Geografia Solurilor Demeter PDF

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie
UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI
TRAIAN DEMETER
PEDOLOGIE GENERALA
Bucuresti
2009
1
Copyright © DEPARTAMENT ID 2010
Acest material este destinat uzului studenţilor Universităţii din
Bucureşti, forma de învăţământ la distanţă, fiind interzise
copierea, multiplicarea în orice format şi comercializarea.
Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a
autorului/autorilor; designul, machetarea şi transpunerea în
format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la
Distanţă al Universităţii din Bucureşti.
Universitatea din Bucureşti

Editura CREDIS
Bd. Mihail Kogălniceanu, Nr. 36-46, Corp C, Etaj I, Sector 5
Tel: (021) 315 80 95; (021) 311 09 37, 031 405 79 40, 0723 27 33 47
Fax: (021) 315 80 96
Email: credis@credis.ro
Http://www.credis.ro
CUPRINS
TEMA 1 - NOTIUNI INTRODUCTIVE
TEMA 2 – COMPONENTII SOLULUI
TEMA 3 – PARTEA SOLIDA. COMPONENTUL MINERAL
TEMA 4 – PARTEA SOLIDA. COMPONENTULORGANIC
TEMA 5 – PARTEA LICHIDA
TEMA 6 – PARTEA GAZOASA
TEMA 7 – ORGANIZAREA INTERNA A SOLULUI
TEMA 8 – FACTORII PEDOGENETICI
TEMA 9 – PROCESELE PEDOGENETICE
TEMA 10 – CLASIFICAREA SOLURILOR
TEMA 11 – LEGILE RASPANDIRII SOLURILOR
2
TEMA 1
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
Conţinut:
1. Noţiuni introductive
Obiective:
Intelegerea definitiei solului
Cunoasterea domeniului pedologiei si a interrelatiilor cu alte
stiinte
Cunoasterea evolutiei Pedologiei ca stiinta
1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE
Denumirea de Pedologie provine din limba greacă, de la pedon =

sol, ogor, suport şi logos = vorbire (ştiinţă), altfel spus Ştiinţa solului.
Pedologia reprezintă ştiinţa care se ocupă cu studiul solului.
Ştiinţa solului analizează următoarele aspecte legate de sol:
Constituenţii
Organizarea şi relaţiile dintre constituenţi
Originea şi evoluţia solului
Dinamica actuală a proceselor din sol în raport cu factorii de
mediu
Proprietăţile şi funcţiile solului
Utilizarea solurilor
3
Pedologia are un caracter complex generat de complexitatea

formării solului şi este în acelaşi timp o ştiinţă de graniţă
(interdisciplinară):
Pedogeografia sau Geografia solurilor reprezintă o ramură a

Pedologiei dar şi a Geografiei.
Geografia solurilor reprezintă ştiinţa care se ocupă cu studierea
caracteristicilor, genezei şi distribuţiei solurilor, cât şi cu relaţiile
solului cu factorii de mediu şi cu protecţia acestuia.
Importanţa celor două ştiinţe a crescut şi mai mult în ultimul
timp, datorită presiunii umane crescânde şi utilizării neraţionale a
resurselor de sol.
În acest sens, actualmente omenirea se află în faţa următoarei
provocări: “Cum să asigure necesarul de alimente, fără a se distruge
resursele de sol”.
4
SCURT ISTORIC
Primele idei referitoare la sol au apărut la vechii greci, Aristotel

considerându-l unul dintre cele 4 elemente componente ale
Universului, alături de aer, apă şi foc. El dădea şi unele însuşiri ale
pământului spunând că poate fi cald sau rece, umed sau uscat, greu
sau uşor, tare sau moale.
De asemenea, Teofrast (371-286 î.Hr.) îl numeşte edafos pentru a
putea fi deosebit de Pământ ca planetă.
Informaţii despre anumite însuşiri ale solului avem şi de la romanii
Cato, Varro, Columella şi Plinius.
În perioada Evului Mediu, singurele referiri la sol se găsesc în
scrierile arabe.
Precursorii Pedologiei ca ştiinţă au fost F.A. Fallou şi F.V.
Richthofen, primul propunând şi denumirea de pedologie.
Întemeietorul pedologiei ca ştiinţă este rusul V.V. Dokuceaev,
care în anul 1883 a publicat lucrarea “Cernoziomul rusesc”, în care
pune bazele pedologiei.
Un moment important îl reprezintă anul 1924 în care este
întemeiată Societatea Internaţională de Ştiinţa Solului.
Contribuţii importante în dezvoltarea pedologiei au avut şi au
FAO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Agricultură şi Alimentaţie) cu
sediul la Roma şi ISRIC ( Centrul internaţional de informare şi referinţe
despre sol) cu sediul la Wageningen în Olanda.
În Romănia, primele informaţii despre sol apar în lucrările lui Ion
Ionescu de la Brad şi Matei Drăghiceanu.
Un rol important l-a jucat înfiinţarea în anul 1906 a Secţiei
agrogeologice în cadrul Institutului Geologic, condusă de către
Gheorghe Munteanu Murgoci (1872-1925) fondatorul pedologiei
româneşti.
Actul de naştere al pedologiei în România a fost în anul 1911,
când Gheorghe Munteanu Murgoci împreună cu colaboratorii săi Emil
Protopopescu Pache şi Petre Enculescu publică o hartă şi o
caracterizare a solurilor zonale din România.
Un alt moment important îl constituie anul 1970 când ia fiinţă
Institutul de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie din Bucureşti.
5
DEFINIŢIA SOLULUI
Solul reprezintă în primul rand mediul de dezvoltare al plantelor

şi resursa de bază pentru viaţa animalelor şi oamenilor.
Concepţiile referitoare la sol au evoluat în timp de la uscatul
ferm pentru omul primitive, la support pentru plante odată cu apariţia
agriculturii.
Şcoala agrogeologică considera solul ca fiind numai produsul de
alterare a rocilor de la suprafaţa scoarţei.
Şcoala agronomică şi cea agrochimică considerau că solul este
numai un mediu poros care asigură apa aerul şi elementele nutritive
necesare plantelor.
În anul 1883, V.V. Dokuceaev introduce conceptual de corp
natural în legătură cu solul, care s-a format în timp sub acţiunea
factorilor pedogenetici, este diferenţiat în orizonturi, se află în stare
afânată, cu adâncime variabilă şi care diferă de roca de dedesubt prin
aspect, compoziţie şi proprietăţi.
Concepţia sistemică consideră că :
6
Sistem structural – este un mediu organizat şi structurat,

constituenţii aflându-se într-o strânsă interdependenţă atât pe
verticală cât şi pe orizontală
Natural – format sub influenţa factorilor naturali
Complex – produs al interacţiunii a 7 factori
Polifazic – dezvoltat în timp în mai multe faze
Deschis – realizează schimburi cu celelalte geosfere şi este într-o
continuă transformare
Polifuncţional – îndeplineşte funcţii multiple
Solul reprezintă un sistem natural complex, polidispers, eterogen

şi poros, situat la suprafaţa scoarţei terestre, rezultat prin
interacţiunea acesteia cu aerul, apa şi organismele vii.
7
Polidispers – deoarece faza lui solidă se află în diferite grade de

diapersie:
dispersii moleculare sau ionice (sărurile)

dispersii coloidale (argila, humusul, hidroxizii)
dispersii grosiere sau suspensii (praful, nisipul)
Eterogen – deoarece este alcătuit din 3 faze (solidă, lichidă,

gazoasă)
Denumirea de sol provine din limba latină de la solum = suport,

bază, ceea ce indică rolul de suport pentru organismele vii şi spaţiu de
interferenţă a lumii organice cu cea minerală.
În limba ebraică solul este numit adâmah, de aici provenind şi
numele primului om Adam, care conform Bibliei a fost plămădit din lut.
În limba japoneză, pictograma pentru sol are forma unei plante
înrădăcinate.
Profil de sol
8
Întrebări de autoevaluare:
Care este definitia Pedologiei?
Cum este definit solul?
Cum au evoluat conceptiile referitoare la sol?
Tema de control (referat):

“Evolutia cunostintelor despre sol si a Pedologiei ca stiinta”.
Bibliografie:
Demeter T., 2009, Pedologie generala, Editura Credis,
Bucuresti.
9
TEMA 2
COMPONENŢII SOLULUI
Conţinut:
2. Componenţii solului
Obiective:
Intelegerea modului de alcatuire a solului
Cunoasterea componentilor solului
2. COMPONENŢII SOLULUI
Solurile sunt alcătuite din patru grupe de constituenţi: materia

minerală, materia organică, apă şi aer.
COMPONENTII SOLULUI
FAZA SOLIDA
FAZA LICHIDA SI GAZOASA
Faza solidă deţine 50% din volumul solului, 39% componentul

mineral şi 11% componentul organic.
10
FAZA SOLIDA
FAZA LICHIDA SI GAZOASA COMPONENTUL MINERAL
39%
11%
COMPONENTUL ORGANIC
Faza lichidă împreună cu cea gazoasă deţin la rândul lor 50% din
volumul solului, între 15-35% fiecare, în funcţie de umiditatea solului.
FAZA LICHIDA SI GAZOASA FAZA LICHIDA SI GAZOASA

COMPONENTUL LICHID FAZA SOLIDA COMPONENTUL LICHID FAZA SOLIDA
15%
35%
35% 15%
COMPONENTUL GAZOS COMPONENTUL GAZOS
PARTEA SOLIDĂ
Include componentul mineral şi pe cel organic, care împreună

deţin 50% din volumul solului.
Componentul mineral este dominant în cea mai mare parte a
solurilor, cu excepţia celor organice.
11
Care sunt fazele din care este alcatuit un sol?
Care sunt constituentii din care este alcatuit solul?
Care este proportia intr-un sol a diferitilor constituenti?

“Analizati modul de alcatuire a solului”
Bibliografie:
Bucuresti.
12
TEMA 3
PARTEA SOLIDA
COMPONENTUL MINERAL
Conţinut:
3.1. Rocile parentale
3.2. Agenţi şi procese
3.3. Alcătuire
3.4. Scoarţele de alterare
Obiective:
Cunoasterea tipurilor de roci parentale si a proprietatilor
acestora
Intelegerea modului in care rezulta componentul mineral al
solului
Cunoasterea constituentilor care alcatuiesc componentul
mineral
Intelegerea scoartelor de alterare ca prima etapa in formarea
solului
3.1. ROCILE PARENTALE
Componentul mineral provine din rocile scoarţei, pe seama

cărora s-au format solurile, numite roci parentale.
Rocile influenţează procesele de alterare prin structura
petrografică (dezagregarea) şi compoziţia mineralogică (alterarea
chimică).
Rocile se clasifică după modul de formare în:
Magmatice
Metamorfice
Sedimentare
13
Rocile magmatice
Provin din magma lichidă, prin consolidarea acesteia la

suprafaţă, fie prin cristalizare (răcire lentă), fie prin vitrificare (răcire
rapidă în contact cu apa, gheaţa, roci umede şi reci).
Cele formate prin cristalizare sunt: granit, granodiorit, sienit,
gabbrou, diorite, andezit, basalt, riolit, dacit, trahit. Prin vitrificare se
formează sticla vulcanică.
Mai pot exista şi roci piroclastice, tufurile vulcanice formate din
aglomerate vulcanice rezultate în urma exploziei vulcanice.
Rocile magmatice constituie roci parentale numai în regiunile
vulcanice.
Rocile metamorfice
Reprezintă roci solide care au suferit o transformare naturală

completă la temperaturi de peste 2000 C.
Tipuri:
Şisturi cristaline: filite, micaşisturi, gnaise, amfibolite, cuarţite, şisturi

carbonatice, marmură (poate fi şi neşistoasă).
Rocile sedimentare
După origine se clasifică în:
Detritice – acumularea fragmentelor rezultate din dezagregarea

rocilor magmatice, metamorfice, sedimentare.
Organogene (biogene) – formate de către organismele vegetale şi
animale: cărbunii de pământ, calcarele organogene.
De precipitare chimică – formate prin psubstanţelor solubilizate
în apă: carbonaţii, sulfaţii, halogenurile.
Clasificarea după structură şi compoziţia mineralogică:
Roci epiclastice
14
 rudite (> 2 mm): mobile (pietriă, grohotiş), cimentate

(conglomerate, brecii)
 arenite (0,2-2 mm): mobile (nisipuri), cimentate (gresii)
 siltite (<0,2 mm): mobile (praf), cimentate (loess)
Roci argiloase – formate predominant din minerale argiloase:

argile, şisturi argiloase, mâluri argiloase
Roci carbonatice – alcătuite dominant din carbonaţi: calcare,
dolomite
Roci argilo-carbonatice: marne
Roci halogenurice: halit, silvină
Roci sulfatice: gips, anhidrit
Roci silicioase – formate predominant din cuarţ, calcedonie sau
opal: diatomite, jaspuri
Roci allitice şi ferallitice: alcătuite dominant din oxizi sau
hidroxizi de fier şi aluminiu: laterite, bauxite
Din punct de vedere pedologic este importantă şi clasificarea

rocilor după conţinutul în silice:
Roci acide – conţin cuarţ: granite, riolite, granodiorite, dacite,

gnaise, micaşisturi, filite
Roci bazice – conţin fie olivine, fie silicaţi şi carbonaţi: gabrouri,
bazalt, amfibolite, şisturi verzi, marne
Roci neutre – sunt formate predominant din feldspaţi: diorit,
sienit, andezit, trahit, rocile argiloase
Roci ultrabazice – conţin multă olivină sau carbonaţi: peridotit,
calcar, marmoră, dolomite
3.2. AGENŢI ŞI PROCESE
Agenţii care determină alterarea rocilor şi formarea

componentului mineral sunt apa, aerul şi vieţuitoarele.
Procesele prin intermediul cărora se formează componentul
mineral sunt alterarea fizică (dezagregarea) şi alterarea chimică.
15
DEZAGREGAREA
Reprezintă procesul fizico-mecanic prin care rocile coezive sunt

fragmentate în părţi mai mici, fără a fi afectată compoziţia
mineralogică a acestora.
Tipuri de dezagregare:
Datorită variaţiilor de temperatură (termică)

Se produce în regiunile de deşert şi montane înalte, în care
amplitudinea termică diurnă este mare (temperatura rocii ajunge ziua
la 550 C şi coboară noaptea la 00 C).
În România ea se produce până la 30 cm adâncime în regiunea
carpatică, unde determină apariţia câmpurilor de blocuri sau pietre.
Mecanismul dezagregării termice este următorul: în timpul zilei,
partea exterioară a rocii se dilată mai mult decât miezul ceea ce
crează tensiuni care conduc la apariţia fisurilor (fig.).
Mecanismul dezagregarii termice
Acelaşi proces se petrece noaptea când partea exterioară a rocii

se contractă mai mult decât miezul. Aceste tensiuni repetate conduc
la sfărâmarea rocii în fragmente mai mici care vor fi supuse aceluiaşi
proces (fig.).
16
Categorii de fragmente de roca dupa dimensiuni
Cauze: reaua conductibilitate calorică a rocilor, conductibilitatea

calorică, coeficientul de dilatare volumetrică, căldura specifică şi
culoarea diferită a mineralelor.
În acest sens, cu cât roca este alcătuită din mai multe minerale
cu atât dezagregarea va fi mai rapidă.
Dezagregare intensa in zona montana inalta
17
Datorită îngheţului şi dezgheţului repetat (gelivaţie, gelifracţie)

Se datorează tot variaţiilor de temperatură, dar în jurul punctului
de îngheţ al apei (00 C) în regiunile umede, de tundră, munţi înalţi sau
în cea temperată iarna.
Mecanismul de producere este următorul: apa pătrunde în fisurile
preexistente ale rocilor şi la producerea temperaturilor negative
îngheaţă mărindu-şi volumul (9%) şi exercitând presiuni laterale (2000-
6000 kg/cm2) asupra pereţilor fisurilor determinând sfărâmarea rocilor
(fig.).
Modul de manifestare a gelivatiei
Intensitatea dezagregării depinde de tăria şi frecvenţa îngheţului

şi de natura rocilor, cele compacte fiind mai mult afectate decât cele
afânate.
Acest tip de dezagregare se manifestă până la 100-200 cm
adâncime, determinând apariţia câmpurilor de blocuri (fig.).
18
Datorită precipitării sărurilor din soluţii

Se produce în regiunile aride acolo unde există săruri în soluţie
care pătrund în fisurile existente în roci şi datorită pierderii apei prin
evaporare precipită sub formă de cristale care presează asupra
pereţilor fisurilor determinând sfărâmarea rocilor.
Datorită acţiunii vieţuitoarelor (biomecanică)

Deşi se desfăşoară pe areale geografice extinse este mai redusă
ca intensitate comparative cu celelalte tipuri de dezagregare.
Se datorează acţiunii rădăcinilor plantelor lemnoase dezvoltate
în regiuni cu relief fragmentat şi cu versanţi înclinaţi. Astfel, plantele
îşi înfig rădăcinile în orice mică fisură pe care apoi o lărgesc datorită
19
creşterii rădăcinilor în grosime şi lungime (30-100 kg/cm2) şi sfarmă

roca, efectul producându-se pe adâncimi mai mari decât în celelalte
cazuri (fig.).
Dezagregarea biomecanica
Animalele şi omul exercită o influenţă indirectă, uşurând

pătrunderea aerului şi apei prin intermediul galeriilor, carierelor,
exploatărilor miniere.
Dezagregarea biomecanică prin faptul că uşurează pătrunderea
aerului şi apei amplifică acţiunea celorlalte tipuri.
Plantele exploateaza cea mai mica fisura din roca
20
Datorită acţiunii apelor curgătoare, zăpezii sau gheţarilor

Apele curgătoare dislocă şi mărunţesc prin izbire, frecare şi
rostogolire fragmentele de rocă, în special în cursul lor superior unde
viteza de scurgere este mare.
Actiunea apelor curgatoare
Zăpezile îşi manifestă influenţa în regiunile montane, unde în

timpul avalanşelor sunt desprinse şi apoi mărunţite prin izbire, frecare
şi rostogolire blocuri de rocă.
Actiunea zapezii
21
Gheţarii în timpul deplasării lor pe valea glaciară, desprind şi

mărunţesc în timpul transportului rocile, pe care le depun sub formă
de formaţiuni morenaice.
Actiunea ghetarilor
Datorită acţiunii vântului

Este frecventă în regiunile aride şi montane cu covor vegetal
sărac, acolo unde vântul desprinde prin coraziune fragmente de rocă şi
apoi le mărunţeşte în timpul transportului (târâre, rostogolire, izbire).
De asemenea, vântul transportă şi fragmente de rocă rezultate
prin alte tipuri de dezagregare, pe care le sfarmă.
Procesul de coraziune
22
Datorită forţei gravitaţionale

Se manifestă în regiunile fragmentate şi cu versanţi înclinaţi,
acolo unde, fragmentele de rocă se desprind sub influenţa gravitaţiei
şi în timpul rostogolirii se sfarmă (frecare, izbire).
Consecinţele dezagregării
Cea mai importantă este aceea că pregăteşte şi intensifică

alterarea chimică prin mărirea suprafeţei de contact a fragmentelor de
rocă cu agenţii alterării apa şi aerul.
Materialul mineral rezultat în urma dezagregării reprezintă un
strat afânat şi permeabil (strat de dezagregare) care reprezintă prima
fază a formării solurilor.
ALTERAREA CHIMICĂ
Procese influenţate de apă
Hidratarea
Reprezintă un proces fizico-chimic prin intermediul căruia, apa

este atrasă la suprafaţa particulelor minerale sau pătrunde în reţeaua
cristalină a acestora.
Hidratarea fizică implică atragerea moleculelor de apă la
suprafaţa particulelor rezultate prin dezagregare. Apa îmbracă aceste
particule sub forma unui strat foarte subţire numit film sau peliculă de
apă adsorbită şi este denumită apă legată fizic sau apă peliculară.
Hidratarea fizică reprezintă cea mai slabă reacţie între apă şi
particulele minerale şi nu implică schimbarea compoziţiei chimice a
acestora.
Hidratarea chimică implică pătrunderea apei în reţeaua cristalină
a mineralelor şi implicit schimbarea compoziţiei chimice a acestora.
Exemplu: anhidrit (mineral anhidru, CaSO4) + 2H2O = gips (mineral

hidratat, CaSO4 . 2H2O)
23
Din cauză că apa pătrunsă în reţeaua cristalină a mineralului

rămâne în stare moleculară (H2O), ea poate fi pierdută prin evaporare
trecându-se din nou la anhidrit. Acest proces contrar celui de hidratare
se numeşte deshidratare. Hidratarea este specifică regiunilor umede
iar deshidratarea celor uscate, în regiunile cu sezoane umede şi
uscate desfăşurându-se alternativ.
Dizolvarea
Reprezintă procesul de dispersare a materiei minerale în apă,

până la nivel molecular sau ionic.
Soluţia minerală care rezultă în urma dizolvării este alcătuită din
solvent (lichidul în care s-a produs dizolvarea, apă) şi solvat (substanţa
dizolvată).
După viteza cu care se dizolvă (solubilizează) mineralele pot fi:
 uşor solubile: sarea gemă, silvina

 moderat solubile: gipsul, carbonatul de calciu
 greu solubile: cuarţul
 insolubile: caolinul
Totuşi viteza de solubilizare mai depinde şi de alţi factori:

temperatura, pH-ul şi compoziţia apei (solventului). La temperatură
ridicată se solubilizează mai repede clorurile, silicaţii şi oxizii, iar la
scăderea acesteia carbonaţii. pH-ul influenţează dizolvarea cuarţului
care creşte cu scăderea pH-ului. Când apa conţine bioxid de
carbon, carbonatul de calciu (calcit) trece în bicarbonat de calciu uşor
solubil, iar prin pierderea apei revine la starea iniţială (formarea
speleotemelor).
Dizolvarea influenţează alterarea rocilor cu ciment calcaros,
levigarea carbonaţilor, aprovizionarea plantelor cu ememente
nutritive, levigarea sărurilor solubile în pânza freatică.
Hidroliza
Reprezintă procesul de transformare a mineralelor datorită

înlocuirii cationilor proprii cu ioni de hidrogen. Totodată, din punctual
de vedere al efectului produs, hidroliza reprezintă procesul chimic de
24
descompunere a unor săruri în acidul şi baza din care sau format

(procesul contrar neutralizarea).
În cazul silicaţilor nu rezultă însă acid şi bază, ci silice, apă şi
bază, deoarece acidul silicic este foarte instabil şi se descompune
imediat. Există cazuri în care rezultă minerale argiloase de tipul
caolinitului (la mice feldspatul potasic) silice şi apă.
Procesul are ca primă etapă debazificarea, adică scoaterea
bazelor din mineral, urmată de silicifiere, adică descompunerea
acidului silicic în silice şi apă, în climatul cald şi umed procesul fiind
simultan. Poate exista şi un process contrar acestuia de neoformare
de minerale când se formează mineralele argiloase.
Intensitatea de manifestare a hidrolizei este influenţată de
gradul de mărunţire a particulelor, pH, temperatura apei, debitul apei
care se infiltrează, gradul de instabilitate al mineralelor.
Hidroliza cea mai puternică are loc cu cât particulele sunt mai mici,
pH-ul mai acid, temperatura şi debitul apei mai ridicate şi mineralele
mai instabile.
Procese influenţate de aer
Oxidarea şi reducerea
Mineralele cel mai uşor de oxidat sunt cele care conţin fier şi
mangan în stare bivalentă. Oxidarea reprezintă practice procesul de
imbogăţire în oxigen fie direct fie prin intermediul apei mai ales când
este încărcată cu bioxid de carbon.
Cei mai des întâlniţi sunt oxidul feric (hematitul Fe2 O3) de
culoare roşie 1-6% din masa solului, la laterite până la 20-80% şi
hidroxidul de fier de culoare gălbuie rezultat din combinarea oxidului
feric cu apa. Apar de asemenea, oxidul manganic şi hidroxidul de
mangan de culoare brună-negricioasă. Oxidări suferă şi compuşii cu
sulf.
În regiunile aride, oxizii de fier şi mangan sunt depuşi la
suprafaţă formând “patina deşertului”. Oxidările sunt intense în
solurile aerisite.
Reducerea reprezintă procesul contrar oxidării prin care au loc
pierderi de oxigen în condiţii de anaerobioză sub acţiunea
microorganismelor (bacterii anaerobe).
25
Practic este vorba despre apariţia oxizilor feroşi şi manganoşi

(FeO, MnO, solubili) prin reducerea oxizilor ferici şi manganici
(insolubili).
Acţiune reducătoare au bacteriile anaerobe care au nevoie de
oxigen, acidul carbonic, hidrogenul şi hidrogenul sulfurat.
Deoarece regimul aerohidric al solului fluctuează pe parcursul
unui an, oxidarea şi redicerea se produc alternativ procesul fiind numit
oxido-reducere.
Fierul feros (FeO) are culoare verzui-albăstrui-vineţii, iar oxizii
manganoşi şi sulfura feroasă (FeS) culori negricioase.
În cazul manifestării procesului de oxido-reducere solurile capătă
un aspect marmorat.
Acest tip de procese au un rol foarte important în solubilizarea
transportul şi depunerea în sol a fierului şi manganului.
Carbonatarea
Reprezintă procesul de îmbogăţire în carbonaţi, fie prin

depunerea celor existenţi în souţie, fie prin formarea lor.
Carbonaţii se formează în prezenţa acidului carbonic prin
combinarea acestuia cu un hidroxid (NaOH+H2CO3= Na2CO3+H2O) .
Cei mai mulţi dintre carbonaţi sunt îndepărtaţi din soluri pentru că
sunt mai uşor solubili cu excepţia celor de calciu şi magneziu. Chiar şi
aceştia din urmă, prin recombinare cu acid carbonic se transformă în
bicarbonaţi uşor solubili procesul fiind denumit decarbonatare
(CaCO3+ H2CO3=Ca(HCO3)2.
În regiunile în care alternează sezoanele umed şi uscat,
carbonaţii de la baza profilului de sol sunt readuşi spre suprafaţă,
procesul numindu-se recarbonatare care conduce la apariţia crustelor
de săruri (sărături, cruste de deşert).
Procese influenţate de vieţuitoare
Alterarea biologică (alterarea biochimică)
În afara rolului lor în dezagregarea rocilor, plantele, animalele şi

microorganismele influenţează şi alterarea chimică a acestora,
process numit alterare biologică.
26
Influenţa lor este atât directă, cât şi indirectă, prin produsele

rezultate din activitatea sau descompunerea lor.
Microorganismele se fixează pe minerale din care extrag
substanţele necesare sau secretă substanţe acide care conduc la
alterarea acestora, creând condiţiile pentru instalarea plantelor
superioare.
Plantele secretă substanţe acide, extrag din minerale şi roci
anumite substanţe sau produc acizi organici, toate acestea conducând
la alterarea rocilor şi mineralelor.
Rolul indirect este poate mai important, substanţele rezultate
prin descompunerea organismelor vii determinând alterarea chimică,
în special oxidarea şi carbonatarea.
Alterare chimica
3.3. ALCĂTUIREA COMPONENTULUI MINERAL
Componentul mineral este alcătuit din: fragmente de rocă şi

minerale primare rezultate în urma dezagregării rocilor scoarţei
minerale secundare care reprezintă în cea mai mare parte minerale
nou formate în sol
Raportul între cele două categorii de minerale variază foarte mult
în funcţie de vârsta solului şi de viteza de transformare a mineralelor
primare, care este dependentă de climă şi natura rocii.
27
MINERALELE PRIMARE
Sunt cele provenite din rocile magmatice şi reprezintă în general

silicaţi, în proporţie de 90%. Caracteristica principală a silicaţilor este
dată de prezenţa grupării SiO4 cu configuraţie tetraedrică (fig.).
Cei mai importanţi silicaţi sunt olivina, granatul, epidotul,

turmalina, piroxenii, amfibolii, talcul, micele, cloritul, feldspaţii.
Ponderea mineralelor primare este următoarea:
cuarţ 12%
feldspaţi 59,5%
piroxeni şi amfiboli 16,8%
mică 3,8%
alte minerale 7,9%
PONDEREA MINERALELOR
PRIMARE
ALTE MINERALE CUART

MICA
PIROXENI / AMFIBOLI
FELDSPATI
28
Feldspaţii reprezintă aluminosilicaţi de K, Na, Ca şi sunt cei mai

răspândiţi în rocile primare. Pot fi potasici (ortoclazi) cum este ortoza
sau calcosodici (plagioclazi) cum sunt albitul şi anortitul. Alterarea
feldspaţilor este unul dintre principalele procese care conduc la
formarea solurilor.
Piroxenii şi amfibolii au calitatea că se alterează foarte uşor, cel
mai răspândit piroxen fiind augitul, iar cel mai răspândit amfibol,
hornblende.
Mica poate fi albă (muscovit) sau neagră (biotit) şi este des
prezentă în soluri datorită rezistenţei reduse la alterare (mai ales
biotitul).
Cuarţul reprezintă bioxidul de siliciu care nu este silicat, este
foarte rezistent la alterare şi apare în fracţiunile nisipoasă şi prăfoasă
a solurilor.
MINERALELE SECUNDARE
Se formează fie prin alterarea mineralelor primare, fie prin

recombinarea în sol a anumitor substanţe.
Principalele minerale secundare sunt:
mineralele argiloase
allofanele
oxizii şi hidroxizii
sărurile
Mineralele argiloase reprezintă coloizi cu dimensiuni foarte mici

<0,002 mm, au capacitate mare de a reţine şi elibera apa şi ionii
schimbabili. De asemenea, sunt plastice şi multe au capacitate de
contractare şi gonflare la variaţiile de umiditate. Au un rol important
alături de humus, în formarea structurii solului şi în ceea ce priveşte
capacitatea acestuia de a reţine apa şi nutrienţii. Se formează prin
hidroliză.
Principalele grupe:
29
caolinitul (fig.), haloisitul – nu gonflează, reţin şi eliberează puţini

ioni
illitul, vermiculitul, montmorillonitul – gonflează şi au capacitate
mare de reţinere şi eliberare, care cresc de la primul la ultimul.
montmorillonitul, beidelitul şi nontronitul formează grupa
mineralelor numite smectite, care gonflează cel mai puternic.
cloritul – nu gonflează, nu reţine şi nu eliberează ioni.
Exploatare de caolin
Allofanele reprezintă materiale amorfe constituite din amestecuri
de geluri de silice şi hidroxizi de aluminiu. Denumirea provine de la
grecescul allofane = care apare altfel. Apar în solurile vulcanice având
un aspect sticlos şi sporesc capacitatea de schimb cationic,
adezivitatea şi gonflarea.
Oxizii şi hidroxizii se formează prin reacţii de oxidare, reducere şi
hidratare:
Bioxidul de siliciu hidratat (silicea) – este reprezentată prin opal

şi calcedonie.
Oxizii şi hidroxizii de mangan – piroluzitul, hausmanitul (oxizi),
manganitul, psilomelanul (hidroxizi), au culoare neagră.
Oxizii şi hidroxizii de fier – hematit, magnetit, goethit (oxizi),
lepidocrocit, limonit (hidroxizi), au culoare gălbui-roşcată.
Oxizii şi hidroxizii de aluminiu – diasporul, boehmitul, gibbsitul.
30
Sărurile apar în regiuni mai secetoase în special carbonaţii de

calciu şi magneziu. Clorurile şi sulfaţii care sunt uşor solubili apar
numai în condiţii locale în soluri halomorfe. În solurile cu exces de
umiditate pot apărea pirita şi vivianitul.
Principalele grupe sunt:
Carbonaţi – calcit, dolomit

Sulfaţi – gips (Ca), ternardit, mirabilit (Na), epsomit (Mg)
Cloruri – halit (Na)
Sulfuri – pirita (Fe)
Fosfaţi apatit (Ca), vivianit (Fe)
3.4. SCOARTELE DE ALTERARE
CARACTERISTICI GENERALE
Prin scoarţă de alterare se înţelege stratul afânat, permeabil faţă

de apă şi gaze, care se dezvoltă pe rocile de la suprafaţa uscatului
prin procese de dezagregare şi/sau alterare.
Scoarţa de alterare apare ca o cuvertură care acoperă roca
parentală nedegradată şi care poate include în partea ei superioară şi
învelişul de sol.
31
Dezvoltându-se la suprafaţa crustei terestre, scoarţa de alterare

şi implicit învelişul de sol, mulează suprafaţa reliefului. Aceasta are
grosimi variabile, de la câteva zeci de metri, până la câţiva centimetri,
în funcţie de natura rocii, condiţia climatică, panta suprafeţei de relief
şi mai ales vechimea suprafeţei de relief.
Pe suprafeţele orizontale (din zonele de platouri şi câmpie),
scoarţele de alterare sunt mai groase în condiţii climatice similare,
decât pe pantele versanţilor.
CONSTITUENŢII SCOARŢEI DE ALTERARE
Substanţele minerale care intră în componenţa scoarţei de

alterare sunt reprezentate de produsele dezagregării şi alterării rocilor
parentale.
Produsele dezagregării apar sub formă de fragmente de roci şi
minerale numite claste (epiclaste).
Dimensiunile clastelor variază mult, de la dimensiunile
bolovanilor, la zecimi de milimetru.
Fragmentele epiclastice sunt numite şi constituenţi reziduali sau
primari, deoarece provin direct din masa rocii parentale, natura lor
depinzând exclusiv de cea a rocii.
Procentul de constituenţi reziduali stabili este un indiciu al
maturităţii (vechimii) scoarţei de alterare. Unii dintre constituenţii
reziduali (fragmente de cuarţ, muscovit, rutil, zircon) pot fi stabile
chimic rezistând un timp nedefinit. Alţii (cei care conţin feldspaţi,
sticle vulcanice, olivine) sunt instabili şi tind să dispară prin alterare.
Constituenţii solizi noi, rezultaţi prin procesele de alterare fie a
fragmentelor reziduale, fie direct a rocii parentale, sunt denumiţi
constituenţi secundari. Aceştia se împart fie după structură, fie după
solubilitate.
După structura internă pot fi amorfi şi cristalini. Constituenţii
secundari amorfi se mai numesc şi constituenţi coloidali, deoarece
sunt hidroxizi cu grade diferite de hidratare.
După natura nucleului aceşti coloizi au diferite denumiri :
coloizi silicoşi- au nucleu de SiO2*nH2O şi sunt numiţi gel de

silice (când sunt bogaţi în apă), sau opal (când conţin apă mai
puţină)
32
coloizi montmorillonitici- au ca nucleu montmorillonitul şi sunt

denumiţi hidromontmorillonite
coloizi caolinitici- au nucleu de caolinit şi sunt numiţi procaolin
sau hidrocaolin
coloizi aluminoşi- au ca nucleu diasporul (oxid de aluminiu) şi
sunt denumiţi sporogelit
coloizi ferici- au ca nucleu hidroxidul de fier şi sunt numiţi gel
limonitic
coloizi manganici- au ca nucleu piroluzitul şi sunt numiţi wad
Scoarţa de alterare primară şi cea secundară
Materialul scoarţei de alterare rămâne pe locul de formare, în

contact direct cu roca parentală, caz în care scoarţa de alterare este
considerată primară sau autohtonă (mai este denumit şi eluviu).
Particulele care compun eluviul au suferit o rearanjare pe
verticală în funcţie de dimensiuni şi densităţi. Din acest motiv, eluviile
apar de obicei pe suprafeţe unde acţiunea de transport a apei este
redusă sau nulă.
Produsul de alterare nu rămâne pe loc, ci este supus unor
procese de deplasare fie gravitaţionale fie datorate eroziunii,
provocată de scurgerea de suprafaţă, şiroire sau torenţialitate.
Prin astfel de procese, se constituie diferite depozite
sedimentare numite depozite deluviale, coluviale, proluviale, aluviale,
morenaice, care nu mai sunt scoarţe de alterare propriu-zise, deoarece
fundamentul lor nu mai este roca parentală.
Dacă procesul de dezagregare şi alterare continuă şi pe aceste
depozite transportate, se formează o scoarţă de alterare secundară
sau alohtonă. În acest caz, depozitul transportat devine material
parental pentru scoarţa de alterare secundară (alohtonă).
DIRECŢII DE EVOLUŢIE
Scoarţa de alterare se află într-o continuă transformare şi atunci

când pe ea se instalează vegetaţia ăncepe şi formarea solului, care
ulterior se dezvoltă în profunzime pe seama scoarţei de alterare,
accelerând evoluţia acesteia.
33
Direcţiile majore de evoluţie a unei scoarţe de alterare sunt

exprimate de modalităţile de alterare ale rocilor silicatice, allitizarea
şi siallitizarea.
Allitizarea – denumirea provine de la simbolul chimic al
aluminiului şi de la lithos-piatră.
Această direcţie de evoluţie este o consecinţă a alterării
silicaţilor prin hidroliză totală, proces în care toate elementele
chimice, inclusiv siliciul, trec în hidroxizi.
Allitizarea se produce în condiţii de climă caldă şi umedă, în timp
îndelungat, fiind specifică regiunilor ecuatoriale şi tropicale umede (în
apa caldă silicea este solubilă).
Allitizarea este cunoscută şi sub denumirea de lateritizare (în
latină later-cărămidă) datorită produsului de alterare roşu care rezultă
şi care prin uscare se întăreşte şi capătă aspectul unei cărămizi.
Pentru manifestarea lateritizării trebuie să fie îndeplinite două
condiţii:
existenţa unui climat cald şi umed

existenţa unei roci parentale care să conţină alumosilicaţi
(feldspaţi, mice), alături de minerale femice (biotit, piroxeni,
olivine, amfiboli)
În lipsa mineralelor femice, allitizarea generează o scoarţă de

alterare exclusiv aluminoasă (bauxită pură) de culoare albă.
Siallitizarea – denumirea provine de la simbolurile chimice ale
siliciului şi aluminiului şi de la lithos-piatră.
Are loc prin alterarea silicaţilor în urma unei hidrolize parţiale cu
formare de minerale argiloase.
Cauza principală a hidrolizei parţiale este temperatura relativ
scăzută a apei, motiv pentru care siallitizarea se produce în regiunile
cu climă temperată moderată.
În funcţie de natura materialului argilos siallitizarea poate
apărea sub două aspecte:
Monosiallitizarea – presupune formarea prin hidroliză a

mineralelor argiloase bistratificate (caolinit). Se formează o
scoarţă de alterare alcătuită aproape exclusiv din caolin pur
format din Al2O3, SiO2 şi H2O.
34
Bisiallitizarea – presupune formarea prin hidroliză a mineralelor

argiloase tristratificate (illit, smectit). Spre deosebire de
monosiallitizare, procesul de alterare nu este însoţit de levigarea
totală a bazelor.
Cele două direcţii de evoluţie ale scoarţei de alterare nu sunt

întotdeauna distincte, existând situaţia în care caolinul coexistă cu
hidroxizii de fier şi aluminiu, numită monosiallitizare
deghizată(alumino-siallitizare).
TIPURI DE SCOARŢĂ DE ALTERARE ŞI RĂSPÎNDIREA LOR PE GLOB
Scoarţele de alterare pot fi diferenţiate după compoziţia

mineralogică şi cea chimică, principalele tipuri fiind următoarele:
35
Litogen sau detritic-grosier– caracterizat prin predominarea

fragmentelor de rocă şi a mineralelor primare, reprezintă primul stadiu
şi are o grosime foarte redusă. Poate prezenta subtipurile silicato-
litogen şi carbonato-litogen.
Aluminosiallitic – caracterizat prin prezenţa mineralelor argiloase
de tip cloritic, a aluminiului mobil şi prezintă reacţie acidă.
Siallitic – caracterizat prin prezenţa mineralelor argiloase
tristratificate şi poate prezenta subtipurile siallitic propriu-zis,
carbonato-siallitic şi halosiallitic.
Allitic (ferallitic) – caracterizat prin dominanţa procesului de
allitizare (ferallitizare), dar pot apărea şi minerale argiloase caolinitice
(bistratificate).
De tranziţie – realizează tranziţia între tipul siallitic şi cel allitic
(ferallitic) şi pot rezulta şi prin alterarea calcarelor impure, caz în care
sunt cunoscute sub denumirea de terra rossa sau terra fusca. Prezintă
subtipurile siallito-allitic şi siallito-feritic.
Există la nivelul globului o zonalitate evidentă în ceea ce
priveşte răspândirea scoarţelor de alterare.
Tipul litogen apare în condiţii climatice care împiedică alterarea,
zona de tundră, zonele deşertice, pe versanţi puternic înclinaţi, pe roci
compacte indiferent de climă.
Tipul siallitic caracterizează zona temperată (partea umedă cu
păduri de foioase), subtipul carbonato-siallitic partea semiumedă de
stepă şi silvostepă, iar subtipul halo-siallitic partea aridă unde au loc
acumulări de săruri solubile.
Tipul allitic (ferallitic) este răspândit în zona ecuatorială şi
tropicală.
Tipul de tranziţie caracterizează zona mediteraneană.
Grosimea scoarţei de alterare se modifică în funcţie de zona
climatică :
în zona de tundră foarte redusă, de regulă sub 1 m

în zona temperată ajunge mai ales în arealele umede la câţiva
metri
în zona aridă foarte redusă, sub 1 m
în zona caldă şi umedă foarte mare, frecvent peste 10m
36
în zona caldă şi umedă, scoarţa de alterare prezintă o zonalitate

pe verticală, observându-se câteva strate dispuse de sus în jos
după cum urmează :
 orizontul superior bogat în cuarţ rezidual şi silice secundară

 orizontul median bogat în oxizi şi hidroxizi de Al, Fe şi Mn
 orizontul inferior (denumit şi orizontul pestriţ) cu pete roşii-gălbui
şi brune, bogat în minerale argiloase
 orizontul bazal dezvoltat chiar pe roca parentală şi cu o culoare
deschisă datorată unui stadiu incipient de alterare a rocii
Ce sunt rocile parentale?
Care sunt agentii care determina alterarea rocilor?
Ce este dezagregarea?
Care sunt tipurile de dezagregare?
Ce este alterarea chimica?
Care sunt procesele de alterare influentate de apa?
Care sunt procesele de alterare influentate de aer?
Ce este scoarta de alterare?
Care sunt tipurile de scoarta de alterare si raspandirea
lor?

“Prezentati aspectele legate de dezagregarea rocilor intr-un
anumit areal, in urma unei iesiri in teren”
Bibliografie:
Bucuresti.
37
TEMA 4
PARTEA SOLIDA
COMPONENTUL ORGANIC
Conţinut:
4.1. Alcătuirea componentului organic
4.2. Sursele materiei organice
4.3. Procese de transformare a resturilor organice
4.4. Substanţele humice
4.5. Tipuri de humus
Obiective:
 Cunoasterea alcatuirii componentului organic al solului si a
surselor acestuia
 Intelegerea proceselor de transformare a resturilor organice
 Cunoasterea substantelor humice si a tipurilor de humus
 Intelegerea rolului si importantei materiei organice din sol
4.1. ALCATUIREA COMPONENTULUI ORGANIC
Componentul organic este constituit din totalitatea substanţelor

organice din sol, inclusive organismele vii.
Componentul organic nu are legătură cu roca parentală şi apare
în sol după instalarea vegetaţiei şi animalelor.
Componentul organic cuprinde:
Resturi organice în curs de transformare

Resturi organice transformate – substanţe humice
Resturi organice netransformate – litiera
Organismele vii – plante, animale, microorganisme
38
Resturile organice conţin apă, hidraţi de carbon (celuloză),

lignină, compuşi cu azot, substanţe tanante, uleiuri, elemente minerale
provenite din cenuşă.
Radacina de porumb
4.2. SURSELE MATERIEI ORGANICE
Sursele materiei organice din sol sunt reprezentate prin plante,

animale şi microorganisme.
VEGETATIA
Plantele contribuie la formarea materiei organice din sol prin

intermediul rădăcinilor şi prin resturile pe care le lasă anual la
suprafaţa solului.
Principalele formaţiuni vegetale deţin următoarea biomasă
totală:
Tundra 5 t/ha/an
Taigaua 100-300 t/ha/an
Silvostepa 400 t/ha/an
39
Stepa 10-25 t/ha/an

Tufărişuri de semideşert 4,3 t/ha/an
Savana 26,8 t/ha/an
Pădurea subtropicală 410 t/ha/an
Pădurea tropicală umedă 500 t/ha/an
De asemenea, principalele formaţiuni vegetale lasă anual

următoarea canitate de resturi:
Tundra 1 t/ha/an
Taigaua 3,5-5,5 t/ha/an
Silvostepa 6,2 t/ha/an
Stepa 4,2-11,2 t/ha/an
Tufărişuri de semideşert 1,2 t/ha/an
Savana 7,2 t/ha/an
Pădurea subtropicală 21 t/ha/an
Pădurea tropicală umedă 25 t/ha/an
FAUNA
Lumea animală din sol este variată şi bine reprezentată numeric,

putând servi conform unor cercetări din domeniul biologiei solului, ca
indicator de diagnostic al formării acestuia.
Fauna din sol are un rol important în accelerarea proceselor de
humificare şi mineralizare a resturilor vegetale, în structurarea
solurilor, influenţând totodată permeabilitatea şi aerarea solului (
descompunerea litierei se produce de 2 ori mai rapid în prezenţa
animalelor; Chiriţă C.D., 1974 ).
În general, fauna solului include animalele care îşi au mediul de
viaţă în sol integral sau parţial ( larvele ).
Numărul animalelor din sol variază foarte mult, în condiţii
ecologice diferite, putând ajunge la 500 milioane ( Bachelier, 1971 ) în
cazul protozoarelor.
Pentru clasificarea animalelor care alcătuiesc fauna solului sunt
utilizate o serie de criterii, care i-au în calcul dimensiunile corpului,
adaptarea la condiţiile edafice, regimul de hrană.
40
După dimensiunile corpului animalele din sol se împart în ( Van

der Drift, 1951; Dunger, 1964; Brauns şi Bachelier, 1971, Prevost, 1990
):
microfauna - <0,2 mm, protozoare, nematode, rizopode, care

trăiesc în mediul lichid din interiorul agregatelor structurale.
mezofauna - 0,2-8 mm, colembole, acarieni, enchitreide,
miriapode mici, insecte mici şi larvele lor, care trăiesc în porii din
interiorul şi dintre agregatele structurale.
macrofauna - 8-80 mm, lumbricide ( râme, viermi ), moluşte,
isopode, miriapode, arachnide, insecte superioare ( furnici,
termite ).
megafauna - > 80 mm, vertebrate mici, inclusiv micromamifere,
insecte mari ( scorpioni ), şerpi, crabi, broaşte ţestoase,
rozătoare, bursuci, cârtiţe, vulpi.
În raport cu adaptarea organismelor animale la viaţa în sol,

distingem (Ghiliarov, 1965 ):
organisme geobionte - acele animale pentru care solul reprezintă

mediul de viaţă permanent: lumbricide, enchitreide, acarieni,
collembole, miriapode.
organisme geophile - reprezintă animalele care îşi petrec în sol
numai o parte a vieţii: stadiile larvare.
organisme geoxene - reprezentate prin animale aflate în sol
pentru iernare, adăpost sau refugiu temporar.
După regimul hranei pot fi separate următoarele grupe de

animale ( Chiriţă, 1974 ):
fitofage - se hrănesc cu părţile plantelor aflate în sol.

zoofage - se hrănesc cu alte animale
necrofage - se hrănesc cu corpurile animalelor moarte
micofage - se hrănesc cu hife de ciuperci
saprofage - se hrănesc cu resturi vegetale aflate în
descompunere
scatofage ( coprofage ) - se hrănesc cu excremente de animale
41
Se constată de asemenea, adaptarea faunei din sol la condiţiile

diferite de umiditate ( Varga, 1956 ):
organisme higrobionte - se dezvoltă în apa capilară şi cea legată

organisme higrofile - apar în condiţii de umiditate ridicată
organisme mezofile - se dezvoltă în condiţii de umiditate normală
organisme xerofile - preferă solurile uscate
În sol organismele animale sunt răspândite în funcţie de

proprietăţile acestora, observându-se ca şi în cazul
microorganismelor, o microzonalitate.
Mai mult decât atât, unele animale din sol sunt deosebit de
pretenţioase la factorii ecologici, constituind chiar caracter de
diagnostic pentru unele tipuri de sol şi de orizonturi de sol.
În general, fauna solului se grupează în comunităţile care
populează asociaţiile de plante mici hiperedaphon ), comunităţile de
pe suprafaţa solului (epiedaphon), cele care populează litiera şi
orizontul humifer (hemiedaphon ) şi cele din orizonturile minerale (
euedaphon; Chiriţă, 1974 ).
Fauna in sol
42
MICROORGANISMELE
Categorii de microorganisme:
Alge
Bacterii
Ciuperci
Actinomicete
Din categoria algelor, specifice solului sunt cele albastre, cele

verzi şi diatomeele. Acestea reprezintă microorganisme adaptate la
condiţii ecologice foarte variate, ceea ce determină o largă răspândire
a lor în soluri. îndeplinesc roluri importante în procesul de fotosinteză
şi în fixarea azotului.
Bacteriile populează anumite soluri în număr foarte mare (
miliarde/1g sol ) şi se împart în general, în două grupe:
autotrofe - acţionează asupra compuşilor minerali procurându-şi
bioxidul de carbon din aer şi energia prin oxidarea substanţelor
anorganice.
heterotrofe - acţionează asupra compuşilor organici procurându-şi
bioxidul de carbon şi energia prin oxidarea substanţelor organice.
Bacteriile pot fi de asemenea, aerobe sau anaerobe şi sunt
specifice în general, solurilor formate sub vegetaţie ierboasă, cu o
reacţie slab acidă/slab alcalină. Au un rol important în procesul de
fotosinteză şi în transformarea resturilor vegetale.
Actinomicetele reprezintă o treaptă evolutivă intermediară între
bacterii şi ciuperci, fiind foarte prezente în solurile cu reacţie
neutră/alcalină şi mai puţin în cele acide. Au o capacitate mai mare
decât celelalte microorganisme de a descompune substanţe organice
rezistente ( lignine, celuloza ).
Ciupercile sunt microorganisme heterotrofe şi aerobe, care se
dezvoltă în soluri cu reacţie acidă, formate în general sub pădure,
având de asemenea un rol important în transformarea resturilor
vegetale.
Microorganismele din sol se diferenţiază în sensul că unele sunt
specifice fazei lichide a solului, iar altele celei solide a acestuia. Se
43
constată de asemenea, o zonalitate a răspândirii acestora,

determinată bioclimatic.
Totodată, la nivelul profilului de sol se evidenţiază o microzonare
a distribuţiei microorganismelor, generată de proprietăţile
fizicochimice ale orizonturilor de sol. Multe microorganisme sunt
corelate cu prezenţa anumitor neoformaţii, care îşi datorează originea
tocmai activităţii acestora: neoformaţiile fierului, manganului şi
sulfului.
4.3. PROCESE DE TRANSFORMARE A RESTURILOR ORGANICE
Resturile organice suferă în sol transformări complexe sub

acţiunea microorganismelor, prin procese de descompunere şi
humificare.
Prin descompunere, resturile organice sunt desfăcute în compuşi
mai simpli, la început tot de natură organică, iar apoi de natură
minerală.
În descompunerea resturilor organice pot fi separate trei etape:
hidroliza, oxido-reducerea şi mineralizarea totală.
44
Schema simplificata a transformarii resturilor organice
Humificarea reprezintă procesul de formare în sol a substanţelor

organice complexe, cunoscute sub denumirea de humus.
Humusul reprezintă materia organică înaintat transformată sau
aflată în diferite stadii de transformare şi care este alcătuită din acizii
humici.
Acizii humici se formează pe seama produselor macromoleculare
de descompunere a resturilor organice rezultate prin oxidarea
biochimică. În continuare, produsele macromoleculare (polifenoli,
aminoacizi) proveniţi prin degradarea ligninei, substanţelor proteice,
tananţilor, sau celulozei suferă reacţii de condensare şi polimerizare
cu formare de chinone. În etapa următoare au loc noi condensări ale
polifenolilor şi chinonelor cu aminoacizii, rezultând compuşi
macromoleculari cu un număr mare de nuclee aromatice şi îmbogăţiţi
în carbon şi azot, numiţi acizi humici.
45
4.4. SUBSTANŢELE HUMICE
Sunt reprezentate în sol prin acizi organici denumiţi humici care

constituie totalitatea acizilor care alcătuiesc humusul şi care se
impart în acizi huminici, acizi fulvici şi humine.
Acizii huminici reprezintă compuşi macromoleculari ciclici, de
culoare închisă şi cu un grad ridicat de polimerizare, care apar în
cantităţi mari la solurile de stepă. Au greutate moleculară mare, sunt
insolubili în apă, dar solubili în soluţii alcaline diluate. În contact cu
acizii minerali (clorhidric, sulfuric) precipită, în combinaţie cu amoniul
sau sodiul formează săruri (humaţi) uşor solubile, iar cu Ca, Mg, Fe, Al,
săruri greu solubile.
Conţin 52-68% carbon, 3-6% hidrogen, 31-39% oxigen, 2-8% azot
şi au capacitate mare de schimb cationic (300-600 me/100 g).
Acizii fulvici sunt solubili în apă şi se formează în solurile
forestiere cu umiditate multă. Au greutate moleculară mică, au
caracter acid, culoare gălbuie la brună-gălbuie, sunt solubili în acizi.
Conţin 40-52% carbon, 42-48% oxigen, 4-6% hidrogen, 2-6% azot. Au
capacitate mai mică de schimb cationic (300-350 me), iar cu metalele
formează săruri solubile în apă.
Huminele reprezintă fracţiunea cea mai stabilă a humusului şi
deseori sunt majoritare. Formează cu mineralele argiloase şi hidroxizii
de fier şi aluminiu compuşi foarte stabili cu influenţă asupra structurii
solului.
Pentru caracterizarea humusului se folosesc doi indicatori:
raportul carbon-azot şi raportul acizi huminici-acizi fulvici.
Raportul C/N oferă astfel informaţii despre stadiul transformării
resturilor vegetale, tipul de humus, ponderea acizilor huminici şi
fulvici, conţinutul în azot al solului.
Raportul AH/AF
Este influenţat de condiţiile bioclimatice în care evoluează solul,
în stepă/silvostepă predominând acizii huminici, raportul având valori
de 1,5-2,5. În stepele uscate, valoarea raportului scade la 1,5-1,7.
În regiunile aride sau în pădurile temperate, valoarea raportului
scade la <1.
46
4.5. TIPURI DE HUMUS
Mullul este reprezentat prin materie organică bine humificată,

transformată în întregime în acizi humici de către bacterii, intim
amestecată cu partea minerală. Se formează în soluri bine aerisite cu
activitate microbiologică activă, raportul C/N = 10, cel mai fertil tip de
humus.
Poate exista mull calcic şi mull forestier, primul reprezentând cel
mai fertil tip, are culoare închisă fiind alcătuit mai ales din acizi
huminici şi este saturat cu calciu. Cel de-al doilea apare în cazul
solurilor sărace în calciu de sub vegetaţie forestieră, este mai deschis
47
la culoare şi este alcătuit mai ales din acizi fulvici. Poate exista şi
mull hidromorf.
Moderul este un humus intermediar între mull şi mor, este
alcătuit din materie organică humificată dar şi din resturi organice în
curs de transformare sau netransformate. Apare sub pădurile de
răşinoase sau pajişti, în condiţii de aerisire mai slabă, de climat mai
răcoros şi mai umed şi cu o activitate microbiologică mai slabă.
Raportul C/N este de 15-25 iar cel AH/AF <1. Moderul poate fi forestier,
de pajişte, calcic sau hidromorf.
Morul sau humusul brut reprezintă materie organică slab
transformată, neamestecată cu partea minerală, cu un procent scăzut
de acizi humici. Se formează sub acţiunea ciupercilor, în etajul
molidului şi cel subalpin şi alpin cu condiţii nefavorabile humificării:
activitate microbiologică redusă, temperature scăzute, aciditate
ridicată. Este acid şi cu un conţinut scăzut de azot, raportul C/N = 30-
40.
Turba sau anmoorul este constituită din resturi organice care au
evoluat în regim de exces de apă.
Turba poate fi oligotrofă, formată într-un mediu saturat cu apă
lipsită de săruri, sub vegetaţie de muşchi (sphagnum), care este acidă
şi săracă în substanţe minerale sau eutrofă, formată într-un mediu
saturat cu apă bogată în săruri sub vegetaţie de rogoz, sau muşchi
(Hypnum), are reacţie neutră şi este bogată în elemente minerale.
Un tip aparte de humus este cel care apare la solurile halomorfe
de tipul soloneţului denumit humus alcalin.
48
Care este alcatuirea componentului organic al solului?
Care sunt sursele materiei organice din sol?
Care sunt procesele de transformare a materiei
organice?
Care sunt substantele humice?
Care sunt tipurile de humus?
Ce reprezinta raportul C/N si AH/AF?

“Rolul si importanta humusului in sol”
Bibliografie:
Bucuresti.
49
TEMA 5
PARTEA LICHIDA
Conţinut:
5.1. Forţele care acţionează asupra apei din sol
5.2. Formele de apă din sol
5.3. Bilanţul apei din sol
5.4. Regimul hidric al solului
5.5. Indici hidrofizici
Obiective:
 Intelegerea modului in care fortele actioneaza asupra apei din
sol
 Cunoasterea formelor de apa din sol
 Intelegerea bilantului apei din sol
 Cunoasterea tipurilor de regim hidric al solului
 Intelegerea importantei practice a indicilor hidrofizici
5.1. FORŢELE CARE ACŢIONEAZĂ ASUPRA APEI DIN SOL
Apa reprezintă componentul de bază al materiei organice vii,

influenţează creşterea plantelor, dezagregarea, alterarea chimică,
formarea componentului mineral şi organic şi repartiţia lor pe profilul
de sol.
Forţele care acţionează asupra apei sunt urmatoarele:
Gravitaţională
50
Acţionează asupra apei aflate în porii necapilari, atunci când

solul este saturat cu apă. Sub influenţa gravitaţiei apa se deplasează
de sus în jos prin porii necapilari determinând umezirea în adâncime a
solului.
Odată cu scăderea cantităţii de apă, forţa gravitaţională scade la
rândul ei şi deplasarea apei încetează. Pe suprafeţele înclinate se
produce şi o deplasare laterală a apei, prin sol.
Forţele capilare
Acţionează asupra apei aflate în porii capilari ai solului, care nu
este supusă forţei gravitaţionale şi este reţinută în sol.
Forţa cu care apa este reţinută în porii capilari este invers
proporţională cu diametrul porilor. Sub acţiunea acestor forţe, apa se
mişcă mai lent, în toate direcţiile, în general dinspre porii mai mari
spre cei mai mici.
Forţa de adsorbţie
Acţionează asupra apei aflate la suprafaţa particulelor de sol şi

este de natură electrostatică (diferenţă de sarcini electrice între apă
şi particulele de sol), apa îmbrăcând particulele sub formă de pelicule.
Aceste forţe sunt foarte mari (10 000 atm.) şi sub inflenţa lor apa
se mişcă foarte lent dinspre peliculele mai groase spre cele mai subţiri
sau trece sub formă de vapori. Fixarea apei este însoţită de degajare
de căldură numită căldură de umectare.
Forţele determinate de tensiunea vaporilor de apă
Acţionează asupra apei aflate sub formă de vapori. Vaporii de

apă sunt supuşi la tensiuni determinate de temperatură şi umiditate,
direct proporţional cu acestea, datorită variaţiilor pe parcursul anului.
Diferenţa de tensiune crează forţele care determină deplasarea
vaporilor de apă din locurile cu presiune mare spre cele cu presiune
mică.
Forţele de sucţiune a rădăcinilor plantelor
51
Rădăcinile plantelor exercită o forţă de sugere care atinge 15-20

atm., prin care apa din sol este atrasă spre rădăcini. Pe măsură ce apa
este consumată, este atrasă şi se mişcă spre rădăcini şi apa aflată la
distanţă mai mare.
Forţele osmotice
Acţionează numai în cazul solurilor bogate în săruri solubile,

datorită presiunii osmotice determinate de sărurile dizolvate în apă.
Cu cât cantitatea de săruri este mai mare cu atât presiunea osmotică
este mai mare.
Presiunea osmotică determină o reţinere mai puternică a apei,
care nu mai poate fi preluată de rădăcini, fiind depăşită forţa de
sucţiune a acestora, apărând seceta fiziologică.
Forţele hidrostatice
Acţionează numai când solul este saturat şi are şi un strat de

apă deasupra (bălteşte apa la suprafaţă). Forţele sunt determinate de
greutatea stratului de apă de la suprafaţă, care impune deplasarea
apei spre adâncime.
5.2. FORMELE DE APĂ DIN SOL
APA SUB FORMĂ DE VAPORI
Se găseşte în pori şi provine din evaporarea altor forme de apă

sau prin pătrunderea în sol a aerului atmosferic încărcat cu vapori de
apă.
Deşi se găseşte în sol în cantitate mică 0,001%, constituie
singura sursă de apă când solul este uscat (există doar apă legată).
Roua internă a solului reprezintă fenomenul de condensare a
vaporilor de apă datorită răcirii orizonturilor superioare în timpul
nopţii.
52
Roua interna a solului
APA LEGATĂ CHIMIC
Include apa de constituţie şi cea de cristalizare. Apa de

constituţie este reprezentată prin ionii H+ OH- (mice, hidromice,
hidroxizi). Apa de cristalizare reprezintă moleculele de apă care intră
în compoziţia moleculelor hidratate (gips CaSO4 x 2H2O). Intră în
alcătuirea componentului solid şi este complet imobilă (inaccesibilă
plantelor).
APA LEGATĂ FIZIC
De higroscopicitate (puternic legată)
Reprezintă pelicule de apă reţinute la suprafaţa particulelor de

sol datorită forţelor de adsorbţie (10 000-50 atm.). Nu poate fi folosită
de către plante şi nu se deplasează în sol.
Peliculară (slab legată)
Este reţinută cu forţe de 50-15 atm., se poate deplasa lent

dinspre peliculele mai groase spre cele mai subţiri şi poate fi folosită
într-o oarecare măsură de către plante.
APA LIBERĂ
53
Capilară
Este cea reţinută în sol în porii capilari datorită forţelor capilare

15-1/3 atm. Poate fi sprijinită şi suspendată (fig.).
Cea sprijinită apare la solurile cu nivel freatic ridicat, unde apa

capilară provine din pânza freatică şi se sprijină pe aceasta.
Cea suspendată apare la solurile cu nivel freatic la adâncime
mare şi provine din precipitaţii.
Gravitaţională
Este cea care se deplasează liber în sol sub influenţa gravitaţiei.

Nu este reţinută în sol, scurgându-se în adâncime şi formând apa
freatică (freas=puţ, în greacă).
Apa freatică poate urca prin capilaritate, iar porţiunea pe care o
influenţează se numeşte franjă capilară.
Apa freatică se poate găsi în sol la adâncime critică, subcritică
sau acritică.
54
55
5.3. BILANŢUL APEI ÎN SOL
Este dat de raportul între cantitatea de apă care intră în sol şi

cea care se pierde din sol. Apa care intră în sol provine din precipitaţii,
vaporii de apă din atmosferă, pânza freatică, scurgerea de suprafaţă
(solurile situate în microdepresiuni), irigaţii. Pierderea apei se
realizează prin evaporare şi transpiraţie, sau prin drenare în pânza
freatică, scurgere laterală (soluri pe versanţi).
5.4. REGIMUL HIDRIC
Pergelic
Este caracteristic regiunilor cu îngheţ permanent, când în

perioada caldă a anului partea superioară a solului se dezgheaţă şi
deasupra stratului îngheţat se formează apă stagnantă care se
consumă prin evaporare şi scurgeri laterale. Solul este permanent
umed (fig.).
56
Tipuri de regim hidric al solului
Percolativ
Este caracteristic climatelor umede (păduri de câmpie, deal,

podiş şi munte). ETP<P, Iar 35-45, profilul de sol este umezit de sus
până jos cel puţin o dată pe an.
Periodic percolativ – este caracteristic solurilor de silvostepă, ETP=P,
Iar 26-35, profilul de sol este umezit de sus până jos numai în anii
ploioşi.
Nepercolativ
Este caracteristic solurilor de stepă, ETP>P, Iar <26, solul nu este

umezit niciodată de sus până jos (100-200 cm ad.)
57
Exsudativ
Este caracteristic solurilor de stepă şi silvostepă cu pânze

freatice aflate la adâncimi critice. Solul pierde prin evaporare mai
multă apă decât primeşte datorită ridicării nivelului freatic prin
capilaritate care alimentează în permanenţă solul, care este tot timpul
supraumezit de jos în sus.
Stagnant
Este caracteristic solurilor greu permeabile situate pe suprafeţe

plane, microdepresiuni sau la baza versanţilor, în regiuni umede. Apa
stagnează în sol uneori chiar de la suprafaţă, solul prezentând exces
de apă.
De irigaţie
Apare la solurile irigate, unde se produce o umezire mai profundă

şi repetată a solului fără a fi schimbat însă regimul hidric natural.
Numai în apropierea orezăriilor solurile pot să-şi schimbe regimul
hidric într-unul de tip exsudativ.
5.5. INDICI HIDROFIZICI
Reprezintă indicii care definesc mobilitatea şi accesibilitatea

apei din sol.
58
Capacitatea totală de apă (CT)
Reprezintă cantitatea maximă de apă din sol, atunci când toţi

porii sunt umpluţi. Situaţiile cu soluri aflate la capacitate totală sunt
rare (ploi abundente, exces de umiditate, irigaţii masive) şi atunci
plantele suferă din lipsă de aer.
Capacitatea de apă în camp (CC)
Reprezintă cantitatea de apă care rămâne în sol mai mult timp

după o ploaie şi este condiţia optimă de umiditate a unui sol.
Coeficientul de ofilire (CO)
Reprezintă cantitatea minimă de apă de la care plantele se

ofilesc.
Capacitatea de apă utilă (CU)
59
Reprezintă apa existentă în sol între capacitatea de câmp şi

coeficientul de ofilire, aceasta fiind practic preluată de către plante.
Coeficientul de higroscopicitate (CH)
Reprezintă umiditatea la care ajunge un sol uscat la aer sau pe

care o absoarbe un sol uscat într-o atmosferă saturată cu vapori de
apă. Serveşte mai mult la caracterizarea generală a solurilor, la
calcularea coeficientului de ofilire şi a echivalentului umidităţii.
Permeabilitatea pentru apă
Proprietatea solurilor de a lăsa apa să treacă prin ele se numeşte

permeabilitate. Ea depinde în mod direct de porozitate care la rândul
ei este influenţată de textură, structură, gradul de afânare sau tasare.
Permeabilitate ridicată au solurile nisipoase, structurate,
afânate.
Care sunt fortele care actioneaza asupra apei din sol?
Care sunt formele de apa din sol?
Ce reprezinta bilantul apei din sol?
Care sunt tipurile de regim hidric al solului?
Care sunt indicii hidrofizici care caracterizeaza solul?

“Realizarea unui experiment vizand permeabilitatea unor probe
de sol”
Bibliografie:
Bucuresti.
60
TEMA 6
PARTEA GAZOASA
Conţinut:
6.1. Alcatuirea partii gazoase
6.2. Insusirile solului pentru aer
6.3. Proprietatile termice ale solurilor
6.4. Regimul termic al solului
Obiective:
 Cunoasterea alcatuirii aerului din sol
 Intelegerea insusirilor solului pentru aer
 Intelegerea proprietatilor termice ale solurilor
 Cunoasterea tipurilor de regim termic al solului
6.1. ALCATUIREA PARTII GAZOASE
Aerul din sol este constituit din gaze şi vapori de apă şi deţine
între 15-35% din volumul solului în funcţie de umiditatea acestuia.
SOL SATURAT SOL USCAT

AER AER
15 % PARTE SOLIDA PARTE SOLIDA
35%
50% 50%
35%
APA APA
15 %
61
În natură nu există sol fără aer, indiferent cât de mare este

excesul de umiditate, pentru că aerul este fie dizolvat în apă, fie
rămâne în spaţiile foarte mici din sol sau în cele captive.
Aerul reprezintă alături de apă elementul de bază pentru
dezvoltarea organismelor din sol.
Aerul poate fi prezent în sol sub mai multe stări:
Liber – este prezent în porii capilari şi mai ales necapilari, circulă

în sol şi se schimbă cu cel atmosferic, fiind starea care
influenţează cel mai mult solul
Captiv – se găseşte în porii izolaţi, nu circulă prin sol, nu se
schimbă, are influenţă neânsemnată
Adsorbit – se găseşte legat la suprafaţa particulelor minerale
Dizolvat – gazele dizolvate în apa din sol, care nu influenţează
aeraţia
COMPOZIŢIA AERULUI
Aerul din sol provine din cel atmosferic, dar prezintă unele
diferenţieri deoarece, spre deosebire de cel atmosferic a cărui
compoziţie este stabilă, aerul din sol are o compoziţie care variază.
Aerul atmosferic conţine 78,08% azot, 20,95% oxigen, 0,93% argon,
0,03% bioxid de carbon.
COMPOZITIA AERULUI ATMOSFERIC

ARGON CO2
OXIGEN
AZOT
62
Aerul din sol conţine între 75,5-80% azot, 10-20% oxigen, 0,2-
3,5% bioxid de carbon. Mai conţine hidrogen sulfurat, metan şi este
mai bogat în vapori de apă şi amoniac decât cel atmosferic.
Variaţii mai mari se înregistrează în cazul oxigenului şi bioxidului
de carbon, legat de activitatea vieţuitoarelor din sol sau de regimul
umidităţii.
Astfel, solurile cu conţinut mai mare de oxigen şi mai mic de
bioxid de carbon sunt cele cu cantităţi reduse de substanţe organice,
activitate microbiologică redusă, uşoare-mijlocii, structurate, afânate,
cu umiditate normală.
Solurile cu conţinut redus de oxigen şi conţinut ridicat de bioxid
de carbon sunt cele bogate în substanţe organice, cu activitate
microbiologică intensă, argiloase, nestructurate, îndesate, prea
umede.
În solurile foarte bogate în substanţe organice şi cu exces de
umiditate apar şi gaze toxice pentru plante precum hidrogenul sulfurat
şi metanul.
INFLUENŢA AERULUI ÎN SOL
63
6.2. INSUSIRILE SOLULUI PENTRU AER
Permeabilitatea pentru aer – reprezintă capacitatea solului de a

permite mişcarea aerului.
Este în strânsă legătură cu porozitatea, gradul de structurare,
textură şi gradul de tasare.
Permeabilitate mare au solurile afânate, bine structurate, cu
textură grosieră şi poroase.
Capacitatea pentru aer – reprezintă cantitatea de aer
corespunzătoare capacităţii pentru apă în câmp.
Limita de aeraţie – reprezintă umiditatea solului corespunzătoare
unui conţinut de aer de 10%.
Deficitul de aeraţie reprezintă procentul din excesul de umiditate
care trece peste limita de aeraţie (7% aer = 3% deficit de aeraţie sau
exces de umiditate).
Regimul de aer al solului este supus variaţiilor diurne, sezoniere
şi anuale şi poate fi bun, deficitar şi excesiv.
Alături de apă, aerul determină regimul aero-hidric al solului care
reprezintă un indicator foarte important asupra condiţiilor pe care
solul le oferă vieţuitoarelor.
6.3. PROPRIETATILE TERMICE ALE SOLURILOR
Sunt influenţate foarte mult de regimul aero-hidric al solului şi

cele mai importante sunt: capacitatea de absorbţie, căldura specifică,
conductivitatea termică.
Capacitate de absorbţie
Numai 33% din radiaţia solară participă la încălzirea solului (40%

se pierde în spaţiu, 17% este absorbită de către atmosferă, 10% este
reflectată de sol).
Capacitatea de absorbţie reprezintă însuşirea solului de a reţine
radiaţia solară şi reprezintă diferenţa dintre radiaţia totală ajunsă pe
sol şi radiaţia reflectată de sol (albedou).
64
Capacitatea de absorbţie a solului este influenţată de culoare,

expoziţie, pantă, acoperirea cu vegetaţie, acoperirea cu zăpadă,
anotimp (solurile arate).
Căldura specifică
Reprezintă cantitatea de căldură necesară pentru a ridica

temperatura 1 cm3 de sol cu 1 grad (cal/ cm3).
Este o rezultantă a căldurii specifice a componenţilor solului, solurile
umede încălzindu-se şi răcindu-se mai greu decât cele uscate. De
asemenea, solurile nisipoase se încălzesc mai uşor decât cele
argiloase.
Conductivitatea termică
Reprezintă capacitatea solului de a conduce căldură şi este o

rezultantă a conductivităţii termice a componenţilor solului.
Constituenţii minerali au o conductivitate termică de 100 ori mai mare
ca a aerului şi de 28 de ori mai mare ca a apei.
6.4. REGIMUL TERMIC AL SOLULUI
Reprezintă ansamblul fenomenelor de pătrundere a căldurii în

sol, de mişcare a ei şi de consum.
Acesta determină dinamica proceselor de solificare şi
influenţează organismele vii din sol.
Influenţează dizolvarea/precipitarea substanţelor, activitatea
microorganismelor şi faunei, fotosinteza.
Este influenţat de caracteristicile climatice, ale reliefului,
regimul aero-hidric al solului, gradul de acoperire cu vegetaţie.
Regimul termic al solului poate fi diurn, lunar, sezonier, anual şi
multianual.
Clasificarea regimului termic (V.N. Dimo, 1972):
Pergleic – temperaturi medii anuale negative ale profilului de sol
65
Cu durată îndelungată de îngheţ – temperaturi medii anuale

pozitive ale
profilului de sol, adâncimea pătrunderii temperaturilor negative
>100cm, durata îngheţului >5 luni
Cu îngheţ sezonier - temperaturi medii anuale pozitive ale
profilului de
sol, durata îngheţului <5luni
Fără îngheţ – nu se înregistrează îngheţ în sol
Care este compozitia aerului din sol?
Care sunt insusirile solului pentru aer?
Care sunt propietatile termice ale solurilor?
Care sunt tipurile de regim termic al solului?

“Caracterizarea regimului termic al solurilor pe unitati fizico-
geografice din Romania”
Bibliografie:
Bucuresti.
66
TEMA 7
ORGANIZAREA INTERNA A
SOLULUI
Conţinut:
7.1. Organizarea interna a solului
Obiective:
 Intelegerea modului de organizare a solului
 Intelegerea modului de formare a solului
 Cunoasterea notiunilor de profil de sol si orizont de sol
7.1. ORGANIZAREA INTERNĂ A SOLULUI
PROFILUL DE SOL
Procesul de formare a solurilor este unul îndelungat şi extrem de

complex, solul nefiind altceva decât expresia sintetică a interacţiunii
factorilor naturali.
Partea superioară a litosferei, a fost supusă, în fazele iniţiale de
formare, acţiunii agenţilor externi ( procese de îngheţ-dezgheţ,
precipitaţiile atmosferice, vântul ) care au determinat mai întâi,
fisurarea rocilor şi apoi dezagregarea acestora (fig.). Concomitent, are
loc şi transformarea chimică a materialelor rezultate prin dezagregare,
datorată proceselor de oxido-reducere, dizolvare, hidratare, hidroliza şi
carbonatare.
Efectul este reprezentat prin apariţia la suprafaţa litosferei a
unui strat afânat, cu proprietăţi noi - permeabilitatea pentru apă şi aer,
capacitatea de a reţine apa - denumită scoarţă de alterare.
67
Precizăm, că în acel moment, nu putea fi vorba despre sol,

datorită absenţei unei componente esenţiale, cea organică. De altfel
procesul de formare al solului nu poate începe şi nu poate avea loc
decât în prezenţa organismelor vegetale şi animale cât şi a
microorganismelor.
Procesul de formare a solurilor
68
Licheni
În acest mod, s-au diferenţiat o serie de strate naturale cu

caracteristici morfologice şi analitice proprii, denumite orizonturi de
sol (fig.).
Orizonturile de sol
Profilul de sol nu reprezintă altceva decât succesiunea

orizonturilor de sol de la suprafaţă până la roca parentală (fig.).
El se identifică practic cu o secţiune verticală realizată într-un
sol şi reprezintă unitatea naturală de studiu în domeniul pedologiei.
Apariţia şi existenţa profilului de sol, este condiţionată de
manifestarea unor procese specifice de formare a solurilor, denumite
procese pedogenetice.
69
Profilul de sol
Orizonturile de sol pot avea anumite caracteristici definitorii

pentru o clasă sau un tip de sol şi în acest caz sunt considerate
orizonturi de diagnostic.
Orizontul de diagnostic reprezintă orice orizont de sol care
constituie un criteriu pentru definirea unităţilor taxonomice din
sistemul de clasificare a solurilor.
Orizontul de diagnostic este caracterizat atât prin însuşiri
exprimate cantitativ ( grosime, conţinut de argilă, conţinut de materie
organică ), cât şi prin procesele pedogenetice care au contribuit la
formarea lui.
Totodată, din punct de vedere al alcătuirii lor, orizonturile de sol
se diferenţiază în:
organice
minerale
70
Orizonturi organice
Orizonturi minerale
Orizont organic este considerat orizontul format deasupra solului

mineral, prin acumularea resturilor organice aflate în diferite stadii de
descompunere.
Orizont mineral este considerat acel orizont de sol, care conţine
cel mult 35% materie organică ( dacă partea minerală are > 60% argilă
) sau cel mult 20% materie organică ( dacă solul este sărac în argilă ).
71
Orizonturile de sol se notează de regulă cu literele mari ale

alfabetului A, B, C, E, G, O, R, T, W.
Notaţia nu respectă o singură regulă, astfel unele sunt notate
după poziţia lor în profilul de sol (A, B, C), altele cu iniţiala procesului
care le generează E (eluvial), G (gleic), R (rocă dură), O (organic), T
(turbos). De asemenea, unele orizonturi se notează cu asocieri de
litere mici, salic (sa), nitric (na), vertic (y).
Orizonturile de tranziţie reprezintă orizonturi de sol care
realizează trecerea între două orizonturi diferite, având proprietăţile
ambelor orizonturi, fără ca vreunele să fie dominante.
Se notează prin alăturarea simbolurilor celor două orizonturi, AC,
AB, EB, BC, AR, primul trecându-se simbolul orizontului ale cărui
caractere sunt mai evidente.
Orizonturile de asociere reprezintă orizonturi de sol formate prin
asocierea a două sau mai multe procese pedogenetice.
Se notează prin alăturarea simbolurilor orizonturilor de sol: Ay,
Btna, Csc, Eaw.
TRECEREA ÎNTRE ORIZONTURILE DE SOL
Delimitarea orizonturilor pedogenetice se realizează în profilul de

sol, ţinând seama de criteriile referitoare la forma şi claritatea trecerii
între acestea.
Din punct de vedere al criteriului formei, trecerea între
orizonturile de sol poate fi:
dreaptă (fig.)
ondulată - lăţimea ondulaţiei mai mare decât adâncimea acesteia
neregulată - lăţimea ondulaţiei mai mică decât adâncimea
acesteia
glosică ( în limbi ) - adâncimea pătrunderilor mai mare de 3-5 cm,
având lăţimi de peste 1 - 1,5 cm
întreruptă - orizont de trecere discontinuu
72
Trecere dreapta
Trecere ondulata
73
Trecere neregulata
Trecere glosica
74
Trecere intrerupta
În condiţiile prezenţei unei treceri în limbi între două orizonturi

de sol, i se atribuie solului respectiv caracterul glosic, iar orizontul de
tranziţie se notează spre exemplu: E + B.
Din punct de vedere al criteriului clarităţii, trecerea între
orizonturile de sol, în funcţie de distanţa pe care se realizează, poate
fi:
difuză > 10 cm
treptată - 6 -10 cm
clară - 2 - 5 cm
netă - < 2 cm
75
Care este compozitia aerului din sol?
Care sunt insusirile solului pentru aer?
Care sunt propietatile termice ale solurilor?
Care sunt tipurile de regim termic al solului?

“Caracterizarea regimului termic al solurilor pe unitati fizico-
geografice din Romania”
Bibliografie:
Bucuresti.
76
TEMA 8
FACTORII PEDOGENETICI
Conţinut:
8.1. Clima
8.2. Vegetatia, fauna si microorganismele
8.3. Relieful
8.4. Roca
8.5. Apa freatica si stagnanta
8.6. Timpul
8.7. Influenta antropica
Obiective:
 Cunoasterea factorilor care determina formarea solurilor
 Intelegerea modului in care factorii pedogenetici actioneaza in
procesul de pedogeneza
8.1. CLIMA
La nivelul României, diferenţele de temperatură în sens

latitudinal şi longitudinal sunt minime – 3oC ; 1oC.
Diferenţierea temperaturii medii anuale este însă mult mai mare
altitudinal :
Câmpie, deal, podiş – 8-110C

Munte – 8 - -20C (00C la aprox. 2000m).
Amplitudinea termică anuală depăşeşte 21 C (26 C în centrul

Câmpiei Române), cu exceptia regiunii montane.
77
Precipitaţiile atmosferice prezintă aceeaşi gradare altitudinală :
Zona montană înaltă – 1200-1400 mm

Zona montană mijlocie şi inferioară – 700-1200 mm
Regiunea deluroasă şi Câmpia de Vest – 600-700 mm
Regiunea de podiş şi de câmpie – 500-600 mm
Sudul şi estul Câmpiei Române, sudul şi sud-estul Podişului
Moldovei, Dobrogea central-sudică – 400-500 mm
Litoralul, delta, bălţile Dunării – 350-400 mm
Influenţa climei în procesul de formare a solurilor se manifestă

încă din fazele iniţiale ale acestuia, dezagregarea şi alterarea rocilor.
În procesele de alterare, esenţiale sunt trei elemente :
temperatura, precipitaţiile, vântul.
Dezagregarea este intensă în regiunea montană înaltă, datorită
frecvenţei mari a proceselor de îngheţ-dezgheţ pe de o parte şi
diferenţelor termice zi/noapte, pe de altă parte (fig.).
Dezagregarea rocilor
Vântul influenţează dezagregarea rocilor prin procesele de

coraziune şi deflaţie (fig.). Coraziunea este frecventă în regiunea
montană iar deflaţia afectează zonele cu nisipuri.
78
Procesul de deflatie
Alterarea chimică a rocilor şi mineralelor depinde în mod direct

de temperatură şi umiditate, în sensul că este cu atât mai intensă cu
cât temperatura şi umiditatea sunt mai ridicate (fig.).
Alterarea chimica a rocilor
Alterarea cea mai intensă se produce în arealul pădurilor de

foioase, cu temperaturi nu prea scăzute şi umiditate suficientă.
Alterarea mai redusă din regiunea de stepă se datorează
umidităţii insuficiente, în timp ce în regiunea montană, cauza o
constituie temperatura scăzută.
Urmarea manifestării proceselor de alterare este apariţia
principalilor constituenţi minerali ai solului : nisip, praf, argilă, oxizi,
săruri.
79
Clima influenţează de asemenea, procesul esenţial al solificării,

descompunerea şi formarea materiei organice, bioacumularea şi
circuitul substanţelor nutritive.
Descompunerea materiei organice se realizează rapid în stepă,
mai puţin rapid sub
pădurea de foioase şi lent sub pădurea de conifere şi pajiştile alpine.
Bioacumularea este intensă în stepă, reducându-se sub pădurea
de foioase (climatul mai umed favorizând levigarea substanţelor
rezultate în urma descompunerii materiei organice).
În zona montană înaltă substanţele organice rămân blocate în
materia organică
nedescompusă (litiera).
Circuitul substanţelor nutritive
Stepă – substanţele preluate de plante din sol se reîntorc prin

resturile organice care se descompun rapid. De asemenea,
insuficienţa precipitaţiilor determină un regim hidric nepercolativ, care
nu permite levigarea substanţelor nutritive şi bazelor de schimb.
Pădure de foioase – debazificarea este slabă cu toate că
levigarea este intensă, factorul
compensator reprezentându-l circuitul biologic activ.
Pădure de conifere, pajişti alpine – debazificarea este accentuată
datorită levigării foarte
intense şi circuitului biologic lent datorat blocării substanţelor
organice în litieră.
Clima, prin intermediul precipitaţiilor joacă un rol important în
manifestarea proceselor de eluviere-iluviere.
În stepă, cantitatea redusă de precipitaţii nu permite decât
levigarea slabă a sărurilor şi a carbonaţilor. Totodată, în arealele cu
apă freatică aproape de suprafaţa solului, se produce salinizarea
solurilor, datorită predominării curenţilor ascendenţi.
În pădurile de foioase din zona de deal-podiş , procesele de
eluviere-iluviere ale argilei şi oxizilor sunt intense datorită existenţei
unui regim hidric percolativ.
În zona montană eluvierea este activă, în special în ceea ce
priveşte humusul şi oxizii, clima rece şi umedă favorizând destrucţia
mineralelor argiloase.
80
Clima influenţează solificarea şi indirect, condiţionând tipurile de

formaţiuni vegetale prin caracteristicile climatice zonale.
Se remarcă în acest sens o evidentă corelaţie între zonele de
climă, vegetaţie şi sol.
Vântul, pe lângă influenţa pe care o are în procesul de
dezagregare, determină prin acţiunea de deflaţie şi transport,
decopertarea unor soluri şi acoperirea altora. În ambele cazuri, se
poate vorbi despre reîntinerirea solurilor, procesul de pedogeneză fiind
mult încetinit sau chiar întrerupt şi reluat apoi datorită aportului nou
de material.
În general, microclimatele şi topoclimatele au o influenţă mai
redusă în procesul de formare şi evoluţie a solurilor.
Vântul, pe lângă influenţa pe care o are în procesul de
dezagregare, determină prin acţiunea de deflaţie şi transport,
decopertarea unor soluri şi acoperirea altora. În ambele cazuri, se
poate vorbi despre reîntinerirea solurilor, procesul de pedogeneză fiind
mult încetinit sau chiar întrerupt şi reluat apoi datorită aportului nou
de material.
În general, microclimatele şi topoclimatele au o influenţă mai
redusă în procesul de formare şi evoluţie a solurilor.
8.2. VEGETAŢIA, FAUNA ŞI MICROORGANISMELE
VEGETAŢIA
Factorul biologic este strâns legat de cel climatic, de multe ori

fiind utilizată formularea « factorul bioclimatic ».
La nivelul României se constată un evident paralelism, observat
de către Gheorghe Munteanu Murgoci (1911), între zonele de climă,
vegetaţie şi sol, aşa numita zonalitate bio-pedo-climatică.
În general, în România există 3 zone de vegetaţie : stepa,
forestieră, alpină.
Stepa – KS, CZ
Silvostepă – FZ
Pădurea de cvercinee – FZ, EL, LV
81
Pădurea de amestec stejar/fag – EL, LV, DC

Pădurea de fag sau amestec fag/răşinoase – EC, DC
Pădurea de conifere – DC, EP, PD
Zona subalpină – PD
Zona alpina – HS
Antestepă – zonă continuă cu caracter de tranziţie între stepă şi

pădurile umede, care în trecut a constituit teritoriul de înaintare şi
retragere a pădurii în funcţie de schimbarea condiţiilor climatice.
Silvostepă – zonă de tranziţie între stepă şi pădure, constituită
din alternanţe de vegetaţie de stepă şi de pădure, datorate schimbării
condiţiilor de relief sau litologie.
Vegetaţia, fauna şi microorganismele influenţează solurile în
special, prin distribuţia spaţială, cantitatea, calitatea şi modul de
transformare a resturilor organice depuse anual la suprafaţa sau în
interiorul solurilor.
Tundra
82
Taiga
Padure de foioase
83
Silvostepa
Stepa
Desert
84
Padure ecuatoriala
Vegetatie mediteraneeana (garriga)
Vegetaţia erbacee – în acest caz, principala sursă de resturi

organice o constituie rădăcinile.
Partea aeriană este de cele mai multe ori îndepărtată de către
om, animale, vânt sau se mineralizează rapid. Rădăcinile sunt
distribuite în profunzime (>1m), dar cea mai mare parte este
concentrată în primii 40-50 cm.
Cantitatea de resturi organice care ajunge anual în sol depinde
de condiţiile naturale şi de compoziţia pajiştilor:
plante erbacee anuale 7-30 t/ha pe 1m adâncime
85
plante erbacee perene 3-5 t/ha pe 1m adâncime

microorganisme 1 t/ha pe 1m adâncime
animale < 1 t/ha pe 1m adâncime
În consecinţă, se formează un orizont superior bogat în humus şi

azot, profund (60-80 cm).
Scăderea conţinutului de humus este foarte lentă în primii 40-50
cm (înrădăcinarea maximă) şi lentă spre bază.
Rezervele de humus:
soluri de stepă – moderate 130-180 t/ha SB, 170-300 t/ha CZ

soluri de pajişti alpine – mare datorită mineralizării reduse
Raportul C/N creşte ca valoare de la solurile de stepă spre cele

de pajişti alpine, el indicând gradul de transformare a materiei
organice (valori mici=transformare ridicată).
Vegetaţia lemnoasă – sursa principală de resturi organice o
reprezintă frunzele, în timp ce rădăcinile lemnoase fine deţin doar
10%. Cantitatea de litieră lăsată anual la suprafaţa solului variază
între 4-6 t/ha.
Ca urmare, se formează un orizont superior foarte bogat în
humus, dar scurt (10-20 cm), după care conţinutul de humus scade
brusc pe profil.
Caracteristica solurilor dezvoltate sub pădure este concentrarea
materiei organice în primii 20 cm ai solului şi prezenţa nesemnificativă
în restul profilului.
Rezervele de humus ale solurilor forestiere diferă în funcţie de:
cantitatea anuală de resturi organice

natura resturilor organice
condiţiile climatice în care se produce transformarea
gradul de participare al vegetaţiei erbacee din parterul pădurilor
În cazul solurilor din silvostepă, curba humusului exprimă

caractere specifice ambelor formaţiuni vegetale, datorită alternanţei
acestora în decursul timpului şi prezenţei în parterul pădurii a unui
bogat înveliş erbaceu.
86
Solurile dezvoltate sub păduri de foioase, care au un covor

erbaceu slab dezvoltat, prezintă o curbă a humusului specifică
solurilor de sub pădure, cu concentrare maximă în primii 20 cm.
Solurile dezvoltate sub păduri de amestec sau răşinoase,
prezintă o puternică acumulare de humus în partea superioară care se
menţine şi în profunzime. Acest lucru se datorează cantităţii mari de
resturi organice şi transformării lente a acestora de către ciuperci.
Raportul C/N variază de la 12-15 sub pădurea de foioase, la 15-20
sub pădurea de conifere.
Vegetaţia lemnoasă influenţează evoluţia solurilor în direcţia
bioacumulării sau podzolirii. Specii precum molidul, pinul, ericaceele,
muşchii favorizează podzolirea datorită acidităţii. Foioasele
favorizează în general bioacumularea ca şi speciile calcifile.
Vegetaţia influenţează pedogeneza şi prin faptul că atenuează
intensitatea eroziunii.
FAUNA
Acţiunea animalelor asupra solului are drept consecinţă afânarea

acestuia, amestecarea orizonturilor de sol, apariţia unor cavităţi,
cuiburi sau canale, crearea unei structuri specifice zoomorfe
(coprolite).
Fauna acţionează şi asupra materiei organice din sol:
sursă de resturi organice

mărunţirea resturilor organice
amestecarea cu partea minerală
transformarea resturilor organice
Fauna joacă un rol important în geneza şi evoluţia unor anumite

tipuri de sol, solurile de stepă sunt caracterizate prin existenţa
crotovinelor, rozotoarele determinând o carbonatare secundară prin
aducerea materialului loessoid la suprafaţă.
Prezenţa crotovinelor (fig.) în profilul solurilor de sub pădure
reprezintă un indiciu că solul respectiv a trecut printr-un stadiu de sol
de stepă.
87
Râmele şi viermii de pământ generează excremente bogate în N

şi Ca, iar canalele pe care le crează îmbunătăţesc regimul aerohidric
al solului.
Din motivele de mai sus s-a introdus la nivel de subtip caracterul
vermic.
Crotovine
MICROORGANISMELE
În sol există mai multe categorii de microorganisme, care pot fi

grupate astfel:
alge
bacterii
actinomicete
ciuperci
Din categoria algelor, specifice solului sunt cele albastre, cele

verzi şi diatomeele.
Acestea reprezintă microorganisme adaptate la condiţii
ecologice foarte variate, ceea ce determină o largă răspândire a lor în
soluri.
88
Îndeplinesc roluri importante în procesul de fotosinteză şi în

fixarea azotului.
Bacteriile populează anumite soluri în număr foarte mare (
miliarde/1g sol ) şi se împart în general, în două grupe:
autotrofe - acţionează asupra compuşilor minerali procurându-şi

bioxidul de carbon din aer şi energia prin oxidarea substanţelor
anorganice.
heterotrofe - acţionează asupra compuşilor organici procurându-
şi bioxidul de carbon şi energia prin oxidarea substanţelor
organice.
Bacteriile pot fi de asemenea, aerobe sau anaerobe şi sunt

specifice în general, solurilor formate sub vegetaţie ierboasă, cu o
reacţie slab acidă/slab alcalină.
Au un rol important în procesul de fotosinteză şi în transformarea
resturilor vegetale.
Actinomicetele reprezintă o treaptă evolutivă intermediară între
bacterii şi ciuperci, fiind foarte prezente în solurile cu reacţie
neutră/alcalină şi mai puţin în cele acide. Au o capacitate mai mare
decât celelalte microorganisme de a descompune substanţe organice
rezistente ( lignine, celuloză ).
Ciupercile sunt microorganisme heterotrofe şi aerobe, care se
dezvoltă în soluri cu reacţie acidă, formate în general sub padure,
având de asemenea un rol important în transformarea resturilor
vegetale.
Microorganismele din sol se diferenţiază în sensul că unele sunt
specifice fazei lichide a solului, iar altele celei solide a acestuia. Se
constată de asemenea, o zonalitate a răspândirii acestora,
determinată bioclimatic.
Totodată, la nivelul profilului de sol se evidenţiază o microzonare
a distribuţiei microorganismelor, generată de proprietăţile
fizicochimice ale orizonturilor de sol.
Multe microorganisme sunt corelate cu prezenţa anumitor
neoformaţii, care îşi datorează originea tocmai activităţii acestora:
neoformaţiile fierului, manganului şi sulfului.
89
8.3. RELIEFUL
Caracteristicile reliefului României reprezintă una din

principalele cauze ale varietăţii învelişului de sol, datorită etajării.
În situaţia în care la nivelul României ar fi existat numai relief de
câmpie, ar fi funcţionat zonalitatea latitudinală, cele 4-5 grade de
latitudine (în interiorul zonei temperate) nepermiţând diversificarea
învelişului de sol.
Relieful variat al României intervine în formarea solurilor direct,
dar şi indirect, determinând etajarea şi modificarea condiţiilor de
climă, vegetaţie, rocă, vârstă.
INFLUENŢA DIRECTĂ
Aceasta se manifestă mai ales în regiunile accidentate, prin

intermediul pantei şi a expoziţiei.
Panta influenţează procesul de eroziune şi prin acesta grosimea
solurilor, textura acestora (sortarea materialului pe versant) şi gradul
lui de evoluţie (fig.).
Litosoluri pe versanti
90
Spre exemplu, în Munţii Bucegi, procesul de podzolire este pe

versanţii înclinaţi mult încetinit, în timp ce în zonele ce cumpene sau
de platformă este foarte activ (fig.).
Influenta pantei
Expunerea versanţilor exercită o influenţă importantă în special

în regiunile climatice de tranziţie (fig.).
Influenta expunerii versantilor
Exemplu: în Masivul Nord Dobrogean, pe expoziţiile sudice

solurile cenuşii urcă până la 250-280 m altitudine, iar pe cele nordice
până la 80-100 m, locul lor fiind luat de solurile brune argiloiluviale sau
brune luvice.
91
În aceleaşi condiţii de vegetaţie, pe versanţii umbriţi şi reci,

levigarea, acidifierea şi podzolirea sunt mai accentuate, diferenţa de
altitudine între limitele unităţilor de sol fiind de 100-150 m.
Prezintă importanţă şi expunerea versanţilor la vânturile
dominante, solurile de pe versanţii adăpostiţi (Bărăgan, C. Jijiei – faţă
de vânturile de nord-est) fiind mai levigate de carbonaţi, mai bine
aprovizionate cu apă şi mai fertile. În general, solurile de pe versanţii
adăpostiţi sunt mai evoluate decât cele de pe versanţii expuşi acţiunii
vântului.
Microrelieful are o influenţă însemnată mai ales în regiunile de
câmpie, determinând în principal o redistribuire a apei care ajunge la
suprafaţa solului. Din acest motiv, în microdepresiuni (crovuri, padine,
văi slab schiţate) se formează soluri specifice unor zone mai umede
decât cea în cauză (fig.).
Influenta microreliefului
Exemplu : în zona solului brun roşcat, în microdepresiuni apar

soluri pseudogleice, iar în Bărăgan în zona cernoziomului, în
microdepresiuni apar cernoziomuri cambice.
De asemenea, microrelieful de dune impune existenţa unor soluri
mai slab evoluate pe coame şi mai evoluate pe pantele adăpostite şi în
interdune.
92
În cazul microreliefului de alunecări apar atât procese de

reîntinerire a solurilor (râpa de desprindere), cât şi diferite faze de
hidromorfism între valurile de alunecare.
Pe terenurile cultivate, relieful prin intermediul pantei determină
declanşarea eroziunii accelerate şi influenţează grosimea solurilor cât
şi textura acestora.
INFLUENŢA INDIRECTĂ
Aceasta se manifestă prin modificarea elementelor peisajului

geografic, în special a climei şi vegetaţiei.
Astfel legea generală a distribuţiei solurilor României este cea a
zonalităţii orizontal-altitudinale. Dacă în câmpiile şi podişurile din
exteriorul Carpaţilor şi în Podişul Transilvaniei zonele de sol se succed
orizontal, în Carpaţi se constată etajarea acestora. De asemenea,
zonele de sol din exteriorul Carpaţilor au o orientare asemănătoare cu
cea a lanţului carpatic.
8.4. ROCA
În general, se consideră că rolul rocii în procesul de pedogeneză

este mai slab comparativ cu cel al climei şi vegetaţiei. În acest sens,
întemeietorul pedologiei moderne Dokuceaev V.V. a enunţat un
principiu care susţine că pe roci diferite în aceleaşi condiţii de climă şi
vegetaţie se formează acelaşi tip de sol şi pe aceaşi rocă în condiţii de
vegetaţie şi climă diferite se formează soluri diferite. Totuşi, roca
reprezintă materia de bază a solificării din care provine partea
minerală a solului care deţine aproximativ 80-90% din masa acestuia.
SCOARTELE DE ALTERARE
În România sunt prezente cele 2 mari categorii de scoarţe de

alterare, respectiv reziduală şi acumulativă.
Scoarţa de alterare reziduală ocupă aproape integral regiunea
muntoasă a ţării şi prezintă următoarele tipuri:
93
Litogen
Este caracterizat prin predominarea fragmentelor de rocă şi a

mineralelor primare şi este specifică etajului montan alpin, pe roci
consolidate-compacte. Apare şi pe alte tipuri de roci în areale
montane cu pante accentuate şi intense procese de eroziune.
Carbonato-litogen pe calcar
Forma tipică este carbonato-litogen care însă nu există în

România şi de aceea a fost individualizat tipul menţionat mai sus care
în primele faze conţine şi carbonat de calciu. Se formează atât în
regiuni umede cât şi uscate : Dobrogea, M. Apuseni, sudul Carpaţilor
Meridionali, Carpaţii Orientali.
Siallitic
Caracterizat prin formarea de minerale argiloase, alături de

fragmente de rocă şi minerale primare, ocupă întreaga regiune
forestieră montană. Apare pe roci variate în regiunea montană şi în
Dobrogea nordică şi centrală.
Siallito-feritic
Este puţin prezentă deoarece apariţia sa este legată de condiţii

bioclimatice anterioare celor actuale sau de condiţii locale. Apare pe
areale restrânse în M. Apuseni, zona Huedin-Cluj, Dobrogea sudică,
regiunea montană vulcanică din nord-vest. Ea s-a format fie în condiţii
climatice anterioare mai calde şi mai umede, fie prin alterarea
calcarelor sau a rocilor eruptive (scoarţe roşii).
Scoarţa de alterare acumulativă acoperă în cea mai mare parte

regiunile de câmpie, deluroase şi de podiş şi prezintă următoarele
tipuri:
Argilo-siallitic
94
Este alcătuită din depozite variate care conţin minerale

argiloase, la care se adaugă minerale primare şi ocupă cea mai mare
parte a arealului forestier. Poate fi separat un areal estic cu argilizare
slab-moderată şi unul vestic sud-vestic cu argilizare moderată-intensă.
Masa minerală nu conţine carbonaţi.
Carbonato-siallitic
Alcătuit din depozite variate şi conţine minerale argiloase şi

carbonaţi şi apare în regiunea de stepă din Dobrogea, sudul şi estul
Munteniei, sudul Moldovei şi vestul Banatului. În arealul solurilor brune
roşcate şi în sud-vestul Dobrogei apare o neoformare mai intensă de
argilă şi o slabă feritizare datorate influenţelor mediteraneene, în timp
ce în silvostepă apare o scoarţă de alterare de tranziţie, argilo-
siallitică în partea superioară şi carbonato-siallitică în cea inferioară.
Halosiallitic
Reprezintă depozite variate îmbogăţite în săruri solubile şi ocupă

areale restrânse în zona de extindere a scoarţei de alterare de tip
carbonato-siallitic.
INFLUENTA ROCILOR CONSOLIDATE-COMPACTE
Apare în regiunea montană şi de dealuri înalte. Existenţa acestui

tip de roci parentale determină pe de o parte caracterul scheletic al
solurilor, profunzimea redusă, iar pe de alta, în funcţie de alcătuirea
lor mineralogică şi proprietăţile chimice, imprimă un anumit caracter
procesului de solificare (fig.).
95
Roci consolidate-compacte
Solurile formate pe roci sedimentare compacte au proprietăţi

asemănătoare cu cele ale scoarţei de alterare, în timp ce în cazul
rocilor eruptive şi metamorfice formate în condiţii deosebite de cele
din scoarţa de alterare, procesele de transformare vor fi intense, iar
solurile vor păstra mai puţine caractere.
În general, rocile hiperacide şi acide determină apariţia solurilor
cu procese de podzolire, cu mult schelet şi puţin profunde.
Rocile intermediare şi cele bazice determină formarea unor soluri
profunde, cu puţin schelet, bogate în argilă şi baze, rezistente la
podzolire.
Rocile ultrabazice determină apariţia unor soluri specifice de
tipul rendzinelor, bogate în humus calcic, de culoare închisă şi
saturate în baze.
Rocile sedimentare de precipitaţie impun apariţia anumitor
soluri, de tipul rendzinei sau solului roşu.
INFLUENTA ROCILOR AFANATE
Apare în regiunile de câmpie şi podiş în care sunt predominante

(fig.).
96
Roci afanate
Aceste roci sunt alcătuite din materiale care au trecut anterior

printr-un ciclu de dezagregare şi alterare chimică şi în cazul lor,
importantă este granulometria şi conţinutul în carbonat de calciu.
Pe depozitele nisipoase care sunt foarte permeabile şi sărace în
elemente minerale, se formează soluri mai levigate, mai acide şi mai
sărace în humus şi elemente nutritive (C. Tecuciului, NE C. Române).
Dimpotrivă, pe depozitele argiloase apar soluri greu permeabile,
bogate în elemente minerale, mai puţin levigate, mai bogate în humus
şi elemente nutritive, de multe ori cu procese de hidromorfism. Pe
depozitele foarte argiloase se formează vertisolurile (C. Piteştiului,
Oltenia, piemonturile din Banat şi Crişana).
Pe argilele cu carbonaţi şi pe marne apar pseudorendzinele în
Pod. Transilvaniei, Pod. Getic, Subcarpaţi.
Rocile salifere impun formarea solonceacurilor sau soloneţurilor,
în Pod. Transilvaniei, C. Moldovei, Dep. Elanului.
97
Pe de altă parte, larga prezenţă a loessului şi depozitelor

loessoide în regiunile de câmpie şi podiş au favorizat desfăşurarea
clară a zonalităţii orizontale.
O situaţie aparte apare în cazul existenţei unor strate alternante,
cu proprietăţi diferite, foarte importantă fiind înclinarea acestora faţă
de suprafaţa terenului (fig.).
Dacă stratele sunt orizontale sau au o înclinare slabă, sunt

prinse în procesul de solificare mai multe strate cu însuşiri diferite pe
care le vor imprima şi solului, caz frecvent întâlnit în Pod. Bârladului.
Dacă înclinarea stratelor este mare atunci prezintă importanţă
grosimea lor. Astfel, dacă ele sunt subţiri se va forma un singur sol pe
un material eterogen, în schimb, dacă sunt late vom avea de-a face cu
fâşii de soluri variate formate pe depozite diferite. Acolo unde
înclinarea este mare, se va forma tot un singur sol pe un depozit
deluvial rezultat prin amestecarea stratelor.
Dacă există şi iviri de rocă dură, depozitul deluvial va conţine şi
schelet şi în general partea superioară a versantului prezintă material
mai grosier, iar cea inferioară material mai fin, grosimea depozitului
deluvial crescând spre baza versantului
98
8.5. APA FREATICĂ ŞI STAGNANTĂ
Influenţa pedogenetică a apei se referă la solurile cu drenaj

natural deficitar, care sunt supraumezite.
APA FREATICA
În primul rând, existenţa unui strat acvifer situat la adâncime

mică, influenţează baza profilului de sol determinând apariţia
orizontului gleic (sub 2m) sau a unuia gleizat (2-5m).
De asemenea, excesul de apă de natură freatică determină
evoluţia solurilor în direcţia turbificării şi modifică intensitatea
eluvierii, permiţând chiar formarea unor orizonturi de acumulare a
sărurilor.
Influenţa apei freatice depinde de zona climatică, adâncimea la
care se găseşte şi gradul ei de mineralizare.
În regiunile mai uscate ale României, se formează lăcoviştile şi
solurile halomorfe, sau soluri din gama cernoziomurilor gleizate (fig.).
În regiunile umede se formează soluri turboase, soluri gleice, sau

soluri din gama argiluvisolurilor gleizate.
99
Condiţii pentru influenţa apei freatice în formarea solurilor apar

în teritoriile slab fragmentate cu drenaj deficitar : C. Română de est,
vestul şi nordul C. Tisei, depresiunile intramontane, terasele inferioare
ale râurilor, lunca şi delta Dunării (fig.).
Conditii pentru exces de umiditate freatic
Exces de umiditate
100
Lunca Dunarii
În regiunea de deal-podiş pseudogleizarea (stagnogleizarea) nu

apare doar la solurile formate pe depozite grosiere sau pe versanţi
puternic înclinaţi, intensitatea ei fiind cu atât mai mare cu cât solul
este mai argilos, orizontul Bt mai puternic diferenţiat textural şi
relieful mai orizontal.
În regiunea montană, cu substrate permeabile şi pante
accentuate, pseudogleizarea (stagnogleizarea) lipseşte sau este foarte
slabă.
Solurile pseudogleice (stagnogleice) sau pseudogleizate
(stagnogleizate) sunt foarte extinse în câmpiile piemontane din sud şi
vest, Pod. Sucevei, Pod. Transilvaniei, depresiunile submontane şi
intramontane, pe terasele râurilor din zona umedă.
APA STAGNANTA
Provine din precipitaţii şi din scurgeri de suprafaţă şi se

acumulează datorită unui drenaj extern slab şi a unei permeabilităţi
reduse a materialului parental. Efectul îl reprezintă pseudogleizarea
(stagnogleizarea) a cărei intensitate depinde de durata de stagnare a
apei în sol, determinată de condiţiile climatice, textura materialului
parental, adâncimea şi permeabilitatea orizontului cel mai argilos,
forma de relief.
101
În regiunea de stepă pseudogleizarea (stagnogleizarea) nu se

manifestă nici măcar în microdepresiuni.
În regiunea forestieră de câmpie, arealul solului brun roşcat,
pseudogleizarea (stagnogleizarea) apare numai la solurile formate pe
depozite argiloase şi pe relief orizontal (C. Piteştiului).
Conditii pentru exces de umiditate stagnant
8.6. TIMPUL
Ca factor pedogenetic, timpul reprezintă durata de manifestare a

pedogenezei, referindu-se practic la vârsta solurilor, care se corelează
cu vârsta teritoriului în care acestea s-au format.
În general, vârsta solurilor creşte de la câmpie spre munte,
solurile cele mai tinere fiind cele din lunci şi zone de divagare (fig.).
102
Aluviosol – lunca Dunarii
O corelare între vârsta reliefului şi cea a solurilor se poate

realiza numai atunci când nu au avut loc modificări climatice sau
aporturi de noi materiale, cazuri foarte rare.
Distingem după vârstă trei grupe mari de soluri:
actuale
moştenite sau transmise
fosile
Solurile actuale reprezintă soluri a căror geneză este

determinată de condiţiile climatice actuale şi sunt ulterioare ultimei
glaciaţiuni. Aici pot fi încadrate solurile neevoluate de luncă,
litosolurile, regosolurile şi cele mai multe dintre solurile zonale şi
intrazonale din România. Ele au un ciclu scurt de evoluţie şi sunt
monofazice (fig.).
103
Podzol – Muntii Bucegi
Solurile actuale pot fi îngropate, atunci când sunt acoperite cu

un material din care s-a format alt sol.
Solurile moştenite reprezintă soluri vechi a căror geneză a fost
determinată de condiţii bioclimatice anterioare celor actuale şi care
mai sunt utilizate de vegetaţie. Pot fi monofazice precum solurile brun
roşcate (fig.), sau polifazice precum solurile roşii din M. Bantului şi
Apuseni.
Soluri mostenite
104
Acestea din urmă, îşi păstrează caracterele numai pe arealele cu

calcare aproape de suprafaţă, în celelalte cazuri, partea superioară a
profilului a fost transformată conform condiţiilor actuale, caracterele
moştenite păstrându-se numai în partea inferioară.
De asemenea, unele soluri profunde din piemonturi şi platforme
prezintă un suborizont B de culoare închisă care indică evoluţia lor din
vertisoluri.
În Dobrogea de sud, apar cernoziomuri (karasulukurile) care
prezintă în partea inferioară culori roşii moştenite de la solurile
villafranchiene, partea superioară fiind închisă la culoare.
Solurile fosile reprezintă soluri vechi formate în condiţii climatice
anterioare celor actuale şi care nu mai sunt utilizate de către
vegetaţie.
Acestea pot fi îngropate, exhumate sau conservate (mumificate),
ultimele negăsindu-se pe teritoriul României. Solurile îngropate pot fi
compuse şi complexe (fig.).
Sol ingropat
În primul caz materialul acoperitor se află într-un nou ciclu

evolutiv dar recent, motiv pentru care nu a fost afectat şi vechiul sol.
105
În cel de-al doilea caz materialul acoperitor este vechi, motiv

pentru care procesele pedogenetice actuale afectează şi vechiul sol.
Solurile fosile apar în România în regiunile de câmpie şi de podiş
acoperite cu loess şi depozite loessoide (fig.).
Soluri fosile – valea Prahovei
În acest sens, au fost separate în estul Dobrogei de sud şi în

faleza Mării Negre patru benzi de soluri fosile alcătuite din
cernoziomuri (corespunzătoare fazelor uscate) şi soluri brun roşcate
(corespunzătoare fazelor umede cu influenţe mediteraneene).
Secţiuni asemănătoare, dar fără cernoziomuri apar şi în
Dobrogea de nord, C. Română şi C. Tisei.
8.7. INFLUENTA ANTROPICA
Influenţa omului asupra evoluţiei solului poate fi sintetizată

astfel:
înlocuirea vegetaţiei naturale cu pajişti sau perdele de protecţie
106
înlocuirea vegetaţiei naturale cu culturi agricole şi executarea

lucrărilor agrotehnice
introducerea în sol a îngrăşămintelor, amendamentelor şi
pesticidelor
lucrări de desecare, drenaj şi irigare (fig.)
Canal de irigatie
Indiguire
107
lucrări de modelare-nivelare
excavarea şi acoperirea solului (fig.)
Excavare in cariera
Acoperirea solului cu pavele de andezit
În România, primele două categorii de activităţi realizează

impactul cel mai mare.
Defrişarea pădurii şi instalarea pajiştii determină:
108
înţelenirea solului
intensificarea bioacumulării
dispariţia orizontului organic (soluri brune acide din M. Cibinului)
orizont A mai bune structurat, mai gros şi mai afânat
orizontul B devine mai afânat
umezire mai uniformă a profilului
scăderea conţinutului de humus dar creşterea calităţii lui
creşterea pH-ului şi V(gradul de saturatie in baze)
Realizarea perdelelor de protecţie în locul vegetaţiei erbacee

(cernoziom Mărculeşti, 41 de ani de la instalare) determină scăderea
adâncimii carbonaţilor şi a efervescenţei 23-48 cm, concreţiunile apar
mai jos şi sunt mai mari, scade pH-ul, colorit general mai închis,
structură în A mai bine formată, uşoară migrare a argilei.
Luarea în cultură a solului produce modificări mai însemnate la
solurile de sub pădure decât la cele din stepă. Spre exemplu, solurile
brun roşcate încep să evolueze spre cernoziomuri argiloiluviale.
Un alt efect al defrişării îl reprezintă intensificarea eroziunii, dar
şi înmlăştinirea solurilor cu exces de umiditate (Dep. Baia Mare).
Defrişarea pădurii de la Spătaru din lunca Călmăţuiului, ar
determina salinizarea lăcoviştilor.
Prin desecare, solurile hidromorfe tind să evolueze către solul
zonal (lăcoviştile din C. Banatului s-au transformat în cernoziomuri).
Pot apărea însă şi procese inverse de înmlăştinire şi salinizare (C.
Tisei, lunca şi delta Dunării).
Prin acoperire solurile sunt scoase din circuitul agricol (fig.), în
timp ce prin excavare, învelişul de sol este complet distrus (fig.).
109
Scoaterea solului din circuitul agricol prin acoperirea cu deseuri

menajere
Distrugerea solului prin excavare
Omul intervine şi în mod pozitiv de obicei prin măsuri de

combatere a degradării solurilor şi nu de prevenire, măsuri prin care
stopează procesul de degradare (fig.).
110
Culturi in benzi pentru prevenirea eroziunii
Care este influenta climei in formarea solului?
Cum actioneaza vegetatia, fauna si animalele in
procesul de pedogeneza?
Care este influenta reliefului in pedogeneza?
Cum influenteaza roca formarea solului?
Care este rolul apei freatice si stagnante in pedogeneza?
Cum influenteaza timpul formarea solului?
Care este influenta omului in pedogeneza?

“Prezentarea caracteristicilor factorilor pedogenetici dintr-un
anumit areal din Romania”
Bibliografie:
Bucuresti.
111
TEMA 9
PROCESELE PEDOGENETICE
Conţinut:
9.1. Generalitati
9.2. Procese pedogenetice de transformare
9.3. Procese pedogenetice de translocare
9.4. Procese pedogenetice de aport si transport
9.5. Procese pedogenetice de uniformizare
9.6. Procese pedogenetice antropice (antropopedogenetice)
Obiective:
 Intelegerea procesului de pedogeneza
 Cunoasterea tipurilor de procese pedogenetice
 Intelegerea modului de manifestare a fiecarui tip de process
9.1. GENERALITATI
Pedogeneza, în sensul procesului de formare a solului, reprezintă

totalitatea fenomenelor fizice, chimice şi biologice care se manifestă
în pătura superficială a litosferei şi care determină transformări şi
deplasări de substanţe şi importante schimburi de energie şi materie.
Astfel, în sol se produc în permanenţă transformări şi translocări
ale constituenţilor, structurări şi reorganizări ale acestora şi pierderi
sau aporturi de constituenţi.
Toate aceste procese se desfăşoară sub influenţa puternică a
factorilor de mediu.
Energia necesară manifestării acestor procese este solară,
sintetizată în biomasa din sol, gravitaţională ( deplasarea apei în sol )
şi chimică ( datorată reacţiilor de oxidare ).
112
Procesul de formare al solului este îndelungat şi are ca punct

iniţial roca sau materialul parental şi ca punct final stadiul de echilibru
( climax ) între condiţiile de mediu, procesele pedogenetice şi aspectul
profilului de sol.
În acest fel, diferitele tipuri de sol, se află în multiple stadii
evolutive, între punctul iniţial şi cel final al pedogenezei.
Procesele pedogenetice pot fi clasificate după cum urmează:
de transformare
de translocare
de uniformizare (haploidizare)
de aport şi transport
antropice
9.2. PROCESE PEDOGENETICE DE TRANSFORMARE
Acest tip de procese,determină modificări pe loc ( "in situ" ) care

afectează atât componentul mineral cât şi pe cel organic.
ALTERAREA
Procesul de alterare poate fi analizat sub două aspecte, primul

aflat în strânsă legatură cu fazele iniţiale ale formării solului şi anume
apariţia scoarţei de alterare, iar cel de-al doilea, legat de manifestarea
directă în profilul de sol şi condiţionarea apariţiei unor orizonturi
specifice.
În prima situaţie, alterarea se desfăşoară pe două direcţii,
dezagregarea şi alterarea chimică.
Dezagregarea determină fărâmiţarea rocilor sub acţiunea
agenţilor externi, fără a fi schimbată compoziţia chimică a acestora
(fig.).
113
Dezagregarea
Alterarea chimică determină printr-o gamă largă de procese -

hidratarea, hidroliza, dizolvarea, carbonatarea, oxido-reducerea -
transformarea chimică a produselor rezultate în urma dezagregării.
Alterarea chimica
Manifestarea celor două procese conduce la apariţia scoarţei de

alterare.
În cea de-a doua situaţie este vorba despre procesele de alterare
care impun apariţia unui orizont specific, B cambic ( Bv ) căruia îi sunt
caracteristice o uşoară îmbogăţire în argilă şi o culoare gălbuie.
114
Tot în acest context, trebuie adăugată şi alterarea care se

desfăşoară în arealele cu roci vulcanice, unde există minerale fără
organizare cristalină ( allofane ) şi care impun caractere specifice
orizontului B cambic (fig.).
Alterarea pe roci vulcanice (andezite)
BIOACUMULAREA
Reprezintă un proces esenţial al formării solurilor, având de

asemenea, un caracter general, în sensul că se manifestă la toate
solurile.
Bioacumularea constă în acumularea în sol şi la suprafaţa
acestuia, de substanţe organice, îndeosebi sub formă de humus.
Acest proces depinde în primul rând de factorul biologic, prin
care înţelegem cantitatea şi calitatea resturilor vegetale lăsate anual
de către plante şi activitatea animalelor şi microorganismelor din sol.
În funcţie de regimul termic şi aerohidric al solului, procesul de
bioacumulare poate evolua în trei direcţii:
mineralizare
humificare
turbificare
În condiţiile unui climat cald şi umed, resturile organice sunt

intens transformate având însă loc şi o puternică mineralizare a
acestora, fapt pentru care, în sol nu se acumulează humus, dar se
115
produce o circulaţie activă a substanţelor minerale, în sistemul sol-

plantă (fig.).
Mineralizarea
Pe de alta parte, în conditii climatice cu umiditate redusa ( în

special regiunea de stepa-silvostepa ) procesele de humificare sunt
dominante, comparativ cu cele de mineralizare, ceea ce determina o
intensa acumulare a humusului în sol (fig.).
116
Humificarea
În regiunile reci, cu precadere în arealele cu exces de umiditate,

transformarea resturilor organice este foarte lenta, acestea
acumulându-se în sol sub forma de turba ( resturi vegetale aflate în
diferite stadii de descompunere ) datorita procesului de turbificare
(fig.).
117
Turbificarea
Ca urmare a manifestării acestor trei procese, caracterele

morfologice ale orizonturilor de sol, formate prin bioacumulare vor fi
diferite.
În situaţia în care rezultă materie organică bine humificată şi
intim amestecată cu partea minerală a solului, se formează un orizont
de tip A (molic, umbric, ocric).
Atunci când, materia organică este slab humificată, în sensul că
resturile vegetale se găsesc în diferite stadii de descompunere, se
formează orizonturile organice O ( de litieră, de fermentaţie, de
humificare ) şi cel turbos, T ( fibric, hemic, sapric ), acesta din urmă, în
prezenţa excesului de umiditate care impune ca proces dominant
turbificarea.
GLEIZAREA ŞI STAGNOGLEIZAREA
Reprezintă procese pedogenetice similare, care se manifestă

numai în condiţiile existenţei în sol a excesului de umiditate. Acesta
poate fi de natură freatică, provenind dintr-o pânză freatică aflată
aproape de suprafaţă ( ad. < 2 m ) sau de natură pluvială.
118
Procesele care au loc sub influenţa excesului de umiditate

provenit din pânza freatică, poartă denumirea de procese de gleizare
şi afectează în special, partea inferioară a profilului de sol (fig.).
Excesul de umiditate de natură pluvială afectează mai ales,

partea superioară a profilului de sol şi se datorează acumulării şi
stagnării apei provenite din precipitaţii, în zonele cu relief plan sau
depresionare, cu precipitaţii ridicate şi în condiţiile existenţei unui
orizont de sol impermeabil (fig.).
119
Excesul de umiditate de natură pluvială se mai poate manifesta

la poalele şi în partea inferioară a versanţilor din regiunea de deal-
podiş.
Aceste procese sunt cunoscute sub denumirea de procese de
stagnogleizare, termenul provenind de la « stagnare » şi arată că
excesul de umiditate nu îşi are originea în pânza freatică.
Cele două procese ale căror esenţă este dată de prezenţa unor
active reacţii de oxido-reducere, imprimă orizonturilor de sol caractere
morfologice specifice. În general, elementele chimice care suferă
intense oxidări şi reduceri sunt fierul şi manganul.
În acest sens, se formează orizonturile gleice ( G ) si
stagnogleice ( W ) caracterizate printr-un aspect marmorat,
distrugerea structurii şi implicit, creşterea masivităţii şi compactităţii
(fig.).
120
Orizont gleic (G)
Orizont gleic (Go, Gr)
121
Orizont stagnogleic (W)
9.3. PROCESE PEDOGENETICE DE TRANSLOCARE
Acest tip de procese implică deplasarea unor compuşi pe

verticală, în interiorul solului, fapt care determină diferenţierea
profilului de sol.
ELUVIEREA ŞI ILUVIEREA
Eluvierea reprezintă procesul de deplasare pe verticală, în

profilul de sol, a constituenţilor prin intermediul apei.
Constituenţii care pot fi deplasaţi sunt în general sărurile, argila,
oxizii şi silicea.
În funcţie de modul specific în care se realizează această
deplasare, eluvierea poate fi fizico-chimică (levigare) şi mecanică
(migrare).
Levigarea se referă la săruri şi presupune deplasarea acestora în
soluţie, în timp ce migrarea implică deplasarea în suspensie, fără
schimbarea compoziţiei chimice şi se referă la substanţele coloidale
(argilă, oxizi, humus, silice).
Sărurile cu diferite grade de solubilitate, sunt levigate spre baza
profilului de sol, cele greu solubile (în special carbonatul de calciu)
menţinându-se în profilul solurilor specifice stepei şi silvostepei fig.).
122
Migrarea este un proces specific coloizilor solului, care sunt

deplasati descendent, în suspensie, sub forma de particule foarte fine,
pâna la diferite adâncimi în profilul de sol.
Pentru a se produce migrarea, trebuie sa se îndeplineasca o
conditie esentiala si anume, îndepartarea sarurilor, deoarece, prezenta
acestora, prin efectul lor coagulant, impiedica dispersarea coloizilor si
trecerea lor în suspensie.
Acest tip de eluviere este specific zonelor mai umede, cum ar fi
cele subcarpatice si carpatice.
Efectul manifestarii proceselor de eluviere îl constituie aparitia
unui orizont saracit în constituenti, cu caractere morfologice proprii,
denumit eluvial si notat cu E ( luvic, albic, spodic ).
În acelasi timp, constituentii eluviati din partea superioara a
profilului de sol, se acumuleaza ( sunt iluviati ) în partea sa
intermediara sau inferioara.
123
Practic, procesul de iluviere reprezinta acumularea

constituentilor eluviati din partea superioara a profilului de sol, în
partea sa intermediara sau inferioara, într-un orizont B( argiloiluvial,
spodic ) sau ( carbonatoiluvial ), pe care le îmbogatesc, dupa caz, în
carbonat de calciu, argila (fig.), humus (fig.) sau sescvioxizi (fig.).
124
Podzolire
125
Ferallitizare
126
SALINIZAREA ŞI ALCALIZAREA
Procesul de salinizare are ca efect îmbogăţirea profilului de sol

în săruri solubile (în special cloruri şi sulfaţi), iar cel de alcalizare,
îmbogăţirea complexului coloidal al solului, în sodiu adsorbit.
Salinizarea se produce în condiţiile existenţei unei pânze freatice
mineralizate, situată la adâncime mică şi a unui drenaj defectuos al
solului, sau în prezenţa unui material parental salifer. În aceste
situaţii, sărurile urcă prin capilaritate şi îmbogăţesc orizonturile
superioare ale solului determinând formarea orizonturilor salic (sa) şi
salinizat (sc) în funcţie de intensitatea de manifestare a procesului
(fig.).
127
Salinizare
Alcalizarea se produce în condiţii asemănătoare salinizării,

numai că de această dată, se constată pătrunderea în cantitate mare
a ionilor de sodiu în complexul coloidal al solului şi apariţia
orizonturilor natric (na) şi alcalizat (ac). Acest tip de procese se
asociază frecvent celor de gleizare.
9.4. PROCESE PEDOGENETICE DE APORT SI TRANSPORT
Acest tip de procese implică încetinirea pedogenezei şi

menţinerea solurilor în stadii incipiente de evoluţie. Sunt considerate
ca făcând parte din această categorie următoarele procese:
sedimentarea
denudaţia
solifluxiunea
Sedimentarea implică un aport de material depus la suprafaţa

solului care este preluat în procesul de solificare. Acest proces este
specific luncilor (datorită aluvionării), zonei de la baza versanţilor
(datorită eroziunii), zonelor vulcanice (datorită depunerii cenuşii
vulcanice) şi celor aride (datorită depunerii prafului, fig.).
128
Depunerea aluviunilor in lunci Depunerea cenusii vulcanice
Depunerea prafului in desert
În urma aportului continuu de material, pedogeneza este

întreruptă, solurile menţinându-se într-un stadiu incipient de evoluţie,
cazul solurilor aluviale, solurilor acoperite sau psamosolurilor.
Procesul natural de denudare, specific regiunilor montane şi
deluroase are ca efect întinerirea permanentă a solurilor prin
129
echilibrarea raportului existent între rata denudării şi cea a solificării

(fig.).
Denudarea
În această situaţie, solurile se află într-un stadiu incipient de

evoluţie, cazul regosolurilor, litosolurilor şi al unor cambisoluri.
Procesele de solifluxiune precum şi alte procese de alunecare,
specifice solurilor formate în zone de pantă, determină perturbări ale
procesului de pedogeneză şi implicit încetinirea acestuia (fig.).
Solifluxiunea
130
9.5. PROCESE PEDOGENETICE DE UNIFORMIZARE
Acest tip de procese sunt contrare celor de diferenţiere,

generând omogenizarea profilului de sol.
PROCESELE VERTICE
Sunt specifice solurilor sau orizonturilor de sol cu conţinut

ridicat de argilă ( > 3O % ) gonflantă (smectit). Manifestarea acestui
tip de procese imprimă solului caractere morfologice particulare, atât
în stare umedă, cât şi în stare uscată, determinate de proprietatea
unor anumite varietăţi de argilă de a-şi mări volumul în stare umedă şi
de a se contracta în stare uscată.
Astfel, în timpul perioadelor uscate, argila se contractă,
formându-se crăpături largi ( >1 cm lăţime ) care fragmentează masa
solului în agregate cu dimensiuni mari, având muchii şi colţuri ascuţite
(fig.).
Contractia argilei
Dimpotrivă, în perioadele mai umede, argila gonflează, ceea ce

face ca agregatele de sol să preseze unele asupra celorlalte, să
alunece, să se întoarcă sau să se răstoarne, lustruindu-şi în acest mod
suprefeţele şi determinând apariţia feţelor de alunecare oblice ( 10-600
131
înclinare ). Datorită acestor presiuni, existente în masa solului şi a

deplasării agregatelor de sol, la suprafaţa acestuia apar mici
denivelări, care reprezintă microforme de relief specifice denumite
"gâlgăi" sau "coşcove" (fig.).
Galgai
Din punct de vedere morfologic, se separă pe adâncimea de

manifestare a acestor procese, orizontul vertic notat cu y, asociat
orizonturilor A,B sau C.
Efectele manifestarii proceselor vertice
132
PROCESELE VERMICE
Denumirea provine din limba latină, de la vermus=vierme şi se

datorează activităţii faunei din sol. În acest sens, animalele din sol,
prin galeriile pe care le sapă determină deplasarea materialelor în sol,
ceea ce implică amestecarea orizonturilor de sol şi atenuarea clarităţii
limitelor dintre acestea.
În acest mod, diferenţierile între orizonturile de sol se
estompează, profilul tinzând să se uniformizeze. Acest tip de proces
este frecvent în orizonturile superioare ale solurilor din regiunea de
stepă şi silvostepă.
Trăsăturile specifice pe care activitatea faunei le imprimă solului
(neoformaţii biogene) determină apariţia aşa numitului "caracter
vermic", considerat ca fiind prezent în situaţia în care, cel puţin 50%
din volumul orizontului A şi cel puţin 25% din volumul orizontului
subiacent, prezintă aceste trăsături specific (fig).
Crotovine
133
PROCESELE CRIOGENICE
Sunt specifice zonelor de tundră şi se manifestă prin îngheţ-

dezgheţ repetat, în cazul solurilor saturate cu apă şi care prezintă un
orizont permanent îngheţat (permafrost).
Datorită forţelor mecanice care acţionează , în sol apar
caractere specifice de genul movilelor, cercurilor cu pietre,
poligoanelor, a căror apariţie se datorează crăpării solului şi structurii
lamelare, datorată formării lentilelor de gheaţă fig.).
Soluri poligonale
134
Cercuri de pietre
9.6. PROCESE PEDOGENETICE ANTROPICE
Acţiunea omului asupra învelişului de sol a început odată cu

apariţia agriculturii şi s-a
intensificat în timp, pe măsură ce aceasta s-a dezvoltat.
Pe anumite suprafeţe, intervenţia antropică este atât de
puternică, încât conduce la
apariţia unor orizonturi pedogenetice sau chiar soluri care nu apar în
condiţii naturale.
Aceste procese sunt încă insuficient studiate şi conform WRB-SR
1994 (World Reference Base for Soil Resources) sunt reprezentate prin
următoarele activităţi:
Lucrarea adâncă a solului
Se referă la la prelucrarea mecanică a solului pe o perioadă

îndelungată şi afectează o grosime mai mare a solului decât arătura
normală, determinând amestecarea orizonturilor, distrugerea
structurii, compactarea, reducerea permeabilităţii.
În aceste condiţii se formează orizontul hortic (fig.).
135
Orizont hortic
Fertilizarea intensă
Se referă la aplicarea continuă pe sol de fertilizanţi fără material

mineral (gunoi de grajd, compost, deşeuri menajere). Se formează
orizontul plaggen (fig.).
Orizont plaggen
Adaosuri de materiale străine
Se referă la aplicarea continuă pe sol a unor materiale silicatice

cu conţinut ridicat de substanţe minerale (nisip, material pământos,
136
îngrăşăminte). Se formează orizontul terric.
Adaosuri de sedimente prin apa de irigaţie
Se referă la suprafeţele irigate frecvent şi unde apa de irigaţie

conţine cantităţi mari de suspensii minerale, săruri solubile sau
materie organică, care se depun deasupra orizontului de suprafaţă sau
în interiorul lui. Se formează orizontul iragric.
Cultivarea submersă
Se referă la orezării, unde datorită tehnologiei specifice de

cultivare (apă în exces), orizontul de suprafaţă se destructurează,
devine greu permeabil în condiţiile predominării ferolizei. Se formează
un orizont specific denumit antracvic (fig.).
Orizont antracvic
137
Ce este pedogeneza?
Care sunt principalele categorii de procese
pedogenetice?
Care sunt procesele de transformare?
Care sunt procesele de translocare?
Cum se manifesta procesele de aport si transport?
Care sunt procesele de uniformizare?
Ce intelegeti prin procese pedogenetice antropice?

“Procese pedogenetice din zona calda (rece)”
Bibliografie:
Bucuresti.
138
TEMA 10
CLASIFICAREA SOLURILOR
Conţinut:
10.1. Sisteme de clasificare la nivel mondial
10.2. Clasificarea solurilor Romaniei
Obiective:
 Cunoasterea sistemelor de clasificare la nivel mondial
 Intelegerea criteriilor care stau la baza sistemelor de clasificare
 Cunoasterea sistemelor de clasificare utilizate in Romania
10.1. SISTEME DE CLASIFICARE LA NIVEL MONDIAL
La nivel mondial sunt utilizate mai multe clasificări ale solurilor,

dintre care vom prezenta pe cele mai importante, în funcţie de aria lor
de folosire. Practic, clasificarea solurilor are ca scop gruparea
acestora în clase, după criteriul similitudinii proprietăţilor.
Primele clasificări ale solurilor au fost alcătuite în secolul al XIX-
lea, în Germania şi se bazau în principal, pe o singură proprietate sau
particularitate a solului, plecând de la concepţia eronată că acesta
reprezintă o rocă sau un simplu material rezultat prin alterarea rocii. În
acest sens cităm clasificarea fizică a lui Thaer A., clasificarea
petrografică a lui Fallou F. A., cea chimică a lui Knop, sau cea
geologică a lui Richthofen.
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX apare în
Rusia clasificarea naturalistă (Dokuceaev V.V.), care considera solul
corp natural dinamic, aflat în strânsă interacţiune cu mediul.
139
În ultimele decenii ale secolului XX, s-a dezvoltat un nou sistem

de clasificare a solurilor, bazat pe proprietăţile acestora, pe cât posibil
măsurabile, elaborat de americani şi preluat cu unele ajustări şi de
F.A.O. (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Agricultură şi Alimentaţie).
CLASIFICAREA RUSĂ
Clasificarea rusă, care la avut ca principal promotor pe

Dokuceaev V.V., este o clasificare naturalistă bazată pe triada, factori
de mediu-procese pedogenetice-proprietăţile solurilor. Mai este
cunoscută şi sub denumirea de clasificarea genetico-geografică,
deoarece ţine cont de caracterul procesului de formare a solului şi
prezintă ca principală unitate taxonomică, tipul genetic de sol.
Această clasificare, completată de Sibirţev, grupează tipurile
genetice de sol, în număr de 13, în trei clase principale, zonale,
intrazonale şi azonale:
Soluri zonale: lateritice, loessice eoliene, castanii, cernoziomice,

cenuşii de pădure, podzolice, de tundră.
Soluri intrazonale: soloneţuri, de mlaştină, humicocarbonatice.
Soluri azonale: scheletice, aluviale, de luncă.
Conform acestei clasificări, solurile zonale s-au format sub

influenţa condiţiilor generale de solificare, în special a factorilor
bioclimatici, ocupând spaţii foarte întinse în regiunile de şes.
Solurile intrazonale ocupă suprafeţe restrânse în interiorul
spaţiilor specifice solurilor zonale şi formarea lor este condiţionată de
factori locali.
Solurile azonale erau considerate a fi acelea care nu prezentau
diferenţieri ale orizonturilor de sol, dar în prezent această clasificare
nu se mai aplică, considerându-se că toate solurile sunt influenţate
mai mult sau mai puţin de condiţiile de formare specifice zonei în care
se dezvoltă.
Clasificarea rusă reuşeşte să surprindă legăturile strânse între
tipurile genetice de sol şi condiţiile de formare, furnizând de asemenea
nomenclatorului internaţional denumiri de soluri, precum cernoziom,
podzol, solonceac, soloneţ.
140
CLASIFICAREA AMERICANĂ
Clasificarea americană este o clasificare genetică bazată pe

proprietăţile solului şi a fost elaborată în anul 1975 sub denumirea de
“Soil Taxonomy”. Această clasificare foloseşte 6 unităţi taxonomice
(ordin, subordin, grupă mare, subgrupă, familie, serie), încadrarea
solurilor într-una din aceste unităţi taxonomice realizându-se pe baza
orizonturilor de diagnostic şi a caracterelor diagnostice.
La nivel superior au fost stabilite 11 ordine de sol, după cum
urmează:
Entisol – soluri puţin evoluate fără orizonturi diagnostice

Vertisol – soluri cu argilă gonflantă, în care masa de sol a suferit
procese de vertisolaj
Inceptisol – soluri tinere având orizont cambic
Aridisol – soluri din climat arid
Mollisol – soluri cu orizont molic
Spodosol – soluri cu orizont spodic
Gelisol – soluri cu permafrost
Ultisol – soluri cu orizont Bt (Bargilic) foarte alterat şi debazificat
Oxisol – soluri cu orizont oxic
Histosol – soluri organice sau turboase
Andisol – soluri dezvoltate pe roci vulcanice
Sistemul Român de Clasificare a Solurilor a preluat din

clasificarea americană noţiunile de orizont şi caracter diagnostic,
precum şi o serie de denumiri ale solurilor (vertisol, molisol, spodosol,
histosol).
141
Entisol Vertisol
Inceptisol Aridisol
142
Gelisol Histosol
Andisol Oxisol
143
Spodosol Ultisol
Molisol
144
BAZA MONDIALA DE REFERINTA PENTRU RESURSELE DE SOL
Sub coordonarea F.A.O. (Food and Alimentation Organisation) şi

U.N.E.S.C.O., în perioada 1961-1981 a fost elaborată Harta solurilor
lumii, scara 1 : 5 000 000, folosindu-se pentru prima dată o legendă
unică pentru toate continentele.
În anul 1988 s-a publicat sub aceeaşi coordonare Legenda
revizuită a Hărţii solurilor lumii, iar în anul 1993 a fost publicată Harta
resurselor de sol ale lumii, scara 1 :25 000 000.
De asemenea, în anul 1998 Societatea Internaţională pentru
Ştiinţa Solului a publicat Baza Mondială de Referinţă pentru Resursele
de Sol (World Reference Base of Soil Resources) în care au fost
separate la nivel de glob, 30 de grupe de sol de referinţă, pe care le
prezentăm în continuare pe scurt.
Soluri minerale condiţionate de climate tropicale şi subtropicale

umede
Feralsolurile – FR
Denumirea provine din limba latină de la ferrum şi aluminium.

Reprezintă solurile cel mai intens alterate de pe Glob şi pot atinge
grosimi de zeci de metri. Prezintă orizont B feralic (oxic) alcătuit din
oxizi de fier şi aluminiu hidrataţi, argilă caolinitică şi cuarţ. Deţin o
suprafaţă de 7,4% (fig. 1), în special în nordul Americii de Sud şi
centrul Africii. Profilul de sol este de tipul A-B-C, are între 8-10 m
grosime, potenţialul de fertilitate este redus şi sunt folosite silvic
(pădure tropicală).
Plintosolurile – PT
Sunt soluri care conţin peste 25% din volum plintit (amestec de
fier, argilă caolinitică şi cuarţ), într-un strat de cel puţin 15 cm grosime
în primii 50 cm ai solului. Denumirea provine din limba greacă, de la
plinthos=cărămidă. Plintitul are culoare cenuşie-albăstruie cu pete
roşii, brune şi ocru şi este puternic întărit. În stare umedă poate fi
tăiat cu un instrument metalic, dar în stare uscată se întăreşte
ireversibil formând cuirase feruginoase. Ocupă o suprafaţă de 0,4% în
145
regiunile cu relief vălurit din zona tropicală, în zone joase sau platouri
(Brazilia, Congo, India, Australia, Spania). Plintosolurile sunt soluri
feralitice afectate de hidromorfism (exces de umiditate) şi au o
fertilitate foarte redusă datorită micşorării volumului edafic, excesului
de umiditate şi compactităţii.
Acrisolurile – AC
Sunt caracterizate prin prezenţa unui orizont Bt cu capacitate

redusă de schimb cationic şi grad de saturaţie în baze <50%.
Denumirea provine din limba latină de la acris=foarte acid şi deţin 6%
la nivel mondial. Formula profilului de sol este A-E-Bt-C, orizontul E nu
prezintă nici trecere bruscă nici glosică, orizontul Bt este de culoare
brun-roşcată sau roşie, iar argila nu este distribuită uniform pe profil
ca la nitisoluri. Apar în regiunea tropicală/subtropicală umedă sub
vegetaţie arborescentă. Sunt sărace în materie organică şi nutrienţi
având o fertilitate slabă pentru culturi agricole, dar bună pentru
vegetaţia naturală. Deoarece dau două recolte pe an sunt totuşi
folosite în sistemul de agricultură itinerantă.
Alisolurile – AL
Sunt soluri cu orizont Bt şi se deosebesc de luvisoluri, acrisoluri

şi lixisoluri printr-o capacitate mai mare de schimb cationic, grad de
saturaţie în baze <50% şi un conţinut mai ridicat de aluminiu
schimbabil. Denumirea provine din latină de la aluminium şi deţin 0,7%
în zona temperată dar şi în zona tropicală umedă în asociaţie cu
acrisolurile. Au o fertlitate bună pentru vegetaţia naturală şi redusă
pentru culturi.
Nitisolurile – NT
Denumirea provine din limba latină de la nitidus=strălucitor,

deoarece prezintă un orizont Bt cu agregate cu feţe lucioase,
poliedrice. Nu prezintă orizont E, iar limita între A şi B este difuză,
conţinutul de argilă nu descreşte de la maximul înregistrat cu >20% în
primii 150 cm. Deţin 1,9% în climatul tropical cu două anotimpuri
(umed/uscat), pe relieful mai înalt, pe roci bazice/intermediare. Profilul
146
este de tipul A-AB-Bt-C şi are o culoare roşie. Sunt solurile cele mai
fertile din zona tropicală, fiind larg utilizate în agricultură.
Lixisolurile – LX
Se deosebesc de acrisoluri printr-un grad de saturaţie în baze

>50% în orizontul Bt. Ele realizează tranziţia între acrisoluri şi solurile
din regiuni mai aride, apărând în climatul tropical subumed (păduri
xerofile, savane, fig. 2). Au probleme de utilizare asemănătoare
acrisolurilor cu excepţia amendării calcaroase.
Soluri minerale condiţionate de climate aride/semiaride
Calcisolurile – CL
Sunt caracterizate prin prezenţa unui orizont Cca şi a unui

orizont A sărac în humus. Denumirea provine din latină de la calcium şi
deţin 7,5% în regiunile aride şi semiaride (mai ales) din climatul
temperat şi subtropical (fig. 3). Au o fertilitate foarte redusă datorită
deficitului de umiditate şi sunt folosite ca păşuni.
Gipsisolurile – GY
Sunt caracterizate prin prezenţa unui orizont cu acumulare de

gips situat la mică adâncime şi un orizont A sărac în materie organică.
Se aseamănă cu calcisolurile, deţin 1,1% în regiuni foarte aride din
Algeria, Tunisia, Siria, Irak, Spania, statul american Texas, Mexic,
sudul Australiei, Namibia. Au fertilitate foarte redusă datorită
deficitului de umiditate şi nu pot fi irigate datorită dizolvării gipsului.
Solonceacurile – SC
Prezintă în partea superioară (primii 20-30 cm) o puternică

acumulare de săruri uşor solubile. Au o formulă de tip A-C şi deţin 2%
în arealele joase, slab drenate din zona aridă/semiaridă, uneori şi
semiumedă. Denumirea provine din rusă de la sol=sare şi sunt practic
inutilizabile datorită costurilor mari ale măsurilor ameliorative.
Soloneţurile – SN
147
Prezintă un orizont B natric cu saturaţie ridicată în Na schimbabil

şi o formulă de tipul A-Btna-C sau A-E-Btna-C. Deţin 0,7% în aceleaşi
areale cu solonceacurile. Au o fertilitate foarte redusă şi sunt folosite
ca pajişti.
Durisolurile – DR
Sunt caracterizate prin prezenţa la mică adâncime (primii 100

cm) a duripanului (strat întărit cu silice secundară) sau a nodulelor
întărite. Apar în climatul mediteraneean sau în cele aride/semiaride.
Formula profilului este A ocric-duripan (30cm-4m grosime) şi au
culoare roşie. Au fertilitate redusă fiind folosite ca păşuni, iar în regim
irigat pot fi cultivate.
Soluri minerale condiţionate de climatul temperat de tip stepic
Kastanoziomurile – KS
Reprezintă soluri cu acumulare de humus relativ redusă formate

în stepa mai uscată. Formula profilului de sol este Am-AC-Cca şi deţin
3,2% la tranziţia dintre deşerturi şi stepă (fig. 4). Acumularea de
humus şi spălarea sărurilor sunt reduse datorită cantităţii mici de
precipitaţii, fiind carbonatice de la suprafaţă. Denumirea provine din
latină de la castaneo=castană. Sunt folosite ca păşuni şi se cultivă
numai în regim irigat.
Cernoziomurile – CH
Reprezintă soluri cu acumulare mare de humus, formate în stepă

şi silvostepă. Prezintă orizont A molic şi un orizont Cca situat la mai
puţin de 125 cm adâncime şi deţin 2,2% în stepele Europei, Asiei şi
Americii de Nord (fig. 5). Formula profilului Am-AC-Cca, Am-Bv-Cca,
Am-Bt-Cca. Au potenţial de fertilitate foarte bun şi sunt folosite pentru
culturi, necesitând irigaţii.
Faeoziomurile – PH
148
Prezintă orizont Am-Bt-C (sau Cca la peste 125cm adâncime) iar

denumirea provine din greacă de la phaios=întunecat. Deţin 1% în
preeria nord americană, Argentina, Uruguay, China de Nord-Est,
Europa Centrală (câmpiile dunărene, fig. 4). Au o fertilitate chiar mai
bună ca a cernoziomurilor datorită reacţiei uşor acide şi umidităţii mai
mari, fiind folosite pentru culturi agricole.
Soluri minerale condiţionate de climate temperate umede şi

subumede
Luvisolurile – LV
Prezintă orizont Bt cu grad de saturaţie în baze >50% şi o formulă

a profilului de sol de tipul O-Ao-Bt-C sau O-Ao-E-Bt-C. Deţin 4,5% în
zona pădurilor de foioase din Europa, Asia şi America de Nord (fig. 5).
Fertilitatea este moderată sau redusă fiind folosite pentru cartof,
porumb, viţă de vie sau plantaţii de măslini.
Planosolurile – PL
Se caracterizează prin formarea unui exces temporar de

umiditate în partea superioară a profilului, datorită prezenţei unui
orizont Bt. Trecerea între orizonturile E şi Bt se realizează brusc, iar
formula profilului de sol este O-A-Ew-Btw-C. Deţin 1,1% în climatul
temperat continental şi cel tropical cu două anotimpuri, pe suprafeţe
plane sau depresionare, denumirea provine din latină de la
planus=plat, orizontal. Potenţial de fertilitate este slab, utilizarea
principală fiind cea pastorală sau silvică.
Albeluvisolurile – AB
Realizează tranziţia între luvisoluri şi podzoluri şi deţin 1,9% în

climatul temperat răcoros, în special sub pădure. Prezintă orizont E
albic care trece în orizontul Bt sub formă de limbi (caracter glosic),
formula profilului de sol fiind O-A-Ea-Bt-C. Prezintă exces de umiditate
şi au fertilitate scăzută pentru agricultură fiind folosite ca păduri şi
pajişti.
149
Podzolurile – PZ
Sunt soluri care prezintă orizont spodic (Bs, Bhs) şi deţin o

suprafaţă de 3,6%. Apar în special în emisfera nordică, la sudul zonei
de tundră din Europa, Asia şi America de Nord, sub păduri de conifere
(fig. 5). Pot apărea şi în climatul tropical umed şi temperat atlantic.
Formula profilului de sol este de tip O-A-E-Bhs-C(R) sau O-A-Bs-C(R).
Denumirea provine din limba rusă de la pod=sub şi zola=cenuşă.
Grosimea solului este redusă în zona nordică şi montană (<1m) şi mare
în cea tropicală (2-3m). Au un potenţial redus de fertilitate şi sunt
utilizate silvic sau pastoral.
Umbrisolurile – UB
Reprezintă soluri cu orizont B cambic şi orizont A umbric închis,

bogat în materie organică, V<50% şi reacţie acidă. Denumirea provine
din latină de la umbra=închis. Apar în NV Europei, faţada atlantică a
Europei, Islanda, insulele Britanice şi zonele montane înalte din
Europa, Asia, America de Sud, Australia şi America de Nord. Profilul
este de tip A-Bv-C. Sunt utilizate predominant ca pajişti şi silvic.
Soluri minerale condiţionate de climatul arctic
Criosolurile – CR
Reprezintă soluri care prezintă un strat permanent îngheţat în

primii 100 de cm. Ocupă suprafeţe întinse în Alaska, nordul Canadei, al
Europei şi Rusiei, Groenlanda, Antarctica şi zonele montane cele mai
înalte. Predomină procesele criogenice : îngheţ-dezgheţ, crioturbaţii,
sortarea criogenică, crăpături termale şi segregarea de gheaţă. Sunt
utilizate ca pajişti dar şi silvic şi mai rar agricol.
Soluri minerale condiţionate de vârsta limitată
Cambisolurile – CM
Sunt soluri moderat dezvoltate brune sau roşii, care au faţă de

materialul parental modificări de culoare, structură şi textură,
150
prezentând orizont B cambic. Ocupă 6,2% cele mai răspândite din

lume, în climatul temperat şi subpolar, dar şi în cel tropical/subtropical
în teritorii fragmentate şi accidentate, pe pante. Evolutiv reprezintă
tranziţia între leptosoluri/regosoluri şi luvisoluri/podzoluri (clima
temperată) sau lixisoluri/feralsoluri (climă caldă şi umedă). Profil de tip
A-Bv-C, iar denumirea provine din italiană de la cambiare=schimbare.
Cele acide au fertilitate scăzută fiind folosite silvic, iar cele saturate
în baze sunt mai bune fiind folosite ca pajişti sau livezi.
Soluri minerale condiţionate de roca parentală
Arenosolurile – AR
Denumirea provine din latină de la arena=nisip şi reprezintă

soluri nisipoase pe cel puţin 100 cm adâncime, care de obicei prezintă
doar un orizont A ocric. Ocupă o suprafaţă de 2% în regiunile aride şi
chiar semiaride. Au fertilitate extrem de scăzută fiind folosite ca
pajişti sau silvic şi putând fi cultivate numai în regim irigat.
Vertisolurile – VR
Denumirea provine din latină de la vertere=a se învârti, a se

întoarce şi apar pe depozite argiloase gonflante. Nu sunt diferenţiate
datorită omogenizăriilor prin procese vertice, prezentând orizont vertic
între 25-100 cm adâncime. Ocupă o suprafaţă de 2,5% în Australia,
India, Sudan, Maroc. Poartă denumirea de regur (India), tirs (N Africii),
smolniţă (Iugoslavia), slitoziom (Rusia). Apar pe terenuri plane în
climat tropical/subtropical şi mai rar în cel temperat cu un sezon umed
şi unul uscat. Profilul este de tip Ay-ACy-C sau Ay-By-C. Au proprietăţi
fizice nefavorabile, dar cu toate acestea sunt cele mai fertile din zona
caldă. Sunt cultivate pe scară largă, mai ales în condiţii de irigaţie
(bumbac, grâu, trestie de zahăr, sorg, porumb), dar se lucrează greu şi
cu consumuri mari.
Andosolurile – AN
Denumirea provine din japoneză de la an=închis şi do=sol şi sunt

formate pe cenuşi sau roci vulcanice. Ocupă 1,2% în regiunile cu
151
activitate vulcanică şi au profil de tipul A-Bv-C (R). Sunt în general

fertile pentru pădure şi pajişti, iar în zona caldă sunt cultivate cu bune
rezultate (cafea, cauciuc, banane, citrice, viţă de vie).
Soluri minerale condiţionate de relief
Leptosolurile – LP
Denumirea provine din greacă de la leptos=subţire şi sunt

caracterizate prin apariţia rocii dure, compacte în primii 30 cm (A-R).
Ocupă 16,9% în regiunile montane, pe versanţi cu pantă accentuată
sau culmi înguste, cu eroziune activă, cât şi în pustiuri. Au un potenţial
de fertilitate redus datorită volumului edafic scăzut. Sunt folosite
predominant ca pajişti şi evoluează spre alte soluri în funcţie de pantă,
natura rocii şi condiţiile climatice.
Regosolurile – RS
Denumirea provine din greacă de la rhegos=înveliş şi reprezintă

soluri neevoluate dezvoltate pe sedimente neconsolidate (cu excepţia
aluviunilor), având profil de tip A-C. Ocupă 6,7% din suprafasţa globului
mai ales în regiunile arctice (tundră) şi tropicale/subtropicale aride.
Pedogeneza este lentă datorită temperaturii scăzute, aridităţii şi
eroziunii pe pante. Au fertilitate redusă fiind folosite ca pajişti.
Fluvisolurile – FL
Reprezintă soluri în curs de formare caracteristice zonelor de

luncă, teraselor joase, deltelor şi ariilor de divagare şi sunt dezvoltate
pe sedimente aluviale recente. Denumirea provine din latină de la
fluvius=fluviu şi prezintă un orizont A urmat de aluviuni. Ocupă 2,4%,
sunt frecvent gleizate şi sunt relativ fertile fiind folosite complex, atât
ca păşuni şi pajişti, dar şi pentru culturi sau zăvoaie.
Gleisolurile – GL
Denumirea provine din rusă de la gley=masă de sol (sunt masive)

şi se formează în condiţiile excesului de apă freatică. Prezintă orizont
152
gleic în primii 50 cm şi au profil de tipul A-AG-G, A-BG-G, A-AG-CcaG.

Ocupă 4,6% în regiunile mlăştinoase din zona tropicală şi temperată
nordică. Sunt folosite îndeosebi ca pajişti şi silvic. Pot fi cultivate
numai în condiţiile executării unor lucrări de drenaj.
Soluri minerale condiţionate de activitatea umană
Antrosolurile – AT
Denumirea provine din franceză de la anthropo=referitor la om şi

ocupă circa 2 milioane de hectare. Se referă la soluri care prezintă
modificări importante ale orizonturilor sau stării originare. Pe o
grosime de cel puţin 50 cm solurile sunt fie desfundate, fie îmbogăţite
în fosfor datorită fertilizării, fie se acumulează sedimente în urma
irigaţiei, fie sunt acoperite cu gunoaie orăşeneşti, deşeuri de mine,
diferite umpluturi.
Soluri organice
Histosolurile – HS
Denumirea provine din greacă de la histos=ţesut şi reprezintă

soluri organice saturate cu apă perioade lungi ale anului. Prezintă la
suprafaţă un orizont gros (>40-60 cm)de materie organică aflată în
diferite stadii de descompunere. Ocupă 1,8% în zonele cu turbării din
zona subpolară şi tropicală umedă (Câmpia Siberiei de Vest, Câmpia
Amazonului). Pot fi cultivate numai în condiţii foarte stricte deoarece
sunt afectate de subsidenţă, pot lua foc, iar dacă sunt drenate prea
mult, materia organică se usucă şi poate fi spulberată.
10.2. CLASIFICAREA SOLURILOR ROMÂNIEI
Clasificarea solurilor utilizată în România este o clasificare

combinată, morfo-genetică, care se bazează atât pe proprietăţile
solurilor (caracterele morfologice definite prin orizonturi de
diagnostic), cât şi pe procesele pedogenetice caracteristice şi factorii
153
de formare. Sistemul român de clasificare a fost elaborat de “Institutul

de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie” şi publicat în anul 1980,
gruparea solurilor realizându-se în funcţie de procesul pedogenetic
caracteristic şi orizontul de diagnostic (tabel).
Această clasificare se bazează pe 7 unităţi taxonomice, 3 de
nivel superior şi 4 de nivel inferior.
Unităţi taxonomice de nivel superior:
Clasa de sol
Tipul de sol
Subtipul de sol
Unităţi taxonomice de nivel inferior:
Varietatea de sol
Familia de sol
Specia de sol
Varianta de sol
CLASA DE SOL ORIZONT DIAGNOSTIC TIPURI DE SOL
Molisoluri Orizont A molic şi - sol bălan

orizont subiacent cu - cernoziom
culori de orizont molic, - cernoziom cambic
cel puţin în partea - cernoziom argiloiluvial
superioară - sol cernoziomoid
- sol cenuşiu
- rendzină
- pseudorendzină
Argiluvisoluri Orizont B argiloiluvial - sol brun-roşcat

(fără a se îndeplini - sol brun argiloiluvial
condiţia de la clasa - sol brun-roşcat luvic
anterioară) - sol brun luvic
- luvisol albic
- planosol
154
Cambisoluri Orizont B cambic (fără a - sol brun eu-mezobazic

se îndeplini condiţia de - sol roşu (terra rossa)
la clasele 1,5,6,7) - sol brun acid
Spodosoluri Orizont B spodic - sol brun feriiluvial

- podzol
Umbrisoluri Orizont A umbric şi - sol negru acid

orizont subiacent cu - andosol
culori de orizont umbric, - sol humicosilicatic
cel puţin în partea
superioară
Soluri Orizont gleic (G) sau - lăcovişte

hidromorfe pseudogleic (W) - sol gleic
- sol negru
clinohidromorf
(sol negru de fâneaţă)
- sol pseudogleic
Soluri Orizont salic (sa) sau - solonceac

halomorfe natric (na) - soloneţ
Vertisoluri Orizont vertic (y) de la - vertisol

suprafaţă
Soluri Orizont A (în general - litosol

neevoluate, slab format) urmat de - regosol
trunchiate sau materielul parental, sau - psamosol
desfundate profil intens trunchiat - protosol aluvial
ori deranjat prin - sol aluvial
desfundare - erodisol
- coluvisol
- sol desfundat
- protosol antropic
Soluri Orizont T având cel - sol turbos

organice puţin 50 cm grosime
(histosoluri)
155
Nivel superior
 Clasa de soluri
Reprezintă totalitatea solurilor caracterizate printr-un anumit

stadiu sau mod de diferenţiere a profilului de sol dat de prezenţa unui
anumit orizont pedogenetic sau proprietate esenţială, considerate
elemente diagnostice, în taxonomia românească existând 12 clase de
sol.
 Tipul de sol
Reprezintă o grupă de soluri asemănătoare separate în cadrul

unei clase de soluri, caracterizate printr-un anumit mod specific de
manifestare a uneia sau mai multor dintre următoarele elemente
diagnostice : orizontul diagnostic specific clasei şi asocierea lui cu
alte orizonturi, trecerea de la sau la orizontul diagnostic specific,
proprietăţile acvice, salsodice. În Sistemul Român de Taxonomie a
solurilor există 32 de tipuri de sol, care sunt prezentate mai jos (tabel).
CLASA DE SOL ORIZONTUL SAU TIPURI

Simbol PROPRIETĂŢILE GENETICE DE
Denumire DIAGNOSTICE SOL
Simbol
Denumire
PRO Orizont A sau orizont O LS

PROTISOLURI (<20cm), urmate de rocă (Rn Litosol
sau Rp). Nu prezintă orizont RS
Cca. Regosol
PS
Psamosol
AS
Aluviosol
ET
Entiantrosol
156
CER Orizont Amolic (Am), urmat KS

CERNISOLURI de orizont intermediar (AC, Kastanoziom
AR, Bv, Bt) având în partea CZ
superioară culori cu valori şi Cernoziom
crome <3,5 la umed, sau FZ
orizont Amolic forestalic Feoziom
(Amf) urmat de orizont AC, RZ
Bv (indiferent de culori) şi de Rendzină
orizont Cca aflat în primii 60-
80cm.
UMB Orizont Aumbric (Au) urmat NS

UMBRISOLURI de orizont intermediar (AC, Nigrosol
AR, Bv) având în partea HS
superioară culori cu valori şi Humosiosol
crome <3,5 la umed.
CAM Orizont B cambic (Bv) având EC

CAMBISOLURI culori cu valori şi crome >3,5 Eutricambosol
la umed începând din partea DC
superioară. Nu prezintă Districambosol
orizont Cca în primii 80cm.
LUV Orizont Bargic (Bt) având EL

LUVISOLURI culori cu valori şi crome >3,5 Preluvosol
la umed începând din partea LV
superioară. Nu se include Luvosol
solurile cu orizont Bargic PL
nitric (Btna). Planosol
AL
Alosol
SPO Orizont spodic (Bhs, Bs) sau EP

SPODISOLURI orizont criptospodic (Bcp). Prepodzol
PD
Podzol
CP
Criptopodzol
157
PEL Orizont pelic sau orizont PE

PELISOLURI vertic începând din primii Pelosol
20cm, sau imediat sub Ap. VS
Vertosol
AND Orizont andic în profil, în AN

ANDISOLURI lipsa orizontului spodic Andosol
HID Proprietăţi gleice (Gr) sau SG

HIDRISOLURI stagnice intense (W) care în Stagnosol
cep în primii 50cm, sau GS
orizont Alimnic (Al) sau Gleiosol
orizont histic (T) submers LM
Limnosol
SAL Orizont salic (sa) sau natric SC

SALSODISOLURI (na) situat în partea Solonceac
superioară a solului (în primii SN
50cm) sau orizont Btna. Soloneţ
HIS Orizont folic (O) sau turbos TB

HISTISOLURI (T) situat în partea Histosol
superioară a unui sol de FB
peste 50cm grosime, sau Foliosol
numai de 20cm dacă este
situat pe orizontul R.
ANT Orizont antropedogenetic ER

ANTRISOLURI sau lipsa orizontului A şi E Erodosol
îndepărtate prin eroziune AT
accelerată sau decopertare Antrosol
antropică
 Subtipul de sol
158
Diferenţiază solurile din cadrul aceluiaşi tip, în funcţie de

prezenţa sau absenţa unor orizonturi de tranziţie între două tipuri :
 albic (ab) - sol având orizont eluvial albic (Ea) de minimum 10cm.
Se aplică la Luvosoluri
 alic (ai) – sol având proprietăţi alice în orizontul Bargic (Bt) pe
grosime mai mică decât cea diagnosticată pentru alosol. Se
aplică la Luvisoluri.
 aluvic (al) – sol format pe materiale parentale fluvice (în lunci,
terase, zone de divagare, delte). Nu se aplică la Aluviosoluri.
 andic (an)– sol cu material amorf (provenit din rocă sau material
parental), prezent cel puţin într-unul dintre orizonturi, fără a
îndeplini condiţiile pentru a fi încadrat la Andosol.
 antracvic (aq) – sol având proprietăţi antracvice. Se aplică la
Antrosoluri.
 amfigleic (ag) – sol stagnic (în partea superioară) şi gleic (în
partea inferioară) în acelaşi timp.
 argic (ar)– sol având orizont Bargic (Bt). Nu se aplică la
Luvisoluri.
 brunic (br) – Pelosol sau Vertosol având în orizontul superior
culori relativ deschise, cu crome>2.
 calcaric (ka) – sol având carbonaţi de la suprafaţă sau din primii
50cm (proxicalcaric dacă apar între 0-20cm şi epicalcaric între
20-50cm).
 calcic (ca) – sol având orizont Ccalcic (Cca) în primii 125cm
(primii 200cm în cazul texturilor grosiere).
 cambic (cb)– sol având orizont Bcambic (Bv).Nu se aplică la
Cambisoluri.
 cambiargic (cr) – sol având orizont B cu caractere cambica în
prima parte şi argice în a doua parte. Se aplică la Alosoluri.
 carbonato-sodic (so) – Solonceac sau Soloneţ care conţin >10 mg
(0,33me) sodă (carbonat şi bicarbonat de sodiu) la 100g sol.
 cernic (ce) – sol având orizont molic care se continuă cu culori
de orizont molic în prima parte a orizontului intermediar. Se
aplică la Gleiosol.
 clinogleic (cl) – sol cu stagnogleizare (w) din primii 50cm şi
gleizare (Go) în primii 200cm.
159
 cloruro-sulfatic – Solonceac tipic cu acumulare intensă de

cloruri, sulfaţi.
 coluvic (co) – sol dezvoltat pe material parental fluvic coluvial
nehumifer >50cm grosime, pe versanţi sau la baza acestora. Se
aplică la Aluviosoluri.
 copertic (ct) – sol (de obicei Entiantrosol) acoperit cu material de
sol humifer (de obicei Amolic) de peste 10-15cm grosime.
 criostagnic (cs) – sol cu proprietâţi criostagnice. Se aplică la
soluri din zona montană înaltă (rece).
 district (di) – sol având proprietăţi districe cel puţin în orizontul
superior. Nu se aplică la Cambisoluri, Umbrisoluri, Spodisoluri,
Alosoluri.
 entic (en) – sol având dezvoltare extrem de slabă sau care nu
îndeplineşte integral caracterele tipului.
 eutric (eu) – sol având proprietăţi eutrice cel puţin în orizontul de
suprafaţă, fără carbonaţi. Nu se aplică la Cernisoluri, Luvisoluri,
Salsodisoluri, Vertisoluri.
 feriluvic (fe) – sol având orizont spodic feriiluvial (Bs) în care
raportul Fe/C organic este >6. Se aplică la Podzol.
 garbic (ga) – Entiantrosol dezvoltat pe materiale parentale
antropogene garbice (deşeuri predominant organice).
 gleic (gc) – sol având proprietăţi gleice (orizont Gr) între 50-
100cm.
 glosic (gl)– sol având orizont eluvial care pătrunde sub formă de
limbi în orizontul B (E+B).
 greic (gr) – sol având suborizont Ame. Se aplică la Feoziomuri şi
Cernoziomuri.
 histic sau turbos (tb) – sol având orizopnt folic (O) de 20-50cm
grosime sau orizont turbos (T) de 20-50cm grosime la suprafaţă
sau în primii 50cm.
 hortic (ho) – sol având orizont Ahortic >50cm. Se aplică la
antrosoluri.
 kastanic (kz) – cernoziomuri calcarice avănd crome de 2 la umed
 litic (ls)– sol cu rocă compactă consolidată (orizont R) continuă
în profilul de sol (epilitic între 20-50cm, mezolitic între 50-100cm,
batilitic între 100-150cm).
 litoplacic (lp) – sol cu strat compact artificial deasupra (pavat,
betonat, pietruit, asfaltat) continuu. Subdiviziuni ca la litic.
160
 luvic (lv) – sol cu orizont eluvial luvic (El) şi orizont Bargic (Bt)
sau argic-natric (Btna). Se aplică la Stagnosol şi Soloneţ.
 mixic (mi) – Entiantrosol care se dezvoltă pe materiale parentale
mixice.
 maronic (mr) – sol cu orizont Amolic forestalic (Amf). Se aplică la
Kastanoziomuri şi Cernoziomuri.
 molic (mo)– sol având orizont Amolic. Nu se aplică la Cernisoluri.
 nodulo-calcaric (nc) – Vertisol care prezintă noduli calcaroşi
diseminaţi în masa solului în primii 100cm.
 pelic (pe) – sol având textură foarte fină cel puţin în primii 50cm.
Nu se aplică la Pelisoluri.
 planic (pl) – sol cu schimbare texturală bruscă între orizontul
eluvial (El, Ea) şi orizontul Bargic (Bt) pe 7,5-15cm.
 preluvic (el) – sol cu orizont Bargic (Bt) slab conturat şi fără
orizont eluvial. Se aplică la Alosoluri.
 prespodic (ep) – sol acid (Districambosol, Nigrosol) cu orizont
Bcambic (Bv) prezentând acumulare de sescvioxizi fără a
îndeplini integral condiţiile de orizont spodic.
 prundic (pr) – sol format pe pietriş fluviatil (proxiprundic pietriş
între 0-20cm, epiprundic între 20-50cm, mezoprundic între50-
100cm, batiprundic între 100-200cm).
 psamic (ps) – sol având textură grosieră cel puţin în primii 50cm.
Nu se aplică la Psamosol.
 reductic (re) – Entiantrosol care se dezvoltă pe materiale
parentale antropogene reductice.
 rendzinic (rz) – sol având saturaţia în baze >53% şi material
parental reprezentat prin depozit scheletic calcaros , caracterul
scheletic începând din primii 20cm. Se aplică la litosol.
 rezicalcaric (rk) – sol care prezintă orizont C cu carbonaţi
reziduali începând din primii 125cm. Se aplică la Preluvosol,
Luvosol şi unele Cernisoluri.
 rodic (ro) – sol cu orizont B având în partea inferioară şi cel puţin
în pete (în proporţie >50%) în partea superioară culori în nuanţe
de 5YR sau mai roşii.
 roşcat (rs) – sol cu orizont Bargic (Bt) având în partea inferioară
şi cel puţin în pete (în proporţie >50%) în partea superioară culori
în nuanţe de 7,5YR.
161
 rudic (ru) – Entiantrosol având material parental antropogen

scheletic de cel puţin 30cm grosime începând de la suprafaţă
sau imediat sub suprafaţă.
 salinic (sc)– sol având orizont salinizat sau hiposalic (sc) în
primii 100cm sau orizont salic (sa) situat între 50-100cm.
 salsodic (ss) – sol salinic şi sodic în acelaşi timp.
 scheletic (qq) – sol cu caracter scheletic (>75% schelet) având
orizonturi A, E sau B excesiv scheletice (proxischeletic, schelet
între 0-20cm, epischeletic între 20-50cm, mezoscheletic între 50-
100cm, batischeletic între 100-200cm).
 sodic (ac) – sol având orizont alcalizat sau hiposodic (ac) în
primii 100cm sau orizont natric (na) situat între 50-100cm.
 solodic (sd) – Soloneţ cu orizont eluvial (El, Ea) cu grosime
>15cm sau Planosoluri cu orizont Bargic-hiponatric.
 spodic (sp) – Erodosol cu orizont spodic sau rest de orizont
spodic la suprafaţă.
 spolic (sl) – Entiantrosol care se dezvoltă pe materiale parentale
antropogene spolice.
 stagnic (st) – sol având proprietăţi hipostagnice (w) în primii
100cm sau proprietăţi stagnice intense (orizont stagnic W) între
50-200cm. Poate fi mezostagnic dacă W apare între 50-100cm
sau proxihipostagnic, w între 0-20cm, epihipostagnic, w între 20-
50cm, mezohipostagnic, w între 50-100cm.
 teric (te) – Histosol având orizont mineral >30cm grosime, situat
în primii 100cm.
 tionic (to) – sol având orizont sulfuratic în primii 125cm.
 tipic (ti) – sol care reprezintă conceptul central al tipului de sol şi
care nu are caractere specifice unui alt subtip.
 umbric (um) – sol având orizont Aumbric (Au). Nu se aplică la
Umbrisoluri.
 urbic (ur) – Entiantrosol dezvoltat pe materiale parentale
antropogene urbice.
 vertic (vs) - sol având orizont vertic situat între baza orizontului A
sau E şi 100cm.
Nivel inferior
 Varietatea de sol
162
Diferenţiază subtipul de sol în funcţie de caracteristicile

particulare ale solului, gradul de gleizare, stagnogleizare, salinizare,
alcalizare, adâncimea de la care apar carbonaţii (tabel 8) şi grosimea
solului până la roca compactă.
 Familia de sol
Diferenţiază subtipul de sol în funcţie de natura şi granulometria

materialului parental.
 Specia de sol
Este o subdiviziune a familiei de sol şi diferenţiază solurile în

funcţie de textură, conţinutul de schelet şi gradul de transformare a
materiei organice în cazul solurilor organice.
 Varianta de sol
Diferenţiază solurile în funcţie de influenţa antropică asupra lor

determinată de modul de folosinţă, modificări determinate de
utilizarea în agricultură, gradul de eroziune în suprafaţă, decopertare,
colmatare sau acoperire, degradarea prin excavare sau poluare.
Exemplu de încadrare:
Clasa Tipul Subtipul Varietatea Familia Specia Varianta
Cernisoluri Cernoziom gleizat gleizat pe lutos tasat

slab loess
163
Care sunt principalele sisteme de clasificare la nivel
mondial?
Care sunt criteriile care stau la baza Sistemul Roman de
Taxonomie a Solurilor 2003?
Care sunt clasele de soluri din Romania?
Care sunt tipurile de sol din Romania?

“Analizati asemanarile si deosebirile dintre diferitele sisteme
de clasificare utilizate la nivel mondial si in Romania”.
Bibliografie:
Bucuresti.
164
TEMA 11
LEGILE RASPANDIRII
SOLURILOR
Conţinut:
11.1. Legea zonalitatii
11.2. Legea regionalitatii pedologice
Obiective:
 Cunoasterea legilor raspandirii solurilor
 Intelegerea conceptului de zonalitate
 Intelegerea conceptului de regionalitata
11.1. LEGEA ZONALITATII
Termenul de zonalitate, cât şi concepţia generală privind

zonalitatea solurilor, privită ca o lege importantă a răspândirii
acestora, au fost introduse în terminologia pedologică de către
fondatorul Ştiinţei solului, V.V. Dokuceaev, în anul 1898.
În acest sens, Dokuceaev a separat pentru emisfera nordică
cinci zone:
arctică
de pădure
a cernoziomurilor
aerală
a solurilor lateritice.
165
De asemenea, un alt reprezentant important al şcolii ruse de

pedologie, I.P. Gherasimov a separate pe Harta solurilor lumii editată
în anul 1956, cinci zone mondiale de soluri.
La nivelul României, primul care face referire la zonalitatea
solurilor legat de influenţa climatului este fondatorul şcolii româneşti
de pedologie, Gheorghe Munteanu-Murgoci, în anul 1911.
Nu în ultimul rand, în anul 1934, N.C. Cernescu publică o lucrare
având ca temă raportul între factorii climatici şi zonele de sol din
România.
În general este acceptat ideea că zona de sol reprezintă un
teritoriu extins caracterizat prin predominarea unui tip de sol. Din
acest punct de vedere, solurile pot fi clasificate în zonale, a căror
formare este influenată predominant bioclimatic şi intrazonale, care
apar în interiorul unei zone de sol, pe suprafeţe restrânse, datorită
unor condiţii locale de pantă, rocă sau drenaj.
Trebuie remarcat însă faptul că în interiorul unei zone de sol pot
apărea mai multe tipuri de sol, din cel puţin două motive. În primul
rând, pot apărea soluri intrazonale, fără însă ca acestea să fie
dominante, dar şi în cazul lor s-a demonstrat că suferă o anumită
influenţă bioclimatică, în sensul că pentru o anumită zonă de sol sunt
specifice anumite soluri intrazonale.
Spre exemplu, zonei cernoziomului îi sunt specifice ca soluri
intrazonale solonceacul şi soloneţul. În al doilea rând, pot apărea aşa
numitele “serii genetice de soluri” care reprezintă stadii diferite de
evoluţie ale solului zonal. Exemplificăm cu situaţia în care un sector
de vale segmentează zona de silvostepă. În acest caz, în sectorul de
luncă datorită vârstei tinere apar soluri neevoluate de tipul celor
aluviale, iar pe terasele inferioare cernoziomuri, care însă vor evolua
în timp spre solurile zonale reprezentate prin cernoziomurile cambice
şi argiloiluviale.
Totuşi, regula de bază este aceea că în cadrul unei zone de sol
există un sol dominant condiţionat bioclimatic.
Zonalitatea solurilor se referă practice la dispunerea succesivă
şi corelată a zonelor de climă, vegetaţie şi sol. Această modalitate de
răspândire a solurilor pe Terra poate fi orizontală sau verticală.
Zonalitatea orizontală este de cele mai multe ori latitudinală
(fâşii dispuse succesiv de la nord la sud), ca în cazul Europei şi Africii.
166
Regiunile de litoral aflate sub influenţa curenţilor marini, dar şi

cele din apropierea lanţurilor muntoase orientate de la nord la sud,
prezintă o zonalitate orizontală longitudinală, zonele de sol fiind
dispuse succesiv în sensul meridianelor, ca în cazul vestului Americii
de Nord şi de Sud, sau estului Chinei. Chiar şi în regiunile în care se
manifestă zonalitatea orizontală latitudinală, în apropierea oceanelor
se poate observa o arcuire spre sud a zonelor de sol (vestul Europei,
fig.).
LEGENDA
Kastanoziomuri
Cernoziomuri
Luvisoluri
M
UN
Albeluvisoluri
ŢI
Podzoluri
I
UR
Gleisoluri, criosoluri
A
Soluri intrazonale (cambisoluri,
L
histosoluri, leptosoluri, fluvisoluri,
andosoluri, solonceacuri)
I C
T
N
A
L
T
A
L
U
N
A
M
AR
E
C
EA
O
CA
Ă
MAREA NEAGR
SP
IC
Ă
Scara 1:34.000.000 MAR EA M ED

IT ER ANĂ
Zonalitatea orizontala combinata
Zonalitatea orizontală combinată (latitudinală şi longitudinală)

poate fi observată cel mai bine în America de Nord, unde la est de
fluvial Mississippi este latitudinală, iar la vest de acesta, până la
Munşii Stâncoşi este longitudinală (fig.).
167
LEGENDA
Calcisoluri
Kastanoziomuri
Cernoziomuri
Luvisoluri
Acrisoluri
Albeluvisoluri
Podzoluri
Leptosoluri
Criosoluri, regosoluri
Soluri intrazonale (cambisoluri,
histosoluri, fluvisoluri, gleisoluri,
vertisoluri)
Scara 1:25.000.000
Zonalitatea orizontala combinata
Zonalitatea orizontală implică în general, succedarea de la Poli la

Ecuator a următoarelor zone de sol:
Criosoluri, gleisoluri şi regosoluri în tundră (climat rece)

Podzoluri sub pădurile de conifere (climat temperat rece)
Albeluvisoluri, luvisoluri şi griziomuri sub pădurile de foioase
(climat temperat)
Cernoziomuri, feoziomuri sub stepă/silvostepă (climat temperat)
Kastanoziomuri sub stepa aridă (climat temperat)
Calcisoluri, gipsisoluri în zona de deşert/semideşert
Nitisoluri, alisoluri, acrisoluri, lixisoluri în zona subtropicală
Ferralsoluri, plintosoluri în zona tropicală umedă
Pentru exemplificare prezentăm situaţia din zona tropicală

umedă, unde solurile zonale, ferralsolurile (FR) şi acrisolurile (AC)
deţin 57%, în timp ce cele intrazonale printer care gleisolurile (GL) şi
arenosolurile (AR) 43% (fig.).
168
PONDEREA TIPURILOR ZONALE DE

SOL IN ZONA TROPICALA UMEDA
%
31
35 27
26
30
25
20
15 9
7
10
5
0
AC FR GL AR
De asemenea, în zona temperată, solurile zonale, luvisolurile

(LV), podzolurile (PD), kastanoziomurile (KS), cernoziomurile (CH),
albeluvisolurile (AB) şi feoziomurile (PH) deţin 63% (fig.).
PONDEREA TIPURILOR ZONALE DE

% SOL IN ZONA TEMPERATA
37
40
35
30
25
20 14 13
15 11 10 9
10 6
5
0
LV PD KS CH AB PH ALTELE
În ceea ce priveşte România, exprimarea zonalităţii orizontale

este complicată de prezenţa Mării Negre şi a lanţului muntos carpatic.
169
În acest sens, se observă că în partea sudică se manifestă

zonalitatea orizontală latitudinală, de la Dunăre până la Carpaţi
succedându-se:
zona cernoziomurilor (cernoziomuri în clasificarea

F.A.O./U.N.E.S.C.O.)
zona cernoziomurilor cambice şi argiloiluviale (feoziomuri)
zona solurilor brun roşcate (luvisoluri)
zona solurilor brune argiloiluviale, brune luvice (luvisoluri) şi
luvisolurilor albice (albeluvisoluri)
zona solurilor brune eu-mezobazice, brune acide (cambisoluri) şi
brune luvice (luvisoluri F.A.O./U.N.E.S.C.O.), la contactul cu
muntele
Dimpotrivă, în vestul, estul şi sud-estul ţării se manifestă

zonalitatea orizontală longitudinală, pentru ca în Podişul Transilvaniei
zonele de sol să fie aproximativ concentrice.
Această situaţie se datorează în partea de sud-est influenţei Mării
Negre, iar în celelalte regiuni direcţiei lanţului carpatic. Vecinătatea
mărilor sau oceanelor sau a lanţurilor muntoase influenţează
distribuţia învelişului de sol în principal prin modificarea regimului
umidităţii (fig.).
LEGENDA
Soluri bălane
Cernoziomuri
Cernoziomuri cambice şi argiloiluviale
Soluri cenuşii
Soluri brun-roşcate
Soluri brune luvice şi luvisoluri albice
Soluri brune eu-mezobazice, brune
acide şi brune luvice
Soluri brune acide
Soluri brune feriiluviale, podzoluri
şi soluri humicosilicatice
Soluri aluviale
Scara 1:5.425.000
170
Zonalitatea verticală (etajarea) reprezintă legea generală a

răspândirii solurilor în regiunile muntoase. În acest sens, solurile sunt
dispuse în zone sau etaje care se succed de la poale spre vârf (fig.).
ETAJ VEGETAŢIE SOLURI

(pe granit)
Alpin Soluri humicosilicatice
Subalpin Pajişti alpine
Podzoluri şi soluri
Pădure de conifere brune feriiluviale
Montan superior
Pădure de amestec Soluri brune feriiluviale
Montan inferior Pădure de amestec cu floră de mull

Soluri brune acide
Pădure de foioase
Zonalitatea verticală, cunoscută şi sub numele de etajarea

solurilor, este asemănătoare celei orizontale, dar nu identice, cum s-ar
pute crede la prima vedere.
În general, etajele de sol sunt mai bine individualizate, iar unele
dintre ele, cum ar fi cel al solurilor brune acide de sub pădurile de fag
sau al solurilor humico-silicatice de sub pajiştile alpine nu se regăsesc
în cadrul zonalităţii orizontale.
Etajarea solurilor depinde în primul rând de situarea latitudinală
a masivului muntos şi altitudinea acestuia. Astfel, cu cât masivul
muntos este mai înalt şi este poziţionat mai aproape de Ecuator, cu
atât vor exista mai multe etaje de sol. Altfel spus, masivele muntoase
situate în apropierea Ecuatorului şi cu altitudini care ating limita
zăpezilor permanente vor avea o etajare foarte diversificată
(Kilimandjaro, Anzii).
Practic, masivele muntoase, prin intermediul altitudinii, nu fac
altceva decât să permită constituirea unor zone de sol care, în cadrul
zonalităţii orizontale sunt situate mai la nord. Spre exemplu, în cazul
unora dintre masivele muntoase din zona caldă apare etajul
podzolurilor, care este specific zonei temperate reci (păduri de
conifere).
171
Şi în cazul zonalităţii verticale, în cuprinsul unui etaj de sol pot

apărea soluri intrazonale condiţionate în special de pantă, litosoluri
(leptosoluri în clasificarea F.A.O./U.N.E.S.C.O.) şi rocă, rendzine
(leptosoluri) sau andosoluri (andosoluri) fără ca acestea să fie însă
dominante.
Influenţa climei, principalul factor care determină zonalitatea
solurilor pe Terra, nu poate fi observată decât pe teritorii întinse, în
timp ce pe teritorii mai restrânse, modelele spaţiale în care se
combină solurile zonale şi cele intrazonale sunt destul de diverse fiind
condiţionate de modul specific în care se desfăşoară acţiunea
conjugată a tuturor factorilor pedogenetici. În aceste condiţii ar fi
eronat să considerăm că răspândirea solurilor pe Terra s-ar supune
numai legii zonalităţii şi de aceea a fost elaborate conceptual
regionalităţii pedologice
11.2. LEGEA REGIONALITATII PEDOLOGICE
Legea regionalităţii pedologice nu exclude zonalitatea solurilor

dar o nuanţează, evidenţiind variaţiile învelişului de sol în cuprinsul
unei zone de sol. Cu alte cuvinte, această lege susţine analizarea
învelişului de sol în mod unitar, ţinându-se cont atât de aspectele de
zonalitate cât şi de cele de intrazonalitate.
Spre exemplu, în zona de stepă legea zonalităţii orizontale ne
arată că solul dominant este cernoziomul, în timp ce legea
regionalităţii evidenţiază mai multe sectoare în cuprinsul acestei zone
cum ar putea fi:
un sector traversat de un râu, în care cernoziomurile sunt

asociate cu soluri intrazonale condiţionate de vârsta tânără a
luncii (soluri aluviale) sau de prezenşa excesului de umiditate
(soluri hidromorfe de tipul lăcovişte)
un alt sector în care există săruri în exces, unde cernoziomurile

sunt asociate cu soluri intrazonale halomorfe de tipul
solonceacului şi soloneţului
172
un alt sector în care există depozite nisipoase, în care

cernoziomurile sunt asociate cu soluri neevoluate de tipul
psamosolului (etc.)
După cum se poate observa din exemplul de mai sus, solul zonal
dominant este cernoziomul, dar în funcţie de unele particularităţi
locale ale factorilor de formare, modelele spaţiale în care se combină
tipurile de sol sunt diferite, apărân în cuprinsul aceleiaşi zone de sol
sectoare distincte.
Ce inseamna zonalitatea solurilor?
Cum actioneaza zonalitatea orizontala?
Cum actioneaza zonalitatea verticala?
Care este semnificatia conceptului de regionalitate
pedologica?

“Analizati modul de raspandire a solurilor in America de Sud,
Asia, Africa sau Australia”
Bibliografie:
Bucuresti.
173

Geografia Solurilor Demeter PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Geografia Solurilor Demeter PDF

Titlu original:

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

Universitatea din Bucureşti

TEMA 1 - NOTIUNI INTRODUCTIVE

TEMA 2 – COMPONENTII SOLULUI

TEMA 3 – PARTEA SOLIDA. COMPONENTUL MINERAL

TEMA 4 – PARTEA SOLIDA. COMPONENTULORGANIC

TEMA 5 – PARTEA LICHIDA

TEMA 6 – PARTEA GAZOASA

TEMA 7 – ORGANIZAREA INTERNA A SOLULUI

TEMA 8 – FACTORII PEDOGENETICI

TEMA 9 – PROCESELE PEDOGENETICE

TEMA 10 – CLASIFICAREA SOLURILOR

TEMA 11 – LEGILE RASPANDIRII SOLURILOR

Denumirea de Pedologie provine din limba greacă, de la pedon =

Pedologia reprezintă ştiinţa care se ocupă cu studiul solului.

Ştiinţa solului analizează următoarele aspecte legate de sol:

Pedologia are un caracter complex generat de complexitatea

Pedogeografia sau Geografia solurilor reprezintă o ramură a

Primele idei referitoare la sol au apărut la vechii greci, Aristotel

Solul reprezintă în primul rand mediul de dezvoltare al plantelor

Sistem structural – este un mediu organizat şi structurat,

Solul reprezintă un sistem natural complex, polidispers, eterogen

Polidispers – deoarece faza lui solidă se află în diferite grade de

dispersii moleculare sau ionice (sărurile)

Eterogen – deoarece este alcătuit din 3 faze (solidă, lichidă,

Denumirea de sol provine din limba latină de la solum = suport,

Tema de control (referat):

Solurile sunt alcătuite din patru grupe de constituenţi: materia

FAZA LICHIDA SI GAZOASA

Faza solidă deţine 50% din volumul solului, 39% componentul

FAZA LICHIDA SI GAZOASA FAZA LICHIDA SI GAZOASA

COMPONENTUL GAZOS COMPONENTUL GAZOS

Include componentul mineral şi pe cel organic, care împreună

Tema de control (referat):

3.1. ROCILE PARENTALE

Componentul mineral provine din rocile scoarţei, pe seama

Provin din magma lichidă, prin consolidarea acesteia la

Reprezintă roci solide care au suferit o transformare naturală

Şisturi cristaline: filite, micaşisturi, gnaise, amfibolite, cuarţite, şisturi

După origine se clasifică în:

Detritice – acumularea fragmentelor rezultate din dezagregarea

Clasificarea după structură şi compoziţia mineralogică:

 rudite (> 2 mm): mobile (pietriă, grohotiş), cimentate

Roci argiloase – formate predominant din minerale argiloase:

Din punct de vedere pedologic este importantă şi clasificarea

Roci acide – conţin cuarţ: granite, riolite, granodiorite, dacite,

3.2. AGENŢI ŞI PROCESE

Agenţii care determină alterarea rocilor şi formarea

Reprezintă procesul fizico-mecanic prin care rocile coezive sunt

Datorită variaţiilor de temperatură (termică)

Mecanismul dezagregarii termice

Acelaşi proces se petrece noaptea când partea exterioară a rocii

Categorii de fragmente de roca dupa dimensiuni

Cauze: reaua conductibilitate calorică a rocilor, conductibilitatea

Dezagregare intensa in zona montana inalta

Datorită îngheţului şi dezgheţului repetat (gelivaţie, gelifracţie)

Modul de manifestare a gelivatiei

Intensitatea dezagregării depinde de tăria şi frecvenţa îngheţului

Datorită precipitării sărurilor din soluţii

Datorită acţiunii vieţuitoarelor (biomecanică)

creşterii rădăcinilor în grosime şi lungime (30-100 kg/cm2) şi sfarmă