Sunteți pe pagina 1din 14

ABORDAREA KEYNESISTĂ A CICLULUI DE AFACERI ȘI CRIZELOR ȘI CRITICI

ALE ACESTEIA

Drd. Ionela Bălțătescu

The main purpose of this article is to briefly present the Keynesian


explanation of business cycle, economic fluctuation and crises, and also the
solutions proposed from Keynesian perspective to the economic problems that
characterize the bust phases of the business cycles (unemployment, recessions). In
the fourth section of the article some criticisms of the Keynesian theoretical
approach of the economic crises are considered and summarized.

Keywords: economic crises, Keynes, liquidity preference, unemployment,


underconsumption, fiscal and monetary policy

JEL Classification: E12, E21, E24, E31, E32, E60

Drd. Ionela Bălțătescu – cercetaă tor sș tiintșific gradul III la Institutul de Economie
Mondialaă , Sectorul Integrare Europeanaă ; specializaă ri: analizaă economicaă a
institutșiilor sș i politicilor publice; problemele economice ale integraă rii europene sș i
globalizaă rii, economia statelor din Balcanii de Vest sș i Sud-Estul Europei; teorii
economice.

38
1. INTRODUCERE

Crizele financiare şi economice au cunoscut şi cunosc abordaă ri diferite îîn


teoria economicaă , ataî t îîn ceea ce priveşte explicarea sau identificarea cauzelor
crizelor, caî t şi la nivelul soluţiilor propuse. Se pot distinge caî teva abordaă ri teoretice
(Snowdown şi Vane 2005) ce ţin de mainstream-ul economic, cum ar fi, abordarea
keynesistaă clasicaă (J. M. Keynes), abordarea monetaristaă clasicaă (M. Friedman),
precum şi variante ale acestor abordaă ri principale: spre exemplu, Şcoala
neokeynesistaă (N. G. Mankiew, E. Phelps, J. Stiglitz ş.a.), Şcoala postkeynesistaă , Şcoala
neoclasicaă (J. Lucas). Existaă de asemenea o abordare a crizelor şi ciclului de afaceri
care readuc îîn atenţie idei ale economiştilor clasici – este vorba despre Şcoala
ciclului de afaceri real (E. Prescott). O abordare teoreticaă ce nu ţine de mainstreamul
economic, dar care a intrat mai mult îîn atenţie odataă cu actuala crizaă economicaă
globalaă (Evans, Baxendale 2008); (White 2009) este abordarea Şcolii austriece de
economie (Ludwig von Mises, F. A Hayek).
IÎn articolul de faţaă va fi prezentataă pe scurt abordarea keynesistaă a ciclului de
afaceri şi crizelor economice, soluţiile propuse din perspectiva acestei teorii precum
şi o serie de critici aduse acestei abordaă ri teoretice.

2. EXPLICAŢIA FLUCTUAŢIILOR ŞI CRIZELOR ECONOMICE DIN PERSPECTIVĂ


KEYNESISTĂ

Conform teoriei keynesiste, fluctuaţiile şi crizele economice sunt rezultatul


schimbaă rilor ciclice la nivelul „eficienţei marginale a capitalului” (Keynes, 2006, p.
285-286). „Eficienţa marginalaă a capitalului” apare, îîn concepţia lui Keynes, îîn relaţie
directaă cu anticipaă rile pe care le au investitorii privind productivitatea capitalului
investit. „Colapsul brusc” al „eficienţei marginale a capitalului” ar fi rezultatul
neîîncrederii sau susceptibilitaă ţii capitaliştilor şi al incertitudinilor privind
investiţiile pe termen lung. Pe aceastaă bazaă , Keynes consideraă caă piaţa liberaă este

38
inerent supusaă fluctuaţiilor care pot degenera îîn recesiuni şi crize economice şi
susţine necesitatea controlului de caă tre stat a investiţiilor dintr-o economie. Keynes
susţine intervenţia guvernamentalaă prin manipularea cheltuielilor şi deficitelor
bugetare şi a ratei dobaî nzii de politicaă monetaraă .
Douaă concepte cheie îîn teoria keynesistaă sunt tezaurizarea („hoarding”) sau
preferinţa pentru lichiditate („liquidity preference”) şi rigiditatea salariilor îîn
termeni monetari („sticky wages”).
Concepţia keynesistaă a preferinţei pentru lichiditate este importantaă prin
consecinţele sale asupra teoriei dobaî nzii care îîn accepţie keynesistaă contrasteazaă cu
teoria fondurilor îîmprumutabile a dobaî nzii (D. Robertson) precum şi cu teoria Şcolii
austriece a dobaî nzii bazate pe conceptul preferinţei de timp („time preference”).
Ideea de rigiditate a salariilor îîn termeni monetari reprezintaă îîn teoria
keynesistaă punctul cheie îîn justificarea concepţiei despre nivelul optim sau corect al
venitului dintr-o economie. (Punctul F îîn Fig. 4) Keynes consideraă caă venitul monetar
social şi nivelul şomajului sunt elemente corelate, presupunaî nd caă existaă un anumit
nivel al venitului social pentru care şomajul ar fi zero şi sub care echilibrul pieţei ar
fi atins cu un şomaj non-voluntar mai mare decaî t zero. Aceastaă situaţie de echilibru
cu şomaj non-voluntar este explicataă , îîn ultimaă instanţaă , îîn cadrul teoriei keynesiste
prin rigiditatea salariilor îîn termeni monetari.
Pentru a ilustra explicaţia keynesistaă a ciclului de afaceri, rolul conceptelor de
preferinţă pentru lichiditate sau tezaurizare şi de rigiditatea salariilor îîn
termeni monetari, dar şi soluţiile de prevenire sau remediile anti-crizaă , din
perspectivaă keynesistaă se va recurge la prezentarea tuturor acestor elemente
utilizaî nd urmaă toarele instrumente de analizaă : piaţa fondurilor îîmprumutabile
(„loanable funds market”), frontiera posibilitaă ţilor de producţie, piaţa muncii,
raportul dintre veniturile şi cheltuielile agregate la nivelul unei economii 1.
Concepţia despre dobaî ndaă a economistului J. M. Keynes bazataă pe concepţia
preferinţei pentru lichiditate este îîn contrast cu teoria fondurilor îîmprumutabile a
dobaî nzii („loanable fund theory of interest rate”), elaborataă de D. Robertson

1 Instrumentele de analiză şi reprezentare lor grafică sunt propuse de R. Garrison în


lucrarea Time and Money – The Macroeconomics of Capital Structure (Garrison, 2001).
Principalul avantaj al instrumentarului analitic şi de reprezentare propus de R. Garrison este de
acela de a oferi un cadru în care pot fi analizate comparativ mai multe abordări teoretice ale
ciclului economic şi crizelor.

38
(Garrison 2001, p. 139). Conform abordaă rii keynesiste, cererea şi oferta merg îîn
aceeaşi direcţie (Fig. 1) iar rata dobaî nzii raă maî ne neschimbataă , nefiind afectataă de
schimbaă rile care intervin la nivelul cererii şi ofertei de fonduri îîmprumutabile:
scaă derea cererii pentru fonduri îîmprumutabile nu poate conduce ceteris paribus la
scaă derea ratei dobaî nzii (cum este cazul, de pildaă , îîn teoria economicaă clasicaă şi îîn
cazul teoriei fondurilor îîmprumutabile a dobaî nzii), ci conduce la scaă derea
veniturilor, a economisirii şi a ofertei de fonduri îîmprumutabile; totodataă , datoritaă
preferinţei pentru lichiditate (a tezaurizaă rii), o creştere a economisirii nu poate
conduce la o creştere a ofertei de fonduri îîmprumutabile. Spre deosebire de
abordarea keynesistaă , conform teoriei fondurilor îîmprumutabile a dobaî nzii, o
creştere a cererii de fonduri îîmprumutabile conduce ceteris paribus la o creştere a
ratei dobaî nzii, iar o scaă dere a cererii conduce la scaă derea ratei dobaî nzii. Mutatis
mutandis o creştere a ofertei de fonduri îîmprumutabile conduce ceteris paribus la
scaă derea ratei dobaî nzii, îîn timp ce o scaă derea a ofertei conduce la creşterea ratei
dobaî nzii.
Totuşi teoria keynesistaă a dobaî nzii, bazataă pe conceptul preferinţei pentru
lichiditate admite variaţii ale ratei dobaî nzii (îîn speţaă creşteri ale ratei dobaî nzii)
datorate tezaurizaă rii speculative.
Graficul frontierei posibilitaă ţilor de producţie2, prezentat Fig. 2 ilustreazaă , de
asemenea, concepţia keynesistaă privind raportul consumul-investiţii dintr-o
economie, comparativ cu alte concepţii şi teorii economice. Frontiera posibilitaă ţilor
de producţie reprezintaă , îîn acest caz, „combinaţii sustenabile” ale consumului şi
investiţiilor îîntr-o economie” îîn condiţiile deplinei utilizaă ri a factorilor de producţie
(Garrison 2001, p. 44). Trecerea de la un punct la altul pe FPP relevaă o relaţie invers
proporţionalaă („trade off”) îîntre consum şi investiţii sau investiţii şi consum.
Combinaţiile consum-investiţii care se aflaă îîn interiorul frontierei indicaă o
„contracţie” a economiei şi implicaă existenţa şomajului şi a altor factori de producţie
disponibilizaţi. IÎn abordarea lui Keynes, scaă derea consumului nu conduce la
creşterea investiţiilor ci, dimpotrivaă , la scaă derea acestora (dataă fiind preferinţa

2 Conceptul de frontieră a posibilităţilor de producţie este utilizat de regulă în analiza


economică mainstream (Samuelson, Nordhaus 1998, p. 11) pentru a ilustra modul în care
producţia unui bun este corelată negativ cu producţia unui al doilea bun, în condiţiile rarităţii
resurselor (asumând din raţiuni de simplitatea modelului de analiză că în economie se produc
doar două bunuri).

38
pentru lichiditate) şi îîn consecinţaă la contracţie economicaă , la şomaj şi la utilizarea
suboptimalaă a resurselor.

Abordarea keynesistaă – recesiunea Abordarea keynesistaă – recesiunea


economicaă Teoria fondurilor îîmprumutabile
economicaă
a dobaî nzii i = rata dobaî nzii; I = investiţii; S =
C = consum; I = investiţii
economisire ieq = rata dobaî nzii de echilibru
Frontiera = nivelul maxim sustenabil al producţiei
Fig. 1 Piaţa fondurilor împrumutabile Fig. 2 Frontiera posibilităţilor de producţie
Sursa: R. Garrison, Time and Money, Routledge, 2001

Scaă derea investiţiilor, care are ca factor principal scaă derea „eficienţei
marginale a capitalului” şi ca factor agravant „preferinţa pentru lichiditate” are
consecinţe pe piaţa muncii: scaă derea cererii de forţaă de muncaă . IÎn accepţiunea
economiştilor clasici echilibrul pe piaţa forţei de muncaă ar putea fi atins prin
reducerea preţului muncii (a salariilor). IÎn acest punct se poate demonstra rolul ideii
de rigiditate a salariilor din cadrul teoriei keynesiste. IÎn concepţia lui Keynes, pe
piaţa muncii echilibru cu şomaj zero nu poate fi atins, tocmai datoritaă rigiditaă ţii
salariilor îîn termeni monetari. IÎn abordarea economiştilor clasici, coordonarea pe
piaţa muncii se produce la fel ca pe oricare altaă piaţaă prin creşterea/scaă derea
preţurilor (salariul fiind preţul factorului muncaă ) îîn funcţie de cererea şi oferta
pieţei. Dataă fiind rigiditatea salariilor asumataă de Keynes, apare aceastaă situaţie
ciudataă a economiei îîn echilibru dar cu şomaj mai mare decaî t zero3. (Fig. 3)

3
Chestiunea contestată de criticii teoriei keynesiste este însăşi existenţa rigidităţii
salariilor/preţurilor în termeni monetari pe piaţa liberă. Politicile salariului minim şi a rate
salariale prestabilite în anumite domenii (datorită presiunii unor grupuri de interese sau grupuri
profesionale) sunt intervenţii pe piaţa liberă, nu sunt rezultatul liberei competiţii pe piaţă. Ca

38
atare ideea keynesistă conform căreia piaţa în echilibru cu şomaj ar fi posibil într-o economie
fără intervenţie (fără controlul preţurilor sau salariilor) nu este întemeiată. (Hazzlit 1959, pp.
263-273)
IÎn accepţiunea lui Keynes, o economie este îîn echilibru atunci caî nd venitul
agregat (Y) corespunzaă tor acelei economii este egal cu suma consumului (C) şi
investiţiilor (I) totale.
Y = C+I (1)
Condiţia economiei îîn echilibru este reprezentataă îîn graficul din Fig. 4,
cunoscut şi sub denumirea „modelul crucii lui Keynes” („Keynesian Cross”). Conform
acestui model, venitul şi cheltuielile sunt elemente corelate: venitul creşte pe maă suraă
ce cresc cheltuielile (E). Cele douaă componente ale cheltuielilor (E) sunt consumul
(C) şi investiţiile (I). Dintre cele douaă , consumul (C) este considerat componenta
stabilaă , direct legataă de venit, iar investiţiile (I) componenta instabilaă , legataă indirect
de venit. Keynes presupune caă existaă un anumit nivel al venitului (F) care
corespunde ocupaă rii totale a forţei de muncaă îîntr-o economie. Pentru orice nivel al
venitului mai mic decaî t F (spre exemplu, F’) economia poate atinge echilibrul dar cu
şomaj mai mare decaî t zero. Reducerea investiţiilor datorate scaă derii „eficienţei
marginale a capitalului” are un rolul esenţial îîn declanşarea fluctuaţiilor economice,
conform teoriei keynesiste. Scaă derea investiţiilor îînseamnaă scaă derea venitului sub
nivelul necesar ocupaă rii depline a forţei de muncaă şi antreneazaă şi scaă derea
consumului.

38
Abordarea keynesistaă – recesiunea Abordarea keynesistaă – recesiunea
economicaă economicaă
W = Salarii E = Expenditures; Y = Income; C=
N = numaă rul de angajaţi Consum; I =
Investiţii;
F = Nivelul venitului la care şomajul este
zero
Fig. 3 Piaţa muncii Fig. 4 Venituri şi cheltuieli
Sursa: R. Garrison, Time and Money, Routledge, 2001

IÎn rezumat, explicaţia keynesistaă a crizelor porneşte de la supoziţia caă pe piaţaă


are loc un colaps brusc al investiţiilor sau o scădere bruscă a cererii pentru
bunuri de capital. Aceastaă scaă dere a investiţiilor conduce la o scaă dere a venitului,
care determinaă aşezarea economiei îîntr-o poziţie de echilibru cu şomaj mai mare
decaî t zero. O altaă supoziţie importantaă îîn teoria keynesistaă este aceea caă piaţa nu are
resorturi de autoreglare. IÎn primul raî nd, datoritaă rigidităţii salariilor a caă ror
scaă dere nu ar fi posibilaă astfel îîncaî t saă se realizeze o corelare a cererii şi ofertei pe
piaţa muncii la un salariu de echilibru mai mic. IÎn al doilea raî nd, datoritaă preferinţei
pentru lichiditate, Keynes presupune caă dobaî nda nu este influenţataă ceteris paribus
de creşterea sau scaă derea ofertei de fonduri îîmprumutabile. IÎn concepţia lui R.
Garrison, accentul principal îîn teoria keynesistaă cade pe ideea colapsului investiţiilor
îîn condiţiile scaă derii consumului. Chiar dacaă rata dobaî nzii ar scaă dea, investiţiile nu
ar fi îîncurajate pentru caă scaă derea consumului ar avea un efect contrar covaî rşitor.
(Garrison 2001, pp. 161-162). Scaă derea consumului sau problema „subconsumului”
are totuşi la bazaă şi preferinţa pentru lichiditate sau tezaurizarea. Scaă derea
consumului capaă taă o conotaţie negativaă îîn contextul teoriei keynesiste, iar
„subconsumul” devine astfel ţinta politicilor anti-crizaă , susţinute de pe poziţii
keynesiste.
Un aspect esenţial îîn explicarea crizelor economice din perspectivaă keynesistaă
este efectul spiralei recesioniste pe care se presupune caă îîl antreneazaă colapsul
brusc la nivelul investiţiilor. Scaă derea investiţiilor îînseamnaă o scaă dere a venitului
social, iar scaă derea venitului îînseamnaă , la raî ndul saă u, o scaă dere a cererii agregate, a
consumului. Scaă derea cererii pentru bunuri de consum conduce la o scaă dere a
cererii pentru bunuri de capital şi a investiţiilor, iar aceasta duce la o nouaă scaă dere a
venitului social ş.a.m.d. (principiul acceleratorului îîn sens recesionist). Conform
perspectivei keynesiste, economia prinsaă îîntr-o astfel de spiralaă recesionistaă nu are

38
resorturi interne de a ieşi din crizaă , iar intervenţia guvernamentalaă este necesaraă
ataî t pentru a preveni caî t şi pentru a soluţiona criza.

3. SOLUŢIILE ANTI-CRIZĂ ÎN ABORDAREA KEYNESISTĂ

Soluţiile anti-crizaă keynesiste sunt, evident, straî ns legate de explicaţia dataă


fluctuaţiilor şi crizelor economice. Recapitulaî nd, principala cauzaă declanşatoare a
crizei este, conform lui Keynes, colapsul la nivelul investiţiilor, scaă derea bruscaă a
cererii de bunuri de capital. Din perspectivaă keynesistaă , politicile anti-crizaă trebuie
saă previnaă intrarea economiei îîntr-o spiralaă recesionistaă sau saă stabilizeze şi saă
readucaă îîn zona de optimalitate economia intrataă îîn crizaă .
Remediile pot fi politici ataî t de ordin fiscal caî t şi monetar. Creşterea
cheltuielilor guvernamentale poate scoate economia din spirala recesionistaă ,
deoarece se presupune caă orice sporire a consumului conduce la o sporire mai mult
decaî t proporţionalaă a cererii de bunuri de capital şi investiţiilor (principiul
acceleratorului). Creşterea investiţiilor duce la o creştere a venitului social şi, îîn final,
la o creştere a cererii de bunuri de consum, apoi, la o nouaă creştere a cererii de
bunuri de capital, şi a investiţiilor.
Creşterea consumului şi investiţiilor readuc economia la nivelul optim al
venitului social, nivelul la care economia se aflaă îîn echilibru cu şomaj zero. (Punctul
M îîn Fig. 5 şi punctul F îîn Fig. 6, punctul B îîn Fig. 8).

38
Şomaj zero Creşterea venitului social prin politici fiscale
W = salarii E = Expenditures; Y = Income; C = Consum; I =
N = numaă rul muncitorilor Investiţii
Fig. 5 Piaţa muncii – ajustări prin policitici Fig. 6 Venituri şi cheltuieli - ajustări prin
fiscale şi monetare, abordarea keynesistă policitici fiscale şi monetare, abordarea
keynesistă

Sursa: R. Garrison, Time and Money, Routledge, 2001

Creşterea ofertei de fonduri îîmprumutabile prin Creşterea consumului şi a investiţiilor prin


politici monetare i = interest rate; ieq = equilibrium maă suri de politicaă fiscalaă şi monetaraă
interest rate C = consumption; I = investment
Fig. 7 Piaţa fondurilor împrumutabile – ajustări Fig. 8 Frontiera posibilităţilor de producţie –
prin policitici fiscale şi monetare, abordarea ajustări prin policitici fiscale şi monetare,
keynesistă abordarea keynesistă
Sursa: R. Garrison, Time and Money, Routledge, 2001

38
Rolul politicilor fiscale este central îîn teoria keynesistaă clasicaă , îîn timp ce
politicile monetare au un rol secundar. IÎn contextul teoriei keynesiste creşterea
ofertei de bani prin maă suri de politicaă monetaraă (expansiunea creditului) îîn
contextul crizei poate saă rezolve problema aşa numitei tezaurizaă ri speculative. IÎn
cazul Marii Depresiuni Economice din anii ‘29-’30, economiştii de orientare
keynesistaă au susţinut importanţa politicilor fiscale îîn raport cu cele monetare pe
parcursul crizei. Spre deosebire, economiştii monetarişti au susţinut dimpotrivaă ,
poziţia conform caă reia oferta monetaraă nu a fost suficient de mare pentru a face faţaă
contracţiei din timpul Marii Depresiuni din 1929. Cu toate aceştia, nici adepţii
keynesismului nu au optat îîn decadele care au urmat Marii Depresiuni Economice
pentru o politicaă monetaraă austeraă ; dimpotrivaă au promovat o politicaă a banilor
ieftini pentru a menţine o rataă scaă zutaă a dobaî nzii pentru îîmprumuturile
guvernamentale. (Friedman, 1968) (Friedman & Schwartz 2009).

4. CRITICI ALE ABORDĂRII KEYNESISTE A CICLULUI DE AFACERI ŞI


CRIZELOR ECONOMICE

4.1. Principiul acceleratorului


Una dintre principalele critici care a fost adusaă abordaă rii keynesiste a crizelor
se referaă la principiul acceleratorului, conform caă ruia o creştere a cererii pentru
bunuri de consum conduce la o creştere a cererii mai mult decaî t proporţionale de
mijloace de producţie. Principiul acceleratorului se bazeazaă pe supoziţia existenţei
unui raport fix îîntre producţie şi capital, îîntre cererea pentru bunuri de consum şi
mijloacele de producţie. Dar variaţiile la nivelul cererii pentru bunuri de consum nu
determinaă automat creşterea îîn raport fix a numaă rului utilajelor sau altor mijloace
de producţie. IÎn primul raî nd pentru caă este posibil şi practic de multe ori se îîntaî mplaă
ca mijloacele de producţie saă nu fie utilizate la maxim îîntr-o companie, iar îîn al
doilea raî nd pentru caă o creştere a producţiei de bunuri de consum se poate realiza
prin utilizarea diferitelor combinaţii de capital fix, capital variabil şi muncaă ,
combinaţia aleasaă de antreprenor depinzaî nd de structura preţurilor relative ale
bunurilor de capital îîn raport cu preţul de vaî nzare al bunului pe care îîl produce şi de
anticipaă rile pe care le are cu privire la evoluţia pieţei.
Totodataă , principiul acceleratorului este construit avaî nd la bazaă un model
economic mecanicist şi rigid – presupunaî nd reacţii automate ale antreprenorilor la

38
schimbaă ri externe. Creşterea cererii poate saă nu ducaă automat la creşterea
producţiei. Creşterea cererii pentru anumite servicii sau bunuri de consum este
relevataă pe piaţaă prin creşterea preţurilor respectivelor bunuri. Totuşi simpla
creştere a preţurilor bunurilor de consum poate saă nu conducaă la o creştere a
producţiei bunurilor sau serviciilor respective îîn condiţiile îîn care preţurile
factorilor de producţie care servesc la producerea acestora cresc mai rapid.
Antreprenorii aleg sau nu saă creascaă producţia analizaî nd structura preţurilor
relative ale factorilor de producţie şi ale preţurilor de vaî nzare ale bunurilor pe care
le produc. Rigiditatea şi mecanicismul modelului poate fi evidenţiat şi prin faptul caă
nu sunt luate îîn calcul anticipaă rile antreprenorilor. Antreprenorii aleg saă creascaă
producţia şi saă investeascaă mai mult îîn lumina anticipaă rilor pe care le au cu privire la
preţurile relative viitoare ale factorilor şi bunurilor care pot fi produse pe baza lor şi
nu îîn mod automat doar luaî nd la cunoştinţaă situaţia preţurilor istorice. (Rothbard
2000, pp. 63-65) (Huerta de Soto 2006, pp. 565-568)

4.2. Rigiditatea salariilor şi problema şomajului


O altaă criticaă care va fi menţionataă pe scurt îîn acest articol este cea referitoare
la rigiditatea salariilor îîn termeni monetari şi precum şi la soluţia keynesistaă pentru
problema şomajului.
Pe piaţa muncii, ca pe orice altaă piaţaă coordonarea cererii şi a ofertei se face
prin preţuri – îîn condiţiile ofertei scaă zute de locuri de muncaă îîn raport cu cererea
salariile scad. IÎn acest fel flexibilitatea salariilor contribuie la reducerea şomajului. IÎn
condiţiile crizei economie preţurile bunurilor îîn sectoarele afectate de crizaă au
tendinţa de a scaă dea şi la fel şi cele ale factorilor de producţie necesari producţiei
respectivelor bunuri, inclusiv a factorului muncaă . Menţinerea sau fixarea preţurilor
produselor la un nivel mai ridicat decaî t preţul la care se poate vinde pe piaţaă duce la
apariţia stocurilor de produse nevaî ndute. IÎn acelaşi sens, rigiditatea salariilor este
un factor al creşterii şomajului îîn condiţiile scaă derii ofertei de locuri de muncaă îîn
raport cu cererea. Principala criticaă ar fi aceea caă rigiditatea salariilor îîn termeni
monetari este favorizataă de reglementaă rile impuse pe piaţa muncii – de exemplu,
legislaţia prin care sunt fixate preţurile îîn anumite domenii şi salariile pentru
anumite categorii profesionale – îîn conjuncţie cu politici monetare inflaţioniste.
Ideea reducerii şomajului prin manevrarea inflaţiei (menţinerea ratei salariilor la
acelaşi nivel îîn termeni monetari şi reducerea lor îîn termeni reali prin erodarea
puterii de cumpaă rare via creşterea preţurilor) – soluţie favorizataă din perspectiva

38
teoriei keynesistaă – vine pe fondul unei pieţi a muncii reglementate îîn sensul
menţionat anterior. IÎn plus relaţia invers proporţionalaă dintre inflaţie şi şomaj s-a
dovedit a nu fi o regulaă , mai ales îîn anii ’70 caî nd îîn multe ţaă ri ataî t inflaţia caî t şi
şomajul au atins niveluri ridicate (situaţie cunoscutaă şi sub denumirea de stagflaţie).
(Rothbard 2000, pp.42-47); (Rothbard 2006, pp.174-176)

4.3. Problema sub-consumului


Problema sub-consumului (care îîn contextul teoriei keynesiste poate fi
considerataă îîntr-o anumitaă maă suraă similaraă cu problema supraproducţiei) are la
bazaă observaţia de netaă gaă duit – caă recesiunile şi crizele economice se caracterizeazaă
prin stocuri nevaî ndute, şomaj etc. Totuşi a caracteriza aceastaă situaţie de fapt
(stocuri nevaî ndute, şomaj) ca supraproducţie sau sub-consum nu este justificat
pentru caă , îîn fond, pe piaţaă oferta şi cererea nu au un nivel prestabilit (şi nici maă car o
evoluţie prestabilitaă sau corectaă ) ci variazaă tot timpul îîn funcţie de preferinţele
consumatorilor, rolul antreprenorilor fiind acela de a anticipa caî t şi ce saă fie produs
pe piaţaă . Situaţia de sub-consum ar avea sens dacaă s-ar admite caă existaă un nivel
optim al consumului, altul decaî t cel anticipat pas cu pas pe piaţaă de antreprenori.
Dar aceastaă supoziţie nu poate fi justificataă . Aşadar mai adecvat ar fi saă se admitaă
faptul caă situaţia stocurilor nevaî ndute reflectaă de fapt o lipsaă de coordonare îîntre
cerere şi ofertaă .
IÎn fapt, produsele raă maî n îîn stoc nevaî ndute pentru caă preţul acestora este
considerat prea mare de caă tre consumatori; la un preţ mai scaă zut produsele ar putea
fi vaî ndute, dar producaă torii probabil ar fi suferi pierderi, deoarece costul factorilor
de producţie pentru care antreprenorii au licitat ar depaă şi veniturile din vaî nzaă ri. Se
poate spune mai curaî nd caă anticipaă rile antreprenorilor privind preţul de vaî nzare al
bunurilor produse au fost prea optimiste. IÎn cazul acesta problema explicaă rii
recesiunii sau crizei se reduce îîn fond la explicarea erorilor generalizate ale agenţilor
economici din perioada anterioaraă crizei.
Teorii alternative ale ciclului economic se axeazaă pe explicarea erorilor
antreprenoriale generalizate din perioada anterioaraă crizei. Astfel conform teoriei
austriece clasice a ciclului de afaceri şi crizelor (Ludwig von Mises) erorile
generalizate şi recurente ale antreprenorilor îîn deciziile investiţionale sunt legate de
un factor instituţional şi de politicaă monetaraă – expansiunea creditului îîn condiţiile
sistemului bancar cu rezerve fracţionare. IÎn aceste condiţii, cu mijloacele productive

38
existente sunt puse îîn mişcare mai multe proiecte de investiţii decaî t ar putea fi îîn
ultimaă instanţaă susţinute.

BIBLIOGRAFIE:
1. Evans, Anthony J. and Baxendale, Toby (2008) “Testing Times for Central
Banks – Is there Room for Austrian Ideas at the Top Table?”, Economic Affairs, Vol. 28,
Issue 4, pp. 36-41, December 2008.
2. Friedman, Milton (1968), “The Role of Monetary Policy” in The American
Economic Review, Vol. 58, No. 1 (Mar., 1968), pp. 1-17.
3. Friedman, Milton şi Scwartz Anna J. (1963), „Money and Business Cycles”,
Review of Economics and Statistics, February, 32-64.
4. Friedman, Milton şi Scwartz, Anna Jacobson (2009) The Great Contraction,
Princeton University Press, pp. 32-64
5. Garrison, Roger (2001), Time and Money – The Macroeconomics of Capital
Structure, Routdlege.
6. Hazlitt, Henry (1959), The Failure of New Economics – An analysis of the
Keynesian Fallacies, Van Nostrand.
7. Hutt, W. H., A Rehabilitation of Say’s Law, Ohio University Press: Athens, 1974.
8. Huerta de Soto, Jesus (2006), Money, Bank Credit and Economic Cycles, Ludwig
von Mises Institute.
9. Keynes, John Maynard (2006), The General Theory of Interest, Employment
and Money, Atlantic Publishers & Distributors.
10. Lucas, R.E., Jr. (1972), “Expectations and the Neutrality of Money,” Journal of
Economic Theory, 4, 103-124.

38
11. Rothbard, M. N. (2000), America’s Great Depression, Ludwig von Mises
Institute.
12. Rothbard, M. N. (2006), “Inflation and the Business Cycle: The Collapse of the
Keynesian Paradigm” in For a New Liberty, Ludwig von Mises Institute.
13. Snowdon, Brian and Vane, Howard R. (2005), Modern Macroeconomics – Its
Origin, Development and Current State, Edward Elgar.
14. Paul A. Samuelson, William D. Nordhaus (1998), Economics, ediţia a 16-a, The
Mc Graw – Hill Companies, Inc.
15. White, William (2009), „Modern Macroeconomic is son the Wrong Track”,
Finance & Development, December 2009, Vol. 46, No. 4.

38