Cuprins

Capitolul I. Conținutul politicii fiscal-bugetare..........................................................................3

1.1 Conceptul de politică fiscal-bugetară.....................................................................................3
1.2 Rolul și funcțiile politicilor fiscal-bugetare.........................................................................4
1.3 Instrumentele de realizare a politicii fiscal-bugetare...........................................................5
Capitolul II. Politicile fiscal-bugetare keynesiste și eficiența acestora.....................................8
2.1 Scurt istoric a doctrinei keynesiste.........................................................................................8
2.2 Conceptele fundamentale care stau la baza teoriei keynesiste............................................9
2.3 Specificul politicii fiscal-bugetare keynesiste......................................................................10
2.4 Efecte keynesiste ale politicii fiscal-bugetare ce sugerează eficiența acesteia..................12
Concluzii.......................................................................................................................................14

Bibliografie...................................................................................................................................15

2
 Capitolul I

Conținutul politicii fiscal-bugetare

1.1 Conceptul de politică fiscal-bugetară

Politica fiscal-bugetară cuprinde ansamblul instrumentelor și măsurilor ghidate de norme

și reglementări legale implementate de către guvernul unui stat cu scopul de a realiza și menține
echilibrul macroeconomic într-o perioadă determinată. De asemenea, politica fiscal-bugetară
reflectă opțiunile bugetare luate în urma unui proces de decizie de către autoritățile
guvernamentale, locale sau cele supranaționale ce au în vedere îndeplinirea obiectivelor atât în
plan economic cât și social.
Politica fiscal-bugetară ”disociază” în 3 componente, într-una din lucrările lui Gheorghe
Manolescu, și anume1:
- Politica fiscală, concretizată în baza sistemului de taxe și impozite;
- Politica de alocare, sau cu alte cuvinte politica bugetară în sens restrictiv, reflectată
prin elementele de cheltuieli bugetare;
- Politica soldului bugetar, care se referă la finanțarea deficitelor și valorificarea
excedentului bugetar.
Politica fiscală reprezintă o parte componentă importantă și esențială a politicii bugetare
în sens larg, iar cea bugetară este numită în sens restrictiv ”politică alocativă”.
Într-un sens mai larg, politica fiscală este considerată o formă de intervenție a statului
prin intermediul unor acțiuni sau procese financiar fiscale, caracterizate de: formarea cu ajutorul
impozitelor și taxelor a veniturilor bugetare, alocarea cheltuielilor bugetare, asigurarea
echilibrului bugetar. Aceasta influențează în mod indirect economia unui stat prin ajustarea
dezechilibrelor macroeconomice interne. Cu alte cuvinte, politica fiscală este cea care trebuie să
asigure un randament ridicat și o eficiență fiscală cu scopul de a genera venituri bugetare cât mai
mari. Cu ajutorul politicii fiscale statul urmărește creșterea activităților economice și a
investițiilor, asigurare și majorarea protecției sociale și desigur, încurajarea respectării
principiilor morale și juridice privind contribuția fiecărui individ la formarea veniturilor
bugetare.
În ceea ce privește politica bugetară, în lucrarea sa, Mihaela Onofrei 2 consideră că :
”politica bugetară a grupat de-a lungul timpului esența politicii financiare, în condițiile în care,
peste o sută de ani, echilibrul bugetar a fost regula esențială”.

1
Manolescu.Gheorghe (coord.) –Politici economice, concepte, instrumente, experiențe, Ed. Economica, București,
1997, p.265
3
 O interpretare3 mai amplă și complexă este evidențiată în rândurile următoare: ”politica
bugetară, operează cu creșterea sau scăderea cheltuielilor publice precum și cu creșterea sau
reducerea ratei fiscale având ca obiectiv controlarea dimensiunii deficitului sau a excedentului
bugetar”.
Astfel, în cele din urmă, putem concluziona că politica fiscală este cea prin care se
stabilesc sursele, modalitățile de prelevare și formare a veniturilor bugetare iar politica bugetară
este responsabilă de dimensionarea și ierarhizarea cheltuielilor bugetare prin acțiuni și
instrumente specifice. Acestea se interconectează și se completează reciproc având ca scop
comun menținerea unui echilibru intern la nivel macroeconomic.

1.2 Rolul și funcțiile politicilor fiscal-bugetare

Politica fiscal-bugetară joacă4 un rol important în influențarea direcției economice a unui

stat. Atunci când se vorbește despre politica fiscală-bugetară, guvernul se refereră în general la
două activități economice guvernamentale majore, și anume: impozitarea și efectuarea
cheltuielilor bugetare. Bugetul unui stat este instrumentul fiscal major prin care guvernul
determină cuantumul resurselor necesare realizării acestor două activități importante.
Economistul Richard Musgrave 5 a evidențiat principalele funcții ale politicii fiscal-
bugetare care se intercondiționează și corelează cu rolul statului în economie: alocarea,
distribuția și stabilizarea.
Funcția de alocare presupune intervenția statului în economie atunci când anumite
segmente ale pieței se află în declin prin intermediul alocării eficiente a resurselor necesare
pentru evitarea și reducerea acestuia. Prezența statului este resimțită în economie în vederea
corectării procesului de alocare sau realocare a resurselor în contextul identificării factorilor
principali care cauzează dereglările prezente pe piață. Bunurile publice, asimetriile
informaționale, externalitățile și puterea de monopol reprezintă o parte din acești factori.
Funcția de distribuție sau de repartiție a resurselor are ca obiectiv corectarea
inegalităților apărute în urma distribuției sau repartiției funcționale a veniturilor primare. După
prelevarea impozitelor și a cotizațiilor de către stat precum și în urma realizării transferurilor de
venituri, veniturile primare devin venituri finale disponibile în urma redistribuirii. Asigurarea

2
Onofrei M.-Impactul politicilor financiare asupra societății, Ed. Economica, Bucuresti, 2000, p.25
3
Robertson D – The Rutledge dictionary of politics, Rutledge, third edition, 2004, p.140
4
http://www.fin.ase.ro/ABC/fisiere/ABC1_2013/Lucrari/2.11.pdf
5
Richard A.Musgrave, Peggz B. Musgrave- Public Finance in Theory and Practice, Mc.graw Hill Book, New York,
1984, p.6-21
4
redistribuirii poate fi realizată, de asemenea, prin furnizarea de bunuri și servicii publice de către
sectorul public.
Statul dispune de informații privind veniturile și averile populației, având astfel
posibilitatea de a întreprinde măsurile necesare (impozitele și taxele) în vederea susținerii
programelor destinate celor mai puțin favorizați. De asemenea, acesta poate să intervină cu
scopul de a corecta abaterile rezultate în urma distribuției veniturilor ocazionate de
imperfecțiunea pieței factorilor de producție.
Dilema care rămâne neexplicată este dacă statul deține rolul de a furniza în mod direct
bunurile și serviciile publice sau dacă, pentru a realiza distribuirea, va trebui să cumpere de pe
piață bunuri și servicii în cantitatea și calitatea care ar putea asigura o satisfacere a preferințelor.
Totuși, nu trebuie negligat faptul că atunci când veniturile sunt redistribuite în societate,
implicarea statului este limitată de doi factori principali, și anume: 1) posibilitați limitate ale
resurselor financiare utilizate pentru redistribuire, date de masa impozabilă națională și de gradul
de presiune fiscală suportabile; 2) costul eficienței impus de redistribuire.
Funcția de stabilizare. Rolul acestei funcții se află într-o dependență strânsă cu politica
bugetară și cea de dezvoltare regională promovată la nivelul fiecărui stat. Putem constata cu
ușurință că prin bugetul de stat se poate determina raportul între veniturile publice constituite în
din impozite și taxe, în cotă de 90 % și nevoile sociale care sunt acoperite prin intermediul
cheltuielilor publice, având ca obiectiv asigurare echității sociale în procesul de repartiție a
sarcinilor fiscale către membrii societății. Politica de dezvoltare regională se concretizează în
acordarea anumitor facilități întreprinzătorilor din zonele sau regiunile ale căror nivel de
dezvoltare este mult mai scăzut față de restul țării.
Sistemul stabilizator reprezintă un mecanism de influențare a vieții economice și sociale
cu ajutorul a două instrumente esențiale precum impozitele și cheltuielile publice. Acestea
reprezintă principalii stabilizatori încadrați în mecanimsul economiei de piață prin politica
fiscală, alături de alte componente cu conținut financiar cum ar fi contribuțiile sociale și
ajutoarele de șomaj. Formarea acestui sistem de stabilizare urmărește combaterea unor fenomene
care au un impact destabilizator reflectat de prezența crizei, recesiunii și a șomajului și altele
care dereglează activitățile economice și sociale, precum și stimulare unei evoluții pozitive a
acestora.

1.3 Instrumentele de realizare a politicii fiscal-bugetare

Instrumentele specifice politicii fiscal-bugetare sunt reprezentate de următoarele:
Impozitele, având ca funcții:

5
  Funcția financiară – are în vedere colectarea unui volum optim a
veniturilor publice necesare acoperirii cheltuielilor stabilite. Realizarea acesteia
presupune opțiuni ce se referă la numărul, tipurile și cotele de impozitare.
 Funcție socială – caracterizată de corectarea dezechilibrelor, inegalităților
și a redistribuirilor efectuate prin mecanismul pieței. Tehnicile utilizate se
concretizează în facilități, deductibilități și scutiri de impozite.
 Funcție de stimulare sau inhibare a activităților economice – Aceasta
vizează corectarea dezechilibrelor sectoriale, determinând diminuarea
capacității economice în ansamblu precum sau pentru a stimula creșterea
economică. Ca tehnici sunt prevăzute scutirile, deducerile, reducerile sau
supraimpozitarea anumitor activități.
 Funcția ”verde” -se referă la protecția mediului înconjurător și presupune
penalizarea poluărilor. Funcția se realizează prin gestionarea taxelor de mediu
aplicate activităților poluante.
 Funcția de stabilizare- vizează ajustarea și realizarea echilibrului general
dintre cerere și ofertă. Tehnicile implementate presupun modificarea impozitelor
în anumite perioade.
Cheltuielile publice, având ca funcții:
 Funcția de alocare- caracterizată prin oferta de servicii publice necesare
acoperirii nevoilor indivizilor. Se realizează prin stabilirea tipurilor de cheltuieli
și prioritizarea acestora.
 Funcția socială – vizează sprijinul anumitor categori de persoane fizice sau
juridice precum și optimizarea repartizării veniturilor prin intermediul
subvențiilor, ajutoarelor și a transferurilor.
 Funcția de inhibare sau stimulare - este orientată spre asigurarea unui
sprijin financiar întreprinzătorilor privați, care își desfășoară activitatea în
anumite domenii sau sectoare prin acordare de subvenții pentru export sau
pentru protejarea acestora.
 Funcția de stabilizare- presupune asigurarea echilibrului între cererea și
oferta globală. Realizarea acesteia vizează modificarea în sensul creșterii sau
descreșterii a anumitor categorii de cheltuieli publice.
Bugetul/soldul bugetar, având ca funcții:
 Funcția de asigurare a echității inter-generații – implică neafectarea
posibilităților de investiție, economisire și consum a generațiilor și este

6
 îndeplinită prin opțiuni privind finanțarea cheltuielilor publice prin
impozitare sau îndatorare.
 Funcția de stabilizare – are ca scop menținerea caracterului sustenabil al
finanțelor publice prin asigurarea unui echilibru al creșterii economice.
Vizează opțiuni privind soldul bugetar , care poate fi: echilibrat, deficitar
sau excedentar.

7
 Capitolul II
Politicile fiscal-bugetare keynesiste și eficiența acestora

2.1 Scurt istoric a doctrinei keynesiste

Teoriile care stau la baza doctrinei economice keynesiste au fost concepute și prezentate
pentru prima oară de către economistul britanic John Maynard Keynes6 în cartea sa, numită ”The
General Theory of Employment, Interest and Money”(Teoria generală a ocupării forței de
muncă, dobânzii și banilor) și publicată în anul 1936. Conform opiniei acestuia, cererea agregată
nu este indubitabil egală cu capacitatea de producție într-o economie, însă este puternic
influențată de o serie de factori care se comportă haotic uneori, având ca rezultat afectarea
producției, a ocupării forței de muncă și stimularea inflației. Teoria lui Keynes a răsturnat
gândirea în masă a timpului și a adus o mai mare conștientizare a deficiențelor structurale, cum
ar fi șomajul, acesta fiind considerat un rezultat al dezechilibrului cererii și al direcției de
dezvoltare a economiei.
Keynesismul a apărut în anul 1929, în contextul Marii Depresiuni și reflectă o concepție
nouă privind politica economică, atribuind explicații atât pentru noile evoluții, cât și soluții
pentru ocuparea deplină a forței de muncă și de combatere a recesiunii caracteristice perioadei
interbelice. Conform acestei doctrine, guvernul trebuie să intervină și să efectueze cheltuieli
bugetare în vederea stimulării creșterii economice. Lipsa investițiilor în bunuri și servicii
determină ca economia să funcționeze sub potențialul ratei de creștere și de ieșire. Depășirea
unei crize economice necesită stimularea economiei care ar putea fi realizată prin reducerea
ratelor dobânzii și creșterea nivelului de investiții guvernamentale.
Începând cu anul 1920, în Marea Britanie are loc instalarea recesiunii economice și a
șomajului. Situația este influențată în mod special de practicarea politicii economice liberale
reflectată printr-o reducere a costurilor salariale, echilibrarea bugetului prin intermediul creșterii
impozitelor și întoarcerea la etalonul aur în anul 1925.
În anul 1929, criza economică7 se extinde la nivel mondial ca urmare a prăbușirii bursei
din New York, a reducerii importurilor americane și a consecințelor financiare ale crah-ului. În
Marea Britanie se instalează deficitul bugetar iar doctrina liberal-economică cedează locul
practicilor care se conduc după ideile promovate de Keynes.

6
https://www.boundless.com/economics/textbooks/boundless-economics-textbook/major-macroeconomic-
theories-25/major-theories-in-macroeconomics-111/keynesian-theory-424-12521/
7
Duboeuf, Francoise – “Introduction aux theories economiques”, Edition LA DECOUVERTE, Paris,1999, pag. 89
8
 În baza teoriei keynesiene, știința economică trebuie să genereze acțiuni direcționate
împotriva șomajului și a mizeriei pe termen scurt. După părerea lui Keynes, insuccesul
organizării capitaliste a producției în scopul asigurării ocupării depline a forței de muncă este
explicat de prezența a doi factori, și anume: incertitudinea sau imposibilitatea cu care se
confruntă agenții economici de a prognoza viitorul, aceasta influențând procesul de decizie, în
special a acelor întreprinzători care sunt responsabili de stabilirea nivelului de producție și al
ocupării și saturarea nevoilor într-o societate care se îmbogațește. De aici apare necesitatea
implicării statului în vederea îmbunătățirii capacității pieței de a asigura bunăstare pentru toți
actorii economici și sociali.
După cel de-al doilea Război Mondial, majoritatea partidelor politice și a curentelor se
vor conduce după doctrina economică elaborată de economistul britanic Keynes, dar nu vor
reține decât ideea intervenției statului. Cert este că guvernele occidentale vor fi dominate timp
de mai bine de 30 de ani de teoria keynesiană.

2.2 Conceptele fundamentale care stau la baza teoriei keynesiste

Teoria keynesistă, în conținutul său, pune8 în general accent pe următoarele concepte :

 Șomaj. Conform modelului clasic, șomajul este adesea atribuit salariilor reale înalte și
rigide. Keynes argumentează existența unei mai mari complexități decît atât iar în mod
specific faptul că societățile sunt foarte rezistente la reducerile salariale și în plus,
reducerea salariilor ar fi reprezentat o amenințare majoră pentru o economie și ar avea ca
rezultat reducerea cheltuielilor.
 Economisirea excesivă. Keynes a observat că economisirea excesivă poate reprezenta o
amenințare și o potențială cauză a declinului economic. Acest lucru se datorează faptului
că economisirea excesivă generează o reducere a investițiilor și chiar a cheltuielilor, ceea
ce conduce la diminuarea cererii și a pontențialui de consum.
 Politica fiscală. Politica fiscală ideală pentru Keynes era politica fiscală ”anti-ciclică” sau
cea prin intermediul căreia guvernele ar putea reduce efectele negative ale ciclului natural
de afaceri. Aceasta poate fi realizată prin ajustarea cheltuielilor în perioada de recesiune
și suprimarea inflației în perioadele de boom. Guvernele sunt responsabile și ar trebui să
reducă extremele de fluctuație economică prin intermediul politicii fiscale.
 Efectul multiplicator. Teoria keynesiană are la bază acest concept prin care poate reflecta
numeroasele conexiuni prezente în contextul cererii la nivel macroeconomic. Astfel, în

8
http://www.econlib.org/library/Enc/KeynesianEconomics.html
9
 cazul în care cererea guvernamentală se va majora până la o anumită valoare, aceasta nu
va stimula o creștere a cererii agregate în aceeași proporție ci într-o măsură mult mai
mare. Aceasta situație poate fi explicată prin faptul că majorarea cheltuielilor
guvernamentale aduce cu sine sporirea câștigurilor pentru alți subiecți economici cărora li
se mărește cererea. Părțile componente ale cererii agregate sunt considerate ca
multiplicator în cadrul stimulării cererii.
 IS-LM. Modelul IS-LM considerat a fi un produs secundar complicat al economiei
keynesiene, reprezintă un rezumat al relației dintre ratele dobânzilor (axa y) și producția
economică reală (axa x). Aceasta se poate realiza prin analiza relației de economisire a
investițiilor (IS-invest-saving) în raport cu nevoia de lichiditați într-o economie (LM-
liquidity –money), generând un echilibru în cazul în care vor fi încurajate anumite rate ale
dobânzii și output-uri.

În aceast grafic, atunci când dreapta IS (invest-saving) se deplasează spre exterior are ca
efect majorarea atât a ratelor dobânzilor (i) cât și a economiei "reale" (Y). Explicația constă
în faptul că ratele dobânzilor afectează nivelurile de investiții, și că aceste niveluri de
investiții la rândul lor, afectează economia globală.

2.3 Specificul politicii fiscal-bugetare keynesiste

Principiul esențial care stă9 la baza acestei politici prespune faptul că anume intervenția
guvernului este cea care putea stabiliza economia. Dar cât de importanți sunt banii? Puțini ar
nega faptul că aceștia joacă un rol-cheie în economie.

9
http://www.imf.org/external/pubs/ft/fandd/2014/09/basics.htm
10
 În perioada Marii Depresiuni din anii 1930, teoria economică existentă nu a putut explica
cauza colapsului economic sever la nivel mondial și nici n-a putut oferi o soluție adecvată în
vederea stimulării producției și a gradul de ocupare a forței de muncă. Economistul britanic,
John Maynard Keynes a revoluționat gândirea economică din acea perioadă, răsturnând ideea
dominantă precum că piețele libere ar genera în mod automat o ocupare deplină a forței de
muncă datorită faptului că muncitorii erau flexibili la cererile lor salariale. Pilonul principal pe
care se sprijinea teoria lui Keynes, era afirmația că cererea agregată, măsurată de suma
cheltuielilor înteprinzătorilor, afaceriștilor și ale guvernului reprezintă cea mai importantă forță
motrice dintr-o economie. De asemenea, Keynes afirma că piețele libere nu dispun de
mecanisme de auto-echilibrare care ar putea conduce la o ocupare deplină și că cererea
inadecvată în ansamblu ar putea genera șomaj ridicat pe perioade îndelungate.
Într-o economie, producția de bunuri și servicii este reprezentată de însumarea a patru
componente importante: consumul, investițiile, achizițiile publice și exporturile nete (diferența
dintre ceea ce o țară vinde și cumpără din alte țări). Orice creștere a cererii trebuie să provină din
una dintre aceste componente. Însă de multe ori, în perioadă de recesiune economică puternică,
cererea se confruntă cu o scădere accentuată iar nivelul cheltuielilor se reduce. De exemplu, în
perioadele de recesiune, incertitudinea economică influențează negativ încrederea
consumatorilor, făcându-i să reducă cheltuielile, în special cele pentru achiziții mai ”discrete”,
cum ar fi un imobil. Această diminuare a cheltuielilor poate genera o reducere a investițiilor din
parte întreprinderilor deoarece acestea sunt foarte sensibile la scăderea cererii pentru produsele
lor. Astfel, în aceste caz, guvernul este cel care ar trebui să intervină pentru a stimula producția.
Conform politicii economice keynesiste, implicarea statului este necesară pentru a acorda un
sprijin în activitatea economică, sau cu alte cuvinte, ciclul natural al afacerilor.
Economia funcționează în baza a trei principii, conform doctrinei economice keynesiste,
și anume:
 Cererea agregată este influențată de mai multe decizii economice- publice și
private. Deciziile din sectorul privat pot conduce uneori la rezultate
macroeconomice nefavorabile, cum ar fi reducerea cheltuielilor de consum în
timpul unei recesiuni. Aceste eșecuri ale pieței, uneori, necesită politici active
implementate de către guvern, cum ar fi cazul pachetelor de stimulare fiscală. Prin
urmare, doctrina keynesistă susține o economie mixtă ghidată în principal de
sectorul privat, dar parțial operată de guvern.
 Prețurile, și în special salariile, sunt cele care răspund lent la modificarea cererii
și ofertei, având ca rezultat adesea deficite temporare sau surplusuri, în special a
forței de muncă.
11
  Modificările cererii agregate, fie anticipate sau neanticipate, pe termen scurt
afectează în cea mai mare parte producția și ocuparea forței de muncă reală, și
nu asupra prețurilor. Keynesiștii sunt de părere că, deoarece prețurile sunt
oarecum rigide la fluctuațiile oricărei componente a cheltuielilor- consum,
investiții sau cheltuieli guvernamentale- cauza output-ului poate fi modificată.
Dacă, de exemplu, cuantumul cheltuielilor guvernamentale ar crește, toate
celelalte componente de cheltulieli rămân constante, iar output-ul va crește.
Modelele keynesiste ale activității economice includ, de asemenea, un efect de
multiplicare; adică, modificări de output-uri reflectate de creșteri sau scăderi ale
cheltuielilor generând astfel anumite rezultate. În cazul în care multiplicatorul
fiscal este mai mare decât unul, atunci creșterea cheltuielilor guvernamentale cu o
unitatea monetară ar avea ca rezultat o creștere a producției mai mare de o unitate
monetară.
Ceea ce-i distinge pe keynesiști de alți economiști este orientarea și încrederea acestora în
politicile active ale statului în vederea reducerii amplitudinii activității economice, considerând
aceasta ca fiind una din cele mai importante probleme ale unei economii. Keynes a pledat pentru
așa-numitele politici fiscale anti-ciclice orientate împotriva direcției ciclului de afaceri.
Economiștii keynesiști, în perioade de reducere a amplitudinii economice, ar susține orientare
cheltuielilor bugetare cu scopul de a stimula ocuparea forței de muncă și stabilizarea salariilor.
Politica monetară ar putea fi, de asemenea, utilizată pentru a stimula dezvoltarea
economiei, prin reducerea ratelor dobânzilor pentru a încuraja activitatea de investire.
Keynes a susținut ca guvernele ar trebui să se orienteze spre remedierea problemelor pe
termen scurt, deoarece acestea nu pot cunoaște suficient de mult schimbările ce pot interveni pe
piață în viitor pentru a realiza o ajustare cu succes a veniturilor și cheltuielilor bugetare.

2.4 Efecte keynesiste ale politicii fiscal-bugetare ce sugerează eficiența acesteia

Cartea ,,Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor” scrisă ți

publicată de J.M. Keynes a reprezentat piatra de temelie a practicii economice pentru multe țări,
inclusiv Statele Unite, prin care se concretiza că guvernul ar trebui să gestioneze cererea
consumatorilor prin intermediul politicii și impozitării, evitându-se astfel inflația, șomajul și
fluctuațiile majore ale cererii de la o extremă la alta. Prin urmare, politica fiscal-bugetară
keynesistă promovată s-a bucurat de-a lungul timpului de rezultate economice pozitive,
demonstrându-și eficiența.

12
 Stimularea unui nivel mai ridicat al ocupării forței de muncă. În perioadele de recesiune
are loc o creștere a ratei șomajului iar randamentul activității întreprinderilor scade considerabil.
Lipsa locurilor de muncă și diminuarea cererii pentru produse și servicii a consumatorilor are ca
rezultat crearea unei spirale descendente periculoase. Atunci când măsurile guvernamentale sunt
îndreptate spre stimularea financiară a întreprinderilor, acestea vor avea ca rezultat automat o
creștere a gradului de ocupare a forței de muncă, deoarece întreprinderile vor avea nevoie de
angajați. Același rezultat poate fi generat de creșterea investițiilor în proiecte de lucrări publice.
Cu ajutorul acestor metode, orientare descedentă a spiralei este stagnată.
Stabilizarea activității bancare. Criza economică a anilor 2008-2009 precum și
instabilitatea economiei americane a condus la restrângerea activității de creditare a numeroase
bănci și alte instituții de creditare. Fără acces la finanțare, dezvoltarea afacerilor și activitatea
agențiilor imobiliare s-a redus foarte mult. Atunci când guvernul intervine în vedere garantării
împrumuturilor, creditorii devin mai încrezători în furnizare de capital necesar atât în sectorul de
afaceri cât și de consum.
Asigurarea unui control mai strict asupra cheltuielilor guvernamentale. Teoria
keynesistă susține creșterea cuantumului cheltuielilor publice în perioadele de recesiune, aceasta
solicită, de asemenea, o restrângere a acestora atunci când economia se dezvoltă vertiginos.
Acest lucru ar preveni creștere cererii ce ar provoca inflația. De asemenea, aceasta ar forța
guvernul să diminueze deficitele și să economisească pentru următorul ciclul economic.
Furnizarea de noi instrumente pentru monitorizarea producției economice a unei țări.
Unul din obiectivele urmărite de către Keynes a fost acela de a monitoriza producția economică
totală a unei țări. Keynes a dezvoltat precursorul Produsului Intern Brut prin care putea fi
măsurată în cadrul unei economii raportul dintre cantitatea produsă de bunuri față de capacitatea
pieței. Prin înțelegerea și măsurarea unor astfel de indicatori, un guvern este în măsură să
anticipeze apariția unei crize sau inflații și este mai bine pregătit pentru a interveni în scopul
diminuării impactului și a efectelor negative.
Moderarea ratelor dobânzilor. În cadrul unei economii ascendente, cererea de credite de
consum și investiții depășește capacitățile instituțiilor de creditare. Acest lucru duce la creșteri
ale ratelor dobânzilor, alimentând inflația. Conform teoriei keynesiste, cheltuielile
guvernamentale trebuie să fie reduse în cadrul unei astfel de piețe pentru a determina scăderea
cererii globale, a ratei dobânzilor precum și a inflației.

13
 Concluzii
Politica fiscal-bugetară reprezintă una din modalitățile cele mai eficiente elaborate și
implementate de guvernul unui stat atunci când se urmărește îndeplinirea obiectivelor
macroeconomice esențiale. Aceasta mizează pe menținerea unui echilibru și o dezvoltare
sustenabilă prin intermediul celor trei funcții majore pe care le îndeplinește, și anume: alocarea,
redistribuirea și stabilizarea. Ar fi imposibilă realizarea politicii fiscal-bugetare fără utilizarea
celor trei instrumente principale (impozitele, cheltuielile bugetare, soldul bugetar) prin care se
asigură veniturile bugetare necesare corectării dereglărilor pieței, combaterii șomajului, crizelor
și a altor factori ce ar putea avea consecințe negative.
Doctrina economică care a stat la baza politicii fiscal-bugetare a fost cea elaborată de
economistul britanic John Maynard Keynes. El a fost cel care a constatat că intervenția
guvernului, în special, în perioade de recesiune este hotărâtoare iar depășirea unei astfel de
situații poate fi realizată doar prin sprijinul acordat concretizat în cheltuieli bugetare și investiții.
În viziunea lui Keynes, cererea agregată reprezintă cea mai importantă forță motrice
dintr-o economie iar piețele libere nu dețin mencanismele necesare de auto-echilibrare care ar
putea stimula o ocupare deplină și evita șomajul. De asemenea, economistul britanic considera că
guvernele trebuie să urmărească remedierea problemelor pe termen scurt pentru o politică fiscal-
bugetară cât mai eficientă.
Politica fiscal-bugetară keynesistă și-a demonstrat eficiența de-a lungul timpului prin
intermediul efectelor pe care le-a generat, cum ar fi: creșterea gradului de ocupare a forței de
muncă, stabilizarea activității bancare, controlul mai strict asupra cheltuielilor bugetare,
generarea unor noi instrumente de stimulare a producției și de monitorizarea a acesteia,
moderarea ratelor dobânzilor cu scopul de a spori investițiile și altele.

14
 Bibliografie

1. Keynes, John Maynard. The General Theory of Employment, Interest, and

Money. London: Macmillan, 1936.
2. Manolescu.Gheorghe (coord.) –Politici economice, concepte, instrumente, experiențe,
Ed. Economica, București, 1997, p.265
3. Onofrei M.-Impactul politicilor financiare asupra societății, Ed. Economica, Bucuresti,
2000, p.25
4. Robertson D – The Rutledge dictionary of politics, Rutledge, third edition, 2004, p.140
5. http://www.fin.ase.ro/ABC/fisiere/ABC1_2013/Lucrari/2.11.pdf
6. Richard A.Musgrave, Peggz B. Musgrave- Public Finance in Theory and Practice,
Mc.graw Hill Book, New York, 1984, p.6-21
7. https://www.boundless.com/economics/textbooks/boundless-economics-textbook/major-
macroeconomic-theories-25/major-theories-in-macroeconomics-111/keynesian-theory-
424-12521/
8. Duboeuf, Francoise – “Introduction aux theories economiques”, Edition LA
DECOUVERTE, Paris,1999, pag. 89
9. http://www.econlib.org/library/Enc/KeynesianEconomics.html
10. http://www.imf.org/external/pubs/ft/fandd/2014/09/basics.htm
11. Blinder, Alan S. “Keynes After Lucas.” Eastern Economic Journal 12, no. 3 (1986):
209–216.

15
http://www.zf.ro/
https://www.listafirme.ro
ursus-breweries.ro, accesat la data de 14,11,2017

16