S-a stins viaţa falnicei Veneţii,

N-auzi cîntări, nu vezi lumini de baluri;

Pe scări de marmură, prin vechi portaluri,
Pătrunde luna, înălbind păreţii.

Okeanos se plînge pe canaluri…

El numa-n veci e-n floarea tinereţii,
Miresei dulci i-ar da suflarea vieţii,
Izbeşte-n ziduri vechi, sunînd din valuri.

Ca-n ţintirim tăcere e-n cetate,

Preot rămas din a vechimii zile,
San-Marc sinistru miezul nopţii bate.

Cu glas adînc, cu graiul de Sibile,

Rosteşte lin în clipe cadenţate:
„Nu-nvie morţii – e-n zadar, copile!
.

Sonetul Venetia este unul dintre textele poetice exemplare pentru ceea ce inseamna asimilare organica a
influentelor, fenomen despre care Eugen Ionescu (in articolul "Cu ocazia unor traduceri de Emil Gulian",
publicat in Vremea, nov., 1937) scria: "Nu numai rasele se asimileaza, ci si literaturile. Trebuie insa ca aceasta
hrana spirituala sa nu produca indigestie, sa fie intr-adevar asimilata. Daca influentele nu intra in noul organism,
fructificandu-1 si facand una cu el, atunci sau ele sunt nepotrivite, sau organismul nu poate primi nimic si va
muri de inanitie. Nimeni nu se poate hrani din propria substanta. Literaturile vii au nevoie de hrana literaturilor
straine". intreaga creatie eminesciana ilustreaza, in mod genial, asimilarea creatoare a unor influente venite din
arii culturale diverse: vechi-indiene, greco-romane clasice, europene, reprezentand diferite epoci si curente de
gandire (mai ales germanE). Influentele, de netagaduit, au "fructificat" organismul creator al poetului in asa
masura incat orice element receptat din afara a primit, sub geniul sau, splendori nesabuite. E ceea ce s-a
intamplat si cu textul lui Cajetan Cerri, devenit, in Venetia, un sonet purtand amprentele eminescianismului,
adica ale unei viziuni si expresii inconfundabile. Eminescu s-a redescoperit, intr-un fel, pe sine, cu ajutorul
acestui text, adus la inaltimea gandirii si puterii sale de expresie, in pofida faptului ca ultimul vers, cum remarca
G. Calinescu, "e o simpla traducere". De altfel, este, de-acum, un truism a afirma ca o traducere poetic-
valoroasa este, de fapt, o noua creatie, ceea ce si Eminescu a realizat din Venedig de Cerri.

Venetia e un sonet impregnat de accentele specifice creatiei poetice eminesciene, care il indeparteaza de textul
lui Cajetan Cerri. Notele originale sunt de cautat, mai intai, in atmosfera generala degajata, care este aceea data
de problematica grava, de natura filosofica, privind existenta, intalnita in cele mai profunde texte ale poetului,
problematica modelata poetic potrivit sensibilitatii si darului sau expresiv. in fapt, care ar fi elementele specific
eminesciene intalnite in acest text ?

in primul rand, am consemna, in acest sens, relatia de natura filosofica nomen -fenomen, bine cunoscuta de
Eminescu din scrierile kantiene, sugerata, artistic, de relatia Okeanos - Venetia, din planul elementelor de
figuratie. Existenta numenala, Okeanos, e un fel de lucru in sine, esenta ascunsa a tuturor lucrurilor - "El numa-
n veci e-n floarea tineretii" - pe cand Venetia, existenta fenomenala e trecatoare, ca si omul care a zidit-o. Tema
este intalnita, la fel de clar exprimata, si in alte poezii, precum Revedere (unde codrul, personificare a
nomenului, spune: "numai omu-i schimbator,/Pe pamant ratacitor,/Iara noi locului ne tinem,/Cum am fost asa
ramanem") si Ce te legeni (unde codrul este supus scurgerii timpului: "De ce nu m-as legana,/Daca trece vremea
mea! ").
Motivul semnalat se impleteste, devine inseparabil de motivul curgerii ireparabile a timpului. in creatia
eminesciana, problema temporalitatii e prezenta in intreaga ei complexitate, fiind tratata in spiritul unor idei
preluate din diferite surse. Timpul constituie tema centrala a creatiei lui Eminescu; poetul o transfigureaza,
uneori, preluand accente din filosofia veche indiana, reflexe din filosofia greaca veche, alteori idei de sorginte
idealist-germana, sau de natura mistic-religioasa, in acest ultim caz, fiind implicat insusi sentimentul sau
religios, nascut, mai cu seama (cum spune Rosa Del Conte, in Eminescu sau despre absolut, Dacia, Cluj-
Napoca, 1990, p. 135), "din admiratia estetica a infinitului si a imensului". Religiozitatea sa fiind "una de
amprenta platonica, gata mereu sa se exprime ca o contemplare senina si ca o tainica uluire", intalnim, astfel,
referiri la: un timp etern, absolut, transcendent, nepieritor, mai mult sau mai putin similar cu conceptul de
eternitate din filosofia vedica si din aceea a Upanisadelor (cand "Umbra celor nefacute nu-ncepuse-a se
desface,/Si in sine impacata stapanea eterna pace" ; "pe cand fiinta nu era, nici nefiinta" -Scrisoarea I); un timp
cosmic, circular, incepand cu impulsul vital ("Dar deodat-un punct se misca cel dintai si singur. Iata-1/cum din
haos face muma, iara el devine TataL); si un timp uman, istoric, al devenirii, relativ ("De atunci si pana astazi
colonii de lumi pierdute/Vin din sure vai de chaos pe carari necunoscute - Scrisoarea I). in Venetia, intalnim
imaginea stinsa a falnicei cetati, fara cantari, fara lumini de baluri, incremenita intr-o tacere de "tintirim", ceea
ce sugereaza ideea efemeritatii existentei istorice, supusa timpului relativ al devenirii umane. Okeanos este
imaginea prin care se sugereaza timpul absolut in ipostaza trecerii in temporalitatea cosmica, aceea a rotirii, a
miscarii circulare infinite. Principalele elemente de figuratie poetica sunt luate, ca in multe alte poezii ale lui
Eminescu, din mitologie. Okeanos personifica, in mitologia greaca, marile ape, mai apoi, Oceanul Atlantic;
Okeanos era cel mai mare dintre titani, fiul lui Uranus si al Gaei, din unirea lui cu sora sa Tethys nascandu-se
Oceanidele. Structura mitului implica deja ideea ca Okeanos ar fi o zeitate intermendiara intre timpul absolut
(UranuS) si cel relativ (OceanidE). Sunetul, ritmic, al "valurilor", care izbesc in zidul cetatii, mentine
temporalitatea umana, imperturbabil, sub zodia efemeritatii. Valurile reprezinta o metafora pentru iterativi-tatea
miscarilor ciclice ale timpului cosmic (imagine recurenta in lirica eminesciana, cum se poate vedea, spre
exemplu, si in Dintre sute de catarge: "Ne nteles ramane gandul/Ce-ti strabate canturile,/Zboara vecinie,
inganandu-1/Valurile, vanturile"). Vocea misterioasa a timpului cosmic, implacabil prevestitoare a lugubrului
adevar--sentinta "Nu-nvie mortii - e-n zadar, copile" este personificata, in Venetia, in "graiul de Sibile". Sibilele
erau femei inzestrate cu darul profetiei. Una dintre ele, Sibila din Cumae, Italia, pe vremea lui Tarquinius
Superbus, i-a oferit acestuia "cartile sibiline", in care erau adunate toate oracolele. Iar cel care rosteste, "cu glas
adanc", in grai sibilinic, profetia mortii tuturor celor ce apartin temporalitatii umane, este San Marc. San Marc
este numele turnului din piata omonima a vechii Venetii, unde se afla si un orologiu. in poezia lui Eminescu,
turnul, personificat in "preot ramas din a vechimii zile", reprezinta imaginea cronologiei umane, limitata, deci
masurabila, si sugereaza deprimanta efemeritate a existentei omului (a aparenteloR).

in imagistica poeziei, intalnim si alte elemente specifice liricii eminesciene : luna si "mireasa dulce",
textualizand motive afine problematicii timpului si, implicit, a mortii. Luna, cu lumina ei irizata in nuante de
clar-obscur, patrunzand "pe scari de marmura, prin vechi portaluri", "inalbind paretii" (martori ai unei vieti
falnice, acum stinsE), potenteaza, poetic, cu accente de mister romantic (similar celui degajat de lirica
ruineloR), ideea curgerii ireparabile a timpului fenomenal, secondata de melancolie. Metafora "mireasa dulce",
care aminteste de "ingerul cu fata cea pala", de "sfanta regina" din Mortua est (ipostaziind o viata apusA),
sugereaza, in Venetia, existenta umana (supusa implacabilei trecerI), pe care Okeanos, temporalitatea cosmica,
ar dori s-o reinvie ("Miresei dulci i-ar da suflarea vietii"). Tacerea de "tintirim" introduce motivul mortii, strans
legat de timpul uman (istoriC) al devenirii intru devenire (C. NoicA). Moartea apare, ca in majoritatea poeziilor
lui Eminescu, drept devoratoare uzura a lumii fenomenale, al carei tel e trecerea dincolo de cercul fatalei
iteraritati: "Ca vis al mortii-eterne e viata lumii-ntregi", mai spune poetul, ceea ce, cu alte cuvinte, ar insemna ca
moartea este visul existentei aparente, fenomenale, ca aceasta existenta tinteste spre absolut, spre eternitatea
stagnanta, imobila (un fel de nirvana budistA). "Nu-nvie mortii - e-n zadar, copile! ", rosteste solemn, San Marc
peste Venetia, ceea ce, tinand seama de contextul intregii lirici eminesciene, ar putea insemna ca temporalitatea
fenomenala (istorica, relativA) nu-si afla scopul in sine insasi, ci ca prin poarta mortii ea tinde sa intre in timpul
cerului, ca ea incearca sa iasa din curgerea navalnica a devenirii si sa patrunda in timpul duratei cosmice, in
vecinatatea timpului etern, astfel ca Eminescu, in spiritul gandirii eleniste, pare a identifica timpul, durata
eterna, cu Aionul, un Timp-demiurg, care face lumea, iar lumea este in el (vezi Rosa del Conte, op. cit.).

Avertismentul implicat in versul sententios din finalul sonetului poate fi interpretat insa si altfel, confirmandu-
se astfel adevarul ca opera de arta e iminenta unei revelatii care nu se produce (BorgeS). Ar putea fi interpretat,
spre exemplu, in spirit cioranean (vezi Singuratate si destiN), in sensul ca devenirea demonica a formelor vietii
fenomenale nu rezulta din determinante exterioare, ci din determinante interioare, ea fiind dovada unei
insuficiente launtrice, a imposibilitatii de a-si gasi un echilibru intern, ca proces imanent, fara nici un un
transcendent, explicand asadar de ce viata nu se poate mentine decat distrugandu-se, de ce continuturile si
formele vietii sunt supuse relativitatii, de ce ele sunt instabile si inconsistente. Dar textul acestei poezii trebuie
interpretat prin raportare la ansamblu, tinand seama de sistematologia problematicii timpului, in intreaga ei
complexitate, asa cum apare ea, nuantat si, uneori, contradictoriu. Procedand astfel, putem simti, citind sonetul
Venetia, acea dubla neliniste (despre care vorbea si Rosa del ContE): a existentului suspendat in Timp si a
Timpului implicat in inima existentului, neliniste care freamata in intreaga lirica a marelui nostru poet, insotind
indicibila melancolie ce-i este atat de specifica.

Revenind, in alt context de idei, asupra poeziei Venetia, in Principii de estetica, G. Calinescu scrie: "Venetia lui
Eminescu e aproape o traducere dupa un sonet al unui obscur poet austriac, Caetano Cerri. Ne intrebam: putem
vorbi de o poezie originala sau de o simpla traducere? Chestiunea e complexa, avand in vedere ca traducerile
insesi se socotesc ca opere de interpretare, de re-creatie". Si, in continuare, in locul unui raspuns transant, face o
spectaculoasa eschiva, in genul sau caracteristic: "Totul ramane dar la aprecierea criticului de valoare".

Eminescu a gasit, in Venedig de Cajetan Cerri, motive familiare universului sau poetic (timpul, viata, moartea,
mituri stravechI), carora le-a imprimat inconfundabila amprenta a propriei viziuni, intr-o expresie poetica plina
de armonie, realizand nu o "simpla" traducere, ci o noua creatie, cu nimic inferioara celorlalte sonete ale sale, o
autentica poezie, care, ca si celelalte texte, ne provoaca o stare emotional-reflexiva, in masura sa se proiecteze
in profunzimile sufletului nostru, pana la a-1 confrunta cu fiinta si destinul. Acesta este, de fapt, si semnul
creatiei adevarate.