Instaurarea regimului Ceaușescu

( destalinizarea Romaniei, eliminarea principalilor oponenți politici ai lui Dej și consolidarea

puterii politice) Dej a avut grijă ca distanţarea de Moscova — apropierea de propriul popor — să
nu însemne în nici un caz şi reala destalinizare a regimului. Dimpotrivă, aerul de relativă
nesupunere i-a sporit, pe plan intern, puterea. Iar aceste gesturi au fost reprezentatnte și
dezacordul manifest al României cu CAER ( 1 9 6 2 - 1 9 6 3 ) , declaraţia „de independenţă"
(aprilie 1 9 6 4 ) , eliberarea deţinuţilor politici (iunie-iulie 1964) sau reducerea legăturilor
culturale şi de protocol cu URSS, în 1 9 6 3 - ' 6 4 ,

Succesiunea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost una fără probleme. Este cu mult mai probabil ca
alegerea lui Nicolae Ceauşescu ca succesor al lui Dej (mai bine spus, desemnarea sa de către
baronii partidului) să fi fost rodul unei relațiii tranzacţionale prin care aceşti activişti de rang
înalt — precum Maurer, prim-ministru încă din martie 1 9 6 1 , sau Chivu Stoica, preşedinte în
exerciţiu al Consiliului de Stat imediat după moartea lui Dej — urmau să-şi asigure păstrarea
poziţiilor politice deja deţinute, oferind drept răsplată susţinere lui Ceauşescu, care le promisese
rămânerea în funcţii.

Alegere lui Nicolae Ceaușescu nu a fost deloc o surpriză pentru observatorii atenţi ai scenei
politice româneşti („Ceauşescu este cel mai probabil succesor", spunea Ghiţă Ionescu înaintea
morţii lui Dej). Principalul atu al tânărului lider (născut pe 26 ianuarie 1918, Ceauşescu avea la
data investirii 47 de ani) era intuirea foarte exactă a rolului şi importanţei pe care le are
ierarhia în sistemul comunist, tocmai prin capacitatea acesteia de a menţine unitatea simbolică
a partidului printr-o raportare constantă la un centru unic. Această intuiţie nu era numai rezultatul
exclusiv al inteligenţei sale sau al talentului său politic — calităţi pe care Ceauşescu le-a avut în
bună parte —, ci era consecinţa firească a experienţei şi rutinei căpătate în anii în care, din 1954,
mereu în umbra lui Dej, Ceauşescu a fost secretar al Comitetului Central însărcinat cu
problemele de cadre şi organizatorice; altfel spus, el era cunoscătorul cel mai avizat al
dosarelor activiştilor de frunte şi ale noilor veniţi, prilej cum nu se poate mai fericit pentru a-şi
alcătui propria listă de „protejaţi" şi „clienţi" politici.

La data accederii sale în postul lăsat vacant de Dej, Ceauşescu avea patru adversari potenţiali:
pe Chivu Stoica (preşedintele Consiliului de Stat) şi pe cei trei prim vicepremieri ai
guvernului la acea oră: Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraş şi Alexandru Drăghici, toţi patru
din „vechea gardă" a lui Dej şi bine înfipţi în aparatul de partid. Mai cu seamă Alexandru
Drăghici, care conducea şi temutul Minister de Interne (pe care-1 preluase, în mai 1952, de la
Teohari Georgescu), putea fi oricând o ameninţare serioasă, cu atât mai mult cu cât el era, din
1952, stăpânul necontestat al forţelor de securitate.

Drăghici „rivalul natural" al lui Nicolae Ceauşescu). în fapt, un vizibil paralelism marca destinele
şi carierele politice ale celor doi: foarte apropiaţi ca vârstă (Drăghici era chiar mai tânăr cu un
an), ambii membrii în Comitetul Central al P M R din 1948, ambii foarte decişi să-şi construiască
o carieră politică exemplară, ei reprezentau polarizarea clasică existentă în regimurile de tip
sovietic şi ilustrată de tandemul Hruşciov-Beria.

În martie 1965, când muribundul Dej îi cere lui I. Gh. Maurer să propună Biroului Politic ca
succesor pe Gh. Apostol, singurele două voturi contra au fost cele ale lui Ceauşescu şi Drăghici,
fiecare sperând, probabil, că poate obţine mai mult în urma dispariţiei celui ce le fusese mentor.
Să mai adăugăm şi faptul că cei doi mimau bine o colegialitate amicală, cele două familii
vizitându-se reciproc iar Elena Ceauşescu şi Martha Drăghici schimbând pe rând rolul de gazde
primitoare.

Însă Ceauşescu manevra cu abilitate eşalonul doi al elitei de partid, legat de el, în virtutea
clientelismului politic, prin sistemul complicat al dosarelor de cadre pe care le mânuise.
Principiul suprem invocat este cel al conducerii colective spune el în raportul prezentat
Congresului al IX-lea al P C R din iulie 1965.

În teorie, România este condusă, din august 1965 până în decembrie 1967, de un triumvirat:
Ceauşescu (secretar general al partidului), Chivu Stoica (preşedinte al Consiliului de Stat)
şi I. Gh. Maurer, premier. La rându-le, Apostol, Bodnăraş şi Bârlădeanu sunt toţi trei primi
viceprim-miniştri (o diluare abilă a formulei din 1 9 6 1 - 1 9 6 5 , cu Apostol ca singur
primviceprim-ministru).

În confruntarea cu Drăghici este consemnată în noiembrie 1965, când Comitetul Executiv al CC

desemnează o comisie (Gh. Stoica, Vasile Patilineţ, Nicolae Guină şi Ion Popescu-Puţuri) care să
investigheze „cazul" Pătrăşcanu, a cărui moarte va deveni arma răzbunărilor lui Ceauşescu.

Îndepărtarea adversarilor politici: Prima atacată va fi veriga slabă a lanţului, adică modestul —
din punct de vedere intelectual — Chivu Stoica: în decembrie 1967, Marea Adunare Naţională
alege noul Consiliu de Stat, cu Ceauşescu preşedinte — şi e deschisă calea ce-1 va conduce,
ulterior, pe Stoica către o surprinzătoare sinucidere, după ce, ca Stoica fusese cel care dăduse
glas propunerii ca Nicolae Ceauşescu să-i preia funcţia, în virtutea avantajului ca, în diverse
situaţii, conducătorul partidului să fie aceaşi persoană cu şeful republicii. Iar Leontin Sălăjan,
ministrul Forţelor Armate, murise pe masa de operaţie a spitalului „Elias", unde-1 adusese o
banală apendicită, în august 1966. Pe 3 ianuarie 1967, Gh. Apostol fusese şi el eliberat din
funcţia de primvicepremier, în locul său venind unul dintre oamenii lui Ceauşescu, Ilie Verdeţ.
In decembrie acelaşi an, acesta din urmă rămâne singurul primviceprim-ministru, iar Apostol
dispare în „subsolul" ierarhiei de partid primind şefia sindicatelor. Următoarea ţintă era
Drăghici: primviceprim-ministru şi ministru de Interne în martie 1965, acesta va fi eliberat din
ambele funcţii în iulie acelaşi an, pentru ca în locul său să vină tot Ilie Verdeţ (vicepremier) şi
Cornel Onescu (ministru de Interne), ambii clienţi fideli ai lui Ceauşescu. Drăghici este silit să
se mulţumească, pe linie de partid, cu figurarea în Comitetul Executiv, în Secretariat şi în
Prezidiu. fiind desemnat ca unul dintre cei şase viceprim-miniştri subordonaţi lui Maurer
(premier) şi lui Verdeţ (prim-vicepremier).
Ceaușescu realizează o revizuire a activităţii predecesorului nu era, evident, o noutate în
regimurile de tip sovietic; dimpotrivă, după dezvăluirile lui Hruşciov (din 1956) privindu-1 pe
Stalin, ea devine aproape o regulă, o tactică prin care toate nereuşitele sunt puse pe seama
conducătorului defunct, răul fiind astfel exorcizat simbolic prin blamarea defunctului în favoarea
evidenţierii „purităţii" celui în viaţă.

Lucru realizat prin rezultatele comisiei însărcinate cu afacerea Pătrăşcanu — şi, cu dosarul lui
Ştefan Foriş. Ceauşescu reia unul dintre subiectele sale favorite atins şi la Plenara CC din iunie
1 9 6 7 ) , anume „neajunsurile şi greşelile din trecut din munca Ministerului Afacerilor Interne".
Pretextul era, în principal, procesul şi execuţia lui Pătrăşcanu — împotriva căruia, spune
Ceauşescu, „toate acuzaţiile aduse (...) au reprezentat plăsmuirigrosolane"—, dar şi afacerea
Foriş şi dosarul procesului „sabotorilor" de la Canal, din 1952. Acuzarea se face în numele
CC al PMR, în organele sale de conducere, nu se respectau normele democraţiei interne de
partid, principiile conducerii şi muncii colective". Vina principală cade asupra a trei personaje:
Gheorghiu-Dej, care „a intervenit în mersul anchetei, dând indicaţii privitoare la desfăşurarea
acesteia, făcând adnotări orientative pe procesele verbale de interogatoriu", Iosif Chişinevschi,
interpretul unui „rol nefast" şi Alexandru Drăghici, care „s-a încărcat de o gravă răspundere
prezentând Biroului Politic al CC al P M R concluzii false", contribuind la inducerea în eroare
care a stat la baza procesului.”. oameni ca Drăghici — spune el — încearcă să înşele partidul şi
poporul", faptele îl acuză ca „organizator şi înfăptuitor al acestor crime", ca unul care „a procedat
cu comuniştii aşa cum proceda şi siguranţa burghezo-moşierească.

Cei supuşi reabilitării erau împărţiţi în două categorii: prima, o reabilitare postmortem, cu
valenţe morale, încluzându-i pe Foriş şi pe Pătrăşcanu, strămutaţi, din gropile obscure în care
fuseseră înmormântaţi, precum și victimele româneşti ale proceselor staliniste din perioada
Marii Terori din U R S S , între 1 9 3 6 şi 1 9 3 8 — Ecaterina Arbore, Aladar Imre, Marcel
Pauker, Al. Dobrogeanu-Gherea, Ghiţă Moscu e t c ; a doua categorie, reabilitarea unor
persoane aflate încă în viaţă, căzute sub blamul partidului în epoca lui Dej — Miron
Constantinescu, Aurel Vijoli, Ion Craiu, loan Demeter, Constantin Doncea ş.a.

Consecinţele plenarei erau dramatice ,scoaterea lui Drăghici din Prezidiul Permanent, din
Comitetul Executiv şi din Comitetul Central, şi, pe linie de stat, radierea lui din guvern, din
funcţia de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (pe 25 mai 1 9 6 8 ) . Ameninţarea plana şi
asupra altora — precum Bodnăraş şi Apostol —, incriminaţi pentru a fi acceptat fără rezistenţă
„manipularea" făcută de Dej, Chişinevschi şi Drăghici. ei îşi vor face autocritica. Peste câteva
luni, în urma Plenarei CC din 16-17 decembrie, Alexandru Bârlădeanu, Petre Borilă şi Alexandru
Moghioroş — alţi trei dintre oamenii lui Dej — se retrag şi ei, din motive de sănătate, după cum
anunţa lumii Agerpres.

Prima fază a regimului ceauşist (1965-1971) se caracterizează printr-o relativă liberalizare.

Este adoptată 0 nouă constituţie (1965), este schimbată denumirea ţării în Republica Socialistă
România, iar Partidul Muncitoresc Român devine Partidul Comunist Român. Pe plan intern este
sprijinită iniţiativa particulară în comerţ, îmbunătăţirea gradului de confort al populaţiei şi
construirea de locuinţe proprietate personală.

Se produce desovietizarea şi liberalizarea vieţii culturale prin eliminarea autorilor sovietici şi

reluarea publicării clasicilor literaturii universale. În învăţământ se revine la sistemul tradiţional,
autorii români sunt reintroduşi în manuale şi se introduce studiul limbilor occidentale în şcoli. În
plan extern, este adoptată 0 politică de independenţă faţă de Moscova, se stabilesc relaţii
diplomatice cu Republica Federală Germană (1967), iar în august 1968 este criticată intervenţia
trupelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia, România refuzând să participe la înăbuşirea
revoltei anticomuniste din această ţară. Vizitele lui Ceauşescu în Franţa, Anglia, Germania şi
S.U.A., precum şi cele ale preşedinţilor Charles de Gaulle (1968) şi Richard Nixon (1969) vor
contribui la creşterea rolului României pe plan internaţional.

Un moment important din politca țării îl constituie reacția lui Ceaușescu la invadarea
Cehoslovaciei de către trupe ale Tratatului, în august 1968 —, toţi memorialiştii apreciază
această suspiciune a liderului faţă de sovietici. Motivul curajului lui Ceauşescu îşi are rădăcina

tot aici, în această relaţie contorsionată dintre conducătorul cu pretenţii naţionale de la Bucureşti
şi centrul cu pretenţii tutelare de la Moscova. Ceaușescu condamă invadarea Cehoslovaciei.

Independenţa lui Ceauşescu faţă de Moscova, pe de o parte, este cu totul secvenţială şi îmbracă
îndeosebi forme — fără a ataca vreodată fondul ideologic —, iar, pe de altă parte, dintre aceste
forme cea mai des întâlnită este manifestarea acestui antisovietism care nu este nici măcar foarte
original.

Aşadar, antisovietismul lui Nicolae Ceauşescu are câteva explicaţii 1) în primul rând,
suspiciunea faţă de sovietici este, în cazul lui Ceauşescu, una dintre moştenirile cele mai
preţioase pe care le primeşte de la Gheorghe Gheorghiu-Dej. Crescut în echipa lui Dej,
contemporan în mod direct cu teama lui Dej că ar putea deveni o victimă a lui Hruşciov, mai
tânărul Ceauşescu nu putea evita contaminarea de criticismul sovietofob al şefului său. 2) Acest
antisovietism ar putea fi, în egală măsură, efectul de recul al pasiunii staliniste şi sovietice pe
care tânărul Ceauşescu, ca toţi comuniştii români, o trăise. 3) Poate că Ceauşescu, în ciuda
modestei sale educaţii, a intuit — corect! — faptul că, prin aceste acuze şi prin dezgheţul care a
urmat, Hruşciov spărgea ceva din magia lumii comuniste, infailibile şi alimentate de o mistică
aparte, din ultimul deceniu al vieţii lui Stalin. Astfel încât, deloc paradoxal, antisovietismul lui
Ceauşescu ar putea fi reacţia sa la faptul că sovieticii, înaintea tuturor, deciseseră să fisureze
tabloul de o certitudine covârşitoare a stalinismului de altădată. Altfel spus, Ceauşescu a devent
antisovietic tocmai pentru că el nu a renunţat niciodată să fie, structural, un stalinist. 4) Aşa cum
Stalin, în 1 9 2 4 — la moartea lui Lenin — a dezvoltat un nemăsurat cult al lui Lenin, intuind
corect rolul pe care un predecesor zeificat l-ar putea juca în evoluţia propriei sale cariere, la fel
Ceauşescu îşi va îndrepta atenţia, mai ales după 1968, către trecutul istoric al ţării, intuind şi el că
un cult al trecutului mitificat poate servi de minune propriilor intenţii.
Leonid Brejnev, odată cu hotărârea lui de a invada Cehoslovacia socialistă şi de a pune astfel
capăt Primăverii de la Praga. Datorită unui complex de împrejurări ce merită în sine a fi analizat,
România lui Ceauşescu nu ia parte la invazia Pactului de la Varşovia. Atunci, în august 1968,
Ceauşescu a fost într-adevăr popular şi respectat; poate nici iubit nu ar fi mult spus, după cum
admirat a fost cu siguranţă, din moment ce vor intra atunci în partid, de bunăvoie, în acele zile de
frenezie fără pereche, inclusiv oameni care până atunci avuseseră de suferit din partea regimului
(precum scriitorul Paul Goma, viitorul protestatar din 1977 )21 august 1968 este unul dintre
puţinele momente în care comunismul românesc, în întreaga sa existenţă, a fost realmente
legitim, cu o legitimitate validată de un întreg popor reacţionând la unison. Şi, mai ales, 21
august este data de naştere a unui mit care va pune în umbră tot ceea ce Gheorghiu-Dej realizase
în ultimii ani ai vieţii lui: mitul independenţei lui Ceauşescu. Charismaticul şi legendarul de
Gaulle face o vizită în România între 1 4 - 1 8 mai 1968, convins fiind că va găsi aici un
personaj care-i seamănă — altfel spus, disidenţa antisovietică a tânărului lider român era
oarecum corespondenţa estică a acceselor antiamericane ale Generalului.

In vara lui 1968, Nicolae Ceauşescu a fost realmente apropiat de problema cehoslovacă. Mai
întâi, în fruntea unei delegaţii de partid şi de stat, el făcuse o vizită în Cehoslovacia între 15 şi
17 august 1968. Simpatia sa faţă de Alexander Dubcek (secretarul general al PC din
Cehoslovacia, cu care s-a întâlnit acum, alături de preşedintele RS Cehoslovace, Ludvik
Svoboda) pleca din antisovietismul pe care-1 întrevedea în acţiunile liderului ceh, şi nicidecum
din înţelegerea sau aprecierea programului de reformă a comunismului pe care acesta îl avea în
vedere. In ciuda a aceea ce avea să se întâmple în săptămâna următoare, nimic nu conduce la
concluzia că programul Primăverii de la Praga l-ar fi tentat pe Ceaușescu în vederea unei
adaptări în România. Nu era prima vizită la Praga a lui Ceauşescu în acel an; el mai fusese în
capitala Cehoslovaciei în 2 1 - 2 3 februarie, cu prilejul aniversării a două decenii de la victoria
comunismului în această ţară — un prim paradox: februarie 1948, la Praga, însemnase o victorie
clară al stalinismului, celebrat acum de o conducere reformatoare locală tocmai pentru a da
Moscovei semnale liniştitoare. Pe 16 august, obiectivul oficial al vizitei era atins: semnarea unui
Tratat de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală între cele două popoare, valabil pe o perioadă
de 20 de ani. în scurta alocuţiune care a urmat semnării, Ceauşescu spunea „Permiteţi-mi, dragi
tovarăşi, să exprim şi cu acest prilej sentimentele de simpatie şi încredere cu care poporul român
priveşte activitatea ce se desfăşoară în prezent în Cehoslovacia, din iniţiativa şi sub conducerea
PC din Cehoslovacia, pentru perfecţionarea vieţii de stat şi sociale, dezvoltarea democraţiei
socialiste şi progresul întregii societăţi cehoslovace". Ceauşescu admite că poate în Cehoslovacia
s-au produs şi manifestaţii antisocialiste, dar le consideră izolate şi nereprezentative; apoi spune
că Tratatul de la Varşovia „este creat pentru a face faţă unui atac din afară al unei ţări
imperialiste împotriva unui stat membru al tratatului" — cu alte cuvinte, nu vede rolul unei
intervenţii în Cehoslovacia, despre care deja existau temeri. Vizita de la Praga a fost foarte
importantă pentru ceea ce avea să se întâmple la Bucureşti; prin declaraţiile sale de acolo,
Ceauşescu. îşi lua un angajament informai de la care nu avea să abdice.
Dar este în egală măsură adevărat că, luând apărarea Cehoslovaciei, Ceauşescu apăra propria sa
viziune asupra independenţei faţă de URSS.

Ziaristul Eugen Ionescu — aflat la Praga — a informat Bucureştiul despre invazie şi imediat
Ceauşescu a fost î n ş t i i n ţ a t . Reacţia sa a fost convocarea, pentru ora 4 . 3 0 a.m., la
Comitetul Central, a unei şedinţe extraordinare a Prezidiului Permanent al P C R şi imediat s-a
luat decizia mitingului din Piaţa Palatului; decizia a fost una colectivă, plecând din
conştientizarea tuturor că un act de frondă deschisă faţă de Tratatul de la Varşovia trebuie să aibă
suportul poporului român, date fiind consecinţele posibile. Odată luată decizia ieşirii în faţa
populaţiei mai târziu, spre sfârşitul dimineţii, la ora 6.30 a.m., în dimineaţa de 21 august, a
început şedinţa Comitetului Politic Executiv al partidului. în acest moment, mass-media oficială
românească a fost mobilizată într-o manieră admirabilă. Vestea că liderii de partid vor ieşi în faţa
poporului s-a răspândit cu repeziciune, trezind o curiozitate şi un entuziasm uşor de explicat în
acele condiţii. La sfârşitul dimineţii, piaţa din faţa Comitetului Central era deja plină de o
mulţime frenetică, dintre care majoritatea nu venise pe baza unei convocări precise. Ceaușescu
ține cel mai de succes discurs politic al carierei sale. în spatele său, pe balcon, era întreaga
conducere de partid (inclusiv I.Gh. Maurer,şeful guvernului), într-o poză a solidarităţii care nu se
va mai repeta.

Discurs „Pătrunderea trupelor celor cinci ţări socialiste în Cehoslovacia constituie o mare
greşeală şi o primejdie gravă pentru pacea în Europa, pentru soarta socialismului în lume. Este de
neconceput în lumea de azi (...) ca un stat socialist, ca state socialiste să încalce libertatea şi
independenţa altui stat. Nu există nici o justificare, nu poate fi acceptat nici un motiv ( . . . ) " .
Apoi venea asigurarea, aşteptată de toţi cei din Piaţă: „S-a spus că în Cehoslovacia există
pericolul contrarevoluţiei; se vor găsi poate mâine unii care să spună că şi aci, în această adunare,
se manifestă tendinţe contrarevoluţionare. Răspundem tuturor: întregulpopor român nu va
permite nimănui să încalce teritoriul patriei noastre!

A fost pentru prima dată în întreaga istorie a comunismului românesc când aplauzele şi uralele
care au însoţit discursul nu au fost regizate. Ulterior, unii dintre martori vor penaliza cuvântarea,
ca fiind excesiv de provocatoare la adresa ruşilor. Cert este că invadarea Cehoslovaciei a condus,
la Bucureşti, la crearea Gărzilor patriotice — dispuse, în modul cel mai concret cu putinţă, să
apere România, alături de armata obişnuită, în cazul unei agresiuni dirijate şi conduse de U R S
S. După două zile încordate, în care o sesiune extraordinară a Marii Adunări Naţionale a statuat
poziţia oficială a României faţă de înăbuşirea Primăverii de la Praga iar la Bucureşti soseau
informaţii contradictorii privind iminenţa unei invazii combinate dinspre Ungaria, Bulgaria şi U
R S S, Nicolae Ceauşescu a avut o întâlnire confidenţială cu liderul iugoslav losip Broz Tito, pe
24 august, pe teritoriul acestuia, în localitatea apropiată de graniţă Vârşeţ. Ceauşescu era
interesat să afle dacă, în cazul unei invadări a României de către trupele Pactului, s-ar putea
refugia pe teritoriul iugoslav pentru a conduce de acolo rezistenţa naţională — o sintagmă la
care, fără îndoială, liderul iugoslav era foarte sensibil, iar Ceauşescu ştia şi miza pe aceasta.
Totuşi, Tito nu 1-a descurajat pe român, dar nici nu i-a dat un cec în alb: în opinia sa, Ceauşescu
se putea retrage oricând în Iugoslavia, dar fără trupe înarmate. Dar nu a fost cazul, Romania nu a
fost invadată.

Liderul român începea astfel perioada cea mai fastă a carierei sale internaţionale. Curajul său din
august 1968 a şters relativ repede din atenţia contemporanilor (şi din memoria celei mai mari
părţi a rememoratorilor ulteriori) un detaliu foarte important: anume faptul că, de fapt, România
nu a fost pusă în situaţia de a refuza participarea la invadarea Cehoslovaciei, din moment
ce nu fusese informată în privinţa ei pe motiv că Leonid Brejnev nu avea încredere în
fidelitatea omologului de la Bucureşti Dar mult mai important este ce s-a întâmplat cu eroul
acelei zile, Ceauşescu. Discursul său din 21 august a vrut să pară ca fiind cel al unui marxist
trădat; la o analiză lucidă şi detaşată.

După 1 9 6 8 Ceauşescu devine t o t mai avid de o legitimare internă a t â t a vreme cât

legitimarea în exterior, faţă de Moscova, îi era acut pusă sub semnul întrebării. El nu avea nici un
fel de admiraţie faţă de Occident, chiar dacă a fost în egală măsură dornic să-i culeagă aprecierile
— aceste acreditive vestice fiind tot un scut împotriva URSS. Nicolae Ceauşescu a încercat să se
folosească de Occident sau de China lui Mao pentru a-şi clădi, prin ele, un zid de apărare
politică, în egală măsură simbolic şi material.

Nimic după august 1968 nu va mai fi ca înainte şi în primul rând Ceauşescu nu va mai fi acelaşi.
în faţa sa, drumul de la Erou către Idol pare a fi deschis. în aceste condiţii, principiul conducerii
colective devine caduc. Ceauşescu apare drept centrul necontestat al vieţii de partid, iar
sprijinirea sa devine, pentru membrii elitei conducătoare, o datorie patriotică prin excelenţă. Cu
acordul tuturor subordonaţilor săi pe cale ierarhică, Ceauşescu ajunge să reprezinte România, să
se substituie acesteia; întregul aparat se plasează instinctiv în spatele său, pentru a demonstra
exteriorului (sovieticilor) că liderul este sprijinit de un partid cu o coeziune monolitică. „în aceste
condiţii s-a conturat ceea ce ulterior a fost numit cultul personalităţii lui Ceauşescu".

Ceauşescu a fost gazda câtorva dintre cei mai importanţi lideri ai vremii; nu numai amintita
vizită a lui de Gaulle din 1968, dar şi doi preşedinţi americani care vin la Bucureşti la interval de
câţiva ani: Richard Nixon în august 1 9 6 9. şi Gerald Ford în august 19 7 5 , la care se poate
adăuga vizita din 1983 a lui George Bush, viitorul preşedinte american, atunci vicepreşedinte. La
rândul său, Ceauşescu este un globe-trotter desăvârşit: dar mai mult decât toate vizitele sale în
ţările Lumii a Treia de pe toate continentele, mai mult decât toate contactele sale cu ţările în curs
de dezvoltare, mai mult chiar decât cele trei vizite oficiale pe care Ceauşescu le face la
Washington ( 1 9 7 3 , 1975 şi 1 9 7 8 ) , imaginea care a rămas de referinţă pentru mentalul
colectiv românesc este prezenţa lui Ceauşescu în caleaşca regală, la Londra, alături de regina
Marii Britanii, cu prilejul vizitei din 13--1 6 iunie 1978.

În primăvara anului 1965, în momentul în care asigură succesiunea lui Dej, Nicolae Ceauşescu
este conducătorul unui partid de 1 .4 0 0 .0 0 0 de membri. Acest număr se va dubla aproape în
intervalul următorului deceniu (2 .6 5 5 .0 0 0 membri în decembrie 1 9 7 6 ) , iar în noiembrie
1989, cu o lună deci înainte de căderea lamentabilă a regimului, partidul număra peste 3 .8 0 0 .0
0 0 de membri — conform raportului Comisiei de Validare prezentat în timpul Congresului al
XlV-lea al partidului, din acea lună.