Sunteți pe pagina 1din 12

Grecia antică

este denumirea dată teritoriilor unde a luat naştere şi s-a dezvoltat civilizaţia vechilor greci.

Caracteristici generale
Insulele greceşti sunt recunoscute drept locul de naştere al vieţii intelectuale occidentale.
Pentru a înţelege impactul considerabil al civilizaţiei greceşti asupra tuturor realizărilor
culturale viitoare ale Europei, trebuie să ne întoarcem la perioada primordială a umanităţii,
cea mitologică. Mitologia greacă reprezintă un ansamblu de legende care provin din religia
vechii civilizaţii elene, cu zei creatori, intrigi în Eden şi eroi civilizatori. Aceste poveşti erau
cunoscute de către toţi grecii din antichitate şi, în pofida scepticismului unor gânditori, le
ofereau oamenilor atât ritualuri, cât şi istorie.

În mitologia greacă zeii panteonului capătă însuşiri omeneşti, însă rămân, înainte de toate,
personificări ale forţelor universului, care acţionează asupra vieţii şi destinului oamenilor,
explicând ceea ce pare inexplicabil într-un mod raţional. Ei sunt mai mult sau mai puţin
schimbători şi, cu toate că uneori par a avea simţul dreptăţii, sunt adesea meschini sau
răzbunători. Lumea mitologiei greceşti este complexă, plină de monştri, războaie, intrigi şi zei
care intervin în permanenţă. Aceste credinţe pot fi comparate cu modul în care unii
creaţionişti creştini din zilele noastre echivalează literal Biblia cu istoria lor.

În zilele noastre mitologia greacă rămâne nu doar sursa unor motive şi trimiteri literare, dar şi
a unor poveşti fermecătoare care continuă să fascineze. Mitologia greacă rămâne o referinţă
culturală importantă mult timp după ce religia greacă, de care a fost legată, a încetat să se mai
practice. A existat o revoltă creştină de desfigurare sau distrugere a idolilor şi a altor imagini
care reflectau cultul public al zeilor. Creştinismul a înlocuit păgânismul ca religie oficială a
Imperiului Roman în 391, când a fost declarat unica religie a imperiului. Literatura reprezenta
o problemă mai dificilă pentru creştini, deoarece influenţa mitologiei greceşti nu s-ar fi putut
elimina peste noapte fără distrugerea operelor lui Homer, Theocrit, Vergiliu, Ovidiu şi a altor
autori, valori culturale universale. Chiar si literatura creştină cea mai entuziastă face adesea
trimiteri la mitologia greacă şi romană, tot aşa cum în scrierile de bază ale religiei creştine
regăsim înţelepciunea şi unele dintre judecăţile filosofilor greci.

Scrierile timpurii
Cele mai vechi opere literare europene care s-au păstrat sunt Iliada şi Odiseea, ambele scrise
în greaca veche, probabil înainte de anul 700 î.Hr. şi atribuite lui Homer. Dintre alte poeme
epice timpurii s-au păstrat cele ale lui Hesiod, primul poet didactic. Poemele care tratează
teme mitologice, cunoscute drept "Imnurile Homerice", datează din 800–300 î.Hr. Din operele
multor poeţi greci din această perioadă, printre care autorii de elegii Tyrtaeus, Theognis,
Solon, Semonides din Amorgos, Archilochus şi Hipponax s-au păstrat doar fragmente.
Poemele lirice cele mai personale aparţin lui Alceu, Sappho şi Anacreon. Lirica doriană
pentru reprezentaţii corale s-a dezvoltat în operele lui Alcman, Ibycus şi Stesichorus şi a atins
perfecţiunea în operele lui Pindar, Simonide din Ceos şi Bacchylide.
Perioada clasică

Statuetă din bronz descoperită în Egipt (Muzeul Luvru), sec II-I î.Hr.

Teatrul grec s-a dezvoltat din cântecele şi dansurile din cadrul ceremoniilor care aveau loc în
cinstea lui Dionysos la Atena. În Atena s-au compus trei tipuri de piese: tragedia, comedia şi
piesele cu satiri; ultimele nu păreau a fi luate prea în serios, cel puţin în perioada
iluminismului grec (450-400). Originile tragediei şi ale comediei ateniene sunt incerte. O
condiţie principală se pare că a fost existenţa, timp de secole, a unui cor, care avea un lider şi
care intona un cântec despre un erou legendar. Ulterior liderul, în loc să cânte despre acest
erou, a început să-l întruchipeze. Tradiţia aristotelică defineşte tragedia drept o piesă despre
oameni de condiţie superioară, cum ar fi eroii, regii şi zeii, a căror existenţă fericită suferă o
lovitură şi care vorbesc un limbaj elevat. Este important să se înţeleagă că, la începuturile
sale, teatrul a fost o formă de ritual religios şi că, deşi a devenit în Atena, în perioada clasică,
o modalitate de relaxare şi distracţie, cu atât mai distractiv cu cât era mai sângeros, natura sa
religioasă a rămas mereu vie în conştiinţa publicului. Din acest motiv, teatrul prezintă
caracteristicile universale ale oricărui ritual religios, explicând relaţia dintre om şi divinitate,
dintre om şi lumea materială, violenţa şi originile acesteia şi încercând să controleze
iraţionalul şi lumea materială.

Tragedia, în tradiţia aristotelică, are rolul de a purifica sufletul de "frică şi milă " –catharsis-
un tratament terapeutic al tulburărilor emoţionale prin empatie cu drama eroului. În sec. al V-
lea î.Hr. tragedia a fost dezvoltată de către trei dintre cei mai mari dramaturgi din istoria
teatrului, Eschil, Sofocle şi Euripide. La fel de celebrat a fost cel mai de seamă reprezentant al
vechii comedii atice, Aristofan. Simplificând definiţia, comedia priveşte oameni obişnuiţi a
căror existenţă suferă o tranziţie de la împrejurări nefavorabile la împrejurări favorabile şi
care vorbesc un limbaj obişnuit. Alţi scriitori care au dezvoltat acest gen sunt Cratinus şi
Eupolis, despre care se cunosc foarte puţine lucruri. Umorul zgomotos al acestor opere
timpurii a fost înlocuit de umorul mai temperat al "comediei mijlocii" şi în cele din urmă de
"noua comedie", care a fixat forma acestui nou tip de piesă de teatru. Cel mai cunoscut autor
din perioada noii comedii greceşti este Menandru.

Istoriografia a început în Grecia cu opera bogată şi larg răspândită a lui Herodot, relatările
precise şi complete ale lui Tucidide şi naraţiunea alertă a lui Xenofan. În cursul acestei scurte
perioade a literaturii ateniene au apărut scrieri filosofice de o profunzime fără precedent:
operele lui Platon şi Aristotel au avut un efect incalculabil asupra gândirii occidentale.
În scrierile sale de tinereţe, Platon (întemeietorul Academiei) a încercat să transmită spiritul
învăţăturilor lui Socrate şi să consemneze cu exactitate conversaţiile maestrului în dialogurile
sale, care rămân principala noastră sursă de informare cu privire la aceste conversaţii.
Capodopera dialogurilor de maturitate ale lui Platon este Republica. Dialogul începe cu o
conversaţie a lui Socrate despre natura justiţiei, dar trece direct la o dezbatere amplă cu privire
la virtuţile dreptăţii, înţelepciunii, curajului şi moderaţiei, aşa cum se manifestă atât în fiinţele
umane individuale, cât şi în societate în ansamblul său. Acest plan al societăţii sau al
persoanei ideale necesită relatări amănunţite despre cunoaşterea omenească şi despre tipul de
programe educaţionale prin care ea poate fi însuşită atât de bărbaţi, cât şi de femei, şi este
surprins prin alegoria peşterii, o imagine plastică a posibilităţilor vieţii umane.

Despre Aristotel se spune că a scris 150 de tratate filosofice. Cele 30 care s-au păstrat
abordează subiecte extrem de variate, de la biologie şi fizică la etică, estetică şi politică.
Despre multe dintre ele se crede că nu sunt, totuşi, decât "note de lectură", şi nu tratate
complete, cizelate, iar câteva dintre ele se pare că nu sunt scrise de Aristotel, ci de membri ai
şcolii sale.

Retorica greacă, extrem de apreciată în lumea antică, a fost dusă la perfecţiune în timpurile
sale. Printre cei mai apreciaţi oratori se numără Antiphon, Andocides, Lysias, Isocrates,
Isaeus, Lycurgus, Aeschines şi Demostene, considerat cel mai mare dintre toţi. Se consideră
că literatura greacă clasică ia sfârşit o dată cu moartea lui Aristotel şi a lui Demostene (c. 322
î.Hr.). Cei mai mari scriitori ai perioadei clasice au anumite caracteristici comune: economia
de cuvinte, expresia directă, subtilitatea raţionamentului şi preocuparea pentru formă.

Literatura greacă târzie

Aristofan, dramaturg

Următoarea perioadă a literaturii greceşti a atins apogeul în Alexandria elenistică, unde au


scris şi au predat un mare număr de filosofi, dramaturgi, poeţi, istorici şi bibliotecari. Apar noi
genuri, precum poezia bucolică, şi noi ediţii erudite ale operelor clasicilor din perioadele
anterioare. Poeziile lui Callimachus, "Bucolicele" lui Theocrit şi epopeea lui Apollonius
Rhodius sunt recunoscute ca opere importante ale literaturii universale. Producţia literară la
momentul la care romanii preiau controlul asupra zonei mediteraneene este enormă, un
amestec eterogen, de la sublim la pedant şi emfatic. O mare parte din scrierile acestei perioade
s-au pierdut. În urma cuceririi Greciei de către romani, gândirea şi cultura greacă, predate pe
scară largă în rândurile aristocraţiei romane de către sclavii-profesori au exercitat o influenţă
considerabilă în lumea romană. Printre cei mai mari scriitori ai acestei perioade se numără
istoricii Polybius, Josephus şi Dio Cassius, biograful Plutarh, filosofii Philo şi Dio
Chrysostom şi autorul de romane Lucian. O mare operă romană scrisă sub influenţa greacă au
fost meditaţiile filosofice ale lui Marcus Aurelius. Odată cu răspândirea creştinismului,
lieratura greacă ia o nouă întorsătură, după cum o atestă numeroase scrieri ale Părinţilor
Bisericii. Religia domină literatura Imperiului Bizantin şi contituie sursa unui bogat tezaur
scris, în general necunoscut în Occident. Excepţii notabile sunt operele unor istorici precum
Procopiu, Anna Comnena, George Acropolita, Împăratul Ion al VI-lea şi ale unor autori de
antologii, Photius.

Arta în Grecia antică

Începuturi
Chiar şi înainte de sosirea primilor greci în zonă, Insulele Ciclade din Marea Egee produceau
opere de artă remarcabil de fin echilibrate şi statuete albe, din marmură. Sculptura
semiabstractă din secolul XX este marcată de asemănarea cu cea antică.

O influenţă de lungă durată a avut civilizaţia minoiană din Creta. Frescele luminoase,
decorative, ale cretanilor, olăritul şi podoabele metalice au fost adoptate şi imitate de populaţii
vorbitoare de limba greacă, care s-au aşezat pe pământul grecesc în aproximativ secolul XX
î.Hr. În zilele noastre, această civilizaţie se numeşte miceniană, după un oraş din nordul
Greciei, Micene, unde au fost descoperite măşti de aur care acopereau feţele conducătorilor
sau regilor morţi.

Micenienii erau mai războinici decât cretanii şi curând au ajuns să-şi dezvolte un stil propriu,
cu reprezentări ale războiului şi ale scenelor de vânătoare, care erau desenate şi imprimate pe
cupe de aur sau pe săbii de bronz. Clădirile care au supravieţuit sunt cavouri mari şi mari
citadele, cum ar fi cele din Micene şi Tirint, compuse din blocuri masive de piatră care erau
aşezate laolaltă.

Umanizarea artei
După destrămarea societăţii miceniene care a avut loc în secolul al XII-lea î.Hr., a urmat o
lungă eră neagră de agitaţie şi de emigrări în masă. Acestea au dat naştere unei societăţi
diferite (de cetate-stat) şi unui tip de artă intens umanizată, pe care mare parte a oamenilor o
asociază grecilor. Trăsătura ei distinctivă se datorează mult religiei greceşti, care reprezenta
zeii şi zeiţele drept fiinţe umane superdotate. Ca urmare, era normal ca arta greacă să se
concentreze asupra figurii umane, fie că reprezenta un zeu umanizat, fie o fiinţă asemănătoare
zeilor.

Dintre reprezentările artistice practicate de greci, sculptura este cea mai bine reprezentată, mai
ales din cauza faptului că picturile lor nu au supravieţuit peste timp. Sculptura de mari
dimensiuni şi de mari ambiţii (sculptura monumentală) s-a dezvoltat doar târziu, în secolul
VII î.Hr., fiind probabil inspirată de contactele cu Egiptul. Prima perioadă a sculpturii
greceşti, cunoscută ca perioada arhaică, a durat cam până în anul 480 î.Hr. Tipurile ei
caracteristice au fost nudul unui tânăr, în poziţie verticală, şi fecioara îmbrăcată, ambele
sculpturi fiind reprezentate cu un zâmbet larg (evident o convenţie fixă) pe faţă, care astăzi
pare ciudat, "un zâmbet arhaic".

Animată şi vie
Într-un timp surprinzător de scurt, aceste personaje au devenit realiste şi veridice, încetând să
devină obiecte, ca un stâlp, cu intenţia de a fi admirate doar din faţă. Redarea convenţională a
corpului (kouros) a fost înlocuită cu una mai detaliată şi de mare acurateţe în ce priveşte
musculatura, în timp ce îmbrăcămintea purtată s-a sculptat cu tot mai multă măiestrie.

Perioada clasică, care a durat cam din anul 480 î.Hr. până în anul 323 î.Hr., este deseori
privită ca o culme a realizărilor artistice greceşti. Inovaţiile în sculptură au început să apară tot
mai rapid, personajele în poziţie verticală au făcut loc personajelor surprinse într-o varietate
de poziţii naturale, cum ar fi "Suliţaşul" (Doriphorus) şi Apollo cu braţul întins din Templul
lui Zeus din Olympia, ale căror forme par să fie dictate de originea lor, dintr-o lespede de
marmură, în poziţie verticală.

Inovaţii
Inovări similare s-au produs şi în sculptura basoreliefurilor (sculpturi realizate astfel încât
personajele ies dintr-un fundal dar nu sunt separate de acesta) şi în ansamblurile statuare din
bronz.

Multe capodopere ale sculpturii clasice au dispărut de mult şi sunt cunoscute azi doar după
nume. Printre acestea se află şi două mari statui ale lui Zeus şi Atena create de maestrul
atenian Fidias. Cea mai mare parte a lucrărilor în marmură care au supravieţuit nu au fost
create pentru contemplarea individuală, ci au fost gândite pentru a face parte din decorarea, de
ansamblu, a unui templu (mai ales basoreliefurile care le înconjurau şi sculpturile individuale
plasate în interiorul unui fronton triunghiular la fiecare capăt al clădirii).

Sculptura, pictura şi arhitectura au fost astfel combinate încât să creeze temple somptuoase şi
locuri pline de culoare, mult mai colorate decât ne imaginăm, deoarece statuile greceşti, care
astăzi par a fi o artă atât de sobră, erau de fapt pictate complet şi erau echipate cu tot felul de
podoabe, ca de exemplu ochi aplicaţi care probabil le confereau o aparenţă strălucitoare, uşor
exotică.

Parthenonul
Reliefurile clasice cele mai frumoase şi sculpturile din fronton făceau parte din templul
atenian Parthenos, mai bine cunoscut sub numele de Parthenon. Cele mai multe sculpturi
aparţin colecţiei Elgin şi se găsesc în British Museum din Londra, însă Parthenonul însuşi
supravieţuieşte ca o ruină nobilă.

Parthenonul este cel mai mare dintr-o serie de temple situate pe Acropolis (citadelă), în Atena.
Toate aceste temple au fost înălţate în a doua jumătate a secolului V î.Hr. (culme a perioadei
clasice) pentru a înlocui clădirile distruse din timpul războaielor medice. Pe lângă Parthenon,
pe Acropolis se mai află şi mai micul templu al lui Atena Nike, Erecteum, cu cariatidele lui
distinctive (stâlpi sculptaţi sub formă de femei) şi o mare poartă de intrare, numită Propylea.
Pericle, omul de stat atenian, a pus în aplicare acest program ambiţios al construirii de clădiri.
Lucrările de construcţie au fost supravegheate de Fidias, care a creat şi colosala statuie a
Atenei, de mult pierdută, dar care pe vremuri a fost plasată în interiorul Parthenonului.
Arhitecţii Parthenonului propriu-zis au fost Callicratis şi Ictimus; se cunosc puţine despre ei,
în ciuda faptului că Ictimus a mai proiectat încă un templu splendid, care se mai găseşte, şi
azi, în localitatea Basse din Arcadia.

Un stil simplu
Elementele unui templu grecesc sunt remarcabil de simple. Clădiri, ca Parthenonul, constau
dintr-o structură rectangulară, înconjurată de coloane şi împodobită cu un acoperiş înălţat în
pantă. Diferenţele de detalii de pe columne şi ariile de deasupra lor defineau stilul arhitectural
din care proveneau: simplitate, masivitate, pentru stilul doric, cu capitoliile mari şi capătul
columnei ca un sul, pentru stilul ionic, iar cel corintian având în capătul columnelor o acantă
decorată cu frunze sculptate.

Marile realizări ale arhitecturii greceşti nu s-au datorat doar cunoştinţelor tehnice, ci ele au
rezultat dintr-un simţ deosebit al proporţiilor şi o conştientizare acută, vizuală; un exemplu
caracteristic era obiceiul grecesc de a decora coloanele astfel încât să fie uşor bombate la
mijloc, ceea ce compensa iluzia de concavitate (curbura spre interior) dată de o coloană
perfect verticală, atunci când era privită de la distanţă.

Arta greacă a olăritului

Pictura grecească s-a păstrat până în zilele noastre doar pe vase care erau fabricate în cantităţi
imense, cu scopul de a păstra vinul şi uleiul pentru uz casnic sau pentru export. Scenele de pe
vase reprezintă una din sursele principale de informare despre felul de viaţă grecesc. Acestea
au apărut pentru prima dată (aproximativ 600 î.Hr.) în stilul ilustrării negre, prin care
obiectele erau pictate cu siluete negre pe fundalul roşu, natural, al vasului. Detaliile interne
(de exemplu ochii pe o faţă complet neagră) trebuiau să fie scobite până la materialul roşu de
bază. Cam din 530 î.Hr., pictorii au început să lucreze în aşa numita tehnică a ilustrării în
roşu, adică tehnică opusă celei dinainte, colorând în negru fundalul, lăsând personajele în
culoarea naturală a vasului şi pictând detaliile interne ale acestora. Ambele metode prezentau
avantaje, dar niciuna nu se asemăna cu picturile realizate liber, pe fundalul alb al "lekythos", o
urnă elegantă, relativ rară, care era cel mai adesea utilizată în scopuri funerare.
Grecia clasică

Literatura Greciei antice se referă la literatura scrisă în greaca veche de la cele mai vechi
opere scrise în limba greacă până în secolul al [V-lea şi ridicarea Imperiului Bizantin.

Cele mai importante opere de la începuturile literaturii greceşti îi aparţin lui Homer, Iliada şi
Odiseea. Celălalt mare poet al perioadei preclasice a fost Hesiod. Cele trei opere ale sale care
s-au păstrat până în prezent sunt Muncile şi Zilele şi Teogonia.

Cei doi poeţi lirici mai importanţi au fost Sappho şi Pindar. Tot grecii au inventat şi teatrul şi
au creat opere care sunt încă recunoscute ca fiind printre cele mai bune scrise vreodată. Dintre
sutele de tragedii scrise şi reprezentate în epoca clasică, s-au păstrat doar câteva piese a trei
autori: Eschil, Sofocle, şi Euripide.

Asemenea tragediei, comedia a apărut dintr-un ritual în cinstea lui Dionysos, doar că în acest
caz piesele conţineau obscenităţi, insulte şi vulgarităţi. Piesele care s-au păstrat, aparţinând lui
Aristofan, au reprezentat un model pentru generaţiile şi epocile viitoare. Menander este
considerat ca fiind cel mai bun dintre scriitorii Noii comedii.

Doi dintre cei mai importanţi istorici care au trăit vreodată au scris în timpul epocii clasice
greceşti: Herodot şi Tucidide. Un al treilea istoric, Xenophon, şi-a început opera, 'Hellenica',
de unde a terminat Tucidide, din 411 î. Hr. până în 362 î. Hr.

Cele mai mari realizări în proză din secolul al IV-lea sunt din domeniul filozofiei. Au existat
mulţi filozofi greci, dar trei s-au detaşat de restul: Socrate, Platon, şi Aristotel. În istoria
gândirii umane, Platon practic nu are rivali.

Elenismul

Până în 338 î.Hr., toate oraşele state greceşti, cu excepţia Spartei au fost cucerite de Filip al II-
lea al Macedoniei. Fiul lui Filip, Alexandru cel Mare, a extins mult cuceririle tatălui său.
Oraşul Alexandria din nordul Egiptului a devenit începând cu secolul al III-lea î. Hr. centrul
principal al culturii greceşti. Poezia greacă a înflorit în special în secolul al III-lea î. Hr. Poeţii
principali au fost Teocrit, Callimah, şi Apollonius din Rodos. Teocrit, care a trăit aproximativ
din 310 până în 250 î. Hr., a fost creatorul poeziei pastorale, un gen dezvoltat apoi de poetul
roman Vergilius în Ecloge.

Epoca Romană

Istoricii cei mai importanţi din perioada de după Alexandru au fost Timaeus, Polibius,
Diodorus Siculus, Dionysius din Halicarnas, Appian din Alexandria, Arrian, şi Plutarh.
Perioada de timp acoperită începe de la sfârşitul secolului al IV-lea î. Hr. până în secolul al II-
lea d.Hr.

Eratostenes din Alexandria, care a murit aproximativ în 194 î. Hr., a scris în domeniul
astronomiei şi geografiei, dar lucrările sale sunt cunoscute în principal din descrieri ulterioare.
Una dintre cele mai importante contribuţii ale perioadei elenistice o reprezintă traducerea
Vechiului Testament în greceşte. Acest proces a avut loc la Alexandria, şi a fost terminat până
la sfârşitul secolului al II-lea î. Hr. Numele Septuagint înseamnă "şaptezeci", din tradiţia că 72
de scribi au fost implicaţi în proiect.

Teatrul
a fost creat de greci în secolul V î.Hr. S-a născut din serbările organizate în cinstea zeului
Dionis, zeul viţei-de-vie, al vinului şi al veseliei. Un grup de bărbaţi îl reprezentau pe zeu şi
pe însoţitorii săi, satirii, costumaţi cu blănuri şi coarne de ţap („tragos”), cântând şi dansând
în jurul unui altar. Treptat, din grupul respectiv, numit cor, s-a desprins o persoană, apoi două,
mai multe - actorii - care schimbau replici cu corul.

În timp s-au amenajat locuri speciale pentru reprezentaţiile teatrale (amfiteatre) şi s-au scris
texte speciale interpretate de actori şi cor. Autorii greci au scris tragedii şi comedii. Cei mai
de seamă autori de tragedii au fost Eschil, Sofocle şi Euripide, iar cel mai important autor de
comedii a fost Aristofan.

Istoria Greciei

Civilizaţia egeeană înainte de 1600 î.Hr.

Grecia miceniană cca. 1600–1200 î.Hr.

Secolele întunecate greceşti cca. 1200–800 î.Hr.

Grecia antică 800–323 î.Hr

. Grecia elenistică 323 î.Hr.–146 î.Hr.

Grecia romană 146 î.Hr.–330

Imperiul Bizantin 330–1453

Grecia otomană 1453–1822

Grecia modernă după 1822


Mitologia greacă

cuprinde o colecţie de mituri care provin din Grecia antică. Aceste povestiri, familiare tuturor
grecilor antici, formau fundamentele ritualurilor lor şi erau o reprezentare a lumii, cel puţin
până la Pitagora. Această mitologie este, în mare parte, sursa celei romane.

Prezentare
Mitologia greacă este una dintre mitologiile cele mai temeinic prelucrate poetic, astfel că nu
dispunem decât aproape numai de izvoare literare şi filozofice (Homer, Hesiod, Pindar,
Platon, Lukian), speculaţii anecdotice (Ailianos), antimitografii (Euhemeros, Xenophanes),
eseuri teologice (Plutarh) şi rareori de informaţii ale istoricilor, capturate direct din tradiţie
(Herodot, Pausanias, Thukydides); totuşi deşi chiar acestea din urmă au pus în circulaţie
informaţii intermediare, preluate de alţii anterior, mitologia greacă este o mitologie
pragmatică, adesea anecdotică, reflectând fie cruzimile sălbăticiei precivilizaţiei arcadice, fie
conflictele între ionieni şi dorieni, fie chiar lipsa de scrupul în lupta de organizare a vieţii
primelor grupuri sociale statornice şi a spaţiului comercial maritim.

Mitologia greacă şi-a elaborat un panteon aproape exclusiv antropomorfic, amoral,


sacralizând defecte umane capitale (viclenia, adulterul, incestul, paricidul şi fratricidul şi în
genere crima, vanitatea, trufia, lăcomia, nedreptatea).

Oratorul Isokrates (436 - 338 î.Hr.) scrie că poeţii "au istorisit asemenea poveşti despre zei,
cum nu ar cuteza nimeni să rostească nici despre duşmani; căci ei le-au reproşat zeilor nu
numai răpiri, adultere şi acceptare de plocoane de la oameni, ci şi că s-ar fi înfruptat din
carnea propiilor copii, că şi-ar fi emasculat taţii, că şi-ar fi pus în lanţuri mamele precum şi
multe alte fărădelegi născocite pe seama lor" (Asupra schimbului de bunuri, XI, 38).

Zeii greci nu sunt numai prin excelenţă antropomorfi, nu au numai firi omeneşti, dar de fapt
nu dispun de atribute divine în sens major (departe de absolutul concept ulterior din filozofia
greacă); în miturile timpurii, aceşti zei au chiar puteri limitate (mai ales în epopeile homerice);
de ex. când Zeus îşi izgoneşte fiica (Thetis), îi cere: "Du-te fără ca Hera să te poată zări"
(Iliada, I, 522-523); aceştia au nevoie de informatori şi crainici, ca să afle despre mersul
lumii; sunt supuşi surprizelor şi manevraţi de certuri, ambiţii, orgoliu, capricii, fiind impulsivi
şi răzbunători (deşi unii "teologi" antici, ca Hesiod, au încercat să justifice aceste trăsături).
Tot panteonul olimpian - lipsit de măreţie -duce o viaţă de clan certăreţ lipsit de norme
morale, incestuos, excesiv în actele erotice. În ciuda faptului că hrana şi băutura lor sunt,
teoretic, ambrozia şi nectarul, zeii Helladei mănâncă şi beau din belşug vin şi cărnuri, iar
atunci când vizitează pe oameni, dorm, suferă de boli şi, ca orice societate primitivă, ascultă
muzica lui Apollon şi a Muzelor numai la ospeţe. Deşi lacomi de sacrificii, pe care le doresc
adesea în hecatombă, în mod paradoxal, ei nu suportă să vadă cadavre.

Spirit lucid, Euripides pune în gura unui personaj din tragedia Hyppolitos o afirmaţie dură:
"Zeii ar trebui să fie mai înţelepţi decât muritorii".
Miturile apar în societăţile primitive când nu au nici un scop artistic în sine, fiind absorbite de
cultură, ca o materie primă a ei, în etapele istorice ulterioare, de consolidare a civilizaţiei.
Ramura indoeuropeană, venind în sudul Europei, şi-a adus propiile mituri arice (în primul
rând cultul lui Dyaus Pitar, devenit Zeus) şi a absorbit mitologiile locale (egeeană, pelasgă),
ca şi miturile dispersate ale unor populaţii mărunte, despre care nu mai ştim decât ce oferă tot
miturile greceşti, de ex. frecvenţa pomenirii traiului troglodit al arcadienilor. Probabil de
acolo şi persistenţa până într-o anumită epocă a sacrificiilor umane, ca şi a fetişismului (zeii
înşeşi au fetişuri); de asemeni, supravieţuirea animismului, în nenumăratele Nimfe, Dryade,
Hamadryade, Naiade, Oceanide ş.a. Erau stăruitoare şi tradiţiile totemice, aduse din fondul
aric comun sau împrumutate de la populaţiile locale: Hera era uneori simbolizată de o vacă
(Homer o numea "cea cu ochi de vacă"); Zeus era uneori taur, doica sa Amaltheia era capră,
Athena era bufniţă, iar Apollon lup; tribul mirmidonilor avea ca strămoş totemic furnics
(myrmex), iar imaginile culturale cretene trădează şi ele o amplă zoolatrie, provenită din
totemuri.

Lumea mitologiei greceşti este complexă: monştrii, războaie, intrigi şi zei indiscreţi sunt
numeroşi, iar genealogia lor se încrucişează deseori.

Este important de reţinut că grecii antici amestecau evenimentele din mitologia lor cu cele din
istorie. De asemenea Iliada şi Odiseea sunt considerate istorice.

Personajele mitologiei greceşti


Cei doisprezece zei din Olimp

1. Afrodita
2. Apollo
3. Ares
4. Artemis
5. Atena
6. Demetra
7. Hera, zeiţa supremă, fiica lui Cronos şi a Rheei, sora lui Zeus, Poseidon şi Hades
8. Hephaistos
9. Hermes
10. Hestia
11. Poseidon
12. Zeus, zeul suprem, cel mai mic dintre fii lui Cronos şi al Rheei. Fraţii lui sunt
Poseidon, zeul apelor, şi Hades, zeul lumii subterane

Alte divinităţi

 Atlas creat Pământul şi a  Gorgonele


 Haos sau Chaos născut atât zei cât o Medusa
 Charon şi monştrii, printre o Stheno
 Graţiile care şi Cronos o Euryale
 Dionysos  Eos  Hades
 Eros  Epimethee  Hecate
 Gaia, Zeiţa  Erebos  [[Helios]
Pământ. Aceasta a  Giganţii  Selene
 [[Morfeu]  Illythia
 Muzele  Hebe
o Clio  Ceto
o Euterpe  Aether
o Thalia  Phorcys
o Melpomen  Pontus
e  Thaumas
o Terpsichor  Nereus
e
o Erato
o Polyhymni
a
o Urania
o Calliope
 Nemesis
 Nimfele
o Calypso
o Dryadele
o Nereidele
o Amphirita
 Nyx
 Pan
 Persephona
(Persefona)
 Oceanus
 Prometeu
 Proteu
 Titanii
o Coeus
o Crius
o Cronos
o Oceanus
o Iapetus
o Hyperion
 Mnemosyne
 Phoebe
 Rhea, soţia lui
Cronos. Este
mama zeului
suprem, Zeus
 Tethys
 Theia
 Themis
 Ciclopii
 Ursitoare (Moirae)
o Clothos
o Lachesis
o Atropos
 Eris
 Thanatos
Bibliografie
1. Eliade/Culianu – "Dicţionar al religiilor", Editura Humanitas, Bucureşti, 1993.
2. Drimba, Ovidiu – "Istoria culturii şi civilizaţiei", Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, vol. I,
Bucureşti, 1984.
3. Stan, Alexandru şi Rus, Remus – "Istoria religiilor", Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991.