ATITUDINEA

„Sunteți pentru privatizare sau împotriva ei? Credeți că ar trebui interzis fumatul in
locurile publice? Vă plac manelele sau le detestați? Preferați muzica rock sau dance?
Coca sau Pepsi Cola? Țineți cu Steaua, cu Dinamo sau cu Rapid? După cum sugerează
aceste întrebări fiecare dintre noi are anumite reacții pozitive sau negative față de anumite
persoane, lucruri, situații sau idei. Aceste reacții se numesc atitudini și sunt
omniprezente în diferitele forme ale activității umane.” ( Crăciun, 2005)

Definiții

ATITUDINE, manieră de a fi într-o situaţie. Conceptul de atitudine acoperă diverse

semnificaţii. El desemnează orientarea gândirii, dispoziţiile profunde ale fiinţei noastre, starea de
spirit proprie nouă în faţa anumitor valori (efortul creator, bani...) etc. Există atitudini personale,
care nu pun în cauză decât individul (preferinţele estetice, de exemplu), şi atitudini sociale
(opţiunile politice), care au o incidenţă asupra grupurilor. Dar ceea ce le caracterizează şi pe
unele şi pe altele este faptul că întotdeauna este vorba de un ansamblu de reacţii personale faţă de
un obiect determinat: animal, persoană, idee sau lucru. Subiectul însuşi le percepe ca făcând
parte integrantă din personalitatea sa, ceea ce face ca atitudinile să fie foarte înrudite cu
trăsăturile de caracter. Cu cât Eul este mai puternic cu atât atitudinile sunt mai independente,
mai deschise şi mai suple. Cu cât eul este mai slab cu atât atitudinile sunt mai rigide.
(Sillamy,1998,p.37)

În Dicționar de psihologie socială (1981) atitudinea este definite ca o„ variabilă psihologică

latentă, stabilă, structurată în timp, în cadrul relației dintre persoană și ambianța sa. A. se situează
la intersecția mai multor categorii de fenomene psihice (cognitive, avective, voliționale) fiind
expresia organizării lor selective într-o structură care ne permite să ne explicăm, pentru o durată
de timp mai mare, cum anume vor funcționa procesele psihice ale persoanei și să anticipăm
asupra conduitei probabile pe care o va manifesta persoana într-o anumită situație. A. este o
organizare durabilă de motive, emoții, percepții în raport cu un anumit aspect al universului
individual, un sindrom durabil de răspunsuri consistente la anumiți stimuli sociali. A. reflectă
fidel forma în care experiența anterioară este acumulată, conservată și organizată la individ,
când acesta abordează o situație nouă. Fiind cheia înțelegerii organizării comportamentului pe
termen lung, a nu se confundă cu comportamentul, între cele două categorii neexistând o relație
direcă, liniară, izomorfă; A. se manifestă probabilistic în comportament, ceea ce face ca în planul
cercetării concrete să devină necesară elaborarea unor modele de concordanță între
comportament și a. Termenul de a. poate fi folosit atât în raport cu individul izolat, exprimând o
stare subiectivă sau mentală de pregătire pentru acțiune, cât și în raport cu conduita unui grup
care urmează anumite modele culturale și, deci, exprimă atitudini commune.

În psihologia socială termenul își păstrează această din urmă semnificație.”

Un alt dicționar psihologic explică termenul într-o manieră aemenătoare, referindu-se la

„forme de comportament latent ce sa manifestă ca dispoziții determinate, de a răspunde selectiv
la incitațiile ce acționează asupra subiectului. Atitudinile pun în joc ființa umană în totalitate
stabilind relații cu obiectele personale sau situații. În atitudini sunt două tipuri de mișcări: de
apropiere și de retragere.

Se pot determina atitudini individuale care exprimă ca o amprentă caracteristicile diferențiale.

Atidunile sociale, fiind foarte variate, se exprimă și ca reacții și caracteristici personale privind
lumea valorilor sociale și a relațiilor în care sunt incorporate valori sociale.Ontogenetic se poate
vorbi de atitudinea copiilor față de copiii de aceeași vârstă, de vârste mai mici și mai mari și
atitudinile copiilor față de adulții de diferite vârste.

Atitudinile se studiază prin diferite metode, scări metrice, teste proiective, chestionare, interviuri
etc., atât în domeniul problemelor de psihologie a vârstelor cât și în cele de psihologie socială.
Dintre aceste metode scările de atitudini prezintă un mai mare interes.

Atitudinile psihosociale sunt predispoziții permanente ale unui individ de a reacționa într-un sens
oricare ar fi situația. Se poate avea o atitudine față de o rasă (rasism, anisemitism) de o țară
(antienglez) de un grup social (antiburghez) de o idee, de un produs. Într-un mod general
atitudinea psihosocială face ca individual să acționeze pro sau contra față de un element al
mediului extern.

Se vorbește de aemenea de atitudine pentru a caracteriza o constantă a comportamentului:

optimism, pesimism, agresivitate etc. Aceste atitudini sunt foarte diverse și oglindesc aspecte și
caracteristici mai profunde față de propria persoană. În contactul cu alte persoane se disting trei
atitudini de influentă asupra altuia: decizia, evaluarea, suportul. Se disting de asemenea trei
atitudini de non-influență: ancheta informației, înțelegerea și atitudinea mixtă- interpretarea.

În scările de atitudini există câteva caracteristici: direcția, gradul, intensitatea, coerența,

eficacitatea, proiecția.” Dicționar enciclopedic de psihologie (1979)

R. Doron și F. Parot precizează în Dicționar de psihologie (1999) că atitudinea a fost

„introdusă la sfîrşitul secolului al XlX-lea în psihologia experimentală şi devenită rapid unul din
conceptele centrale ale psihologiei sociale (G. W. Allport, 1935), noţiunea de atitudine califică
dispoziţia internă a individului faţă de un element al lumii sociale (grup social, probleme ale
societăţii etc), orientând conduita adoptată în prezenţa, reală sau simbolică, a acestui element. O
atitudine nu poate fi surprinsă direct, astfel încât măsurarea ei necesită recurgerea la un anumit
instrument numit scală de atitudini, compusă dintr-un ansamblu de întrebări care permit
explorarea diferitelor faţete. Ne asigurăm de coerenţa opiniilor exprimate ca răspuns la aceste
întrebări înainte de a le combina într-un indice cantitativ unic. Una din primele scale a fost
propusă de E. S. Bogardus pentru măsurarea distanţei sociale interetnice. Majoritatea autorilor
concep atitudinea ca pe o structură integrativă tridimensională avînd un caracter în acelaşi timp
cognitiv (judecăţi, credinţe, cunoştinţe), afectiv (sentimente favorabile sau defavorabile) şi co-
nativ (tendinţa de acţiune). Componenta co-nativă ar prezice mai bine comportamentul
individului, cu condiţia ca atitudinea şi conduita să fie legate de un element al lumii sociale bine
specificat. Teoriile sunt divergente în privinţa originii atitudinilor: intrinsecă, pentru cei care, ca
T. W. Adorno, fac apel la variabile ale personalităţii; extrinsecă, pentru cei care postulează
modurile de achiziţie, cum ar fi condiţionarea sau învăţarea socială. Deşi relativ stabilă, o
atitudine se poate modifica, iar numeroase lucrări consacrate acestei probleme arată că: a) o
comunicare este cu atât mai persuasivă cu cât sursa emiţătoare este mai competentă, credibilă şi
simpatică; b) este mai eficace să se prezinte în acelaşi timp argumentele pro şi contra şi c) este
mai bine, în caz de pericol, să se expună mijloacele de a face faţă, mai degrabă decît de a se
limita la apelarea la frică. Principalele teorii ale schimbării de atitudine o consideră fie din
perspectivă neobehavioristă (Şcoala de la Yale, din care fac parte C. I. Hovland şi W. McGuire),
fie dintr-un punct de vedere strict cognitivist (teoria coerenţei şi, în special, cea a disonanţei
cognitive propusă de L. Festinger).

Atitudinea în psihologie

Atitudinile sun trăsăturile de caracter ce reprezintă poziții ale subiectului fată de cele din jur,
un mod de a se raporta la evenimentele existenței sale în lume. Totuși nu orice atitudine poate fi
considerată trăsătură de caracter. În sensul larg al termenului de atitudine intră și atitudinile
singulare , circumstanțiale. La nivelul caracterului ne interesează doar acelea care sunt stabile și
generalizate, fiind proprii subiectului în cauză, întemeindu-se pe convingeri puternice. Existența
unei trăsături de caracter nu poate fi dedusă numai din observarea câtorva comportamente.

Definim atitudinea ca o modalitate de raportare la o clasă generală de obiecte sau feomene și prin
care subiectul se orientează subiectiv și se autoreglează preferențial.

Atitudinile ce definesc domeniul caracterului au două componente: una include motivație,

scopuri și preoupări cognitive corespunzătoare. A doua este executivă și presupune un mod de
autoreglare a subietului, deseori fiind necesare eforturi voluntare importante. Dacă prima
componentă este preponderentă, spunem că, în acest caz, caracterul este dominant de afecte și
orientări intelectuale, dar relativ deficitar sub raport voluntar. Importanță are și componenta
voluntară. Nu numai pentru că în absența ei atitudinea nu se finalizează în acțiuni coerente, ci și
pentru că acestă componentă voluntară are un caracter mai general, putând sa depășească
atitudini de o categorie cu alta și să se manifeste în orice situație, constant. În acest caz vorbim
de un caracter dominat de vointă, indiferent de orientările sale atitudinale.
În privința clasificării atitudinilor cel mai adecvat criteriu de clasificare este domeniul în care el
se manifestă, aceasta pentru că atitudinile sunt întotdeauna atitudini față de „ceva”. Din această
perspectivă, cea mai importantă categorie de atitudini este cea față de oameni. Dacă această
atitudine se centrează pozitiv pe ideea de om ca valoare supremă, atunci omul trebuie înțeles în
primul rând ca scop și abia apoi ca mijloc.

Atitudini care exprimă o valoare și sunt profund înrădăcinate în structurile de bază ale
personalității pot fi descoperite prin observarea cu atenție a concordanței între vorba și fapta
subiectului. Fără această concordanță nu avem atitudini stabile, ci atitudini superficiale care nu
intră în componența caracterului. Atitudinile și calitățile voluntare asociate lor sunt corelate,
interdependente și chiar organizate într-un sistem prin integrări la diverse niveluri. Sistemul
atitudinilor stabile (caracterul) poate fi comparat cu piramida conceptuală, numai ca spre
deosebire de ea, care este aceeași la toți oamenii, piramida atitudinilor caracteriale diferă de la un
subiect la altul. (Boncu et al, 1999,p.135-137)

Termenul de atitudine a fost introdus in psihologie mai întâi ca o predispoziție a centrilor

senzoriali sau motori pentru o anumită excitație sau pentru un impuls permanent. În sens larg
atitudinea a fost concepută ca deprindere de a introduce obişnuitul în prestaţia individuală care
se abate de la obişnuit. În utilizarea comună conceptul de atitudine este folosit cu sensul de
dispoziţie a psihicului de a acţiona sau reacţiona într-o anumită direcţie. Denumind acel
fenomen particular, respectiv faptul că anumiţi stimuli acţionează uneori puternic, alteori slab,
alteori nu acţionează deloc, conceptul de atitudine este foarte important în special pentru
psihologia fenomenelor sufleteşti complexe. A fi orientat atitudinal înseamnă: a fi pregătit
pentru ceva anume, chiar dacă acest ceva anume nu este conştientizat, căci a fi orientat
atitudinal echivalează cu a avea o direcţie apriorică spre ceva precis, indiferent dacă acesta
este sau nu reprezentat. Atitudinea are întotdeauna un punct de orientare care poate fi conştient
sau inconştient, căci o combinaţie deja pregătită de conţinuturi va sublinia în actul de apercepţie
a unui nou conţinut acele calităţi sau momente care apar ca ţinînd de conţinutul subiectiv. Are
loc atunci o selecţie sau o judecată care exclude elementele nepotrivite. De ceea ce este potrivit
sau nepotrivit decide combinaţia sau constelaţia gata pregătite.

Conceptul de atitudine este întrucâtva înrudit cu acela de apercepție al lui Wundt, cu deosebire că
acesta din urmă închide în sine procesul relației dintre conținutul disponibil și conținutul nou, de
aperceput, în timp ce conceptul de atitudine se referă exclusiv la conținutul subiectiv disponibil.
Apercepția este cumva podul care unește conținutul deja existent și disponibil cu conținutul nou,
în vreme ce atitudinea este contrafortul podului de pe un mal al apei, iar conțitunul nou,
contrafortul de pe celălalt mal. Atitudinea semnifică o aşteptare, iar aşteptarea acţionează
întotdeauna selectiv şi orientativ. Un conţinut puternic accentuat, situat în orizontul
conştiinţei, alcătuieşte (uneori împreună cu alte conţinuturi) o anume constelaţie, echivalentă
cu o anume atitudine, căci un astfel de conţinut al conştiinţei favorizează percepţia şi apercepţia
asemănătorului şi inhibă percepţia şi apercepţia neasemănătorului. El îşi produce astfel atitudinea
care îi corespunde. Acest fenomen automat este o cauză esenţială a unilateralităţii orientării
conştiente. Ceea ce ar duce la o pierdere deplină a echilibrului dacă în psihic nu ar exista o
funcţie autoreglatoare, compensatoare care corectează atitudinea conştientă. În acest sens,
dualitatea atitudinii este un fenomen normal care se manifestă supărător numai atunci
cînd unilateralitatea conştientă este excesivă.

De fapt, atitudinea este un fenomen individual care se refuză modului de examinare ştiinţific.
în practică se pot distinge anumite tipuri de atitudine, în măsura în care se pot distinge şi
anumite funcţii psihice. De regulă, dacă o funcţie ajunge să predomine, atunci apare şi o
atitudine tipică. Fiecare funcţie diferenţiată provoacă o constelaţie de conţinuturi care
determină o atitudine corespunzătoare. Intelectualul, afectivul, senzitivul au, fiecare, o
atitudine tipică. în afară de aceste tipuri de atitudine pur psihologică, al căror număr s-ar putea
înmulţi, există şi tipuri sociale, anume acelea care poartă pecetea unei reprezentări collective,
Aceste atitudini determinate colectiv sunt oricum foarte importante, în unele cazuri chiar
superioare ca însemnătate atitudinilor individuale. (Jung,1997,p.447-451)

Conform lui Petru Iliuț (2009) „termenul de atitudine desemnează, atât în psihosociologie cât
și în alte disclipline sociale, un indicator sintetic al stării de conștiință, al procesului de
interacțiune dintre diverse cunoștințe, evaluări și intenții: atitudinile sunt oarecum o rezultantă a
acestui proces. Astfel ele apar în calitate de principii unificatoare în relația dintre individ și
lume.”

Alte definiții ale mai multor autori culese de Iliuț:

O atitudine este o stare mintală și nervoasă de pregătire -cristalizată pe baza experienței- care
exercită o influență direcțională sau dinamică asupra răspunsurilor individului față de toate
obiectele cu care el este în relație. (Allport, 1971)

Atitudinea desemnează în psihologia socială, maniera în care o persoană se situează în raport

cu obiectele de valoare. (Stoetzel, 1963)

Atitudinea este o predispoziție mintală dobândită, mai mult sau mai puțin durabilă, e a recționa
într-un mod caracteristic (obișnuit favorabil sau nefavorabil) față de persoane, obiecte, situații,
idei sau idealuri cu care individul vine în contact. (Roșca, 1943)

Atitudinea este o dispoziție direcțională, având un substract mai puțin cognitiv și mai mult
afectiv și conativ, o natură mai puțin nativă și mai mult socială, și un caracter mai mult dinamic
decât postural și static. ( Chircev, 1941)

Atitudinea este o modalitate relativ constantă de raportare a individului sau grupului față de
anumite laturi ale vieții sociale și față de propia persoană. (Popescu-Neveanu, 1978)

S. Chelcea (2003) definește atitudinea ca fiind „poziția unei persoane sau a unui grup de
acceptare sau pespingere, cu o intenitate mai mare sau mai mică, a fenomenelor,
obiectelor,persoanelor, grupurilor sau instituțiilor.”
Atitudinea este , astfel, o dispoziție psihică dobândită și are caracter social, chiar dacă nu
înseamnă luare de poziție numai față de obiecte sociale, în ea se exprimă în mod manifest
influența mediului sociocultural: coloratura de grup este proprie atât atitudinilor de grup, cât și
celor individuale.

În cazul atitudinii avem de-a face cu o strânsă împletire de procese cognitive, afective și
conative: evaluarea, aprobarea sau dezaprobarea obiectului atitudinii noastre (componenta
afectivă) se bazează întotdeauna pe informații depre acel obiect, care pot fi, bineînțeles, mai mult
sau mai puțin ample și corecte (componenta cognitivă). Atitudinea este totodată o predispoziție
de a acționa, un impuls motivațional (componenta conativă).

Atitudinea are un caracter relativ stabil în timp. În multe definiții atitudinile sunt caracterizate ca
fiind „sisteme durabile de evaluări”. Atitudinile sunt mult mai rezistente la schimbări decât
cunoștințele pure, tocmai pentru că în ele este prezent elementul afectiv. Deși având originea
preponderent în exterior, atitudinea devine o variabilă latentă, o predispoziție, o stare subiectivă,
ceva interior și virtual. (Iliuț, 2009)

Formarea atitudinilor

Gavreliuc A. prezintă trei surse majore de formare a atitudinilor

 Învățarea socială;
 Compararea socială;
 Factorii genetici.

Învățarea socială- cele mai cunoscute forme de învățare socială sunt:

— condiţionarea clasică

O învăţare implicită prin asociaţii şi se întemeiază pe următorul principiu: cînd un stimul îl

precede cu regularitate pe un altul, primul stimul devine un „semnal“ pentru apariţia celui de-al
doilea. Prin urmare, cînd primul stimul se manifestă, subiecţii învăţă să aştepte că urmează
stimulul consecutiv. Printr-un mecanism recurent de acest tip se achiziţionează acelaşi tip de
reacţie la cei doi stimuli, reacţia devenind manifestă.

— condiţionarea subliminală

expunerea frecventă la stimuli care se manifestă chiar sub pragul conştienţei determină o
schimbare atitudinală.

— condiţionarea instrumentală

subiectul învaţă punctul de vedere „bun“ şi primeşte, în schimb, o recompensă simbolică, prin
întărirea răspunsului său „corect“.
— modelarea atitudinală prin preluarea comportamentului „celuilalt“

vor construi un model atitudinal şi o conduită convergentă nu cu ceea ce spun, ci cu ceea ce fac
cei cu care relaţionează.

Compararea socială se bizuie pe o perspectivă teoretică construită de L. Festinger (1954) ce

susţine că atitudinile sociale se achiziţionează nu doar prin învăţare socială, ci şi printr-un proces
de comparare simbolică şi semantică pe care subiectul o efectuează cu „celălalt“ similar şi
semnificativ, pentru a stabili dacă lectura realităţii la care a ajuns este relevantă şi adecvată.

Factorii genetici

Studii longitudinale efectuate de echipele coordonate de R. Arvey (1989, 2000) şi L.Keller

(1992, 2003, 2009) indică o corelaţie semnificativă între consistenţa genetică şi similaritatea
atitudinală, prin comparaţiile atitudinilor subiecţilor–gemeni monozigoţi (identici) sau dizigoţi
(diferiţi) faţă de o serie de instanţe sociale: în același mediul social / în medii diferite.

Caracteristicile atitudinilor după I.Al. Dumitru:

Caracteristici de stare ale atitudinilor:

1. Atitudinea este o stare psihică dispozițională, de pregătire a individului în vederea

acțiunii. Este o variabilă ascunsă a personalității, inobservabilă direct care prefigurează
anticipat o anumită modalitate de acțiune a individului.
2. Atitudinea este un fenomen relațional ; ea exprimă o relație selectiv-preferențială a
subiectului cu obiectele lumii înconjurătoare care dobândesc, astfel, valoare pentru
acesta. Atitudinea reprezintă, deci, referința continuă la valori. Atitudinea și valoarea
formează împreună o configurație, un sistem care „odata fixat în individ acționează
automat în cea mai mare parte, la nivel subconștient” (Linton, 1968)
3. Atitudinea este un fenomen bipolar ; ea variază în intensitate și direcție pe un continuum
de la polul pozitiv, prin neutru , la cel negativ. Cel mai adesea o atitudine este pro sau
contra, dar o problămă deosebită o constituie nivelul „zero” al atitudinii (cea neutră).
4. Atitudinea nu este înnăscută ci se dobândește în ontogeneza individului, în procesul
socialăzării acestuia; atitudinile se achiziționează prin învățare socială și experiență.
5. Atitudinea este o formațiune psihică ce include în structura sa elemente de natură
cognitivă, afectivă și conativ-comportamentală.
6. Atitudinile se structurează și funcționează la nivelu personalității ca un sistem. Ele
formează anumite grupaje (clusters), anumite seturi atitudinale raportate la anumite
valori.

Caracteristici dinamic- procesuale ale atitudinilor:

1. Atitudinile au un rol de direcționare și dinamizare a comportamenului si conduitei

individului.
2. Atitudinile, organizate sistematic determină stabilitatea relativă a structurilor de
personalitate ale individului. Stabilitatea și durabilitatea atitudinilor explică rezistența la
schimbare a individului.
3. Atitudinile, devin motive fundamentale ale activității și comportamentului individului.
Ele au rol în adaptarea la solicitările externe, în apărarea eului și în orientarea
activităților, relațiilor și interacțiunilor individului.
Alte funcții ale atitudinilor: (Smith, Brunner, White, 1976, apud. Dumitru, 2001)
- Reflectarea sau exprimarea valorilor înpărtășite de persoană;
- Satisfacerea, în mod indirect, a unor trebuințe fundamentale;
- Realizarea unei consistențe conportamentale;
- Identificarea persoanei cu grupurile sociale preferate:
- Conferirea unui sens propriei existențe.

Ca variabile latente, situate în zona virtual-subiectivului, atitudinile se exprimă în

opinii și comportamente. Relația dintre atitudini (ceea ce simt, gândesc și intenționează să
facă oamenii), opinii declarate (ceea ce ei spun) și comportament (ceea ce fac ei efectiv)
este exprimată la nivelul simțului comun ca unitate și congruență între vorbă, gând, fapt.
Opiniile sunt expresii verbale ale atitudinilor. Ele sunt descrieri subiectuale care
exprimă poziția (atitudinea) unei persoane față de un anumit obiect de care ea este
interesată cognitiv, afectiv și pragmatic. Opinia este motivată afectivo-cognitiv și dă
expresie unor interese particulare sau colective. (Dumitru, 2001)

Crăciun D. amintește câteva aspecte importante:

- Atitudinea este o experiență personală cu substrat neurobiologic, și, ca atare, nu poate
fi măsurată decât indirect prin manifestările ei comportamentale sau psihofiziologice;
- Atitudinile constituie un ansamblu de elemente cognitive relative la un obiect cărora
le sunt asociate efecte pozitive sau negative;
- Atitudinile preced și prefigurează comportamentul;
- Individul produce reacții adaptate și consistente față de obiectele asociate atitudinii.

Proprietățile atitudinii:

 Valența. Se referă la dimensiunea evaluativ afectivă a atitudinilor. O atitudine

poate fi pozitivă sau negativă, favorabilă sau defavorabilă față de un anumit
obiect.
 Intensitatea. Reprezintă gradul în care o atitudine se apropie de polii extremi
ai unor scale bipolare de tipul „pozitiv”- „negativ” sau „favorabil”-
„nefavorabil”. Cu cât o atitudine se apropie mai mult de o extremă sau alta
acestor scale, cu atât intensitatea ei etste mai mare.
 Centralitatea. Se referă la poziția unei atitudini în ansamblul de elemente
identitare ale individului- valori, apartenențe sociale, aptitudini etc. Asocierea
 mai mult sau mai putin subliniată cu unul din aceste elemente determină
gradul ei de centralitate.
 Accesibilitatea.Se raportează la forța legăturii care unește atitudinea de
obiectul ei. Cu cât această legătură este mai puternică și mai stabilă, cu atât
mai mare este probabilitatea și rapiditatea cu care atitudinea va fi activată în
prezența obiectului.

Funcțiile atitudinilor

Și Crăciun D. amintește patru funcții esențiale ale atitudinilor în concordanță cu cele descrise de
Ion Al. Dumitru : funcția cognitivă, funcția adaptativă, funcția expresivă, funcția de apărare a
Eului. Alte funcții enumerate de Jean-Claude Arbic (2002) apud. Crăciun (2005): funcția
energetică sau tonică (atitudinile determină natura și intensitatea motivațiilor), funcția reglatoare.

Atitudini și concepte conexe după Boza, M. (2010)

-Atitudini și valori: Se consideră că atitudinile și comportamentele sunt influențate de valori sau

chiar că atitudinile derivă din acestea. Astfel, formarea unei atitudini este determinată de
valoarea care o „supervizează”.

-Atitudini și reprezentări sociale:Autoarea susține că atitudinile sunt precursoarele reprezentării

și că orice obiect al reprezentării este și obiect al unei atitudini adică în orice reprezentare se pot
găsi elemente care sa fie considerate pozitive sau negative de către persoana în cauză. Aceste
două componente evaluative ale reprezentării sunt defapt piesele de bază ale atitudinii fată de
obiectul reprezentării. Atunci când o prsoană își schimbă atitudinea, nu se schimbă structura
reprezentării ci doar modul in care aceasta este evaluată.

-Atitudini și opinii: În limbajul comun , aceste două concepte se suprapun adesea, dar acoperă
realități diferite: opinia se referă la un fapt singular, se exprimă verbal sau printr-un omportament
simplu fiind un fapt de conștiintă și de gândire, în timp ce atituinea este mai mult o dispoziție
psihologică mai largă și mai stabilă ce se exprimă adesea prin reacții și poate fi parțial sau
integral inconștientă.

-Atitudini și convingeri: Convingerea poate fi definită ca ansamblu de atitudini proprii fiecărui

individ. Conform celor trei componente ale atitudinii enumerate mai sus, după ceilalți autori (
cognitivă, afectivă, conativă) și convingerile se pot definii ca ansamblu de idei, informații pe
care un individ le deține. Mai pe scurt noțiunea de convingere o înglobează pe cea de atitudine.

-Atitudini și motivații: Motivația este rezultatul stările de tensiune internă ale individului
provocate de nevoi. Există numeroase puncte comune între motivații și atitudini dar pot fi
diferențiate astfel: obiectul motivației este mai precis decât cel al atitudinii ( o nevoie) dar este
mai puțin stabilă. Motivațiile pot sta la baza atitudinilor dar și cele din urmă pot fi la originea
emergenței motivațiilor.
-Atitudini și ideologii: Ideologiile au fost definite ca fiind grupuri ori configurații de atitudini și
convingeri interdependente sau organizate în jurul unei teme sociale dominante precum
liberalismul sau conservatorismul. ( Converse, 1964; Newcomb, 1950, apud. Boza, 2010)

-Atitudini rasiale și ideologii: Rasismul a fost definit ca un ameste de afecte negative față de
persoanele de altă culoare, naționalitate, entie etc. Însă unii cercetători au afirmat că această
ideologie nu se bazează pe o experiență reală, concretă ci pe „semntimente adânc înrădăcinate de
moralitate socială și proprietate și pe stereotipuri și teme rasiale învățate timpuriu.” ( Kinder și
Sears, 1981, apud. Boza, 2010)

-Atitudini și comportamente: În general se consideră că atitudinea întemeiază comportamentul.

Totuși numeroase experimente au demonstrat decalajul care poate exista între cele două deoarece
atitudinile se pot modifica rapid în funcție de anumite evenimente.

Un alt autor, B. Voicu, amintește termenul de atitudine alături de valori in aceeași manieră ca
și M. Boza susținând că atitudinile sunt mai elementare iar valorile mai profunde, determinându-
le pe cele dintâi. Totodată precizează că acesta este punctul general de vedere în sociologia de
azi: atitudinile se referă mai degrabă la obiecte și situații specifice, în timp ce valorile reprezintă
orientări asociate unor clsae mai generale de obiecte și situații.

Practic o valoare sau o orientare de valoare se poate manifesta prin mai multe atitudini pe care
defapt le determină sau le generează. Și atitudinile pot fi determinate la randu lor de mai multe
valori diferite. Spre exemplu atitudinea față de un partid politic poate fi determinată de orientrea
valorică către o anumită ideologie (tradiționalism), preferința latentă pentru oameni având
profilul similar cu liderii partidului respectiv. (Aligică et. al., 2011)

Interesul- tip special de atitudine (Oprescu, 1991)

În mod curent interesul este considerat acel fenomen motivațional specific ca „tendintă de a da
atenție unor obiecte, persoane sau situații, dea fi atras de ele, de a găsi satisfacții în ele.” Este o
atitudine stabilă de natură afectiv-cognitivă.

Interesul, ca fenomen psihologic este definit de P.P. Neveanu ca raport de corespondență între
cerințele interne, tendințele subiectului și o serie de obiecte și acțiuni, astfel încât subiectul se
orientează activ și din proprie inițiativă spre obiectele sau acțiunile respective, iar aceste prezintă
o valentă majoră pentru subiect, îl atrag și îi dau satisfacție...Deși interesul se constituie în raport
cu anumite tendințe, ele nu se reduc la trebuințe și motive deoarece se prezintă în exterior ca
relații și atitudini.

Interesul ca modalitate atitudinală se manitestă cu precădere în plan cognitiv dar este susținut
afectiv. Nu se identifică însă cu atracția și preferința, acestea fiind premise în construirea
interesului. Nu se identifică nici cu curiozitatea ci se relevă ca o atitudine activă, pozitivă,
stabilă, exprimând un raport preferențial , conștient, constant, durabil față de obiect sau
activitate.

Interesul ca și atitudine se integrează particularităților de personalitate: „Interpretat atitudinal,

interesul se definește ca fiind acea însușire a personalității ce se manifestă ca orientare selectivă,
relativ stabilă a omului, asupra anumitor categorii de obiecte, fenomene sau activități, ca relație
cognitivă, conștient, selectivă, pozitivă, preferențială, constantă, durabilă față de anumite obiecte,
fenomene, domenii de activitate, menite să-i satisfacă acestuia anumite trebuințe materiale sau
spirituale.”

Interesul ara aceeași structură tridimensională ca și atitudinea incluzând aspectele: cognitiv,

afectiv și volițional.

Cu toate acestea, unii autori amintesc faptul că interesul nu se identifică total cu atitudinea, ele
sunt două variabile distincte ale personalității. După S. Larcebeau ( apud. Oprescu, 1991) în timp
ce atitudinile se exprimă în opiniile emise de subiect și în acțiunile sale înteresele se traduc prin
alegeri exprimate sau manifestate; în timp ce atitudinea se exprimă doar față de oameni, valori,
sisteme de găndire, interesul se manifestă și față de obiecte, activițăți; aceasta denotă că noțiunea
de interes are o sferă mai largă și un conținut mai bogat decât cel al noțiunii de atitudine.

Așadar interesul este condiderat, de către unii autori, „atitudine cu trăsături specifice”.

Schimbarea atitudinilor

Dobândite prin învățare și experientă, atitudinile sunt relații stabile. Ele pot fi modificate de o
varietate de cauze. M. Zlate ( apud. Oprescu, 1991) le amintește pe următoarele:

1) Gradul de organizare, structurare și profunzime. Unele atitudini sunt foarte profunde,

legate de particularitățile individului, iar altele sunt mai puțin profunde, mai superficiale,
legate mai mult de particularitățile situației în care apar.
2) Intensitatea și extensia lor. Nu toate atitudinile sunt la fel de intense. Nu toate sunt legate
între ele. Cele mai intense, sunt, de regulă, cele cărora individul le acordă o semnificație
deosebită.
3) Structura psihologică internă a atitudinii. Atitudinea se formează întotdeauna în raport
cu un anumit obiect. Pentru aceasta este nevoie de un minim de informații despre obiectul
respectiv. În primă fază hotărâtoare este calitatea acestora însă odată cu schimbarea
cantității de informații se poate schimba și atitudinea față de obiect.
4) Particularitățile noilor informații. Dacă subiectul va recepționa informații care corespund
vechilor atitudini, acest fapt va favoriza întărirea lor; dacă, dipotrivă, subiectul
recepționează informații contrare atitudinilor sale, care contrazic fie pozitiv, fie negativ
atitudinea, probabilitatea schimbării atitudinii crește. Planul cel mai implicat în procesul
schimbării atitudinii este cel afectiv. Cu cât atitudinile sunt mai labile din punct de vedere
afectiv, cu atât ele pot fi mai ușor schimbate, și invers, cu cât ele sunt mai intim și mai
 adâc implantate în afectivitatea individului, mai marcante, cu atât posibilitatea schimbării
va fi mai mică.
5) Centralitatea sau periferiabilitatea psihică a obiectului atitudinii. Unele obiecte ale
atitudinii sunt mai apropiate, altele mai îndepărtate de sfera motivațională a individului.
De aceea schimbarea atitudinii depinde și de acest factor.

Cea mai eficace și, ca atare, cea mai utilizată tehnică pentru schimbarea atitudinii constă în
schimbarea situației sau a semnificațiilor ei. Atitudinea se formează în strânsă dependență de
particularitățile împrejurărilor. Dacă evenimentele sunt percepute pozitiv, se va permite
constituirea unor opinii favorabile; dacă însă situația va fi negativă, cu elemente care nu
satisfac nici parțial diversele tipuri de trebuințe, atunci își vor face apariția atitudinile
nefavorabile.

Optimismul și pesimismul ca atitudini fată de viață

S-a vorbit destul de des în ultima perioada despre importanța unei gândiri pozitive de-a lungul
întregii existențe, despre beneficiile unei atitudini optimiste în detrimentul celei pesimiste.

Martin E.P. Seligman (2004) care a studiat îndelung cele două tipologii afirmă că „cee ace îi
definește pe pesimiști este că tind să creadă că evenimentele neplăcute vor dura mai mult timp,
vor submina tot ce întreprind și apare în viața lor. Optimiștii care se confruntă cu aceleași
greutăți pe lumea asta se gândesc la necazurile lor într-o manieră opusă. Își închipuie că
înfrângerea este numai un pas înapoi temporar, iar cauzele se limitează numai la situația
respectivă. Optimiștii cred că înfrângerea nu e din vina lor: circumstanțele, ghinionul sau alte
persoane au generat-o. Pe astfel de oameni eșecul nu îi demoralizează. Puși într-o situație
proastă, o percep ca pe o provocare și își dau și mai mult silința.”

Viața îl aruncă pe optimist în același vârtej de necazuri și tragedii ca și pe pesimist, numai că

optimistul navighează mai bine prin ele. După o înfrângere optimistul se repune pe picioare și,
desi viața i-a fost afectată, o ia de la capăt. Pesimistul renunță și cade în depresie. Grație
perseverenței sale, optimistul realizează mai mult la slijbă, la școală și pe terenul de sport.
Optimistul se bucură de o sănătate fizică mai bună, și foare probabil, trăiește mai mult. Chiar și
când lucrurile merg bine pentru pesimist, el rămâne obsedat de spectrul catastrofei.

J. Keller explică importanța unei atitudini pozitive prin intermediul unor metafore și citate:

„Gândește-te că atitudinea ta este un filtru mintal prin care percepi lumea. Filtrul prin care unii
oameni văd lumea este optimist (aceste persoane văd jumătatea plină a paharului) când filtrul
altora este negativ (aceste persoane văd jumătatea goală a paharului). Atitudinea este fereastra
către lume și este de datoria ta să păstrezi fereastra curată. Ceea ce trebuie să înțelegi este că ai
întotdeauna posibilitatea de a alege. Poți lăsa petele să se adune pe fereastră și să privești viața
printr-un geam murdar. Dar o asemenea abordare își are consecințele ei și, din păcate, nu sunt
deloc plăcute. Vei trece prin viață ca o persoană negativistă și frustrată. Dar există o cale- când te
vei hotărî să folosești buretele și să ștergi fereastra, adică să îți schimbi atitudinea, viața se va
schimba și ea, devenind mai luminoasă și mai însorită.”

Fără o atitudine pozitivă nu vei putea activa celelalte principia ale succesului.

Succesul începe și se termină cu atitudinea pe care o ai! Consideră-te imediat un învingător

atunci când faci primul pas și întreprinzi acel lucru de care te temi. Începi să înțelegi ce
recompense extraordinare poți primi atunci când ești dispus să-ți dezvolți o atitudine pozitivă

„Unui om i se poate lua totul, în afară de un singur lucru: cea mai importantă dintre libertățile
omenești- aceea de a-și alege atitudinea în orice împrejurări, de a-și alege calea.”„Sunt convins
că numai 10% din viață reprezintă ceea ce mi se întâmplă, restul de 90% reprezentând modul în
care reacționez. Suntem la comanda propriei noastre atitudini.” ( Keller,2010)
Bibliografie
1) Aligică, D.P., Beciu, C., Chelcea, L., Dobrică,P., Ghețău,V., Grunberg, L., Hatos,A., Matei.,
A., Păunescu, M., Pitulac, T., Șerban, M., Tufiș, C.D., Tufiș, P.A., Vintilă-Gițulescu, C., Voicu,
B., Voicu, M., (2011), Sociologie, Iași: Polirom

2) Bogdan-Tucicov,A.,Chelcea,S.,Golu,M.,Golu,P.,Mamali,C.,Pânzaru,P., (1981), Dicționar de

psihologie socială, București: Editura Științifică și Enciclopedică

3) Boncu,Ș.,Cosmovici,A.,Dafinoiu,I.,Dîrțu,C.M.,Havărneanu,C.,(1999),Psihologie compendiu
pentru bacalaureat și admitere în facultate, Iași:Polirom

4) Boza, M., (2010), Atitudinile sociale și schimbarea lor, Iași: Polirom

5) Crăciun, D., (2005), Psihologie socială, București: Editura ASE

6) Doron, R., Parot, F., (1999), Dicționar de psihologie,București: Humanitas

7) Dumitru, I.Al.,(2001), Peronalitate: atitudini și valori, Timișoara: Editura de Vest

8) Gavreliuc, A.,(2007), De la relațiile interpersonale la comunicarea sociala- Psihologia

socială și stadiile progresive ale articulării sinelui, Iași: Polirom

9) Iliuț, P.,(2009) Psihologie social și sociopsihologie,Iași: Polirom

10) Jung,C.G.,(1997), Tipuri psihologice,București: Humanitas

11) Keller, J.,(2010), Atitudinea este totul,București: Curtea Veche Publishing

12) Oprescu, V., (1991), Aptitudini și atitudini, București: Editura Științifică

13) Seligman, M. E. P., (2004), Optimismul se învață, București: Humanitas

14) Sillamy, N.,(1998), Larousse Dicţionar de Psihologie. București: Univers Enciclopedic

15) Universitatea din București,Dicționar enciclopedic de psihologie, (1979)