşorează conţinutul acidului lactic
(excesul acidului lactic duce la încordare şi apariţia durerilor în muşchi) nu numai în sânge, ci
şi în ficat şi muşchi.
Are loc redistribuirea microelemtelor în organism (K, Na, Fe, Mg, Cu, etc.)