Folosirea produselor şi a mijloacelor de întreţinere şi înfrumuseţare a aspectului exterior al

individului este în zilele noastre aşa de integrată în viaţa cotidiană atât a femeilor, cât şi a
bărbaţilor, aşa de la sine înţeleasă, aşa de în firea lucrurilor, încât o pledoarie, astăzi, în favoarea
cosmeticii este cu totul inutilă. Cosmeticele se folosesc pe scară largă, nu mai este nevoie de niciun
îndemn pentru aceasta.

Nu este însă de prisos să vedem care a fost drumul parcurs de cosmetică din cele mai vechi timpuri şi
până la noi, ce datorăm înaintaşilor noştri în materie de cosmetică. Vom constata că le datorăm, dacă
nu totul, oricum, enorm de mult:cosmetica din zilele noastre pare o variantă adusă la zi a celei din
antichitate.

Cu aproape două milenii în urmă, împăratul şi filozoful roman Marc Aureliu spunea că aspectul
exterior al omului este “cea mai bună scrisoare de recomandare a lui“. Or, în compunerea acestui
aspect exterior cosmetica ocupa un loc cât se poate de important.

Dovezile de care dispunem atestă că mijloacele de înfrumuseţare erau larg folosite în Egiptul antic.
Acolo au fost descoperite numeroase reţete de preparate cosmetice, ale căror texte sunt adesea
sculptate în pereţii templelor, căci aromatele, cremele şi vopselele pentru faţă erau destinate în
primul rând preoţilor care oficiau slujbele religioase. Operele de artă ale vechilor egipteni ajunse
până la noi, în primul rând desenele, dar şi unele obiecte de ritual funerar, ne ajută să ne facem o
idee mai exactă cu privire la cosmetica din ţara faraonilor în comparaţie cu acelaşi fenomen din alte
civilizaţii antice.

Descoperim astfel că tocmai de atunci şi de acolo, din Egiptul antic, provine împărţirea oamenilor în
persoane cu pielea albă şi indivizi bronzaţi, negricioşi, împărţire çare a durat aproape până în zilele
noastre. Într-adevăr, dacă în secolul XX, mai ales în a doua jumătate a lui, o femeie bronzată de razele
soarelui este considerată mai atrăgătoare decât una cu pielea albă, de-a lungul a peste 40 de veacuri
culoarea albă ca laptele a fost cinstită ca unul din atributele de prim rang ale feminităţii.

Când Paolo Veronese a pictat, în una din frescele lui, o doamnă nobilă împreună cu slujitoarea ei,
prima a fost înfăţişată cu o piele albă ca zăpada, iar a doua cu o faţă brună, arsă de soare. Astfel,
albul feţei sublinia apartenenţa socială a doamnelor din aristocraţie, spre deosebire de ţărănci şi, în
general, de femeile din popor, care aveau feţele înnegrite de soare. Concomitent cu stirpea nobilă,
albul feţei era asociat cu lumina, cu ziua, cu soarele (invers decât astăzi, când soarele înseamnă
bronzare!), cu perlele, cu crinul alb şi cu zăpada – simboluri ale purităţii şi neprihănirii.