Sunteți pe pagina 1din 11

` TITLU: TIPUL AVARULUI LA PLAUT SI IN LITERATURA

UNIVERSALA

Tema este una generoasa si complexa in acelasi timp. Ne-am


propus saparcurgem un intinerar literar care sa ne poarte de la Plaut
la marii comediografi ai literaturii universale ulterioare. Avaritia a
constituit un subiect spumos pentru marii scriitori si primul lucru pe
care l-am facut a fost sa cercetam definitia de dictionar a acestui
cuvant. Avaritia provine, evident, din limba latina si inseamna atat
zgarcenie, egoism, cat si lacomie, pofta nemasurata de bani, de
avere.

Dezvoltarea temei trebuie sa inceapa cu literatura antica, cu


opera parintelui comediei, Plaut care evidentiaza in a sa Aulularia,
pentru prima data, tipul avarului. Fabio Cupaiuolo considera ca
protagonistul acesteia, batranul avar, Euclio este cel mai autentic
personaj, foarte complex construit. Din alcatuirea acestuia s-au
inspirat mai multi autori ai literaturii universale. Este vorba,
bineinteles, de Moliere, in piesa sa “Avarul”, de Honore de Balzac, in
“Eugenie Grandet” si chiar, in literatura engleza, William
Shakespeare cu “Negutatorul dinVenetia”.

In Aulularia avem un tablou sugestiv al avarului si al avaritiei.


Euclio, un batran zgarcit, a gasit ascunsa in pamant o ulcica de
galbeni. Din aceasta clipa nu mai are liniste; norocul i-a zdruncinat
mintea. Traieste tot timpul cu teama ca i se va fura comoara si
cerceteaza necontenit locul unde a ascuns-o. Devine banuitor fata de
toti si intra in panica usor, la orice gest, la orice miscare. Nu mai
iese afara din casa si devine temator, pana si fata de copilul sau. Din
nemiscarea ei, in locul unde a ascuns-o, ulcica blestemata domina
toata activitatea casei. Lyconides, pentru a obtine ca Euclio sa-si dea
consimtamantul la casatoria lui cu Phaedria, fiica acestuia, pune la
cale furtul comorii. Scena de disperare a avarului, in momentul cand
nu mai gaseste ulcica la locul ei, a devenit celebra:

“Sunt pierdut m-au ucis am murit! Unde sa alerg? Unde sa nu


alerg? Stai! Stai! Dar pe cine sa opresc? Nu stiu, nu mai stiu nimic
sunt orb! Unde sa ma duc? Unde ma aflu? Cine sunt? Nu-mi mai am
capul pe umeri, nu mai stiu ce e cu mine. Ah! va rog, va implor, va
cad in genunchi, veniti-mi in ajutor, aratati-mi pe acela care m-a
furat Iata-l, iata-l colo! Voi, voi, astia care va ascundeti sub hainele
voastre albe si care va asezati pe banca, vreti sa pareti oameni
cinstiti Tu, tu, vorbeste! Hei, vreau sa te cred: chipul tau imi spune
ca ai fi om cumsecade. Ce? De ce radeti? Va cunosc eu pe toti; stiu
bine ca aici sunteti multi hoti. Ce? Nu? Nimeni nu a furat-o? Ma
sufoci, ma omori Spune, spune o data, cine e? A, nu stii? Vai, vai
nenorocitul de mine! Sunt pierdut. S-a sfarsit cu mine!”.

Izbitoare apare tonalitatea romana conferita intrigii: prologul


este incredintat unui Lar familiaris, care joaca rolul Providentei si
recompenseaza pietatea dovedita de Phaedria fata de el. Pe de alta
parte, sentimentele lui Euclio, atitudinea lui din momentul
descoperirii comorii, „traumatismul” provocat de imbogatire exprima
fara indoiala o conceptie filozofica; sursa ei o aflam in Etica
Nicomachica a lui Aristotel, care face din avaritie una din
„neputintele batranetii”.

Avarul lui Moliere a adus celelebritate Aululariei, in care eroul,


desi descopera o comoara care il face bogat, continua sa traiasca in
lipsuri, cu teama dezumanizanta ca ar putea fi pradat. Euclio, ca
expresie a unui viciu general uman, se regaseste in Harpagon,
personajul lui Moliere, care, prin renumele autorului sau, a devenit
punctul de referinta al acestei tipologii.

Subiectul este centrat pe o singura, dar dominanta trasatura


de caracter a eroului. Pe parcursul celor cinci acte, actiunea
graviteaza in jurul lui Harpagon, despre care nu stim decat ca are
aproximativ saizeci de ani, ca este tatal a doi copii, Cleant si Eliza, si
ca este indragostit de tanara Mariana. In vreme ce batranul
Harpagon, indragostit de Mariana, ezita sa o ceara in casatorie la
gandul ca este lipsita de zestre, cei doi copii ai sai traiesc si ei
misterul si dramele iubirii. Eliza impartaseste dragostea cu Valeriu,
care, pentru a o putea cere in casatorie, devine servitorul lui
Harpagon, iar Cleant este indragostit chiar de Mariana.

Pe de alta parte, preocuparile batranului avar se indreapta si


spre chivernisirea copiilor sai, fara ca aceasta sa-i afecteze in vreun
fel averea. De aceea, el doreste sa-1 insoare pe Cleant cu o vaduva
bogata, iar pentru Eliza gaseste o partida potrivita in persoana lui
Anselm, batran, dar bogat. Actul I se incheie in plina confuzie,
Cleant incurajand laudele pe care tatal sau i le face Marianei, pentru
a afla cu stupoare ca acesta intentioneaza sa se insoare cu iubita lui

In actul al II-lea, Cleant doreste sa obtina, prin intermediul


servitorului sau, La Fleche, un imprumut, fara a sti ca in spatele
camatarului nu este altcineva decat tatal sau. Pusi fata in fata in
aceasta imprejurare ridicola, cei doi se invinuiesc unul pe celalalt
pentru camatarie, respectiv pentru risipa.

Actiunea cuprinde, in cel de-al treilea act, scenele legate de


intalnirea dintre toate personajele implicate in conflict. Pregatirea
vizitei celor trei pretendenti starneste hohote de ras: servitorii sunt
instruiti sa toarne vinul cu socoteala, sa recupereze rapid toate
resturile, sa gateasca pentru opt oaspeti, desi vor fi zece, si sa stea
cu spatele la perete pentru a nu se observa gaurile din hainele lor
mult prea vechi. Dupa ce, spulberand elanul jupanului Jacques,
Harpagon decide sa se gateasca doar fasole cu o ciozvarta de berbec
gras, avarul este caracterizat de vechiul sau servitor, care se face,
cu acest prilej, ecoul celor din jur:

„Unii spun ca tipariti pe socoteala dumneavoastra calendare in


care zilele de post sunt trecute in numar indoit si ca va siliti oamenii
sa le tina, ca sa va bagati in buzunar ce v-ar costa mancarea de
dulce. [] Altul povesteste ca ati dat in judecata pisica vecinului,
fiindca v-a mancat ce-a mai ramas dintr-o friptura de berbec. []
Sunteti rasul si batjocura tuturor ; nu va spun decat zgarcitul care-si
mananca de sub unghie, scarbosul, camatarul'.

Cel care descopera comoara bine ascunsa a batranului este


La Fleche si i-o da stapanului sau, care dispare cu ea. Actul final il
surprinde pe Harpagon in cea mai adanca disperare, incercand sa-si
recupereze caseta eu cei zece mii de galbeni :

« Hotii ! Hotii ! Asasinii ! Ucigasii ! Dreptate sfanta, Cerule


drept ! suntpierdut, m-au omorat, mi-au taiat beregata, mi-au furat
banii ! Cine poate sa fie ? Unde s-a dus ? Unde e ? Unde se
ascunde ? Cum sa fac sa-l gasesc ? Unde sa nu alerg ? Unde sa
alerg ? Nu-i colea ? Nu-i aici ? Cine e ? Pune mana pe el ! Da-mi
banii inapoi, talharule ! (Se apuca singur de brat) Ah ! tot eu sunt.
Mi se turbura mintea si nu mai stiu unde ma gasesc si ce fac.
Vai ! sarmanii mei bani, sarmanii mei bani, scumpii mei
prieteni ! am fost lipsit de voi ; si pentru ca v-au rapit, mi-am
pierdut propteaua, mangaierea, bucuria. Totul s-a sfarsit pentru
mine si nu mai am ce cauta pe lume. Fara voi imi e cu neputinta sa
mai traiesc. S-a ispravit, nu mai am, mor, am murit, sunt
inmormantat ! »

Delirul declansat de febra banilor este sugestiv si izbitor de


asemanator intre cele doua fragmente, ceea ce arata inainte de
toate puterea banilor de « a lua mintile », de a schimba
comportamentul uman pana la a friza absurdul si chiar, patologicul.
Se ilustreaza foarte bine imperfectiunea naturii umane, excesele ei si
faptul ca avaritia este unul dintre defectele genetice ancestrale.
Aceste replici plaseaza actiunea in domeniul tragicomicului, pentru
ca desi atat Euclio, cat si Harpagon traiesc un moment tragic,
marcati de furtul comorii, totusi replicile sustin un comic de limbaj,
absolut savuros.

Banuit de furt este Valeriu, iar, in vreme ce tanarul ii


vorbeste despre iubirea sa pentru Éliza, Harpagon crede ca subiectul
este nepretuita sa caseta. Rasturnarea tipica de situatie se produce
in final, cand Anselm descopera ca Valèriu si Mariana sunt chiar
copiii sai.

Deznodamantul, in conformitate cu normele speciei, este unul


fericit, desi povestea in sine este tragica. Personajele isi gasesc
fericirea pe care o definesc in functie de idealuri specifice. Cléant si
Éliza se vor casatori cu cei pe care ii iubesc, iar Harpagon isi
regaseste caseta pierduta si isi traieste astfel fericirea ridicola intr-o
existenta meschina, intorcandu-se la vechea sa patima, camataria.

Spre deosebire de avarii pe care ii va zugravi realismul,


personajul lui Molière nu aluneca insa pe panta dezumanizarii totale,
pastreaza o aparenta de confort, chiar daca de o simplitate ridicola,
nu isi trateaza copiii cu brutalitate, iar atitudinea sa este receptata
cu umor.

Comicul de caracter se sustine prin forta de sugestie a


personajului pe care dramaturgul il aduce in scena pentru a
intruchipa un defect criticabil. Harpagon are rezonanta avaritei, a
zgarceniei peste masura, astfel incat, de-a lungul timpului, gratie si
renumelui piesei, el a devenit sinonimul acestor pacate omenesti.
Personajul se defineste si prin limbaj, canalizat in sensul ingrosarii
defectelor, caci replica ,,fara zestre' devine un tic, si prin
vestimentatia cenusie, rezistenta, cu urme evidente de uzare, semn
al zgarceniei indreptate impotriva propriei fiinte.

Avaritia, de-abia comprimata, porneste de indata in mod


automat si tocmai acest automatism este cel pe care Moliere a vrut
sa-l scoata in evidenta prin repetarea masinala a unei fraze in care
se exprima regretul pentru banii pe care va fi nevoit sa-i dea : « Ce
naiba cauta pe acea galera ? ». Aceeasi observatie pentru scena in
care Valeriu incearca sa-l convinga pe Harpagon ca ar fi nedrept sa-
si marite fata cu un barbat pe care nu-l iubeste. « Fara zestre ! »
intrerupe mereu avaritia lui Harpagon.

Harpagon nu e un avar, este avarul de totdeauna. E fara doar


si poate avarul-tip : daca insa ne intereseaza pe toti, explicatia e ca
si omul cel mai putin zgarcit e din cand in cand Harpagon. Harpagon
e dezvoltarea durabila a unui mare caracter de ansamblu, dar este si
amplificarea anumitor detalii neinsemnate ale unor caractere
nezgarcite, vazute sub lupa. « Fiecare este Harpagon – zice de
altminteri Alain – fiecaruia i-a trecut prin minte acel Fara zestre , dar
nimeni n-a spus-o niciodata »

Honore de Balzac pune in evidenta, in a sa « Eugenie


Grandet » aceeasi tipologie marcanta a avarului. Spre deosebire de
protagonistul Aululariei, care pastra secretul averii pentru sine,
devenind banuitor fata de toti, considerand ca unic scop al tuturor
furtul comorii lui ; Pere Grandet isi acumulase averea prin afaceri, si
avea totusi cativa oameni de incredere : « Se soptea despre el ca
are o avere fabuloasa, milioane, vii, pamanturi Cat de mare era
aceasta avere, nimeni nu stia, in afara de dl Cruchot, notarul, (),
tacut si discret, ca orice notar cumsecade » ; pe fiica sa « o initiaza
in multe taine ale averii sale, ascunsa altora ». In timp ce Grandet
isi permitea « sa riste cumpanit, dupa multa chibzuiala si cu sanse
sigure de casig, dar totusi sa riste », Euclio nu iesea din casa nici
macar pentru a-si ridica alimentele distribuite gratuit din zilele de
serbari publice.

Caracteristica atemporala a oricarui avar este, insa,


indeplinita de ambele personaje : ambii se complaceau, « conform
claselor traditionale, in mici si meschine economii ridicole » ; iubeau
aurul, le placea « sa-l alinte, sa-l mangaie, sa-l cloceasca, sa-l
incalzeasca, sa-l stranga la piept ».

In disperarea sa de a-si pastra comoara intacta, Euclio se


izolase complet de lume, fara prieteni, fara ajutor. Ii lasa mereu
vorba servitoarei sa nu imprumute nimic nimanui, din frica de a nu
descoperi cineva vreun indiciu in legatura cu marele lui secret.
Grandet, in schimb, « a avut functii publice : a fost primarul
oraselului Saumur si i-a chivernisit bine interesele – fara sa uite,
fireste de ale sale – stia sa dea sfaturi, le dadea chiar cu mare
placere ; daca prin aceasta nu-si creeaza un neajuns ».

Euclio, asemenea lui Grandet nu voia sa-i ofere fiicei


satisfactii materiale, in timpul vietii sale. Totusi, Pere ii mai dadea,
uneori, la ocazii speciale, cate un ban de aur. Insa, in timp ce
personajul balzacian o pregatea pe Eugenie pentru a-l mosteni, la un
moment dat, batranul plautin punea pastrarea fara un scop anume a
averii, zgarcenia, deasupra sentimentelor fata de unicul copil. Astfel,
el le spunea tuturor ca nu poate oferi o zestre demna de fiica sa
pentru cel care o va lua in casatorie. Creeaza, initial, impresia ca nu
este capabil de sentimente, nici macar de cel al paternitatii, lucru
care il deosebeste de Grandet, care « este un monstru, dar un
monstru veridic, reprezentand, cu trasaturile ingrosate, ce-i drept, o
intreaga casta de burghezi activi, dar hrapareti, ascunsi printre
proviinciile franceze ducand aceeasi viata () de economie si
acumulare ».

Euclio traia tot timpul cu senzatia ca exista persoane care ar


incerca sa-i fure comoara si, de aceea, se creeaza o antiteza intre el
si lumea reala. Aceasta antiteza nu este valabila si pentru personajul
balzacian, pentru ca Grandet exista si traieste prin si in real,
desfasurandu-si afacerile cu tact si diplomatie iscusita : « Vorbind
negustoreste, domnul Grandet era asemenea tigrului si a sarpelui
boa ; stia sa se piteasca, sa se ghemuiasca, sa ocheasca prada
indelung, sa se repeada asupra-i ; apoi casca gura pungii, inghitea o
sumedenie de banet si se culca domol, ca sarpele care mistuie
nepasator, rece, metodic. »

Si William Shakespeare pentru a crea opera sa « Negutatorul


din Venetia » foloseste, ca sursa de inspiratie, de acum cunoscuta
comedie a lui Plaut, Aulularia. Desi pasnic si cinstit, comertul
venetienilor sta de la primele pagini ale piesei sub semnul acumularii
banesti. Prima scena descrie valorile Venetiei : orasul este total
absorbit de bani si maniere. Antonio e trist, dar raspunde :
« Prostii ! » cand e intrebat daca nu cumva e indragostit. Dragostea
nu este o valoare in aceasta lume in care femeile sunt « de
vanzare », Venetia intelege numai limbajul economic.
Salarino si Salanio se dau in vant dupa bani si posesiuni si
aproape ca se ridica la nivelul poeziei avantate cand discuta despre
asemenea lucruri. Pe Gratiano si Lorenzo ii preocupa banii si bunele
maniere, impresionandu-l pe bogatul Antonio. Antonio insusi si
Shylock se inrudesc de aproape. Dar banii sunt un scop in sine
pentru Shylock, care este evreu, caracterizare fara indoiala menita
sa satisfaca reprezentarile si prejudecatile renascentiste, dar a carui
comportare este mai degraba puritana Shylock da bani cu imprumut
pentru a face bani, silindu-i astfel sa rodeasca.

Spre deosebire de « negutatori », Shylock nu-si castiga banii


prin munca, ci prin camata, si cum crestinismul interzicea
imprumutul cu dobanda, iar Antonio apara cu strasnicie acest
principiu, se poate afirma ca acesta este motivul principal al urii lui
Shylock impotriva lui Antonio. Dealtfel, in importantul aparateu
rostit in prima sa aparitie pe scena, Shylock insusi subliniaza o
asemenea motivare : « Il urasc pentru ca e crestin ; dar si mai mult
pentru ca/ Da bani cu imprumut pe gratis si face sa scada/ Camata
obisnuita aici la noi, in Venetia ».

In legatura cu puternica inclinatie achizitiva a lui Shylock se


pune intreabarea ce anume scop urmareste el realizand castiguri
« cinstite ». Marilyn French afirma raspicat : « strange bani de
dragul banilor », opinie impartasita si de alti cercetatori, unii
bazandu-se pe citate din text, astfel Launcelot Gobbo se plange ca
« a murit de foame in casa lui », Jessica, iarasi, ca « iad ne este
casa », Shylock insusi afirmand ca banii sunt mijlocul cu care
traieste.

Diferenta dintre cele patru personaje, Euclio, Harpagon, Pere


Grandet si Shylock se datoreaza, in cea mai mare parte stilurilor
operelor si a scriitorilor care ii zugravesc. In timp ce personajul
plautin si batranul Harpagon sunt comice, ridiculizate pana la extrem
cu cinism si ironie, personajul balzacian si cel shakespearian sunt
schitate cu realism si complexitate. Avaritia ii uneste pe toti acestia
si se evidentiaza, in general, prin detaliile caracteristice acestei
tipologii, indiferent de coordonatele temporale si spatiale.

In incheiere ni se pare util sa facem referire si la proverbe.


Proverbul, fara a avea o incarcatura de intelepciune populara,
reprezinta si o modalitate de expresie artistica. Proverbele au o
mare rezistenta in timp si pot disparea doar daca dispar
imprejurarile, faptele sau comportamentele care au determinat
apartitia lor, si cum avaritia este un defect vechi de cand lumea si
care se manifesta destul de frecvent si in zilele noastre, ni s-a parut
elocvent sa facem referire la unele proverbe romanesti. Poate cel
mai potrivit cu tema despre care am discutat ar fi : « Lacomia strica
omenia », zicere care subliniaza caracteristica dezumanizanta a
avaritiei, pe care am precizat-o inainte. Pe langa romanii darnici si
generosi, proverbele spun ca ar mai exista si altii : « zgarie-
branza » ; care « dau cu o mana si iau cu doua ». De altfel se spune
despre bogat ca « nu e stapan pe banii lui ci banii il stapanesc pe
el ». S-ar putea concluziona ca goana fara ragaz dupa avere fara
innobilarea pe care o da generozitatea, nu este numai
dezumanizanta, dar ajunge pana la extrem, pana la iesirea totala din
real, din ceea ce inseamna omul si omenia.

BIBLIOGRAFIE :

- Eugen Cizek, Istoria literaturii latine, vol. I ;

- N.I.Barbu, Istoria literaturii latine, vol. I ;

- Ion Zamfirescu, Panorama dramaturgiei universale ;

- Henri Bergson, Teoria rasului ;

- V.L. Saulnier, Literatura franceza, vol. I ;

- Marlilyn French, Shakespeare’s Division of Experience ;

- John Russel Brown, Introducere la Shakespeare, The


Merchant of Venice ;

- N.N. Codeescu, Prefata la Moliere, Teatru ;

- Allan Lewis, Shakespeare and the Morality of Money ;

- Pierre Grimal, Literatura latina ;

- Honore de Balzac, Eugenie Grandet ;

- William Shakespeare, Negutatorul din Venetia ;

- T.M. Plautus, Aulularia ;

- Moliere, Avarul ;

- Gabriel Gheorghe, Proverbe romanesti si prverbele lumii


romanice ;
- I.C. Hintescu, Proverbele romanilor .

ITERATURA POPOARELOR - Câteva opere literare (culte) remarcabile din literatura


universală, pictură, muzică - ARTE
TITUS MACCIUS PLAUTUS 255 - 184 î.Hr.

Este cel mai talentat autor roman de comedii.

S-a născut în jurul anului 255 - în satul Sarsina din munții Apenini. Se presupune că și-a
părăsit satul destul de tânăr, însoțind o trupă de actori ambulanți și odată ajuns la Roma, a
părăsit trupa spre a deveni soldat. Aici se presupune că a văzut primele spectacole cu
dramele grecești și a și încercat să scrie.

Mai târziu încearcă să se facă comerciant dar își dă repede seama că nu este făcut pentru
asta și la 45 de ani este hoinar pe străzi încercând să-și câștige traiul zilnic vânzând diferite
fleacuri.

Intre timp, la Roma ajunge la modă traducerea și adaptarea dramelor grecești și văzând
succesul stârnit de acestea, hotărăște să-și încerce talentul scriind piese de teatru.

In timpul lui Plautus, piesele de teatru nu erau reprezentații de sine stătătoare, ele se jucau la
diferite sărbători, însoțite de luptele cu carul, întreceri sportive, lupte cu gladiatorii și deci
trebuia să fie oarte competitivă pentru a stârni interesul spectatorilor care de cele mai multe
ori veneau pentru lupte.

De regulă, Plautus lua din comediile grecești doar personajele și intriga dar desfășurarea
evenimentelor îi aparținea și reușea într-un mod excelent să trezească interesul prin
numeroase momente comice pe care le punea în piesă, astfel că a devenit în scurt timp foarte
popular și foarte solicitat la sărbători.

I se atribuie 130 de piese de teatru dar doar 21 s-au păstrat intacte până în zilele noastre, dar
nu s-a păstrat nimic din muzica acestor piese deși, potrivit timpului, erau însoțite și de
muzică.

Cele 21 de comedii păstrate până astăzi alcătuiesc Corpus Plautinum, din care cele mai
cunoscute și mai izbutite sunt :
- Aulularia (ulcica), Captivi, Miles gloriosus etc.
Unele sunt comedii de intrigă - Mostellaria (Comedia cu stafii), altele, comedii cu interes
psihologic -Aulularia (Comedia ulcicăi), comedii de moravuri - Miles gloriosus (Ostașul
lăudăros).

Comedia ulcicăi (Aulularia)

Aulularia tratează o temă universală, dezumanizarea celui stăpânit de setea de înavuțire.

personajul care deschide galeria unor astfel de dezumanizați este Euclio, sărac și bătrân care
a găsit în casa lui o ulcică plină cu bani. El o îngroapă mai adânc și este cuprins de frică să
nu o piardă și, treptat, de lăcomie și o permanentă stare de neliniște, de care nu scapă decât
când dă comoara de zestre fiicei sale.

Acțiunea se derulează repede și situațiile comice în care se află cei ce dobândesc neașteptate
averi sunt artistic realizate.

Următorul dialog dintre Euclio și sclava sa definește personajul pe linia dezumanizării

ACTUL I, SCENA I

Euclio și Staphyla (sclava)

EU. Ieși, zic, hai, ieși ! Pe Hercule, trebuie să ieși imediat de aici afară,
spioană cu ochi iscoditori.
ST. Nenorocita de mine, de ce mă ciomăgești ?
EU Ca să fii nenorocită și netrebnică cum ești, să-ți duci o viață netrebnică,
așa cum meriți.
ST. Da, de ce m-ai alungat acuma din casă ?
EU Să-ți dau eu ție socoteală, holdă de bice ? Du-te la o parte acolo de la
ușă ! Acolo, acolo, te rog. Uite cum merge ! Dar știi tu ce te așteaptă ? Pe
Hercule, dacă-oi pune mâna pe bâtă sau pe bici o să te fac să-ți
mărești pasul ăsta de broască țestoasă !
ST. Duce-m-ar toți zeii la spânzurătoare, decât să mi te mai slujesc pe tine în
halul ăsta !
EU. Ia uite, nelegiuita, cum murmură sigură ! Pe Hercule, hoațo, am să-ți scot
eu ție ochii ăștia, ca să nu mai vezi ce fac. Inapoi de acolo, acum, acum.
ST. Incă mai înapoi ?
EU. Ho ! Acolo să stai ! Dacă ai să te muți din acest loc cât lațul unui deget
sau căt o unghie, sau dacă ai să te uiți înapoi până când am să-ți
poruncesc eu, îndată, pe Hercule, am să te fac eleva spânzurătorii. Nici
o îndoială că nu am văzut niciodată o babă mai nelegiuită ca asta, și mă
tem neînchipuit de mult de ea...să nu simtă unde este ascuns aurul...ea
are ochi și în ceafă, netrebnica. Acum am să mă duc să văd dacă mai
este aurul acolo unde l-am ascuns. Tare mă mai frământă, sărmanul de
mine !
ST. (aparte) Așa să mă ajute Castor, dacă pot eu să spun ce nebunie a dat
peste stăpânul meu; în felul ăsta de zece ori pe zi mă scoate din casă. Pe
Polux, nu știu ce furtuni îl stăpânesc pe omul ăsta. Veghează noapte
după noapte, apoi ziua ca un cizmar șchiop stă tot timpul acasă.

----------------------------------------------------

Scena a III-a din actul V prezintă frământările lui Euclio de teama pierderii comoarei.

ACTUL V, SCENA III

EUCLIO. - S-a sfârșit cu mine. Sunt pierdut. M-au omorât. Unde să alerg ? Unde să n-alerg
? Stăi, stăi. Cine ? Nu știu, nu văd nimic, merg ca un orb; nu mai sunt în stare nici să-mi dau
seama unde sunt, nici cine sunt. Fieți-vă milă, vă rog în genunchi, veniți-mi într-ajutor,
arătați-mi-l pe cel care mi-a furat-o.....(către public). Ce spui tu ? Pe tine te cred pe cuvânt:
se cunoaște după față că ești om de treabă...ce-i ? De ce râdeți ? Vă știu eu pe toți cine-mi
sunteți ; știu câți tâlhari sunt printre voi înveșmântați în haine albe, să păreți oameni
cinstiți...E, nu-i nimeni dintre voi care m-a furat ? Vai de mine !...Atunci, vorbește tu, ăla -
cine-i hoțul ? Nu știi ? Sărăcan de mine, m-a luat iadul. Pier de cea mai rea moarte...zi
blestemată !....Ai abătut asupră-mi dureri și lacrimi, foame și sărăcie...Cine-i mai nenorocit
decât mine pe lume ? La ce-mi mai folosește viața dacă mi-am pierdut comoara la care
țineam ca la ochii din cap ? Cât mi-am chinuit trupul și sufletul de dragul ei...Acum alții se
bucură de nenorocirea și paguba mea...Ah, n-am tăria să sufăr” .