ILUMINISM (fr. Iluminisme). Caracterizând pe plan ideologic şi cultural secolul al XVIII-lea, i.

reprezintă un curent ce defineşte concepţia politică, morală şi socială a burgheziei în ascensiune. În

domeniul filosofic, reprezentanţii cei mai importanţi ai i., enciclopediştii francezi, sunt adepţii
materialismului mecanicist, susţinând cultul raţiunii şi punând un accent deosebit pe cunoaşterea
ştiinţifică a lumii. Conform filosofiei i., lumea a existat ca o materie activă, ea nu este o creaţie a
divinităţii. Materia e, pentru iluminişti, o realitate obiectivă, ce există independent de voinţa omului,
în timp ce superstiţiile nu sunt altceva decât o ignorare a realităţii şi o desfigurare a principiilor logicii
curente. Filosofii iluminişti cred că lumea şi legile ei pot fi cunoscute, iar cunoştinţele noastre,
verificate de experienţă, sunt autentice. Materialiştii francezi ai secolului al XVIII-lea au efectuat o
critică severă a tuturor instituţiilor politice şi a tradiţiilor ştiinţifice perimate. I. se naşte pe fundalul
contradicţiilor dintre relaţiile capitaliste în formare şi rânduielile anacronice feudale. Mişcarea
iluministă a fost favorizată şi de dezvoltarea ştiinţei şi apariţia materialismului mecanicist, creându-se
astfel premisele ideologice pentru declanşarea Revoluţiei franceze. Filosofii iluminişti nu se limitează
însă la aceste probleme abstracte, ci, în sfera dezbaterilor lor intră şi probleme sociale, politice,
culturale etc. Un concept important al filosofiei i. e acela al dreptului natural, adică dreptul
individului de a se dezvolta liber în conformitate cu legile naturii şi ale popoarelor, care deţin
adevărata suveranitate şi pot înlătura pe suveranul lor dacă acesta nu respectă contractul social
încheiat între popor şi el. Alte concepte ale filosofiei iluministe sunt: principiul „monarhului luminat”,
al acelui suveran ideal, filosof, generos şi tolerant, preocupat aproape exclusiv de binele supuşilor săi
şi conceptul de cosmopolitism care rezumă, de fapt, conştiinţa apartenenţei la întreaga lume, la
întreaga umanitate şi respingerea exclusivismului naţionalist. În domeniul ideologiei i., un rol
fundamental în difuzarea ideilor ştiinţifice, sociale şi politice îl are monumentala Enciclopedie, lucrare
ce conţine, din perspectivă raţionalistă, toate domeniile cunoaşterii. Redactată într-o perioadă relativ
îndelungată (1751-1772), Enciclopedia a fost numită „uriaşa epopee a cunoştinţelor omeneşti din
secolul al XVIII-lea”. Operă impresionantă (17 volume, 5 volume anexe şi 11 volume de planşe), prin
dimensiune şi conţinut, prin scopul propus şi prin efectul său, Enciclopedia îşi propunea să
popularizeze principalele noţiuni ştiinţifice şi tehnice ale epocii, servind astfel cauza progresului
material şi spiritual. În intenţia celui care o concepuse, Denis Diderot, Enciclopedia trebuia „să
formuleze un tablou general al eforturilor spiritului uman în toate direcţiile şi în toate secolele”. La fel
de important este însă şi aspectul filosofic pe care îl cuprinde Enciclopedia, căci Diderot afirmă, pe
bună dreptate că „profilul pe care trebuie să-l aibă un bun dicţionar este de a schimba felul comun de
a gândi”. Enciclopedia s-a constituit astfel ca o lucrare ideologică prin care filosofia raţionalistă
combate ideile mistico-religioase şi prin care examenul pozitiv, empiric şi experimental al
fenomenelor şi legilor lor răstoarnă speculaţiile metafizicii seci, rigide. Dincolo de diversitatea
subiectelor abordate şi de inconstanţa opiniilor individuale ale colaboratorilor Enciclopediei (Voltaire,
Diderot, Montesquieu etc.), lucrarea are o deosebită unitate şi convergenţă ideatică. Intenţia
filosofică a Enciclopediei a fost, potrivit lui Gustave Lanson, să dea „un tablou al tuturor cunoştinţelor
omeneşti, care să pună în lumină puterea şi progresele raţiunii: o apoteoză a civilizaţiei, a ştiinţelor,
artelor, industriilor, care înbunătăţesc condiţiile materiale şi intelectuale ale omenirii”. Enciclopedia
franceză a concentrat ideile noi ale veacului al XVIII-lea, adaptându-le şi făcându-le să pătrundă în
masa marelui public. Efectul acestei lucrări a fost considerabil, clarificând tendinţele şi aspiraţiile
burgheziei în ascensiune, combătând intoleranţa religioasă şi obscurantismul şi exaltând, în acelaşi
timp, forţele eliberatoare ale raţiunii. Pe de altă parte, i. se afirmă ca o puternică mişcare culturală şi
ideologică cu caracter laic şi anticlerical. În lucrările ştiinţifice şi în cele literare transpare ideea
superiorităţii raţiunii, militându-se pentru eliberarea spiritului de orice prejudecăţi. Deosebit de
importante, prin noutatea şi amploarea lor, sunt concluziile iluminismului în domeniul social şi politic,
ele influenţând, pe plan ideologic, Revoluţia Franceză. Lucrarea lui J. J. Rousseau Contractul social
afirmă că societatea umană s-a configurat pe baza unei înţelegeri prin care fiecare din membrii săi a
cedat, în folosul comunităţii, o parte din libertatea absolută de care dispunea iniţial, în aşa fel încât
între oameni să existe egalitate şi libertate. De asemenea, relaţiile dintre popor şi monarhie se
bazează tot pe un contract, pe care masele populare au dreptul să-l denunţe, deci să se revolte, dacă
monarhul nu respectă “contractul social”, îngrădind libertatea. Idealul politic al iluminiştilor este
„monarhul luminat”, care îşi guvernează cu înţelepciune supuşii, garantându-le drepturile şi
înfăptuind reforme sociale şi politice. Deşi noua concepţie iluministă are destule limite ideologice şi
filosofice, totuşi pentru epoca în care a apărut a reprezentat un mare progres faţă de monarhia
absolutistă de tip feudal. Pe de altă parte, i. preconizează emanciparea poporului prin cultură,
acordând un interes deosebit răspândirii ei prin şcoli, manuale şi lucrări de popularizare a ştiinţei. În
domeniul pedagogic, gânditorii iluminişti preconizează o educaţie naturală, care să fie în deplină
concordanţă cu evoluţia fiinţei umane. I. nu e, aşadar, doar un curent literar, ci, mai degrabă, un
curent ideologic şi cultural, lui lipsindu-i o estetică proprie şi principii literare coerente. În unele specii
literare cultivate de iluminişti (în tragediile lui Voltaire sau în comediile lui Beaumarchais) persistă
numeroase elemente şi principii estetice clasice, în timp ce formulele epice din povestiri, nuvele şi
romane prefigurează modalităţi ale prozei de mai târziu. Cel mai puţin reprezentat este genul liric,
care nu presupune un contact viu cu realităţile sociale. Excepţie fac însă, în această privinţă, operele
lui Schiller şi Goethe. Preocupaţi de problemele sociale şi morale ale epocii lor, scriitorii iluminişti
cultivă mai ales povestirea şi romanul, specii literare mult mai potrivite pentru a conţine un mesaj
ideologic iluminist. Povestirile fantastice sau romanele filosofice ale lui Voltaire (Zadig, Candid,
Naivul) sau romanele de aventuri (Robinson Crusoe de Daniel Defoe sau Călătoriile lui Gulliver de
Jonathan Swift), sunt pretexte epice pentru critica socială sau pentru exprimarea unor idei filosofice.
Reprezentanţii cei mai importanţi ai iluminismului sunt Daniel Defoe, Jonathan Swift, Henri Fielding,
Montesquieu, Voltaire, Diderot, J. J. Rousseau, Lessing, A. N. Radiscev, Goethe, Schiller etc. I.B.