Sunteți pe pagina 1din 5

Anglia şi problema aderării României la Tripla Alianţă

Prevederile tratatului de la Berlin au fost primite cu răceală şi resentiment în România,


pierderea sudului Basarabiei fiind interpretată ca o încălcare a suveranităţii naţionale. Drept
urmare, Rusia a devenit din nou, atât în ochii guvernului cât şi în cei ai opiniei publice,
inamicul public numărul unu, cel care îşi înşela aliatul după ce se folosise de el în război. În
condiţiile slăbiciunii franceze de după 1871 şi ale interesului Marilor Puteri occidentale
pentru Balcani, singurele ţări care puteau reprezenta o contrapondere faţă de expansionismul
rus erau Germania şi Austro-Ungaria. Congresul de la Berlin a rezolvat așadar parțial și
provizoriu �Problema Orientală�, în avantajul unor Mari Puteri ( Austro-Ungaria și
Anglia), în detrimentul altora (Rusia) și ținând prea puțin cont de aspirațiile legitime ale
statelor din sud-estul Europei. Acest lucru se va reflecta în redeschiderea unor neînțelegeri ale
acestei probleme în perioada imediat următoare reuniunii internaționale menționate, finalizate
unele din ele prin acorduri între părțile litigioase, altele prin confruntări militare[1]. Țările
mici independente sau autonome din sud-estul Europei au continuat să fie obiectul
expansiunii Marilor Puteri europene, în primul rând a Rusiei, Austro-Ungariei și Germaniei.
România, desigur, n-a rămas în afara acestor influențe și interferențe de rivalități[2]. Tensiuni
au existat şi în raporturile cu Austro-Ungaria. Acestea erau cauzate de situaţia românilor din
Transilvania unde a avut loc procesul de deznaţionalizare forţată.
După 1878, s-a constituit un nou echilibru politic și strategic. Germania și-a adjudecat
rolul de arbitru al Europei. Vreme de aproape 20 de ani, Bismarck a reușit să asigure
supremția acesteia și să evite ciocnirea dintre cele două rivale principale, Rusia și Austro-
Ungaria[3].

n. 1 aprilie 1815, d. 30 iulie 1898


Experiențele din timpul Războiului de Independeță și de la Congresul de la Berlin l-au
făcut pe Regele Carol, precum și pe politicieni să înțeleagă pericolele urmării unor obiective
de politică externă ce nu se bucurau de sprijinul uneia sau mai multora dintre Marile Puteri. Ei
erau convinși că doar aderarea la un sistem de alianțe putea să promoveze interesele de
politică externă ale țării și să ofere protecția împotriva presiunilor din afară. Astfel au ajuns la
hotărârea de a lega țara de una din Marile Puteri. Examinând posibilitățile unei alianțe
durabile, puternice, Regele și Brătianu respingeau parteneriatele slabe. Vecinii mici ai
României ofereau posibilitatea unei alianțe regionale având interese similare. Bulgaria era
însă nepregătită și intrase în sfera de influență rusă. Serbia era și ea slabă și se legase de
Austro-Ungaria printr-un tratat la 1881[4] .
În mod tradițional, orientarea românilor s-a îndreptat spre Franța. Literatura și cultura
franceză se bucurau de un prestigiu enorm, iar mulți lideri politici studiaseră în Franța.
Atitudinea diplomației franceze față de România la Congresul de la Berlin și decizia acesteia
de a se număra printre ultimele trei state care i-au recunoscut independența au micșorat
entuziasmul față de ea. Decisivă a fost însă perceperea faptului că Franța era izolată din punct
de vedere diplomatic, deci incapabilă să aducă avantaje semnificative unei alianțe.
Politicenii români, în special liberalii, și populația în general considerau Rusia un
dușman ce nu putea fi considerat un candidat prea serios pentru o alianță. Relațiile româno-
ruse în perioada 1878-1883 au fost tensionate. Această stare a fost accentuată de problemele
ridicate de St. Petersburg imediat după Congresul de la Berlin, printre acestea fiind și trasarea
frontierei sudice a Dobrogei (granița româno-bulgară) cu scopul de a include România în sfera
ei de influență și dominație.
Despre o alianță româno-britanică nici nu putea fi vorba. Cauzele acestei imposibilități
trebuie căutate atât în așezarea geografică a celor două țări, cât și în politica externă a Marii
Britanii. În epoca victoriană Anglia era un puternic stat insular și un uriaș imperiu colonial.
Deși capacitatea sa economică și militară fusese întrecută de aceea a Germaniei și a S.U.A.,
totuși Regatul Unit rămânea în continuare o Mare Putere, dispunând la acea dată de cea mai
mare și mai puternică flotă comercială și militară, dar și cel mai întins imperiu colonial[5].
Guvernele liberal și conservator, conduse de W.E. Gladstone și marchizul de Salisbury, au
acordat prioritate laturilor maritimă și colonială ale politicii externe britanice rezervând un rol
secundar problemelor continentale. Referitor la aspectul continetal, se avea în vedere ocrotirea
pozițiilor comerciale avantajoase deținute în Orientul Apropiat și în Sud-Estul Europei. Erau
vizate Constantinopolul și Strâmtorile, România, Serbia și Grecia, principatul autonom al
Bulgariei, state unele dunărene și altele cu ieșire la Marea Neagră. Acestea reprezentau zone
economice și strategice extrem de importante râvnite în egală măsură de cele două imperii
rivale, habsburgic și țarist. Spre deosebire de Rusia și Austro-Ungaria, care concepeau planuri
expansioniste, vizând cucerirea cu forța armată și înglobarea în sfera de influență și dominație
a acestei regiuni, în care era inclusă și România, Anglia nu dorea altceva decât păstrarea
intactă a avantajelor și privilegiilor comerciale deținute. Era clar că Anglia la fel cum nu ar fi
încercat să atace și să înrobească România, tot așa nu ar fi sărit în ajutorul nostru dacă am fi
fost atacați de Rusia sau Austro-Ungaria, chiar dacă oamenii politici sau diplomații englezi au
asigurat Bucureștiul de sprijinul lor în cazul unor agresiuni rusești. Interesele strict
comerciale ale Angliei la Dunărea de Jos și Marea Neagră nu erau suficient de puternice
pentru ca acest stat să se gândească la a le apăra cu forță armată și deci, implicit, la o alianță
politico-militară, antirusă, cu România[6]. Autoriățile de la București au realizat faptul că
România nu se putea baza pe o alianță pe plan politico-militar cu Anglia.
În ceea ce privește Italia, deși aceasta manifestase oarecare simpatii față de poporul
român, dorințele prea mari de expansiune în raport cu puterile ei au fost cele care au îngrijorat
din punct de vedere al securității România[7].
Deși România avea resentimente păstrate de la Congresul de la Berlin, când Germania
insistase ca independența să fie condiționată de acordarea egalității civile evreilor, atât liberali
cât și conservatorii s-au pronunțat în favoarea unei alianțe datorită puterii sale economice și
militare. Alianța cu Germania prezenta însă inconvinientul major că ea însemna automat
alianța cu Austro-Ungaria, aliata Germaniei din 1879.
Cu Austro-Ungaria relațiile erau încordate și cu perspective minime de îmbunătățire.
Starea tensionată dintre cele două țări se datora atitudinii pe care o adoptase Austro-Ungaria
în problema Dunării dar și situației românilor din teritoriile ocupate, politica de maghiarizare
forțată a autorităților de la Budapesta față de românii transilvăneni.
Politicienii români au găsit în Tripla Alianță (Germania, Austro-Ungaria și Italia)
avantajele economice pe care le căutau. Relațiile comerciale ale Românie cu Austro-Ungaria
și Germania erau destul de dezvoltate. Cerealele și vitele românești se îndreptau spre
piețele din Europa centrală, care, la rândul lor, ofereau o mare parte a importului românesc de
produse industriale[8].
În 1879 Germania realizase alianța cu Austro-Ungaria. Tratatul Triplei Alianțe între
Austro-Ungaria, Germania și Italia a fost semnat la Viena la 20 mai 1882 de către
reprezentanții celor trei țări : contele Kálnoky, prințul Reuss și baronul Robilant. Conform
tratatului încheiat, cele trei mari puteri se angajau să colaboreze pe plan economic și politic și
să-și acorde ajutor militar în cazul în care Italia sau Germania ar fi atacate de Franța, în cazul
în care unul din semnatari s-ar afla în război cu alte două mari puteri nesemnatare. Odată cu
semnarea Tratatului Triplei Alianțe, sistemul conceput de Bismarck pentru încercuirea Franței
și intimidarea Rusiei s-a încheiat. Pentru a evidenția faptul că Tripla Alianță era îndreptată
numai împotriva Franței și Rusiei, la 28 mai 1882 reprezentanții celor trei puteri semnatare au
adoptat la Viena o Declarație în care se stipula că tratatul nu era în nici un caz îndreptat
împotriva Angliei[9]. Aderarea României la Tripla Alianță a luat forma unui tratat bilateral cu
Austro-Ungaria, semnat la 30 octombrie 1883. Noii aliați au fost de acord să-și vină reciproc
în ajutor în cazul în care unul dintre ei era atacat de Rusia, cu toate că aceasta din urmă nu era
menționată, și au promis că nu vor adera la nici o alianță îndreptată împotriva unuia dintre ei.
Germania a aderat la această înțelegere în aceeași zi printr-un act separat[10].
Semnarea Tratatului de alianță a României cu Puterile Centrale (18/30 octombrie
1883) a reprezentat o garanție pentru statul român, aflat în curs de consolidare, a evitat
izolarea politică și eventualitatea realizării unei înțelegeri ruso-austriece pe seama ei[11].
În legătură cu opțiunea politicii externe a României la 1883 trebuie clarificată
conotația expresiei de aderare la Tripla Alianță. Este de reținut faptul că România nu a aderat
la un tratat al Triplei Alianțe. Ea a aderat la sistemul politico-militar al acesteia și nu în toate
implicațiile lui.
Orientarea politicii externe românești spre o apropiere față de Germania și Austro-
Ungaria, a fost apreciată de White (agentul diplomatic și consulul general al Angliei la
București), care sesizase încă de la 3 noiembrie 1879 atitudinea profund anti-ruesească a
clasei politice românești, ca având mai multe șanse decât o eventuală alianță cu Rusia. Acesta
telegrafia Foreign Office-ului că � problema viitoarelor alianțeafectează desigur România
într-un grad considerabil, iar șansele unei preferințe pentru Austria și Germania în dauna
Rusiei sunt foarte posibile și au găsit un ecou favorabil în rândul membrilor
Cabinetului�[12].
În rapoartele din 12 și 14 martie 1880, referindu-se la vizita lui I.C. Brătianu la Berlin
și semnificațiile acesteia pentru politica externă a României, White observă orientarea tot mai
clară a factorilor de decizie din această țară către alianța cu Puterile Centrale. �Motivul
declarat oficial- arăta el în raportul confidențial din 12 martie- al vizitei primului ministru în
capitala Germaniei este necesitatea de a stabili noi puncte în legătură cu căile ferate
cumpărate de Stat, dar nu există nici o îndoială că în realitate rațiuni politice importante se
află în spatele ei� [13].
Renunțând la postura de observator, White, își exprimă propriul punct de vedere,
favorabil alianței României cu Puterile Centrale prin raportul secret din 14 mai în care declara
: �Deoarece Austria a dat în mod repetat dovezi ale sincerei ei dorinți de a promova
interesele acestui Pricipat și de a-l vedea garantat împotriva influenței și intrigilor rusești și
acum, când Germania este una cu Austria în ceea ce privește politica ei în Țările Balcaniceă,
îmi imaginez că dorința dlui Brătianu de a stabili relații mai intime cu aceste țări merită să
fie aprobată ˝[14].
În documentul datat 16 noiembrie 1883, din care redăm doar fragmentele referitoare la
politica externă a României, White nota:
�De la sosirea mea în această țară, la începutul anului 1878, și multă vreme după
aceea, nu a fost niciodată un asemenea calm politic în România cum este acum.[...]
În locul constantei hărțuieli între această țară și Austro-Ungaria, încrederea
reciprocă se pare că s-a instalat, atenția Rusiei fiind atrasă de evenimentele din Bulgaria și
Serbia iar acestui regat fiindu-i astfel permis un răgaz pentru a-și trage sufletul�[15] .
White a văzut apropierea tot mai clară a României de Austro-Ungaria și Germania. El
a realizat în același timp imposibilitatea intrării României în sfera de influență a Rusiei.
Interesele Angliei, în primul rând comerciale, dar și geostrategice, în țara noastră și în sud-
estul Europei și în Balcani nu mai erau amenințate, iar aderarea României la Tripla Alianță nu
le afecta câtuși de puțin. O Românie în sfera de dominație a Puterilor Centrale nu reprezenta
un pericol pe nici un plan pentru Marea Britanie, în timp ce transformarea ei într-un stat satelit
al Rusiei da. Anglia, ale cărei interese coloniale în Asia și Africa erau primordiale, nu a
manifestat un interes deosebit spre sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, pentru
România.

[1] Andrei Al. Căpușan, Evoluția relațiilor româno-britanice,vol. I, București, Editura


Albatros, 2003, p. 216.
[2] Ș.R. Zoner, România și Tripla Alianță, Editura Științifică și enciclopedică, București,
1979, p.5.
[3] Gh. Platon, România în jocul politic al Marilor Puteri, în �Analele Bucovinei�, Editura
Academiei Române, București, 1995, p. 244.
[4] Keith Hitchins, România 1866-1947, Editura Humanitas, București, 1998, p. 145.
[5] Andrei Al. Căpușan, op. cit., vol. II, p.137.
[6] Ibidem .
[7] R. Zoner, op. cit., p. 27.
[8] I. Agrigoroaiei, V. Cristian, România în relațiile internaționale 1699-1939, Editura
Junimea, Iași, 1980. p. 431.
[9] Ș.R. Zoner, op. cit., p. 29.
[10] Keith Hitchins, op.cit., p. 149.
[11] V. Cristian, Romanian-English Relations during the Congres of Berlin, în Anglo-
Romanian relations after 1821, Iași, 1983, p. 259.
[12] Arhivele Naționale, Microfilme Anglia, r. 123, P.R.O.F.O. 104/8, f. 140-142. White către
Salisburry, raportul din 3 noiembrie 1879.
[13] Ibidem, r.126, P.R.O. F.O. 104/13, f.183-185. White către Salisburry, raportul din 12
martie 1880.
[14] Ibidem, f.187�190. White către Salisburry, raportul din 14 martie 1880.
[15] Ibidem, r. 136, P.R.O.F.O. 104/33, f. 234-235. White către Granville, raportul din 3
noiembrie 1879.