Sunteți pe pagina 1din 43

Dreptul Afacerilor Contractele comerciale

TEMA V
CONTRACTELE COMERCIALE

Unităţi de învăţare:
¾ Noţiuni generale cu privire la contracte
¾ Contractul de vânzare-cumpărare comercială
¾ Contractul de mandat comercial
¾ Contractul de comision
¾ Contractul de consignaţie
¾ Contractul de agenţie

Timpul alocat temei: 12 ore

Obiectivele studiului:
După parcurgerea acetsei teme veţi fi capabili:
- să înţelegeţi regulile care stau la baza naşterii, derulării şi încetării raporturilor juridice de
vânzare-cumpărare comercială;
- să cunoaşteţi condiţiile de valabilitate precum şi efectele specifice următoarelor contracte:
contractul de mandat comercial, de comision, de consignaţie şi de agenţie.

Bibliografie recomandată:
1. Anca Ileana Duşcă, Cristina Popa Nistorescu - Dreptul Afacerilor, ediţia a III-a,
revăzută şi adăugită, Editura Sitech, Craiova, 2006.
2. Belu Magdo Mona-Lisa - "Contracte comerciale", Tradiţionale şi moderne, Editura
Tribuna Economică, Bucureşti, 1996.
3. Cristina Popa Nistorescu - Drept Comercial – Curs universitar, Editura Sitech, Craiova,
2009.
4. Cristina Popa Nistorescu - Reprezentarea şi mandatul în dreptul privat, Editura All
Beck, Bucureşti, 2004.
5. Cristina Popa Nistorescu – coordonator, Roxana Radu, Matei Diaconu, Cristina
Otovescu - Regimul juridic al intermediarilor din mediul de afaceri. Armonizarea
legislaţiei româneşti cu legislaţia comunitară, Editura Universitaria, Craiova, 2006.
6. I. Turcu, L. Pop – Contractele comerciale, vol. I şi II, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 1997.

5.1. Noţiuni generale cu privire la contracte

5.1.1. Definiţie

Contractul, ca act juridic civil, este acordul dintre două sau mai multe persoane în
scopul de a produce efecte juridice.

5.1.2. Principiile pe baza cărora se încheie contractele


0
1 . Principiul libertăţii contractuale se traduce prin aceea că o parte se află obligată prin
contract numai pentru că şi-a manifestat în acest sens voinţa şi numai în măsura în care a
voit acest lucru. În temeiul acestui principiu părţile au libertatea de a încheia în limitele
determinate de ordinea publică şi bunele moravuri, orice fel de contracte, să determine prin
voinţa lor, clauzele pe care contractul urmează să le cuprindă şi efectele pe care trebuie să le

59
Dreptul Afacerilor Contractele comerciale

producă; tot astfel părţile pot prin acordul lor să modifice sau să atingă obligaţiile
contractate.
20. Principiul consensualismului constă în aceea că părţile pot să îmbrace raporturile lor
contractuale în haina juridică pe care o doresc, simplul acord de voinţă fiind suficient pentru
a da naştere la obligaţii.

5.1.3. Clasificarea contractelor

Contractele se clasifică după următoarele criterii:


0
1 După conţinut, contractele se împart în:
• contracte bilaterale (sinalagmatice), care dau naştere la obligaţii reciproce între
părţi;
• contracte unilaterale care generează obligaţii doar în sarcina uneia din părţi.
2o După modul de formare, contractele se împart în:
• contracte consensuale care se formează prin simplul acord de voinţă fără a fi
nevoie (pentru valabilitatea lor) de vreo formalitate specială de manifestare a voinţei
părţilor;
• contracte solemne, pentru a căror validitate pe lângă acordul de voinţă al părţilor
este necesară îndeplinirea unor formalităţi cerute de lege în mod imperativ;
• contracte reale, care presupun pe lângă acordul de voinţă şi remiterea unui lucru de
una din părţi către cealaltă.
3o După scopul urmărit de părţi prin încheierea contractelor, acestea se împart în:
• contracte cu titlu oneros - în care fiecare parte urmăreşte un folos, o contraprestaţie
în schimbul celei la care se obligă;
• contracte cu titlu gratuit în care o parte procură celeilalte un folos fără a primi
nimic în schimb.
0
4 . După modul de executare întâlnim:
• contracte cu executare succesivă - care presupun fie o prestaţie continuă, fie o
succesiune de prestaţii realizate în timp;
• contracte cu executare imediată (dintr-o dată, uno ictu) care presupun o singură
prestaţie, sau mai multe prestaţii (reciproce) executate într-un singur moment.
5o. După modul reglementării lor există:
• contracte numite - care dispun de o reglementare juridică specială şi o denumire
aparte
• contracte nenumite - care nu dispun de o reglementare proprie şi o denumire aparte.

5.1.4. Elementele contractului

Elementele contractului sunt: capacitatea, consimţământul, obiectul şi cauza.


o
1 . Capacitatea de a contracta este aptitudinea subiectului de drept de a deveni titular de
drepturi şi obligaţii civile prin încheierea actelor de drept civil.
Cum exceptio est strictisimae interpretationis (excepţia este de cea mai strictă
interpretare) oferim exempli gratia art.950: "necapabili de a contracta sunt: 1. minorii; 2.
interzişii judecătoreşti".
În privinţa persoanei juridice, regula capacităţii de a face acte juridice civile, este
subordonată principiului specialităţii capacităţii, consacrat de art.34 din Decretul nr.31/1954

60
Dreptul Afacerilor Contractele comerciale

potrivit căruia "persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului
ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut".
2o. Consimţământul este o condiţie de fond a contractului şi constă în hotărârea de a încheia
un act juridic manifestată în exterior. El trebuie să întrunească patru condiţii pentru a fi
valabil:
• să provină de la o persoană cu discernământ şi aceasta pentru că subiectul de drept
trebuie să aibă capacitatea de a înţelege efectele juridice care se produc în temeiul
manifestării sale de voinţă;
• să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice. Condiţia nu este îndeplinită
dacă hotărârea de a încheia contractul a fost făcută în glumă, din prietenie sau sub condiţie
pur potestativă din partea celui care se obligă (1010 C.civ.);
• să fie exteriorizat în scris, verbal şi prin gesturi ori fapte concludente, astfel spus
hotărârea cristalizată în sensul de a încheia un contract, dar rămasă la nivel ideatic în mintea
unei părţi, neexprimată celeilalte părţi nu poate fonda în mod valabil un contract;
• să nu fie afectat de un viciu de consimţământ: eroare, dol sau violenţă.
Eroarea este falsa reprezentare a unor împrejurări la încheierea unui contract. După
efectele pe care le produce ea poate fi:
¾ eroarea obstacol (sau distructivă de voinţă) este forma cea mai gravă.
deoarece atrage nulitatea absolută a actului, falsa reprezentare priveşte fie natura actului ce
se încheie - error in negotio - fie identitatea obiectului - error in corpore;
¾ eroarea - viciu de consimţământ, atrage nulitatea relativă a actului şi priveşte
fie calităţile substanţiale ale obiectului actului - error in substantiam - fie persoana cu care se
încheie contractul - error in personam;
¾ eroarea indiferentă, nu afectează valabilitatea contractului (ea poate atrage
eventual o diminuare valorică a prestaţiei) pentru că priveşte împrejurări mai puţin
importante la încheierea actului.
Eroarea poate fi considerată viciu de consimţământ dacă elementul asupra căruia
cade falsa reprezentare este determinant, adică actul n-ar fi fost încheiat dacă s-ar fi
cunoscut realitatea iar în cazul contractelor sinalagmatice cu titlu oneros este necesar ca
partea contractantă să fi ştiut că acest element este hotărâtor pentru încheierea contractului.
Dolul sau viclenia constă în inducerea în eroare a unei persoane prin mijloace viclene
sau dolosive pentru a o determina să încheie un act juridic (cu alte cuvinte dolul este o
eroare provocată). Şi dolul trebuie să fie determinant pentru încheierea actului juridic şi să
provină de la cealaltă parte sau de la mandatarul (reprezentantul) celeilalte părţi.
Violenţa constă în ameninţarea unei persoane cu un rău care îi produce o temere ce o
determină să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
Şi violenţa trebuie să fie determinantă pentru încheierea contractului şi nelegitimă
(injustă).
3o. Obiectul actului juridic constă în conduita părţilor stabilită prin acel act juridic, adică
acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndreptăţite ori de care sunt ţinute părţile. Obiectul
derivat al actului juridic civil, îl reprezintă bunurile la care se referă conduita părţilor. El
trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
• obiectul trebuie să existe - în cazul în care conduita părţilor se referă la un bun
există următoarele reguli - dacă bunul a existat dar nu mai există la data încheierii actului
cerinţa nu este îndeplinită şi ca atare actul nu este valabil. Pot constitui obiectul valabil al
unui act juridic bunurile prezente în momentul realizării acordului de voinţă al părţilor şi

61
Dreptul Afacerilor Contractele comerciale

bunurile viitoare adică bunuri ce nu există în momentul încheierii actului dar vor exista la o
dată ulterioară încheierii acestuia;
• obiectul trebuie să fie în circuitul civil ceea ce înseamnă că bunurile inalienabile nu
pot constitui obiectul valabil al unui contract;
• obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil. Dacă obiectul îl constituie un
bun individual determinat (res certa) condiţia este îndeplinită. Dacă este vorba de bunuri
determinate generic (res genera), cerinţa este îndeplinită fie prin stabilirea precisă a
cantităţii, calităţii, valorii (obiectul fiind determinat), fie prin stabilirea numai a unor criterii
de determinare, care se vor folosi în momentul executării actului (obiectul este
determinabil);
• obiectul trebuie să fie posibil - condiţia este impusă de regula conform căreia
nimeni nu poate fi obligat la imposibil - ad impossibilum, nulla obligatio - şi aceasta pentru
că imposibilitatea obiectului echivalează cu lipsa obiectului ce atrage nulitatea contractului;
• obiectul trebuie să fie licit şi moral, în caz contrar intervine nulitatea absolută a
contractului;
• în contractele translative de drepturi reale, trebuie ca persoana ce se obligă să fie
titularul dreptului; condiţia este impusă de regula de drept conform căreia nimeni nu se
poate obliga la ceea ce nu are sau la mai mult decât are (nemo plus iuris ad alium transferre
potest, quam ipse habet; nemo dat quod non habet).
4o. Cauza (scopul) contractului constă în obiectivul urmărit de părţi la încheierea lui şi ea
trebuie să îndeplinească anumite cerinţe:
• să existe pentru că "obligaţia fără cauză... nu poate avea nici un efect", art.966
C.civ.;
• să fie reală, pentru că "obligaţia fondată pe o cauză falsă ... nu poate avea nici un
efect art.966 C.civ.;
• să fie licită şi morală, deoarece obligaţia ... nelicită nu poate avea nici un efect.

5.1.5. Încheierea contractelor

Încheierea contractelor reprezintă realizarea acordului de voinţă al părţilor asupra


clauzelor contractuale.
Acordul de voinţă (consensul) al părţilor asupra clauzelor contractuale se înfăptuieşte
prin întâlnirea concordantă a două sau mai multe manifestări de voinţă. Această întâlnire are
loc prin propunerea unei persoane făcute alteia în sensul de a încheia un contract şi
acceptarea acestei propuneri.
0
1 . Oferta de a contracta este propunerea făcută de o persoană altei persoane determinate
sau în general, publicului de a încheia un anumit contract. Deci primul pas pentru realizarea
consensului îl reprezintă oferta sau policitaţiunea.
Ea poate fi făcută în scris, verbal sau chiar tacit (în anumite condiţii), deci pentru a fi
valabilă ea nu trebuie să îmbrace o formă specială.
După cum rezultă din definiţie ea poate fi făcută unei persoane anume, sau
publicului; de asemenea ea poate să includă în cuprinsul ei un termen în care trebuie
acceptată sau poate să nu se prevadă un asemenea termen astfel, că vorbim de ofertă cu
termen sau ofertă fără termen.
Pe lângă condiţiile generale de valabilitate a oricărei manifestări de voinţă oferta
trebuie să întrunească anumite condiţii specifice ei - oferta trebuie să fie:

62
Dreptul Afacerilor Contractele comerciale

• o manifestare de voinţă reală, serioasă, conştientă, neviciată şi exprimată cu intenţia


de a lega raporturi juridice;
• ferm, adică să reprezinte o propunere neîndoielnică, propunere care prin acceptare
să formeze acordul de voinţă;
• neechivocă, adică să nu determine dubii cu privire la scopul pentru care a fost
emisă;
• precisă şi completă, adică să includă toate clauzele necesare pentru formarea
contractului astfel încât pentru încheierea acestuia să fie necesară o simplă acceptare;
• făcută de către o persoană determinată în cazul contractelor care se încheie în
considerarea calităţilor cocontractantului (intuitu personae).
Oferta nu trebuie confundată cu antecontractul (promisiunea de a contracta) pentru că
oferta este un act juridic unilateral (exprimă voinţa unei singure persoane) pe când
antecontractul este un act juridic bilateral (ce se realizează pe baza acordului de voinţă a
două persoane).
2o. Acceptarea ofertei este a doua condiţie necesară şi suficientă pentru încheierea
contractului şi constă în manifestarea de voinţă a unei persoane (căreia i se adresează oferta
de a contracta) de a încheia un contract (în condiţiile stabilite prin ofertă).
Nici acceptarea nu este supusă unor condiţii speciale de formă, singura condiţie
constă în aceea că din ea trebuie să rezulte voinţa neîndoielnică de a accepta oferta (ea poate
să fie expresă sau tacită, după cum poate să rezulte din anumite împrejurări, atitudini ale
acceptantului).
Acceptarea, ca şi oferta, trebuie să întrunească pe lângă condiţiile generale de fond şi
condiţii speciale:
• să fie pe deplin concordantă cu oferta, în caz contrar nu se realizează acordul
părţilor, ea fiind astfel o contraofertă;
• să fie neîndoielnică;
• să provină de la persoana căreia i-a fost adresată (când oferta s-a adresat unei
anume persoane);
• să intervină până în momentul în care oferta ar deveni caducă sau ar fi revocată.

5.1.6. Momentul şi locul încheierii contractului

10 Momentul încheierii contractului este acela în care se formează acordul de voinţă prin
întâlnirea dintre ofertă şi acceptare.
Răspunzând la întrebarea când se realizează această întâlnire, sunt posibile mai multe
situaţii: părţile (ofertant şi acceptant) se află în acelaşi moment, în acelaşi loc; părţile se află
la distanţă dar legătura dintre ele se realizează prin telefon; părţile nu se află în acelaşi loc,
legătura dintre ele realizându-se prin corespondenţă.
În primele două situaţii nu există probleme pentru că părţile cad de acord asupra
încheierii contractului astfel că momentul încheierii contractului va fi marcat de realizarea
acordului.
Probleme apar în cazul contractului încheiat prin corespondenţă (între absenţi) pentru
că între cele două manifestări de voinţă există un interval de timp.
În scopul rezolvării problemei amintite au fost propuse patru sisteme:
¾ sistemul emisiunii (al declaraţiunii) conform căreia acordul de voinţă este
format în momentul în care a fost acceptată oferta, chiar dacă nu este comunicată
acceptarea;

63
Dreptul Afacerilor Contractele comerciale

¾ sistemul expedierii acceptării conform căruia momentul încheierii contractului


este acela în care destinatarul ofertei a expediat răspunsul de acceptare a ofertei, chiar dacă
acesta nu a ajuns la cunoştinţa ofertantului;
¾ sistemul recepţiei (al primirii acceptării) potrivit cu care încheierea
contractului se realizează în momentul în care răspunsul acceptantului a ajuns la propuitor
(ofertant) chiar dacă acesta nu a luat cunoştinţă în mod efectiv de cuprinsul său;
¾ sistemul informării conform căruia contractul se încheie în momentul în care
ofertantul a luat cunoştinţă de acceptare.
Din cele patru sisteme practica îmbrăţişează sistemul recepţiei considerând că
primirea corespondenţei, expediate de acceptant, de către ofertant reprezintă o prezumţie
relativă că ofertantul a luat cunoştinţă de acceptare.
20. Locul încheierii contractului.
În cazul contractului încheiat între prezenţi locul încheierii contractului este locul
unde se află părţile. În cazul încheierii contractului prin telefon, locul încheierii va fi acela
în care se află ofertantul. În cazul contractului încheiat între persoane depărtate locul
încheierii contractului este localitatea în care se află ofertantul şi unde i-a fost adresată
corespondenţa.
Locul încheierii contractului ne interesează mai întâi pentru a şti care este legea
aplicabilă unui contract ce include un element de extraneitate şi apoi pentru stabilirea
instanţei competente să soluţioneze eventualele litigii născute în legătură cu contractul.

5.1.7. Efectele contractului

Efectul oricărui contract constă în generarea de drepturi şi obligaţii pentru părţi.


Pentru a dezvălui efectele unui contract trebuie abordate aspecte ce ţin de:
interpretarea contractului; obligativitatea contractului; efectele specifice contractelor
sinalagmatice.
1o. Interpretarea contractului este operaţia tehnico-juridică prin care se stabileşte sensul
exact al clauzelor contractului prin cercetarea manifestării de voinţă a părţilor în strânsă
legătură cu voinţa lor internă.
Codul civil recomandă anumite reguli de interpretare:
¾ elementul prioritar în interpretarea contractului îl reprezintă voinţa internă,
reală a părţilor, regula este precizată de art.977 C.civ.;
¾ contractul produce nu numai efectele expres arătate dar şi alte efecte impuse
de lege, obicei sau echitate, efecte ce ţin de natura intimă a contractului;
¾ clauzele contractului se interpretează în mod coordonat pentru că ele,
împreună alcătuiesc un întreg din care nu pot fi desprinse;
¾ clauzele primitoare de două înţelesuri se interpretează în sensul în care pot
produce un efect (art.978) sau în înţelesul ce se potriveşte cel mai mult cu natura
contractului (art.979 C.civ.).
¾ dispoziţiile "îndoioase" (îndoielnice, confuze, ambigue) se interpretează după
obiceiul locului unde s-a încheiat contractul (art.980 C.civ.) sau în ″favoarea celui ce se
obligă″ (art.983 C.civ.).
2o. Obligativitatea contractului între părţile contractante şi în raport cu persoane care nu
au calitatea de părţi contractante.
Trăsătura obligativităţii contractului între părţile contractante reiese din art.969
C.civ., conform căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.

64
Dreptul Afacerilor Contractele comerciale

Altfel spus contractul este legea părţilor care sunt ţinute să-l respecte întocmai, (pacta
sunt servanda - convenţiile trebuie respectate). Din art.969 C.civ. rezultă:
• că părţile sunt ţinute să-şi execute întocmai obligaţiile asumate, ceea ce înseamnă
că partea care a devenit titular de drepturi (obţinute din contract) are posibilitatea de a cere
părţii obligate satisfacerea acelor drepturi, la termenele şi în condiţiile stabilite;
• că un contract nu poate fi revocat prin voinţă unilaterală ci prin "consimţământ
mutual...".
• executarea cu bună credinţă a contractului ceea ce presupune mai întâi obligaţia
părţilor de a se informa reciproc pe toată durata derulării contractului şi apoi obligaţia
părţilor de a-şi facilita executarea prestaţiilor altfel spus este vorba de obligaţia de loialitate
şiobligaţia de cooperare.
Referitor la obligativitatea contractului între părţile contractante şi în raport cu
persoane care nu au calitatea de părţi contractante Codul civil la art.973 instituie principiul
relativităţii efectelor contractului conform căruia.: "convenţiile n-au efect decât între părţile
contractante", astfel încă un act juridic încheiat între anumite persoane nu poate nici să
vatăme şi nici să profite altor persoane". Dacă în ceea ce priveşte prima parte (anume aceea
că obligaţiile asumate privesc numai părţile contractante) dreptul este strict (în sensul că nu
sunt admise excepţii) nu acelaşi lucru se poate spune în legătură cu drepturile care pot fi
stipulate în folosul unei terţe persoane (stipulaţia pentru altul).
Problema relativităţii contractului nu trebuie confundată cu aceea a opozabilităţii faţă
de terţi a contractului pentru că un contract ca fapt social este opozabil faţă de toată lumea,
terţele persoane fiind ţinute să respecte situaţiile juridice create prin contract.
Pentru înţelegerea principiului relativităţii efectelor contractului trebuie definite
noţiunile de părţi şi terţi. Părţile sunt persoanele fizice sau persoanele juridice care, personal
sau prin reprezentare, au încheiat contractul. Terţii sunt persoanele care nu au participat la
încheierea unui contract, ele fiind cu totul străine de contractul încheiat de părţi.
Există o categorie de persoane care suportă efectele unui contract deşi nu au
participat - nici personal, nici prin reprezentare - la încheierea sa. În această categorie intră:
• succesorii universali sunt acele persoane care au primit întregul patrimoniu (ca
totalitate de drepturi şi obligaţii cu conţinut economic aparţinând unei persoane) - activ şi
pasiv - al unei persoane;
• succesorii cu titlu universal sunt acele persoane care au primit o fracţiune dintr-un
patrimoniu.
În momentul în care aceste persoane dobândesc calitatea de succesor, contractele
încheiate de părţi îşi strămută toate efectele asupra lor, locul părţilor fiind luat de aceşti
succesori, astfel încât putem spune că un contract produce efecte faţă de părţi şi faţă de
succesorii universali şi cu titlu universal.
• succesorii cu titlu particular sunt persoane care au dobândit un drept singular.
Aceştia vor beneficia de drepturile autorului lor, numai dacă sunt strâns legate de dreptul
dobândit (de exemplu garanţiile unei creanţe).
• creditorii chirografari sunt acei creditori care nu au o garanţie reală în privinţa
creanţei lor. C.civil prin art.1718 C.civ. a instituit gajul general al creditorilor chirografari
conform căruia patrimoniul debitorului privit ca universalitate constituie garanţia pentru
satisfacerea creanţelor acestor creditori.
3o. Efectele specifice contractelor sinalagmatice
Trăsătura specifică a contractelor sinalagmatice o reprezintă reciprocitatea,
interdependenţa obligaţiilor părţilor astfel încât fiecare parte întruneşte concomitent atât

65
Dreptul Afacerilor Contractele comerciale

calitatea de debitor cât şi pe cea de creditor. Datorită interdependenţei obligaţia unei părţi
contractante îşi are cauza, reazemul juridic în obligaţia reciprocă a celeilalte părţi.
Excepţia de neexecutare este un mijloc de apărare aflat la dispoziţia uneia dintre
părţile contractante în cazul în care i se pretinde executarea obligaţiilor ce-i incumbă fără ca
partea care pretinde această executare să-şi execute propriile obligaţii. Reciprocitatea
obligaţiilor generează necesitatea executării simultane a obligaţiilor şi pe cale de consecinţă
posibilitatea invocării acestei excepţii. Efectul imediat al acestei excepţii îl constituie
suspendarea executării obligaţiilor de către partea ce o invocă până cealaltă parte va înţelege
să-şi execute propriile obligaţii.
În cazul în care o parte nu-şi execută în mod culpabil obligaţiile cealaltă parte poate
să ceară rezoluţiunea sau rezilierea contractului.
Rezoluţiunea este o sancţiune de drept civil care constă în desfiinţarea retroactivă a
unui contract sinalagmatic cu executare uno ictu (dintr-o dată) ca urmare a neexecutării
culpabile a obligaţiilor de către una din părţi.
Rezilierea este o sancţiune de drept civil care constă în desfăşurarea unui contract
sinalagmatic cu executare succesivă ca urmare a neexecutării culpabile a obligaţiilor de
către una din părţi.
Deci, rezoluţiunea se aplică în caz de neexecutare a unor contracte sinalagmatice cu
executare instantanee pe când rezilierea se aplică în caz de neexecutare a unor contracte
sinalagmatice cu executare succesivă. De aici rezultă deosebirea de efecte ale celor două
sancţiuni pentru că rezoluţiunea desfiinţează în mod retroactiv contractul, repunând părţile
în situaţia anterioară pe când rezilierea produce efecte doar pentru viitor (ex.nunc.), lăsând
neatinse prestaţiile realizate până în momentul rezilierii.
Spre deosebire de rezoluţiune şi reziliere, nulitatea este o sancţiune de drept civil
care lipseşte un act juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea
sa valabilă. Deci, această sancţiune are drept cauză nerespectarea dispoziţiilor legale care
reglementează condiţiile de validitate. Normele de drept sunt adoptate fie pentru ocrotirea
unor interese generale, obşteşti, fie pentru ocrotirea unor interese particulare a unor anumite
persoane. Încălcarea unor norme adoptate pentru ocrotirea unor interese generale atrage
nulitatea absolută care poate fi invocată de orice persoană interesată, oricând şi nu poate fi
acoperită prin actul confirmării. Încălcarea unor norme adoptate pentru ocrotirea unor
interese particulare atrage nulitatea relativă care poate fi invocată doar de partea al cărei
interes a fost ocrotit prin legea încălcată, în termenul prevăzut de Decretul nr.167/1958.
Această persoană poate să acopere nulitatea prin actul confirmării.
În legătură cu una din cauzele de stingere a obligaţiilor, şi anume imposibilitatea
fortuită de executare a obligaţiilor apare problema riscurilor contractului. Când o obligaţie
contractuală nu mai poate fi executată datorită unui eveniment de forţă majoră - deci
independent de voinţa părţilor - ea se stinge, astfel încât debitorul se află eliberat de
obligaţie (pentru imposibilitate de executare).
Există probleme în cazul în care obligaţia a cărei executare a devenit imposibilă
pentru forţă majoră s-a născut dintr-un contract sinalagmatic pentru că se pune întrebarea
dacă celălalt contractant rămâne ţinut de obligaţia sa - din moment ce el nu mai poate obţine
contraprestaţia în considerarea căreia şi-a dat consimţământul la încheierea contractului -
sau va fi şi el eliberat de obligaţia sa. Altfel spus, cine suportă riscurile sau consecinţele
dăunătoare ale imposibilităţii fortuite de executare a obligaţiei uneia dintre părţi?
Jurisprudenţa admite regula "res perit debitori", adică riscul neexecutării este suportat
de partea a cărei obligaţie, datorată forţei majore nu mai poate fi executată sau altfel spus
debitorul obligaţiei imposibil de executat nu va putea pretinde celeilalte părţi să-şi execute

66
Dreptul Afacerilor Contractele comerciale

obligaţia corelativă, dar nici cealaltă parte nu va putea pretinde despăgubiri pentru
neexecutare de la debitorul obligaţiei imposibil de executat.
Dacă obligaţia a devenit imposibil de executat sunt posibile două soluţii în sensul că
celalaltă parte are latitudinea de a solicita fie încetarea contractului, fie reducerea
proporţională a prestaţiei ce ar trebui executată de ea.

5.1.8. Specificul obligaţiilor comerciale

1o. Subiectele raporturilor juridice comerciale. Raporturile juridice comerciale se


deosebesc de raporturile juridice civile în primul rând datorită subiectelor de care se leagă
aceste raporturi.
În primul rând, subiectele raporturilor juridice comerciale sunt conform art.7 C.com.
"cei ce fac fapte de comerţ având comerţul ca o profesiune obişnuită şi societăţile
comerciale".
În al doilea rând consideraţia persoanei care joacă un rol important în multe obligaţii
civile este cel mai adesea absentă în obligaţiile comerciale cu o excepţie a unor contracte, ca
de exemplu contractul de societate.
o
2 . Voinţa internă şi voinţa declarată.
Dreptul civil consacră libertatea contractuală şi de aceea consideră prioritară voinţa
reală, internă a părţilor.
În raporturile dintre oamenii de afaceri valoarea voinţei interne scade cu atât mai
mult cu cât se dezvoltă formalismul, astfel că dreptul comercial este mai formalist decât
dreptul civil. Se constată că formalismul renaşte ca instrument de securitate astfel că în afară
de formalismul cerut de lege cu caracter de solemnitate pentru anumite categorii de acte
juridice părţile însăşi sunt interesate să-şi îmbrace acordurile în anumite forme pentru că ele
atrag atenţia asupra actului care se încheie mai mult decât o conversaţie, mai mult actul
trebuie conceput scris, corectat, semnat, lucruri care se realizează de regulă în prezenţa unui
specialist ceea ce constituie astfel o garanţie în plus pentru securitate.
30. Solidaritatea codebitorilor.
În obligaţiunile comerciale codebitorii sunt ţinuţi solidariceşte afară de stipulaţiunile
contrare (art.42 alin. 1. C.com.). Mai mult, această prezumţie există şi contra fidejusorului
chiar necomerciant care garantează o obligaţiune comercială (art.45 alin. 2 C.com.).
Ea nu se aplică şi la necomercianţi pentru operaţiuni care în ceea ce-i priveşte nu sunt
fapte de comerţ (art.45alin. 3. C.com.).
Solidaritatea codebitorilor a fost impusă de cei 3 piloni ai comerţului: credit,
celeritate, securitate astfel că un creditor are o garanţie mai mare în ce priveşte realizarea
creanţei sale deoarece are posibilitatea să se îndrepte împotriva oricăruia din debitorii săi
pentru executarea în totalitate a obligaţiei asumate.
Prezumţia înscrisă în art.42 alin. 1 C.com., are caracter relativ, astfel că ea poate fi
înlăturată prin dovada contrară şi prin stipulaţia expresă a părţilor.
4o. Curgerea de drept a dobânzilor.
Datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua când
devin exigibile (art.43 C.com.).
Datoriile civile, dimpotrivă, produc dobânzi din ziua punerii în întârziere.
Dobânda reprezintă în cazul obligaţiilor civile neexecutate daune interese pentru
prejudiciile rezultate din cauza neexecutării la termen a obligaţiei, dar această dobândă nu

67
Dreptul Afacerilor Contractele comerciale

poate fi cerută decât după punerea în întârziere a debitorului, urmată de dovada existenţei şi
întinderii prejudiciului.
Derogarea făcută de Codul comercial prin instituirea dobânzii în materie comercială
este justificată de pierderile pe care le realizează creditorul prin nefolosirea de către el a
capitalului său. Apoi reprezintă un mijloc de asigurare a celerităţii şi siguranţei în afaceri
pentru că perspectiva plăţii unor sume suplimentare îl determină pe debitor să-şi onoreze la
timp obligaţia.
5o. Neacordarea termenelor de graţie.
"În obligaţiunile comerciale judecătorul nu poate acorda termenul de graţie permis
de art.1021 C.civ." (art.44 C.com.).
Prin termen de graţie înţelegem amânarea sau eşalonarea pe care judecătorul o acordă
debitorului pentru executarea hotărârii.
Codul comercial nu numai că interzice în art.44 acordarea termenului de graţie dar
instituie prezumţia tacită de rezoluţiune a contractelor sinalagmatice (adică un pact
comisoriu de grad III) în art.67 C.com. ("când mai înainte de expirarea termenului fixat
pentru executarea convenţiei una din părţi a oferit celeilalte predarea lucrului vândut sau
plata preţului şi aceasta nu-şi îndeplineşte la termenul fixat obligaţiunea sa atunci
condiţiunea rezolutorie se împlineşte de drept în favoarea părţii care-şi executase
obligaţiunea sa").
Cum marea majoritate a raporturilor juridice provin din obligaţii sinalagmatice ar fi
însemnat ca în baza art.1021 C.civ. judecătorul unui litigiu comercial să poată acorda
debitorului un termen de graţie. Pentru a evita aplicarea condiţiei rezolutorii tacite părţile
contractante pot introduce în contractul lor clauza rezoluţiunii cunoscută sub denumirea de
pact comisoriu care poate fi: pact comisoriu de grad 1 echivalent al condiţiei rezolutorii
tacite (art.1020 C.civ.), pact comisoriu de grad II care include clauza conform căreia
contractul va fi rezoluţionat de drept dacă una din părţi după punerea în întârziere nu va
satisface angajamentul contractat; pact comisoriu de grad III în care părţile convin ca în caz
de neexecutare rezoluţiunea să opereze de plin drept, fără somaţie şi fără judecată.
6o. Interzicerea retractului litigios.
Convenţia prin care o persoană transmite dreptul său de creanţă altei persoane se
numeşte cesiune de creanţă iar părţile sunt cedentul (cel care-şi transmite dreptul) şi
cesionarul (cel care dobândeşte dreptul).
Când dreptul de creanţă care se transmite este obiectul unui proces sau contestaţii
atunci dreptul este litigios. Dacă se cesionează un drept litigios codul civil permite
debitorului cedat să se "libereze de cesionar numărându-i preţul real al cesiunii, spezele
contractului şi dobânda din ziua când cesionarul a plătit preţul cesiunii" (art.1402 C.civ.).
Condiţiile retractului litigios sunt: să existe un proces asupra dreptului cedat;
cesiunea să fie făcută în schimbul unui preţ altfel spus cesiunea nu poate fi realizată prin
acte cu titlu gratuit; procesul să privească existenţa dreptului şi întinderea lui.
În cazul obligaţiilor comerciale contractul litigios nu poate avea loc în caz de cesiune
a unui drept derivând dintr-un fapt comercial.
7o. Proba obligaţiunilor comerciale.
• Înscrisurile sunt autentice şi sub semnătură privată. Înscrisul autentic - conform
art.1171 C.civ. - "este acela care s-a făcut cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar
public care are drept de a funcţiona în locul unde actul s-a făcut". Cu ocazia întocmirii unui
act autentic funcţionarul face unele constatări personale - ca de exemplu prezenţa şi
identitatea părţilor, semnarea înscrisului de către părţi în faţa sa, data, locul întocmirii

68
Dreptul Afacerilor Contractele comerciale

actului, remiterea unei sume de bani de către o parte către cealaltă - care fac dovadă până la
înscrierea în fals; de asemenea funcţionarul include în act menţiuni cu privire la declaraţiile
părţilor, menţiuni care datorită faptului că funcţionarul n-a avut posibilitatea de a controla
dacă ele corespund adevărului fac dovadă până la proba contrarie adică pot fi răsturnate prin
dovada contrară făcută de oricare dintre părţi. Totodată funcţionarul face şi menţiuni străine
de actul juridic care pot servi ca un început de dovadă scrisă.
Înscrisul sub semnătură privată este înscrisul semnat de cel ori cei de la care provine.
Codul civil impune anumite condiţii pentru anumite înscrisuri sub semnătură privată:
¾ potrivit art.1179 C.civ. "actele sub semnătură privată care cuprind convenţii
sinalagmatice nu sunt valabile dacă nu s-au făcut în atâtea exemplare originale câte părţi cu
interes contrar sunt.″ Este vorba de condiţia pluralităţii de exemplare în cazul convenţiilor
sinalagmatice. Neîndeplinirea acestei condiţii atrăgând ca sancţiune nulitatea înscrisului.
¾ potrivit art.1180 C.civ. "actul sub semnătură privată prin care o parte se obligă
către alta a-i plăti o sumă de bani sau o câtime oarecare trebuie scris în întregul lui de acela
care l-a subscris sau cel puţin acesta înainte de a subsemna să adauge la finele actului
cuvintele bun şi aprobat, arătând totdeauna în litere suma sau câtimea lucrurilor şi apoi să
iscălească". Art.1180 C.civ. instituie pentru contractele unilaterale fie condiţia scrierii în
întregime a actului de către partea care se obligă, fie condiţia de a adăuga după semnătură
formula "bun şi aprobat" sau o altă formulă important fiind ca debitorul să scrie personal
"suma sau câtimea lucrurilor". Sancţiunea nerespectării acestei condiţii o constituie nulitatea
înscrisului constatator care însă potrivit art.1197 C.civ. valorează început de dovadă scrisă.
• Mărturia (proba testimonială) reprezintă declaraţia, relatarea verbală făcută de o
persoană în faţa instanţei de judecată cu privire la acte sau fapte litigioase săvârşite în trecut
despre care are cunoştinţă personal.
Art.1191 C.civ. stabileşte două cazuri când dovada cu martori nu este primită, astfel:
¾ alin.1 dispune: "dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce
depăşeşte suma de 250 lei ... nu se poate face decât sau prin act autentic sau prin act sub
semnătură privată";
¾ alin. 2 dispune: "nu se va primi niciodată o dovadă prin martori în contra sau
peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde că s-ar fi zis înaintea, în timpul
sau în urma confecţionării actului, chiar cu privire la o sumă sau o valoare ce nu depăşeşte
250 lei"
"Regulile mai sus prescrise - dispune art.1197 C.civ. - nu se aplică - în cazul când
există un început de dovadă scrisă.
¾ întotdeauna când creditorului nu i-a fost cu putinţă a-şi procura o dovadă
scrisă despre obligaţia ce pretinde sau a conserva dovada luată precum:
a. la obligaţiile care se nasc din cvasicontracte, delicte sau cvasidelicte;
b. la depozitul necesar în caz de incendiu, ruină, tumult sau naufragiu şi la
depozitele ce fac călătorii în ospătăria unde trag;
c. la obligaţiile contractate în caz de accidente neprevăzute când nu era cu
putinţă părţilor de a face înscrisuri;
d. când creditorul a pierdut titlul ce-i servea de dovadă scrisă din o cauză de forţă
majoră neprevăzută.
• Prezumţiile. Sunt conform art.1199 C.civ. "consecinţele ce legea sau magistratul
trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut". Din textul precizat înţelegem că
prezumţiile sunt concluziile trase de lege sau magistrat în legătură cu un fapt necunoscut
pornind de la un fapt cunoscut.

69
Dreptul Afacerilor Contractele comerciale

Prezumţiile pot fi legale (adică acelea care sunt determinate special prin lege); simple
("prezumţiile care nu sunt stabilite de lege sunt lăsate la luminile şi înţelepciunea
magistratului", art.1203 C.civ. Acestea sunt permise magistratului decât în cazurile când
este permisă şi dovada prin martori); absolute - irefragabile (ele nu pot fi răsturnate prin
proba contrară); relative (ele pot fi răsturnate prin proba contrară).
• Mărturisirea. Este recunoaşterea de către o persoană a unui act sau fapt juridic pe
care o altă persoană îşi întemeiază o pretenţie şi care este de natură să producă efecte contra
autorului ei. Ea poate fi judiciară sau extrajudiciară, lucru care rezultă din art.1204 C.civ.
care dispune: "se poate opune unei părţi mărturisirea ce a făcut sau înaintea începerii
judecăţii sau în cursul judecăţii". Mărturisirea extrajudiciară verbală nu poate servi de
dovadă când obiectul contestaţiei nu poate fi dovedit prin martori (art.1205 C.civ.).
Art.46 C.com. dispune: "obligaţiunile comerciale se probează: cu acte autentice; cu
acte sub semnătură privată; cu facturi acceptate; prin corespondenţă; prin telegrame; cu
registrele părţilor, cu martori (de câte ori autoritatea judecătorească ar crede că trebuie
admisă proba testimonială şi aceasta chiar în cazurile prevăzute de art.1191 C.civ.) în fine,
prin orice mijloace de probă admise de legea civilă".
Din acest text rezultă:
¾ în materie comercială sunt admise toate probele cunoscute de dreptul comun
la care se adaugă probe specifice: facturi, registrele părţilor, telegrame, corespondenţe;
¾ aşa cum în dreptul comun probele nu au o valoare prestabilită ierarhic aşa şi
dreptul comercial acordă valoare egală tuturor probelor;
¾ proba testimonială este admisă ori de câte ori instanţa judecătorească
apreciază în acest sens şi asta indiferent de valoarea obiectului actului juridic, precum şi în
contra sau peste ceea ce cuprinde actul. "Când codul comercial cere proba prin scris, proba
testimonială nu poate fi admisă decât în cazurile în care este permisă şi de codul civil" art.55
C.com.
¾ formalitatea dublului exemplar şi formalitatea "bun şi aprobat" pentru actele
sub semnătură privată sunt absente în materie comercială.
• Facturile sunt documente justificative cu date amănunţite privind vânzarea-
cumpărarea de mărfuri sau lăsarea în păstrare sau custodie a unor mărfuri sau executarea
unor lucrări sau prestarea unor servicii. Aceste documente - acte sub semnătură privată
includ menţiuni privind cantitatea şi calitatea mărfii, preţul acesteia, locul şi condiţiile
predării, părţile. Fiind acte sub semnătură privată facturile fac dovadă împotriva emitentului
şi în favoarea destinatarului. Dacă este acceptată o factură de destinatar ea face dovadă în
favoarea emitentului (..). Acceptarea poate fi expresă (în sensul că destinatarul semnează cu
menţiunea "acceptat") sau tacită (în sensul că destinatarul săvârşeşte operaţiuni din care
rezultă în mod neîndoielnic că a acceptat factura - ca de exemplu revânzarea mărfii).
• Corespondenţa comercială care include scrisori, note, adrese, are forţa probantă a
oricărui înscris sub semnătură privată. Specific acestui mijloc de probă este că are forţă
probantă nu numai originalul scrisorii ci şi copia ei păstrată în registrul copier.
• Telegrama este un mijloc modern cu ajutorul căreia operaţiile comerciale se încheie
în mod rapid. Pornind de la prezumţia că înscrisul primit de destinatar este conform
înscrisului original prezentat de expeditor oficiului telegrafic legea atribuie telegramei
calitatea de mijloc de probă asimilând-o înscrisului sub semnătură privată. În acest sens este
art.47 al.1 C.com. care prevede: "telegrama face probă ca act sub semnătură privată când
originalul este subscris de însăşi persoana arătată într-însa ca trimiţătorul ei".
"În comerţ - dispune art.49 C.com. - mandatul şi orice declaraţiune de consimţământ
chiar judiciar transmise prin telegraf cu subscrierea declarată autentică de autoritatea

70
Dreptul Afacerilor Contractele comerciale

competentă sunt valabile şi fără probă în justiţie" ceea ce înseamnă că un mandat şi o


declaraţie de consimţământ pot fi transmise prin telegramă; dacă legea cere pentru acestea o
formă solemnă se cere ca semnătura înscrisului original să fie autentificată în condiţiile
legii.
Conform art.48 C.com. "în caz de eroare, schimbare sau întârziere în transmiterea
unei telegrame se aplică principiile generale asupra culpei" ceea ce înseamnă că în cazurile
amintite - eroare, schimbare sau întârziere - va răspunde cel în culpă adică expeditorul,
destinatarul sau oficiul telegrafic după caz.

5.2. Contractul de vânzare-cumpărare comercială

5.2.1. Definiţie

Contractul de vânzare-cumpărare comercială este acel contract prin care o parte


numită vânzător se obligă să transmită celeilalte părţi numită cumpărător proprietatea unui
lucru în schimbul unui preţ.
Din definiţie rezultă caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare
comercială:
• contractul este sinalagmatic pentru că generează obligaţii în sarcina ambelor părţi;
• contractul este cu titlu oneros deoarece părţile intră în contract, în consideraţia
avantajelor economice pe care le vor obţine;
• contractul este comutativ, astfel că părţile cunosc din momentul încheierii
contractului existenţa şi întinderea obligaţiilor;
• contractul este consensual pentru că se încheie prin simplul acord de voinţă.
Specificul vânzării-cumpărării comerciale rezultă din obiectul său şi intenţia de
revânzare care însoţeşte cumpărarea.
Constituie obiect al contractului de vânzare-cumpărare comercială doar bunurile
mobile. De asemenea specific pentru contractul de vânzare-cumpărare comercială este
intenţia de revânzare adică operaţia cumpărării este făcută în scop de revânzare, iar vânzarea
urmează o cumpărare făcută tocmai în scop de revânzare. Lucrul poate fi vândut şi după ce a
fost supus unor transformări, lucru care rezultă din formularea: "cumpărarea de mărfuri...
spre a se revinde fie în natură, fie după ce se vor fi lucrat sau pus în lucru".
În cazul în care în momentul cumpărării nu există intenţia de revânzare actul este
civil şi nu comercial. Intenţia de revânzare trebuie să existe în momentul cumpărării, să fie
cunoscută cocontractantului şi să privească bunul cumpărat.

5.2.2. Condiţiile de valabilitate ale contractului de vânzare-cumpărare comercială

• Capacitatea părţilor
Regula în materia vânzării-cumpărării o reprezintă capacitatea iar excepţia o
reprezintă incapacităţile care trebuie prevăzute în mod expres de lege, lucru care rezultă din
art.1306 C.civ.: "pot cumpăra şi vinde toţi cărora nu le este oprit prin lege".
Incapacităţile de a încheia contractul de vânzare-cumpărare prevăzute de codul civil
sunt:
¾ conform art.1307 C.civ. vânzarea nu se poate face între soţi, astfel că prima
interdicţie priveşte vânzările comerciale făcute de către soţi. Sancţiunea nerespectării acestei
dispoziţii este nulitatea relativă a contractului.

71
Dreptul Afacerilor Contractele comerciale

¾ conform art.1308 pct.1 C.civ. sub pedeapsă de nulitate "nu se pot încheia acte
prin care tutorii cumpără bunurile minorilor aflaţi sub tutela lor". Interdicţia operează în
dublu sens, adică nici minorii nu pot cumpăra bunurile tutorilor lor (art.128 C.fam).
¾ conform art.1308 pct.2 C.civ. sub sancţiunea nulităţii relative "mandatarii nu
pot cumpăra averile ce sunt însărcinaţi să vândă".
¾ conform art.1308 pct.3 C.civ. sub sancţiunea nulităţii administratorii nu pot
cumpăra "averea comunelor sau stabilimentelor încredinţate îngrijirii lor".
¾ conform art.1308 pct.4 C.civ. nici funcţionarii publici "nu pot cumpăra
averile statului ale căror vânzări se fac printr-înşi".
¾ conform art.1309 C.civ. "sub pedeapsă de nulitate speze şi daune interese
judecătorii, procurorii şi avocaţii nu pot cumpăra drepturi litigioase care sunt de competenţa
tribunalului judeţean în a cărui rază teritorială îşi exercită funcţiunile lor".
Şi legislaţia comercială include interdicţii speciale de încheiere a contractului de
vânzare-cumpărare comercială.
¾ o primă interdicţie este inclusă în art.397 C.com. care dispune "prepusul nu
poate fără învoirea expresă a patronului a face operaţiuni, nici a lua parte, în socoteala sa
proprie sau a altuia, la alte negoţuri de natura aceluia cu care este însărcinat".
Încălcarea acestei interdicţii - stabilită pentru ocrotirea intereselor comerciantului
patron - îndrituieşte pe patron să ceară daune interese şi să reţină pentru sine foloasele ce ar
rezulta din aceste operaţiuni.
¾ o altă interdicţie se referă "la asociaţii unei societăţi în nume colectiv ca şi la
asociaţii comanditaţi din societatea în comandită care nu pot lua parte ca asociaţi cu
răspundere nelimitată în alte societăţi concurente având acelaşi obiect; mai mult ei nu pot să
facă operaţiuni în contul lor sau al altor persoane în acelaşi fel de comerţ sau într-unul
asemănător″.
Efectuarea acestor operaţiuni se poate realiza numai cu consimţământul asociaţilor.
• Consimţământul părţilor. Consimţământul reprezintă hotărârea de a încheia un
contract, hotărâre manifestată în exterior (exteriorizată). Şi în cazul contractului de vânzare-
cumpărare comercială consimţământul trebuie să emane de la o persoană cu discernământ,
trebuie să fie dat în scopul de a angaja din punct de vedere juridic persoana, trebuie să fie
exteriorizat şi să nu fie afectat de vicii de consimţământ.
• Promisiunea unilaterală de vânzare. Există situaţii când părţile din varii motive nu
pot încheia contractul de vânzare-cumpărare. În aceste situaţii părţile - sau numai o parte -
pot să-şi asume obligaţii prin promisiunea de vânzare în sensul că vor încheia în viitor un
anumit contract.
Pentru că include două manifestări de voinţă (concordante în sensul că părţile vor
încheia în viitor un contract) promisiunea de vânzare este un contract, mai bine zis un
antecontract. Promisiunea de vânzare nu are ca obiect transmiterea dreptului de proprietate
ci generează pentru părţi obligaţia de a face, anume obligaţia de a încheia în viitor contractul
iar pentru beneficiarul promisiunii dreptul de a cumpăra sau nu bunul obiect al vânzării.
Dacă beneficiarul promisiunii se hotărăşte să cumpere bunul pe care promitentul s-a
obligat să-l vândă părţilor vor încheia contractul de vânzare-cumpărare comercială,
realizându-se scopul urmărit prin încheierea promisiunii de vânzare. În cazul în care
promitentul nu-şi respectă obligaţia asumată faţă de beneficiar şi contractul nu se încheie, el
va trebui să-l despăgubească pe beneficiar.
• Promisiunea bilaterală de vânzare generează pentru promitent obligaţia de a vinde
iar pentru beneficiar obligaţia de a cumpăra un bun determinat prin încheierea ulterioară a
unui contract de vânzare-cumpărare.

72
Dreptul Afacerilor Contractele comerciale

Nici promisiunea bilaterală nu are drept efect transmiterea dreptului de proprietate de


la vânzător la cumpărător, transmitere care se va realiza prin contractul de vânzare-
cumpărare. Şi în cazul promisiunii bilaterale de vânzare îşi găseşte aplicaţia art.1075 C.civ.
în sensul că partea care nu-şi execută obligaţia va plăti despăgubiri celeilalte părţi.
• Pactul de preferinţă ca varietate a promisiunii de vânzare constă în aceea că
"proprietarul unui bun se obligă faţă de o persoană ca în cazul în care va vinde bunul să îi
acorde preferinţă la preţ egal". Cu alte cuvinte obligaţia promitentului constă în acordarea
preferinţei beneficiarului în cazul în care s-ar hotărî să vândă bunul. Şi în acest caz
promitentul îşi asumă o obligaţie de a face, care neexecutată se transformă în dezdăunări
conform art.1075 C.civ.
• Obiectul contractului. Obiectul oricărui contract constă în conduita părţilor, în
acţiunile la care sunt îndrituite, respectiv ţinute părţile. Obiectul derivat al contractului îl
constituie bunurile la care se referă conduita părţilor. Obligaţia vânzătorului priveşte bunul
vândut iar obligaţia cumpărătorului preţul plătit.
În ceea ce priveşte bunul vândut, acesta trebuie să întrunească mai multe condiţii:
¾ să existe - în acest sens lucrul fie trebuie să existe în momentul încheierii
contractului, fie va exista în viitor; bunul care nu există şi nici nu va exista în viitor nu poate
forma obiectul vânzării-cumpărării ceea ce atrage nulitatea contractului;
¾ să se afle în circuitul civil. Cerinţa rezultă din art.1310 C.civ. care dispune:
"toate lucrurile care sunt în circuitul civil pot fi vândute afară numai dacă vreo lege a oprit
aceasta". Din acest text legal rezultă nu numai că în regulă generală toate bunurile care se
găsesc în circuitul civil (în comerţ) pot fi vândute dar, şi că există bunuri care nu pot fi
vândute deoarece legea dispune în acest sens.
¾ să fie determinat sau determinabil ceea ce înseamnă că părţile trebuie să
stabilească elementele sau criteriile în funcţie de care se va face individualizarea bunului.
Lucrul determinat este lucrul precizat, individualizat în momentul încheierii contractului fie
prin arătarea însuşirilor bunului cert, fie prin arătarea genului, cantităţii şi calităţii lucrului
de gen. Lucrul determinabil este cel care se poate determina în viitor prin stabilirea
elementelor de individualizare.
¾ să fie proprietatea vânzătorului şi aceasta pentru că vânzarea-cumpărarea este
o operaţie translativă de proprietate şi pentru a transmite dreptul de proprietate vânzătorul
trebuie să fie titularul acestui drept. În comerţ, adeseori, vânzătorul vinde bunuri pe care
urmează să le achiziţioneze în viitor, altfel zis vinde ceea ce nu are sau vinde bunul altuia
ceea ce ridică întrebări în legătură cu valabilitatea actului. Răspunsul depinde de bunul care
constituie obiectul vânzării, pentru că în cazul bunurilor de gen dreptul de proprietate se
transmite în momentul individualizării lor şi nu în momentul încheierii contractului, astfel
că un atare contract este valabil. Dacă obiectul vânzării îl constituie un bun cert, dreptul de
proprietate se transmite - conform art.1295 C.civ. - în momentul realizării acordului de
voinţă, moment când bunul nu aparţine vânzătorului şi de aceea se pune întrebarea cu
privire la valabilitatea actului.
Doctrina dreptului comercial a adoptat teza valabilităţii contractului privind vânzarea
lucrului altuia, deoarece s-a considerat că părţile n-au urmărit transmiterea imediată a
dreptului de proprietate asupra lucrului ci vânzătorul s-a obligat să procure lucrul respectiv
şi să-l predea cumpărătorului. În acest caz obligaţia vânzătorului nu ar fi de a da ci de a face,
care dă drept la despăgubiri în caz de neexecutare potrivit art.1075 C.civ."
Preţul trebuie să îndeplinească anumite condiţii pentru a fi obiectul valabil al
contractului de vânzare-cumpărare:

73
Dreptul Afacerilor Contractele comerciale

¾ să fie stabilit în bani. Dacă obligaţia părţii căreia i se transmite dreptul de


proprietate asupra unui lucru constă nu în plata unui preţ ci într-o prestaţie, ca de exemplu
predarea unui lucru şi transmiterea dreptului de proprietate asupra acestuia nu vom avea un
contract de vânzare-cumpărare ci eventual un contract de schimb. Preţul poate să fie stabilit
în monedă naţională sau străină.
¾ să fie determinat sau determinabil; condiţia reiese nu numai din caracterul
comutativ al contractului de vânzare-cumpărare ci şi din art.1303 C.civ. care dispune:
"preţul vânzării trebuie să fie serios şi determinat de părţi sau determinarea preţului poate fi
lăsată la aprecierea unei a treia persoane".
¾ să fie real; condiţia rezultă tot din art.1303 C.civ.: "preţul vânzării trebuie să
fie serios şi determinat de părţi". Caracterul serios (real) al vânzării fiind o chestiune de fapt,
este lăsată la aprecierea instanţei.

5.2.3. Efectele contractului de vânzare-cumpărare comercială

• Obligaţiile vânzătorului
◙ Obligaţia de a da sau de a transmite dreptul de proprietate. Dreptul de proprietate
se transmite în momentul realizării acordului de voinţă. În concluzie transmiterea dreptului
de proprietate se realizează prin consimţământul părţilor. Din art.971 C.civ. mai reiese că
prin consimţământ - neurmat de predarea bunului - se transmite nu numai dreptul de
proprietate dar şi riscul pieirii fortuite a bunului astfel încât cumpărătorul va suporta riscul
pieirii fortuite a bunului deşi nu este în stăpânirea lui.
De la regula amintită există şi excepţii în sensul că dreptul se transmite la un moment
ulterior realizării acordului de voinţă:
a. dacă obligaţia vânzătorului priveşte bunuri determinate generic transmiterea
dreptului de proprietate se realizează în momentul individualizării bunurilor prin
măsurare, numărare, cântărire, până atunci riscurile pieirii fortuite a bunurilor fiind
suportate de vânzător;
b. când părţile au convenit să amâne transferul dreptului real la împlinirea unui
termen sau după realizarea unei condiţii şi aceasta pentru că "aceea ce se datoreşte cu
termen nu se poate cere înaintea termenului" (art.1023 C.civ.). Transmiterea
dreptului de proprietate prin contractul de vânzare-cumpărare afectat de condiţie
depinde de realizarea sau nerealizarea condiţiei.
c. când obligaţia vânzătorului priveşte bunuri viitoare dreptul de proprietate se
transmite nu în momentul realizării acordului de voinţă ci în momentul în care ele au
devenit prezente (moment ulterior realizării consensului).
Specifice pentru dreptul comercial sunt următoarele reguli determinate de natura
bunurilor:
a.transmiterea proprietăţii şi a riscurilor în cazul mărfurilor ce se transportă pe apă
este supusă condiţiei sosirii în bună stare a vasului ce le transportă;
b. transmiterea proprietăţii şi a riscurilor în cazul bunurilor determinate generic
care circulă de pe o piaţă pe alta prin intermediul cărăuşului are loc la data
individualizării bunurilor, adică în momentul predării bunurilor către cărăuş în
vederea transporturilor.
◙ Obligaţia de a preda lucrul vândut constă în punerea efectivă a lucrului la dispoziţia
cumpărătorului astfel încât acesta să-şi poată executa toate prerogativele pe care i le oferă
dreptul de proprietate (..). Dacă obligaţia de predare priveşte un bun individual determinat,
el trebuie să fie predat ″în starea în care se află în momentul vânzării″ (art.1324 C.civ.);

74
Dreptul Afacerilor Contractele comerciale

dacă ″datoria priveşte un lucru determinat numai prin specia lui debitorul nu este dator al da
de cea mai bună specie nici însă de cea mai rea″ (art.1103 C.civ.) altfel spus vânzătorul
trebuie să predea bunuri de calitate medie.
″Obligaţia de a preda lucrul cuprinde accesoriile sale şi tot ce a fost destinat uzului
său perpetuu″ (art.1325 C.civ.) şi ″de a-l conserva până la predare″ (art.1073 C.civ.).
Obligaţia se poate executa în modalităţi diferite, astfel art.1316 C.civ. dispune
″predarea lucrurilor mobile se face: sau prin tradiţiunea reală″ (deci în mod efectiv bunurile
sunt puse la dispoziţia cumpărătorului); ″sau prin remiterea cheilor clădirii în care se află
puse″. Dacă bunurile sunt depuse în docuri, antrepozite, silozuri predarea se realizează prin
înmânarea recipisei de depozit către cumpărător.
Locul predării este locul arătat prin contract sau locul care ar rezulta din natura
operaţiei sau din intenţia părţilor contractante.
Spezele predării conform art.1317 C.civ. sunt în sarcina vânzătorului iar cele ale
ridicării sunt în sarcina cumpărătorului, dacă nu există stipulaţie contrarie.
◙ Obligaţia de garanţie.
″Vânzătorul este obligat să garanteze pe cumpărător de liniştita posesiune a lucrului
şi de viciile aceluiaşi lucru″ (art.1336 C.civ.).
Răspunderea de evicţiune. ″Vânzătorul este obligat să răspundă pentru cumpărător de
evicţiunea totală sau parţială a lucrului sau de sarcinile la care s-ar pretinde supus acel
obiect şi care n-ar fi fost declarate la facerea contractului″ (art.1337 C.civ.). Prin evicţiune
se înţelege pierderea totală sau parţială a dreptului de proprietate asupra unui lucru de către
persoana care a dobândit acest drept ca urmare a recunoaşterii dreptului invocat de o altă
persoană asupra aceluiaşi lucru.
Când vânzătorul este răspunzător de evicţiune cumpărătorul - în cazul în care este
evins - are dreptul de a cere de la vânzător restituirea preţului, cheltuielile de judecată (în
procesul contra vânzătorului şi contra evingătorului), daune interese şi spezele contractului
de vindere.
Vânzătorul răspunde doar pentru viciile ascunse nu şi pentru cele aparente. Viciile
ascunse sunt deficienţe calitative ale bunului care constituie obiectul unui contract care
existând în momentul predării bunului nu au fost cunoscute şi nici nu puteau fi cunoscute de
dobânditor cu mijloacele obişnuite de verificare şi care sunt de o asemenea gravitate încât
dacă ar fi fost cunoscute, contractul nu s-ar fi încheiat sau ar fi condus la diminuarea
preţului.
Descoperirea unor vicii ascunse îndreptăţeşte pe cumpărător să ceară:
a. rezoluţiunea contractului (actio redhibitoria) chiar dacă viciile nu fac bunul
total impropriu (art.1355 C.civ.) ca rezultat al rezoluţiunii contractul de vânzare-
cumpărare se desfiinţează retroactiv astfel că vânzătorul este obligat să restituie preţul
şi cheltuielile vânzării iar cumpărătorul bunul. ″Dacă vânzătorul cunoştea viciile
bunului, el este dator pe lângă restituţiunea preţului de toate daunele interese către
cumpărător″ (art.1356 C.civ.).
b. odată cu păstrarea bunului obligarea vânzătorului să restituie o parte din preţ
proporţională cu paguba cauzată de vicii (actio estimatoria) art.1355 C.civ.
În contractul de vânzare-cumpărare comercială vânzătorul răspunde nu numai pentru
viciile ascunse dar şi pentru viciile aparente ceea ce rezultă din art.70 C.com. ″cumpărătorul
este dator să denunţe vânzătorului viciile aparente în timp de 2 zile de la primire ori de câte
ori un timp mai lung n-ar fi necesar din cauza condiţiunilor excepţionale în care se află

75
Dreptul Afacerilor Contractele comerciale

lucrul vândut sau persoana cumpărătorului. El este dator să denunţe viciile ascunse ale
lucrului în cele dintâi 2 zile de la descoperirea lor″.
Garanţia calităţii produselor în scopul protecţiei consumatorilor.
Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor acordă acestora
dreptul de a fi protejaţi împotriva riscului de a achiziţiona un produs sau de a li se presta un
serviciu care ar putea să le prejudicieze viaţa, sănătatea sau securitatea lor ori să le afecteze
drepturile şi interesele legitime; dreptul de a fi despăgubiţi pentru prejudiciile generate de
calitatea necorespunzătoare a produselor şi serviciilor.
Ordonanţa reglementează şi răspunderea agenţilor economici pentru calitatea
produselor, răspundere privită sub două aspecte:
a) ca răspundere pentru calitatea produselor sau serviciilor în cadrul termenului
de garanţie sau de valabilitate; în acest sens se prevede dreptul consumatorilor de a
pretinde remedierea sau înlocuirea gratuită a produselor cumpărate şi despăgubiri
pentru pierderile suferite ca urmare a acestor deficienţe. Termenul de garanţie este
limita de timp ce curge de la data dobândirii produsului sau serviciului, până la care
producătorul sau prestatorul îşi asumă responsabilitatea remedierii sau întocmirii
produsului ori serviciului achiziţionat, pe cheltuiala sa, dacă deficienţele nu sunt
imputabile consumatorului. Termenul de valabilitate este limita de timp stabilită de
producător, până la care un produs perisabil sau un produs care în scurt timp poate
prezenta un pericol imediat pentru sănătatea consumatorului, îşi păstrează
caracteristicile specifice, dacă au fost respectate condiţiile de transport, manipulare,
depozitare şi de păstrare; pentru produsele alimentare, acesta reprezintă data limită
de consum.
b) ca răspundere pentru calitatea produselor în cadrul duratei medii de utilizare a
produsului. Art. 12 din ordonanţă dispune că: "după expirarea termenului de
garanţie, consumatorii pot pretinde remedierea sau înlocuirea produselor care nu pot
fi folosite potrivit scopului pentru care au fost realizate ca urmare a unor vicii
ascunse apărute pe durata medie de utilizare a acestora". Această răspundere nu
poate fi angajată în cazul produselor pentru care există termen de valabilitate. Durata
medie de utilizare este intervalul de timp stabilit în documente tehnice normative sau
declarat de producător ori convenit între părţi, în cadrul căruia produsele de folosinţă
îndelungată trebuie să-şi menţină caracteristicile funcţionale, dacă au fost respectate
condiţiile de transport, manipulare, depozitare şi exploatare. Dacă apar vicii în
această perioadă de timp, consumatorul are dreptul să pretindă agentului economic
remedierea sau înlocuirea produselor dacă acestea nu mai pot fi folosite potrivit
scopului pentru care au fost realizate.

5.3. Contractul de mandat comercial

5.3.1. Definiţia contractului de mandat comercial. Cadrul de reglementare

Ca structură generală, mandatul comercial se aseamănă cu mandatul civil, principiile


generale referitoare la mandat şi prevăzute de Codul civil, fiindu-i aplicabile. De aceea, vom
încerca să insistăm numai asupra acelor trăsături distinctive ale mandatului comercial faţă
de cel civil.
Ceea ce deosebeşte, în primul rând, cele două contracte este funcţia deosebită pe care
o îndeplineşte mandatul comercial, adică intermedierea de afaceri comerciale. Această
funcţie, reclamă existenţa unor norme specifice care să facă mandatul apt exigenţelor

76
Dreptul Afacerilor Contractele comerciale

activităţii comerciale. Normele speciale privind mandatul comercial sunt cuprinse în


art.374-391 C.com.
Codul comercial nu defineşte mandatul comercial. Dispoziţiile art. 374 C.com.
delimitează doar obiectul mandatului comercial, format din actele de comerţ perfectate de
mandatar pe seama şi pe socoteala mandantului, de mandatul civil, al cărui obiect îl
formează actele juridice civile încheiate de mandatar în numele şi pe seama mandantului.
Pentru definirea mandatului comercial trebuie să avem în vedere şi definiţia
mandatului civil. Potrivit art.1532 C.civ. mandatul este "un contract în puterea căruia o
persoană (mandatarul) se obligă să îndeplinească anumite acte juridice pe seama altei
persoane (mandantul) de la care a primit însărcinarea".
În lumina art.1532 C.civ. şi art.374 C.com., contractul de mandat comercial poate fi
definit ca "acel contract în temeiul căruia o persoană (mandatarul) se obligă să încheie în
numele şi pe seama altei persoane care i-a dat împuternicirea (mandantul) anumite acte
juridice care pentru mandant sunt fapte de comerţ".
Prin urmare, pentru a fi comercial, mandatul trebuie să aibă ca obiect tratarea de
afaceri comerciale pentru mandant. Aceste "afaceri" pot fi comerciale pentru mandant, fie
că sunt acte de comerţ obiective, fie pentru că sunt subiective. Comerciantul care
însărcinează în exerciţiul comerţului său o persoană să trateze unele afaceri, face un act de
comerţ subiectiv. Necomerciantul care însărcinează pe o persoană să trateze pe socoteala sa
cumpărarea unor mărfuri în scop de revânzare, face un act obiectiv, căci operaţiunea, pe
care se sprijină, la a cărei încheiere se referă, este un act obiectiv de comerţ.

5.3.2. Caracterele mandatului comercial

Mandatul comercial, aşa cum rezultă din art.376 alin.1 C.com., este un contract
consensual, acordul de voinţă al acceptării mandatului fiind suficient.
În afacerile comerciale dominant este principiul conform căruia orice serviciu trebuie
plătit. Ca atare, contractul de mandat comercial are caracter oneros. Potrivit art.374 alin.2
C.com., "mandatul comercial nu se presupune a fi gratuit". Suma ce se datorează
mandatarului, pentru executarea mandatului, se determină, în lipsă de convenţie, de către
instanţa de judecată, după împrejurări. Astfel, pe când mandatul civil este prezumat a fi
gratuit, mandatul comercial este prezumat a fi oneros.
Consecinţa directă a caracterului oneros al mandatului comercial constă în
răspunderea mandatarului faţă de modul în care a tratat afacerile comerciale. Aprecierea
diligenţei pe care trebuie să o depună în îndeplinirea atribuţiilor sale va trebui făcută "in
abstracto" excluzând aprecierea "in concreto". Aceasta deoarece aprecierea "in abstracto"
exprimă comportamentul normal al "bunului comerciant".
Mandatul comercial este un contract bilateral (sinalagmatic). Spre deosebire de
mandatul civil, mandatul comercial este sinalagmatic, căci el este întotdeauna oneros.
Contractul de mandat comercial nu are caracter reprezentativ. Dacă mandatul civil
este un mandat cu reprezentare, mandatul comercial poate fi atât cu reprezentare, cât şi fără
reprezentare. Codul comercial reglementează, pe lângă mandatul comercial, care este
mandatul cu reprezentare, şi contractul de comision, care este o formă tipică a mandatului
fără reprezentare.
Ca şi mandatul civil, mandatul comercial poate fi general sau special conferind în
acelaşi timp mandatarului o mai mare libertate de acţiune decât cel civil. Problema este
reglementată de art.375 C.com.. care arată: "Deşi conceput în termeni generali mandatul
comercial nu se întinde şi la afacerile care nu sunt comerciale, afară numai dacă aceasta se

77
Dreptul Afacerilor Contractele comerciale

declară cu preciziune în mandat. Dacă mandatarul nu are instrucţiuni decât asupra unor părţi
ale afacerii, mandatul se socoteşte liber pentru celelalte. Mandatul pentru o anume afacere
cuprinde împuternicire şi pentru toate actele necesare executării lui, chiar când nu ar fi
anume arătate".
Din termenii art.375 C.com. rezultă că întinderea puterilor mandatarului se stabileşte,
în principiu, prin acordul de voinţă al părţilor. Astfel, mandatul poate fi dat pentru o singură
afacere, pentru mai multe afaceri sau chiar pentru toate afacerile mandantului (mandat
general). În cazul în care mandatul este dat numai pentru o singură afacere, el cuprinde o
împuternicire şi pentru toate actele necesare executării lui.

5.3.3. Delimitarea mandatului comercial de contractul de muncă

Există uneori tendinţa, mai ales în activitatea practică de a pune semnul egalităţii între
contractul de mandat şi contractul de muncă. Vom încerca, însă, să arătăm că între cele două
contracte trebuie să se facă o delimitare strictă.
Astfel, contractul de mandat comercial are ca obiect obligaţia mandatarului de a
îndeplini acte cu conţinut juridic pe seama şi în numele mandantului, ceea ce implică ideea
de reprezentare, cu opozabilitatea tuturor actelor făcute de acesta în limitele puterilor
primite. În schimb, în contractul de muncă, salariatul nu face acte juridice ci numai
materiale, ceea ce exclude noţiunea de reprezentare. Totodată, mandatarul îşi păstrează
libertatea de acţiune faţă de mandant în conducerea afacerii cu care a fost însărcinat, spre
deosebire de salariat, care se află în raporturi de subordonare faţă de cel care l-a angajat.
Această distincţie este însă greu de făcut în viaţa practică, unde situaţiile sunt mai
puţin tranşante, o activitate antrenând un amestec de acte juridice şi de acte materiale. De
aceea, în interpretarea naturii exacte a contractului trebuie să ne ataşăm mai puţin calificării
pe care părţile au dat-o convenţiei lor, decât drepturilor şi obligaţiilor pe care le defineşte.
În ceea ce priveşte încheierea, rezilierea şi revocabilitatea, pentru contractul de
mandat comercial, acestea sunt guvernate de regulile dreptului civil, ale dreptului comercial
şi cele reieşite din contractul intervenit între părţi. În cazul contractului de muncă, acesta
este guvernat de regulile Codului muncii, ale legislaţiei speciale în materie şi de cele ale
contractului colectiv de muncă.

5.3.4. Condiţiile de validitate ale contractului de mandat comercial

A.Consimţământul părţilor
Mandatul comercial, fiind un contract consensual, se consideră încheiat în momentul
formării acordului de voinţă al părţilor. În funcţie de forma pe care o îmbracă
consimţământul părţilor, mandatul poate fi expres sau tacit. Pe de altă parte, acceptarea
mandatului nu îmbracă întotdeauna forma expresă; ea poate fi şi tacită, însă neîndoielnică,
rezultând din executarea însărcinării date pentru că, simpla tăcere neurmată de începerea
executării mandatului, nu poate fi interpretată ca o acceptare.
Pentru a fi valabil, consimţământul, manifestarea de voinţă trebuie să fie neviciată de
eroare, dol sau violenţă. Viciul de consimţământ care afectează voinţa mandatarului produce
efecte directe asupra voinţei mandantului şi reciproc, dolul comis de mandatar produce
efecte faţă de mandant. Dreptul de a invoca viciul consimţământului îl are numai victima.
B. Capacitatea părţilor
Mandantul trebuie să aibă el însuşi capacitatea de a încheia actele juridice ce urmează
să le încheie prin mandatar, căci acestea sunt încheiate în numele şi pe seama sa. Dat fiind

78
Dreptul Afacerilor Contractele comerciale

faptul că în cazul mandatului comercial obiectul mandatului este reprezentat de acte de


comerţ, mandantul trebuie să aibă capacitatea de a încheia acte de comerţ.
Mandatarul trebuie, la rândul său, să aibă capacitate deplină de exerciţiu, întrucât
trebuie să manifeste un consimţământ valabil. Legea nu cere ca mandatarul să aibă calitatea
de comerciant, întrucât el nu încheie acte de comerţ în nume propriu, ci în numele şi pe
seama mandantului.
În ceea ce priveşte capacitatea personală necesară pentru încheierea valabilă a
contractului, este relevantă capacitatea reprezentantului, căci actele încheiate de
reprezentant nu trebuie să depăşească sfera actelor pentru care este capabil reprezentatul.
C.Obiectul contractului
Potrivit art.374 C.com. "mandatul comercial are ca obiect tratarea de afaceri
comerciale pe seama şi socoteala mandantului". Deci, obiectul contractului de mandat îl
constituie actele juridice care, potrivit legii, sunt fapte de comerţ. Aşadar, aceste acte
juridice trebuie să fie fapte de comerţ pentru mandant.
În afara condiţiilor generale, comune tuturor contractelor, (să fie determinat sau
determinabil, să fie posibil, licit, în circuitul civil, etc.) cu privire la obiectul mandatului se
impun următoarele precizări:
¾ mandatul are ca obiect încheierea de acte juridice de către mandatar. Dacă
acesta îndeplineşte şi fapte materiale, actele sau faptele materiale vor avea caracter
accesoriu (de exemplu, preluarea bunului care urmează a fi vândut de către mandatar, în
numele şi pe seama mandantului);
¾ actele juridice cu caracter strict personal (de exemplu, testamentul ori alte
declaraţii strict personale) nu pot fi încheiate prin mandatar.
D. Cauza (scopul) contractului de mandat
Cauza, ca element de validitate a contractului de mandat, trebuie să îndeplinească
condiţiile generale, comune tuturor actelor juridice: să fie reală, licită, morală, să nu
contravină regulilor de convieţuire socială.

5.3.5. Efectele contractului de mandat comercial

A.Obligaţiile părţilor
În general, obligaţiile mandatarului comercial sunt aceleaşi cu ale mandatarului civil.
Se desprind însă unele obligaţii ale mandatarului comercial care derogă de la regulile
generale consacrate în dreptul civil prin art.1544 C.civ. Astfel, mandatarul comercial se
bucură de mai multă libertate şi iniţiativă în îndeplinirea mandatului decât mandatarul din
contractul civil, el putând lua măsurile pe care le consideră necesare, chiar cu depăşirea
împuternicirii ce i-a fost dată, dacă acestea corespund intereselor mandantului şi, astfel, sunt
în favoarea lui. Cu toate acestea, pentru mandatul comercial este mai potrivit ca
subordonarea mandatarului faţă de mandant să privească numai instrucţiunile referitoare la
condiţiile de încheiere a actelor juridice şi obligaţia mandatarului de a-l informa pe mandant
asupra executării mandatului.
Una din primele obligaţii pe care le are mandatarul, după acceptarea mandatului, este
de a face cunoscut mandantului toate faptele ce ar putea să-l determine să revoce sau să
modifice mandatul. Această obligaţie înscrisă în art.378 Cod comercial face parte din
deontologia comercială. Revocarea sau chiar modificarea unilaterală a obiectului
însărcinării pot atrage răspunderea civilă a mandatarului. Astfel, mandatarul va fi
răspunzător de daunele cauzate mandantului, prin aceea că de exemplu, a cumpărat din
însărcinarea acestuia o casă, care între timp - fără ştirea mandantului - a fost distrusă, sau a

79
Dreptul Afacerilor Contractele comerciale

cumpărat acţiuni ale unei societăţi care, posterior primirii mandatului a fost declarată în
stare de faliment. Etica comercială nu permite ca, la adăpostul unui contract de mandat,
mandantul să fie prejudiciat prin activitatea mandatarului său, când au survenit asemenea
împrejurări care l-ar fi determinat pe mandant să revoce sau să schimbe mandatul dat.
Mandatarul va trebui să-şi îndeplinească obligaţiile cu bună-credinţă şi diligenţa unui
bun proprietar. El trebuie să respecte clauzele contractului şi instrucţiunile primite.
Abaterile de la îndatoririle stabilite prin contract generează responsabilitatea
contractuală a mandatarului, constând în paguba efectivă şi beneficiul nerealizat, indiferent
de forma culpei. Acest lucru este o consecinţă a caracterului oneros al contractului de
mandat comercial, răspunderea mandatarului apreciindu-se "in abstracto", el fiind obligat
să-şi execute îndatoririle raportat la etalonul maximei diligenţe.
Potrivit art. 379 Cod comercial, mandatarul răspunde pentru toate stricăciunile
bunurilor care îi sunt încredinţate spre păstrare cu ocazia mandatului, afară de cazul când
dovedeşte că nu a fost în culpă ori că aceste stricăciuni sunt datorate unor împrejurări de
forţă majoră, viciilor sau naturii acelor bunuri.
Art.384 Cod comercial prevede că "mandatarul este dator să-şi arate mandatul
persoanelor cu care tratează, când i se cere". Astfel, partea care are cunoştinţă că persoana
cu care contractează este mandatar nu poate formula pretenţii contra acestuia, chiar dacă
mandatarul a semnat personal, adică fără a-şi însoţi semnătura sa de numele şi prenumele
mandantului. În consecinţă, potrivit acestui articol (art.384 C.com.), mandatarul este obligat
să comunice terţului calitatea sa de reprezentant şi limitele acestei reprezentări.
Terţii sunt interesaţi în a cunoaşte adevărata întindere a reprezentării, întrucât
mandantul nu răspunde decât în limitele mandatului dat. Ei (terţii) nu pot depăşi limitele
mandatului, nici măcar atunci când ar avea convingerea că acest lucru ar fi în interesul
mandantului, întrucât mandantul este acela care cunoaşte cel mai bine calităţile
mandatarului său, şi, de aceea, este cel mai în măsură să aprecieze întinderea puterilor pe
care i le conferă prin contractul de mandat.
Alin.2 al art.384 C.com. stabileşte că nici mandatarul, nici mandantul nu poate opune
terţului instrucţiuni deosebite de cele înfăţişate, "afară numai dacă nu probează că aceştia
aveau cunoştinţă de ele în momentul când obligaţiunea a fost contractată".
În cazul în care, în executarea mandatului, mandatarul a încasat anumite sume de
bani cuvenite mandantului, mandatarul este obligat să le remită acestuia ori să le
consemneze pe numele mandantului. Această îndatorire este expresia obligaţiei care revine
mandatarului şi în cazul mandatului civil, de a da socoteală mandantului asupra mandatului
său.
Spre deosebire de mandatarul din contractul civil de mandat, care este ţinut la plata
dobânzilor pentru sumele cuvenite mandantului din ziua întrebuinţării sumelor, iar pentru
cele neîntrebuinţate, din ziua în care mandantul le-a cerut, la mandatul comercial, făcându-
se aplicarea normei generale prevăzută de Codul comercial în art. 43, dobânzile sunt
datorate din ziua în care mandatarul era dator a le trimite sau comunica mandantului.
Mandatarului îi este cu desăvârşire interzis să schimbe destinaţia sumelor primite în
contul mandantului. Dacă încalcă această dispoziţie, în afară de daunele-interese ce va fi
obligat să le plătească mandantului, şi de acţiunea penală la care se expune, el va fi obligat a
plăti dobânzi pentru aceste sume din ziua când le-a primit.
Dispoziţia art. 381 Cod comercial, referitoare la răspunderea mandatarului pentru
daunele provocate din neconformarea cu instrucţiunile primite de la mandant, este o
consecinţă a caracterului oneros al mandatului.

80
Dreptul Afacerilor Contractele comerciale

Noţiunea de daune la care se referă art. 381 Cod comercial implică, în mod necesar,
cauzarea unui prejudiciu. Daunele interese vor consta din cei doi termeni, respectiv paguba
efectivă (damnum emergens) şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans).
Potrivit art. 382 Cod comercial, "mandatarul este dator a încunoştiinţa fără întârziere
pe mandant despre executarea mandatului".
Întrucât mandatarul încheie actele juridice cu terţul în numele şi pe seama
mandantului, este firesc ca, la îndeplinirea împuternicirii primite, mandatarul să îl înştiinţeze
pe mandant despre executarea mandatului. S-ar putea întâmpla ca mandatarul să fi depăşit
mandatul primit, caz în care, obligaţiile contractate de acesta, nu se mai răsfrâng asupra
mandantului. Totuşi, acesta din urmă poate, chiar şi în cazul depăşirii mandatului, să ratifice
activitatea mandatarului său, devenind prin aceasta titularul drepturilor şi obligaţiilor
contractate pe seama sa.
În cazul în care prin contract au fost convenite anumite modalităţi de informare a
mandantului, mandatarul trebuie să se conformeze clauzelor contractului.
Ratificarea poate fi expresă sau tacită. Ratificarea tacită decurge din întârzierea
răspunsului mandantului la încunoştiinţarea ce i-a fost făcută de mandatar, peste termenul
cerut prin uz, în funcţie de natura afacerii şi de exigenţele bunei credinţe. Astfel, şi atunci
când mandantul întârzie răspunsul peste termenul impus de natura afacerii, legea consideră
că acesta a acceptat executarea mandatului, chiar dacă mandatarul a depăşit limitele
mandatului (potrivit art.382 alin.2 C.com.).
Prezumţia potrivit căreia întârzierea mandantului de a răspunde, după ce a primit
înştiinţarea despre executarea mandatului, într-un timp mai lung, decât cel cerut de natura
afacerii, implică aprobarea lui, nu poate fi înlăturată decât prin dovada că tăcerea
mandantului nu a fost voluntară, deoarece el s-a găsit în imposibilitatea de a face să valoreze
refuzul lui în timp util.
Mandantul este obligat să pună la dispoziţia mandatarului mijloacele necesare pentru
executarea mandatului (art.385 C.com.). Mandatarul este împuternicit să încheie anumite
acte juridice în numele şi pe seama mandantului. Cum mandatul este în interesul
mandantului, acesta are obligaţia să asigure mandatarului toate mijloacele necesare
executării mandatului, afară de stipulaţie contrară.
Mijloacele pe care trebuie să le asigure mandatarului diferă în funcţie de situaţia
concretă. Ele pot consta în sume de bani, dacă pentru executarea mandatului sunt necesare
unele cheltuieli, sau în informaţii, documentaţii, materiale care ar prezenta utilitate pentru
îndeplinirea însărcinărilor mandatarului.
Potrivit art.386 C.com., mandantul are obligaţia să plătească mandatarului
remuneraţia datorată pentru executarea mandatului.
Spre deosebire de mandatul civil, care se prezumă a fi gratuit, în lipsa unei convenţii
contrare, mandatul comercial este prezumat cu titlu oneros, chiar atunci când remuneraţia
cuvenită mandatarului nu a fost prevăzută în contract. În acest caz, cuantumul remuneraţiei
se determină de către instanţa judecătorească.
Potrivit dispoziţiilor Codului civil (art. 1548 C.civ.), mandantul datorează
remuneraţia, "chiar când afacerea n-a reuşit", dacă mandatarul nu a fost în culpă. Pe de altă
parte, mandantul trebuie să restituie toate plăţile făcute de către mandatar în limitele
mandatului, dar numai dacă plăţile făcute erau datorate în mod legal de către mandant.
Astfel, în sarcina mandantului se află şi obligaţia de a restitui toate cheltuielile făcute de
mandatar pentru executarea mandatului, chiar dacă obligaţia nu este prevăzută expres de
Codul comercial, ea fiind, însă, prevăzută în cazul mandatului civil. Deci, potrivit art. 1547
C.civ., mandatarului i se vor restitui sumele de bani avansate pentru îndeplinirea

81
Dreptul Afacerilor Contractele comerciale

mandatului, precum şi despăgubirile cuvenite în cazul în care executarea mandatului i-a


cauzat prejudicii care nu se datorează culpei sale.
B. Privilegiul mandatarului
În scopul garantării executării de către mandant a obligaţiei de a-l garanta pe
mandatar pentru plata retribuţiei, a cheltuielilor avansate şi a pierderilor ocazionate de
executarea mandatului, legiuitorul conferă mandatarului, un privilegiu special, prin care
asigură satisfacerea creanţei sale. Astfel, art. 387 Cod comercial prevede că acest privilegiu
special îl garantează pe mandatar "pentru tot ce i se datoreşte din executarea mandatului său
şi chiar pentru retribuţia sa".
Aşadar, prin acest privilegiu i se garantează mandatarului plata sumelor de bani pe
care le datorează mandantul cu titlu de retribuţie, cheltuieli făcute pentru execuţia
mandatului şi despăgubiri pentru prejudiciul suferit cu ocazia îndeplinirii mandatului.
Privilegiul se exercită asupra tuturor bunurilor mandantului pe care mandatarul le
deţine pentru executarea mandatului sau care se regăsesc la dispoziţia sa, în magazinele sale
ori în depozitele publice sau pentru care el poate proba, prin documentul de transport, că i-
au fost expediate.
Potrivit art.387 alin.4 C.com., în cazul în care bunurile mandantului au fost vândute
de mandatar, potrivit mandatului, privilegiul se poartă asupra preţului.
Potrivit art.387 alin.2 Cod comercial, mandatarul poate opune privilegiul său contra
vânzătorului ce ar revendica lucrul vândut, chiar dacă plăţile sau cheltuielile au fost făcute
înainte sau după ce lucrurile au intrat în posesia mandatarului.
C. Efectele executării mandatului
În virtutea reprezentării, executarea mandatului, adică încheierea de către mandatar a
actelor juridice, creează raporturi juridice directe între un mandant şi terţ. Numai actele
juridice încheiate în limitele împuternicirii date îl obligă pe mandant, afară dacă el nu
ratifică ceea ce s-a făcut peste limitele mandatului.

5.3.6. Încetarea contractului de mandat comercial

Mandatul comercial încetează, în cazurile prevăzute de art.1552 Cod civil astfel: prin
revocarea mandatarului de către mandant; prin renunţarea mandatarului la mandat; prin
moartea, interdicţia, insolvabilitatea şi falimentul mandantului sau mandatarului.
În aplicarea principiilor generale, contractul de mandat încetează şi prin expirarea
termenului fixat pentru executarea sa (dacă un astfel de termen a fost fixat de părţi), sau prin
executarea completă şi corespunzătoare a tuturor obligaţiilor asumate de părţi.
Potrivit art.1553 Cod civil, mandantul ″când voieşte poate revoca mandatul″ şi
constrânge pe mandatar să remită înscrisul de împuternicire. Din aceste prevederi rezultă că
mandatul este prin natura lui revocabil. În cazul în care, fără o cauză justă, el a fost revocat
sau s-a renunţat la el, întrerupându-se executarea, acesta, conform art. 391 Cod comercial,
atrage răspunderea celor în culpă.
Mandatarul poate renunţa la contract în orice moment cu condiţia încunoştiinţării
prealabile a mandantului în termen util, ţinând seama şi de obiectul mandatului. În acest caz,
mandantul va trebui să restituie mandatarului cheltuielile făcute în mod necesar şi parte din
remuneraţie, proporţional cu rezultatul obţinut.

5.4. Contractul de comision

5.4.1. Definiţie

82
Dreptul Afacerilor Contractele comerciale

Este contractul în care o persoană numită comisionar se obligă să încheie anumite


acte juridice în nume propriu dar pe seama celeilalte persoane numită comitent care i-a dat
împuternicire în acest sens şi pentru care actele juridice încheiate sunt fapte de comerţ.
Caracterele contractului de comision sunt:
¾ contractul de comision este un contract sinalagmatic generând obligaţii
reciproce în sarcina ambelor părţi.
¾ contractul de comision este un contract cu titlu oneros, fiecare parte urmărind
obţinerea unor avantaje economice.
¾ contractul de comision este un contract consensual realizându-se prin simplul
acord de voinţă al părţilor.

5.4.2. Condiţiile de validitate ale contractului de comision

A. Capacitatea părţilor
Comitentul trebuie să aibă capacitatea necesară pentru a încheia el însuşi actele
juridice pe care comisionarul le va încheia pe seama sa.
Comisionarul, spre deosebire de mandatar, trebuie să aibă capacitate deplină de
exerciţiu, căci el încheie actele juridice în nume propriu şi nu în numele altuia, ca în cazul
mandatului.
B. Consimţământul părţilor
Potrivit art.1533 C.civ., mandatul poate fi expres sau tacit, acest principiu fiind
valabil şi în cazul comisionului. Se cere, însă, manifestarea expresă a voinţei comitentului,
în sensul împuternicirii comisionarului de a încheia acte juridice în nume propriu, dar pe
seama comitentului. Argumentul adus în favoarea acestei teze este că, în principiu, mandatul
implică puterea de reprezentare, iar mandatul fără reprezentare, constituind excepţia, trebuie
să rezulte din manifestarea expresă a voinţei comitentului.
Întrucât acceptul comisionarului poate fi şi tacit, în cazul în care el nu doreşte să
primească însărcinarea va fi ţinut, potrivit art.376 C.com., să-l înştiinţeze despre aceasta pe
comitent şi să conserve bunurile primite din partea comitentului.
C. Obiectul contractului
Obiectul contractului de comision îl reprezintă ″tratarea de afaceri comerciale″, deci
încheierea de acte juridice care sunt, potrivit legii, fapte de comerţ.

5.4.3. Efectele contractului de comision

A. Drepturile şi obligaţiile specifice comisionarului şi comitentului


Comisionarul, lucrând pe seama comitentului, va trebui să dea socoteală acestuia, să
se conformeze instrucţiunilor primite şi să acţioneze în limitele împuternicirii.
Comisionarul va trebui să vândă şi să cumpere la preţul ce i-a fost fixat sau la preţul
curent, când nu s-a fixat nici un preţ, sub sancţiunea achitării diferenţei de preţ, în cazul
vânzării la un preţ mai mic. Această obligaţie este înlăturată numai dacă comisionarul
probează că vânzarea cu preţul hotărât nu se putea face şi că vânzând la un preţ mai mic, s-
a evitat o pagubă comitentului.
Potrivit art. 408 alin. 2 Cod comercial, în cazul în care comisionarul cumpără la un
preţ mai mare decât cel hotărât, comitentul poate refuza operaţiunea, considerând-o făcută
pe socoteala comisionarului, afară de cazul când comisionarul ar plăti el diferenţa de preţ.

83
Dreptul Afacerilor Contractele comerciale

Conform art. 410 C. com., în principiu, comisionarul nu poate vinde pe credit. Dacă,
însă, vinde pe datorie, el este obligat să arate comitentului persoana cumpărătorului şi
termenul acordat. În caz de neîndeplinire a acestei obligaţii, se presupune că vânzarea s-a
făcut ″pe bani gata″, proba contrarie nefiind admisă.
Potrivit art. 409 C. com., comisionarul nu poate, decât cu autorizarea comitentului, să
facă avansuri în bani sau operaţii pe credit. Nerespectarea acestei interdicţii atrage
răspunderea comisionarului, comitentul putând cere plata creditelor acordate, daune interese
şi foloase nerealizate.
Conform art. 406 C. com., comisionarul este direct obligat faţă de persoana cu care a
contractat, datorită faptului că a tratat cu acesta în nume propriu. În consecinţă, aşa cum
prevede art. 406 alin. 2, comitentul nu are acţiune în contra persoanelor cu care a contractat
comisionarul şi nici acestea nu au acţiune în contra comitentului.
Comisionarul este obligat să dea socoteală comitentului asupra îndeplinirii
mandatului primit. În temeiul acestei obligaţii, comisionarul este ţinut să-l informeze pe
comitent asupra mersului operaţiunilor şi a împrejurărilor de natură să modifice
împuternicirea primită. Astfel, comisionarul trebuie să comunice comitentului toate
informaţiile pe care le deţine despre situaţia pieţei în timpul executării misiunii. O dată
executată această misiune, el trebuie să dea socoteală comitentului de încheierea
operaţiunilor.
Potrivit art. 412 C. com., comisionarul nu este răspunzător pentru îndeplinirea
obligaţiilor luate de către persoanele cu care a contractat, afară de convenţie contrară.
Astfel, comisionarul este răspunzător faţă de comitent numai de încheierea contractului nu şi
de executarea acestuia sau de solvabilitatea terţului contractant. Comisionarul poate lua,
însă, faţă de comitent o obligaţie de garanţie a executării contractului. Această obligaţie este
cunoscută sub denumirea de ″star del credere″ sau ″pentru credit″.
Potrivit acestei clauze, comisionarul va răspunde nu numai de executarea perfectă a
obligaţiilor sale prin terţi dar şi de circumstanţele fortuite care ar împiedica o astfel de
execuţie. Acestei agravări a responsabilităţii comisionarului ar trebui să-i corespundă, în
mod normal, o majorare a comisionului, care să fie chiar dublu sumei.
Practic, convenţia de "delcredere" este accesorie unui contract de comision sau de
reprezentanţă comercială. Ea se poate aplica la orice operaţie, prezentând interes, mai ales,
pentru comisionarul de vânzare în scopul garantării preţului datorat de cumpărător. Nu
trebuie să se înţeleagă că ar fi vorba de o asigurare deoarece nu este un contract principal şi
nu cere realizarea riscului.
Potrivit art. 387 alin. 1 şi 4 Cod comercial, ″mandatarul″ se poate bucura de un
privilegiu asupra mobilelor mandantului, precum şi de un drept de retenţie pentru plata
drepturilor ce i se cuvin. Faţă de dispoziţia expresă înscrisă în art. 405 alin. 2 Cod comercial
cu privire la regula conform căreia: ″între comitent şi comisionar există aceleaşi drepturi şi
obligaţii ca între mandant şi mandatar″, comisionarul poate avea un privilegiu asupra
bunurilor mobile ale comitentului, precum şi un drept de retenţie asupra bunurilor pe care
trebuie să le predea comitentului.
B. Efectele executării contractului de comision faţă de terţi

84
Dreptul Afacerilor Contractele comerciale

Comisionarul acţionând în nume propriu, dar pe seama comitentului intră în raporturi


juridice cu terţi ca părţi contractante şi rămâne în cercul contractual până la executarea
obligaţiilor negociate. Tratând în nume propriu, comisionarul se obligă faţă de terţi, după
cum aceştia din urmă sunt ţinuţi la rândul lor la executarea contractului faţă de comisionar şi
nu faţă de comitent, pe care, de cele mai multe ori, nici nu-l cunosc. În consecinţă,
comisionarul poate dobândi calitatea de creditor sau debitor faţă de terţ.
În calitate de debitor, comisionarul poate fi urmărit de terţi pentru plată, iar în calitate
de creditor, poate exercita împotriva terţului toate drepturile născute din contract. În acest
sens, art.406 C.com. prevede: ″comisionarul este direct obligat către persoana cu care a
contractat ca şi cum afacerea ar fi a sa proprie″. Răspunderea comisionarului încetează în
cazul când el a contractat în calitate de mandatar, făcând cunoscut numele mandantului pe
socoteala căruia a lucrat.
Rezultă că, prin încheierea contractului între comisionar şi terţ, nu se stabilesc nici un
fel de raporturi juridice între comitent şi terţ. De aceea, art.406 alin.2 C.com. dispune:
″Comitentul nu are acţiune în contra persoanelor cu care a contractat comisionarul şi nici
acestea nu au vreo acţiune contra comitentului″.
În cazul nerespectării obligaţiei contractuale de către terţ, comitentul poate cere
comisionarului, în temeiul contractului de comision, să se folosească de acţiunile
corespunzătoare împotriva terţului ori să îi cedeze lui aceste acţiuni. Deci, comisionarul este
răspunzător faţă de comitent pentru încheierea actelor juridice cu terţul, nu şi pentru
executarea lor. Această dispoziţie este cuprinsă în art.412 C.com., care prevede:
″Comisionarul nu este răspunzător pentru îndeplinirea obligaţiilor luate de către persoanele
care au contractat, afară de convenţie contrară″. Fără îndoială, ultima parte a dispoziţiei
legale se referă la clauza ″star del credere″ sau ″ducroire″, despre care am vorbit anterior.

5.4.4. Încetarea contractului de comision

Fiind o formă a mandatului, contractul de comision încetează în aceleaşi cazuri ca şi


contractul de mandat civil (art.1552 C.civ.); urmările încetării vor fi dictate însă de esenţa
oneroasă a comisionului. Astfel, cazurile de încetare a contractului de comision sunt:
revocarea împuternicirii, renunţarea la împuternicirea primită, moartea, interdicţia,
insolvabilitatea sau falimentul comitentului ori a comisionarului.

5.5. Contractul de consignaţie

5.5.1. Definiţie

Este reglementat de legea nr.178/1934 privind contractul de consignaţie care în art.1


îl defineşte astfel: ″contractul de consignaţie este contractul prin care una din părţi, numită
consignant încredinţează celeilalte părţi numită consignatar mărfuri sau obiecte mobile spre
a le revinde pe seama consignantului″. Din definiţie rezultă că acest contract este o varietate
a contractului de comision, astfel încât consignantul împuterniceşte pe consignatar să
încheie anumite acte juridice în nume propriu dar pe seama consignantului.
Caracterele juridice ale contractului:
¾ este un contract bilateral - sinalagmatic, părţile obligându-se reciproc;
¾ este un contract cu titlu oneros;

85
Dreptul Afacerilor Contractele comerciale

¾ este un contract consensual, forma cerută de legea nr.178/1934 fiind necesară


ad probationem.

5.5.2. Condiţiile de validitate ale contractului de consignaţie

În primul rând, părţile trebuie să aibă capacitatea cerută de lege. Astfel, consignantul
trebuie să aibă capacitatea de a încheia acte de comerţ, deoarece actele juridice se încheie pe
seama sa. De asemenea, consignatarul trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină, căci el
încheie acte juridice în nume propriu. Consignatarul trebuie să aibă şi calitatea de
comerciant iar dacă este persoană fizică încheierea actelor juridice trebuie să aibă un
caracter profesional; dacă, însă, este persoană juridică (societate comercială), ea trebuie să
aibă ca obiect activităţi de acest gen.
Manifestarea de voinţă a părţilor trebuie să fie expresă, dar poate fi şi tacită atunci
când rezultă din executarea de către consignatar a însărcinării primite de la consignant.
Obiectul material al contractului îl constituie bunurile mobile şi aceasta pentru că
art.1 din Legea nr.178/1934 se referă la "mărfuri sau obiecte mobile" iar Codul comercial
stabileşte că vânzarea-cumpărarea comercială priveşte numai bunurile mobile.

5.5.3. Efectele contractului de consignaţie

A. Drepturile şi obligaţiile consignatarului


În primul rând, potrivit art.5 din Legea nr.178/1934, consignatarul este obligat să ia
toate măsurile pentru conservarea şi păstrarea bunurilor ce i-au fost încredinţate şi, în
consecinţă, tot el va răspunde pentru orice lipsă, pierdere sau deteriorare provenită din culpa
sa ori a prepuşilor săi. Printre aceste măsuri figurează şi obligaţia înscrisă în art.6, privind
asigurarea bunurilor la o societate, acceptată de consignant. Consignatarul se consideră, de
drept în culpă şi răspunde pentru orice pagube produse prin caz fortuit sau forţă majoră,
dacă nu a procedat la asigurarea bunurilor sau în cazul în care contractul de asigurare s-a
reziliat pentru neplata în termen a primelor de asigurare.
În vederea identificării bunurilor date în consignaţie, consignatarul este obligat a
păstra mărfurile primite în ambalajele lor originale şi a conserva intacte etichetele, mărcile
şi orice alte semne exterioare, aşa cum au fost aplicate de consignant. În cazul în care
contractul de consignaţie prevede un anumit loc de depozitare sau înmagazinare a bunurilor
încredinţate, consignatarul este oprit a muta sau a depozita în alt loc aceste bunuri.
Atunci când convenţia nu prevede un anumit loc de depozitare, consignatarul poate
înmagazina sau depozita mărfurile încredinţate lui numai în locuri a căror folosinţă o are pe
bază de acte scrise cu dată certă sau vizată de Administraţia Financiară, fiind obligat a face
cunoscut de îndată consignantului locul de depozitare a mărfurilor şi orice mutare a lor.
Conform art.10 din Legea nr.178/1934, toate cheltuielile de conservare şi desfacere a
mărfurilor privesc pe consignatar, afară numai dacă a intervenit o convenţie contrară.
Esenţial este că, atâta timp cât bunul se află la consignatar până în momentul
vânzării, el rămâne proprietatea consignantului astfel că, riscul pieirii fortuite a bunului va fi
suportat de acesta. Fiind un simplu depozitar al bunului, consignatarul nu va putea fi urmărit
de creditorii săi personali asupra acestor bunuri.
Preţul la care urmează a fi vândut bunul, precum şi termenul de vânzare sunt fixate
de consignant care va putea cere oricând înapoierea bunului, chiar înaintea termenului
stabilit, dar va datora o anumită taxă.

86
Dreptul Afacerilor Contractele comerciale

Strâns legat de răspunderea consignatarului pentru deteriorarea lucrurilor primite în


consignaţie este şi problema viciilor aparente sau ascunse ale acestora. Exonerarea de
răspundere a consignatarului este condiţionată de comunicarea viciilor către consignant, în
termen de două zile de la primirea bunurilor, în cazul viciilor aparente (afară dacă condiţiile
în care se află lucrurile primite ar necesita un termen mai lung), iar în cazul viciilor ascunse
în termen de două zile de la descoperirea lor. Pe de altă parte, dacă, datorită viciilor sale
ascunse, bunul l-ar prejudicia pe consignatar, atunci consignantul va datora daune - interese.
Ca o măsură de siguranţă, legea recunoaşte consignantului dreptul de a controla şi
verifica, oricând, bunurile încredinţate consignatarului şi de a proceda la inventarierea lor.
Acest drept poate fi executat, la nevoie, în baza unei ordonanţe preşedinţiale.
În al doilea rând, consignatarul are obligaţia să execute mandatul dat de consignant.
Astfel, în îndeplinirea însărcinării primite, consignatarul trebuie să acţioneze în limitele
împuternicirii date de consignant. În acest sens, art.11 din lege prevede: "Consignatarul nu
poate vinde sau înstrăina bunurile ce i-au fost încredinţate în consignaţie decât în condiţiile
prevăzute în contract". El este obligat a contabiliza toate operaţiunile referitoare la bunurile
încredinţate lui în consignaţie, în aşa mod încât controlul şi verificarea lor să se poată face
cu uşurinţă (art.17 al.1 din lege).
Consignatarul, conform art.14 din lege, va putea vinde pe credit, dacă prin contract a
fost stipulată o astfel de clauză. În lipsa unei asemenea clauze, dacă a vândut pe credit,
consignatarul este, conform, art.15, solidar răspunzător de preţul mărfurilor.
Consignatarul trebuie să vândă, astfel, lucrurile încredinţate în consignaţie, în
condiţiile şi la preţul prevăzute în contract sau la preţul curent al pieţei, în absenţa unei
stipulaţii contractuale. Fără consimţământul consignantului, consignatarul nu va putea vinde
lucrul la un preţ mai mic decât cel convenit, dar nu există nici un impediment în a-l vinde la
un preţ mai mare.
Consignatarul este obligat să informeze pe consignant, la termenele contractuale sau,
în lipsă, la finele fiecărei săptămâni, cu privire la vânzările făcute, arătând lucrurile vândute
contra numerar şi cele vândute pe credit, iar pentru acestea din urmă, trebuie să indice
numele şi adresa fiecărui debitor, suma datorată, termenul de plată, cambiile sau garanţiile
primite.
Întrucât operaţiunile se fac pe seama consignantului, consignatarul va fi obligat să
remită acestuia, la termenele prevăzute în contract, preţul tuturor bunurilor vândute contra
numerar şi toate sumele rezultate din încasarea creanţelor provenite din vânzarea acestor
bunuri până la concurenţa preţurilor lor, precum şi cambiile şi garanţiile primite de la
cumpărător (art.19 din lege). Dacă în contract nu s-au prevăzut astfel de termene,
consignatarul va trebui să predea consignantului, cel mai târziu la finele fiecărei săptămâni,
toate sumele de bani, cambiile şi garanţiile primite, fiindu-i interzis consignatarului să facă
acte de dispoziţie asupra acestor sume, până la remiterea lor către consignant, deoarece
legea îl consideră pe consignatar ca simplu depozitar al sumelor şi valorilor menţionate.
În calitatea sa de proprietar al bunurilor predate, consignantul este în drept să
modifice oricând condiţiile de vânzare, dacă prin contract nu s-a prevăzut altfel. Potrivit
art.11 alin.2 din lege, modificarea este obligatorie pentru consignatar, din momentul când îi
este adusă la cunoştinţă în scris.
În temeiul obligaţiei de a da socoteală la îndeplinirea mandatului, consignatarul este
obligat să restituie consignantului bunul încredinţat în consignaţie, în starea în care l-a
primit, dacă acesta nu a fost vândut în termenul convenit. În cazul neridicării bunului,
consignantul este obligat la plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat, iar în caz contrar

87
Dreptul Afacerilor Contractele comerciale

consignatarul îl va putea valorifica recurgând la oferta reală urmată de consemnaţie, potrivit


dreptului comun (art.1114 - 1121 C.civ. şi art.586-590 C.pr.civ.).
În cazul falimentului consignatarului, consignantul, în calitatea sa de proprietar, va
putea revendica bunurile încredinţate sau preţul lor neachitat.
B. Drepturile şi obligaţiile consignantului
În primul rând, consignantul are obligaţia să predea consignatarului bunurile mobile
care urmează să fie vândute. Consignatarul îşi poate îndeplini obligaţia numai dacă bunurile
care trebuie vândute terţilor sunt puse la dispoziţia sa. De aceea, în temeiul contractului de
consignaţie, consignantul este obligat să predea consignatarului aceste bunuri.
Aşa cum am mai precizat, prin contractul de consignaţie nu se transmite
consignatarului dreptul de proprietate asupra bunurilor care i-au fost încredinţate.
Consignatarul este un simplu detentor al bunurilor primite de la consignant.
Potrivit art.1 alin.2 al Legii nr.178/1934, bunurile se pot preda consignatarului toate
deodată sau treptat, prin note sau facturi succesive emise în temeiul contractului.
Pentru a se apăra de pierderi, consignantul îşi rezervă dreptul de proprietate asupra
mărfurilor până în momentul vânzării lor şi chiar până la încasarea şi depunerea sumelor în
contul său. Astfel, vor rezulta următoarele consecinţe:
¾ riscul pieirii fortuite sau pentru caz de forţă majoră a lucrului rămâne în
sarcina consignantului;
¾ consignantul poate cere oricând înapoierea lucrului de la consignatar, chiar
înaintea termenului stabilit, total sau în parte, fără preaviz, în schimbul unei taxe. În cazul în
care consignatarul refuză restituirea bunurilor, ca procedură judiciară va putea fi folosită
ordonanţa preşedinţială, prevăzută de art.581 C.pr.civ. Potrivit art.4 din Legea nr.178/1934,
ordonanţa va fi dată fără citarea părţilor, când contractul de consignaţie a fost încheiat în
formă autentică, şi cu citarea acestora, când contractul s-a încheiat sub semnătură privată.
Ordonanţa preşedinţială mai poate fi folosită şi în caz de opoziţie a consignatarului la
acţiunea de control şi verificare a bunurilor încredinţate, consignantul fiind îndreptăţit,
potrivit art.4 din Legea nr.178/1934 să ceară oricând inventarierea lor.
¾ în virtutea calităţii de proprietar a consignantului şi potrivit art.11 alin.2 din
lege, acesta poate modifica oricând, în mod unilateral, condiţiile de vânzare, dacă în contract
nu s-a prevăzut altfel;
¾ dacă datorită viciilor ascunse lucrurile l-ar prejudicia pe consignatar,
consignantul va datora daune interese.
În al doilea rând, consignantul este obligat la plata remuneraţiei cuvenite
consignatarului pentru serviciile prestate de acesta în temeiul contractului. Astfel,
consignantul are obligaţia de a remunera pe consignatar pentru serviciile prestate, fie sub
formă forfetară (o sumă fixă), fie procentual în funcţie de preţul lucrului. Dacă în contract
nu s-a prevăzut remuneraţia consignatarului, acesta va avea dreptul numai la suprapreţurile
ce se vor obţine din vânzări, adică la diferenţa dintre preţurile efectiv realizate din vânzare şi
cele prevăzute în contractul de consignaţie sau în note. La cererea consignatarului, instanţa
poate stabili remuneraţia acestuia, dacă în contractul de consignaţie nu s-a prevăzut preţul
de vânzare a lucrurilor, iar acestea au fost vândute de consignatar la preţurile curente.
Consignantul are obligaţia să restituie cheltuielile făcute de consignatar cu
îndeplinirea însărcinării primite. Astfel, dacă în îndeplinirea însărcinării primite,
consignatarul a făcut anumite cheltuieli consignantul are obligaţia să restituie sumele de
bani respective. Prin aceste cheltuieli se înţeleg sumele de bani avansate pentru conservarea
şi desfacerea bunurilor predate în consignaţie, în cazul când nu s-a convenit altfel prin
contractul de consignaţie (potrivit art.10 din lege). În acelaşi timp, dacă consignatarul a

88
Dreptul Afacerilor Contractele comerciale

suferit vreun prejudiciu în executarea contractului, cheltuielile ocazionate se vor include în


suma pe care consignantul este ţinut să i-o plătească consignatarului.
C. Efectele executării contractului de consignaţie
Consignatarul încheie contractele în nume propriu dar pe seama consignantului. Pe
baza împuternicirii primite, consignatarul va încheia anumite acte de vânzare-cumpărare cu
terţii. Prin încheierea acestor contracte se stabilesc raporturi juridice între consignatar, în
calitate de vânzător, şi terţi, în calitate de cumpărători. Astfel, între consignatar şi terţul
cumpărător se vor aplica regulile de la contractul de vânzare-cumpărare. Deşi consignatarul
încheie contractul în numele său, el nu este proprietarul bunului. Întrucât însă contractele de
vânzare-cumpărare se încheie pe baza însărcinării consignantului şi pe seama acestuia,
transferul dreptului real şi al riscurilor operează direct între consignant şi terţi. În consecinţă,
prin aceste contracte nu se stabilesc raporturi juridice între consignant şi terţi. Atâta timp cât
consignatarul vinde bunul în numele său personal, terţul va avea o acţiune directă împotriva
lui. Fiind însă un simplu intermediar, consignatarul, chiar dacă şi-ar fi asumat anumite
obligaţii faţă de terţul cumpărător (ex.-garantarea pentru viciile ascunse), aceste obligaţii se
răsfrâng asupra patrimoniului consignantului.

5.5.4. Răspunderea determinată de nerespectarea obligaţiilor

Nerespectarea obligaţiilor din contractul de consignaţie atrage răspunderea părţii în


culpă, care poate să fie atât civilă cât şi penală. Răspunderea civilă urmează regulile
mandatului. În art.23-25 din lege au fost instituite contravenţii şi infracţiuni referitoare la
modul de executare din partea consignatarului a obligaţiilor decurgând din contract.
Astfel, potrivit art. 23 din lege, se sancţionează penal consignatarul care săvârşeşte
următoarele fapte:
a) însuşirea bunurilor încredinţate în consignaţie ori înstrăinarea lor în alt mod
sau în alte condiţii decât cele prevăzute în contract, precum şi nerestituirea bunurilor
la cererea consignantului;
b) neremiterea către consignant a sumelor de bani, a cambiilor sau valorilor
încasate ori primite ca preţ al bunurilor vândute;
c) neefectuarea notificărilor cerute de art.13 din lege.
Pentru toate aceste fapte legea prevede limite de pedeapsă mari cum ar fi închisoarea
de la două luni la doi ani şi amendă. Din categoria incriminărilor sancţionate în limite de
pedeapsă mai uşoare fac parte: neefectuarea cu rea-credinţă a înştiinţărilor prevăzute de lege
(se consideră de rea-credinţă consignatarul care, în termen de trei zile libere de la cererea
scrisă a consignantului, nu i-a făcut înştiinţarea sus arătată); efectuarea de înştiinţări
neexacte referitoare la situaţia vânzărilor şi a încasărilor; omisiunea de a notifica
consignantului orice urmărire îndreptată asupra bunurilor încredinţate lui în consignaţie sau
asupra valorilor rezultate din vânzarea lor de îndată ce va fi avut ştiinţă de acele urmăriri;
înlăturarea, distrugerea, deteriorarea ambalajelor, etichetelor, mărcilor sau oricăror alte
semne exterioare aplicate de consignant asupra mărfurilor încredinţate în consignaţie;
depozitarea sau mutarea mărfurilor încredinţate în contra dispoziţiilor contractului sau a
dispoziţiilor din lege; refuzul de a pune la dispoziţia consignantului, la cererea acestuia,
registrele speciale de consignaţie, în cazul când contractul prevede ţinerea unor asemenea
registre.
Dacă faptele menţionate mai sus sunt săvârşite de o persoană juridică, sancţiunile se
vor aplica reprezentanţilor legali şi prepuşilor vinovaţi de săvârşirea faptelor. Persoana
juridică este solidar responsabilă, cu reprezentanţii şi prepuşii ei, pentru repararea

89
Dreptul Afacerilor Contractele comerciale

prejudiciilor cauzate consignantului. În plus, persoana juridică va fi sancţionată cu o amendă


civilă.

5.5.5. Încetarea contractului de consignaţie

Încetarea contractului de consignaţie se face în cazurile şi în condiţiile de la mandat,


deoarece între consignant şi consignatar sunt aplicabile regulile mandatului.
Potrivit art.3 alin.2 din Legea nr.178/1934, contractul de consignaţie este revocabil
de către consignant în orice moment, chiar dacă a fost încheiat pe o durată determinată.

5.6. Contractul de agenţie

5.6.1. Forma contractului de agenţie

Potrivit art. 18 din Legea 509/2002, „contractul de agenţie încheiat pe o perioadă


determinată sau nedeterminată, inclusiv modificările şi adăugările ulterioare, poate fi probat
numai prin înscris, indiferent de valoarea acestuia, atât în raporturile dintre părţi, cât şi faţă
de terţi”.
Articolul 13-2 al directivei europene din 18 decembrie 1986 a permis Statelor
membre ale Uniunii Europene să subordoneze validitatea contractului de agenţie necesităţii
existenţei unui înscris. Astfel, potrivit alin. 1 al acestui articol „fiecare parte contractantă are
dreptul de a cere şi de a obţine de la cealaltă pate un înscris semnat care menţionează
conţinutul contractului de agenţie ori actul ulterior modificator. Părţile nu pot renunţa la
acest drept.” Deasemnea, potrivit alin. 2 „Un Stat membru poate dispune că acest contract
de agenţie nu poate fi valabil dacă nu este constatat printr-un înscris.”
După cum se poate observa, Directiva CEE nr. 86/653/1986 lasă la latitudinea părţilor
să decidă dacă forma scrisă a contractului de agenţie este o condiţie ad probationem sau ad
validitatem.
După unii autori români, atâta timp cât contractul nu poate fi probat decât prin înscris,
înseamnă că forma scrisă prevăzută de Legea 509/2002 este cerută ad probationem, şi nu ad
validitatem. Potrivit altor autori forma scrisă a contractului prevăzută de art. 18 din Legea
nr. 509/2002 este cerută ad validitatem, pentru motivul că, în caz de litigiu, în absenţa
înscrisului, imposibilitatea dovedirii contractului echivalează practic cu inexistenţa
contractului, atât în raporturile dintre părţi, cât şi faţă de terţi.
Considerăm că forma scrisă prevăzută atât de Legea 509/2002, cât şi de Directiva
CEE nr. 86/653/1986, este cerută ad probationem, şi nu ad validitatem.

5.6.2. Conţinutul contractului de agenţie

Contractul de agenţie cuprinde clauze care sunt proprii unui contract comercial. Pe
lângă aceste clauze există şi clauze adecvate caracterului specific al contractului de agenţie.
În primul rând, contractul de agenţie se încheie între comitent şi agent. Calitatea de
comitent o poate avea orice comerciant interesat să apeleze la serviciile unui intermediar
profesionist pentru vânzarea mărfurilor ori prestarea serviciilor care fac obiectul activităţii

90
Dreptul Afacerilor Contractele comerciale

sale comerciale. Calitatea de agent o poate avea un comerciant persoană fizică sau persoană
juridică care, în mod independent, permanent şi profesional desfăşoară activitate de
intermediere în favoarea comercianţilor.
Obiectul împuternicirii date de comitent agentului constă în negocierea cu terţii a
condiţiilor unor contracte sau negocierea şi încheierea contractelor cu terţii, în numele şi pe
seama comitentului. Este evident că în contractul de agenţie să se prevadă clauze referitoare
la obiectul împuternicirii conferite agentului.
Deasemenea, în contractul de agenţie se va stabili zona geografică de exercitare a
împuternicirii, prin precizarea uneia sau a mai multor regiuni unde va acţiona agentul.
Potrivit art. 3 alin. 1 din Legea 509/2002, agentul nu poate negocia şi nu poate
încheia, pe contul său, fără consimţământul expres al comitentului, în regiunea determinată
prin contract, operaţiuni de comerţ concurente privind bunuri şi/sau servicii similare celor
care fac obiectul contractului de agenţie.
Dacă nu există o clauză contrară în acest sens, agentul poate reprezenta mai mulţi
comitenţi, iar comitentul se poate folosi în acelaşi timp, în aceeaşi regiune şi pentru acelaşi
comerţ de mai mulţi agenţi.
Deasemenea, potrivit art. 3 alin. 3 din Legea 509/2002, agentul poate reprezenta mai
mulţi comitenţi concurenţi, în regiunea determinată prin contract, dar numai dacă în
contractul de agenţie se stipulează în mod expres o asemenea permisiune.
În termenii directivei 86/653/CEE, noţiunea independenţei agentului comercial în
raport cu comitentul este esenţială, ceea ce exclude intermediarii şi reprezentanţii comerciali
salariaţi din sfera de aplicare a directivei.
Acele clauze care sunt contrare independenţei agentului şi care descalifică contractul
de agenţie, transformându-l într-un contract de muncă, vor fi sancţionate. Pot fi considerate
astfel de clauze, următoarele: obligaţia de a se consacra în mod unic şi absolut reprezentării
aşa-zisului mandant; interdicţia de a avea alte activităţi decât cele cu care a fost angajat
pentru aşa-zisul mandant; interdicţia de a lucra fără autorizaţie de salariaţi sau subagenţi;
organizarea muncii agentului de către aşa-zisul mandant.
În contractul de agenţie se poate stipula şi clauza de neconcurenţă prin care, potrivit
art. 4 alin. 1 din Legea 509/2002, se înţelege acea prevedere contractuală al cărei efect
constă în restrângerea activităţii profesionale a agentului pe perioada desfăşurării şi/sau
ulterior încetării contractului de agenţie. Fiind o limitare a drepturilor agentului, această
clauză trebuie redactată în scris, sub sancţiunea nulităţii, potrivit art. 4 alin. 2 din Legea
509/2002.
Clauza de neconcurenţă se aplică doar pentru regiunea geografică sau grupul de
persoane şi regiunea geografică la care se referă contractul de agenţie şi doar pentru
bunurile şi serviciile în legătură cu care agentul este împuternicit să negocieze şi să încheie
operaţiuni. Orice extindere a sferei clauzei de neconcurenţă este anulabilă la cererea
agentului.
Restrângerea activităţii agentului ca urmare a clauzei de neconcurenţă se produce în
cursul duratei contractului şi, ulterior, pe cel mult 2 ani de la încetarea contractului de
agenţie.
În concluzie, contractul poate conferi agentului exclusivitatea reprezentării într-un
teritoriu determinat şi pentru o categorie determinată de clientelă. Prin urmare, clauza de
neconcurenţă va trebui să fie limitată în spaţiu şi timp.
În contractul de agenţie trebuie să se prevadă clauze privind remuneraţia la care are
dreptul agentul.

91
Dreptul Afacerilor Contractele comerciale

Directiva 86/653/CEE coordonează legislaţiile naţionale care reglementează


raporturile juridice dintre agenţii comerciali independenţi şi comitenţii lor. Directiva
urmăreşte protecţia socială a agenţilor comerciali, prin fixarea unor nivele minime de
armonizare în acest domeniu. Nu se poate deroga de la dispoziţiile directivei în detrimentul
agentului comercial. Sunt permise acordurile în urma cărora rezultă un contract mai
favorabil pentru agentul comercial. Deasemenea, directiva prevede dispoziţii referitoare la
remunerarea agentului şi dreptul la indemnizaţie sau reparaţii, în cazul în care acesta a
suferit un prejudiciu în urma încetării contractului.
Potrivit art. 10 alin. 1 din Legea 509/2002, remuneraţia agentului constă fie într-o
sumă fixă, fie într-un comision, fie în parte o sumă fixă şi în parte un comision, potrivit
acordului părţilor.
Potrivit art. 6 al directivei 86/653/CEE, în absenţa unui acord al părţilor cu privire la
remuneraţia agentului comercial şi fără a aduce prejudicii aplicării dispoziţiilor obligatorii
ale statelor membre, agentul comercial are dreptul la o remuneraţie conformă uzanţelor
practicate la locul desfăşurării activităţii. În absenţa unor astfel de uzanţe, agentul comercial
are dreptul la o remuneraţie rezonabilă care ţine cont de toate elementele operaţiunii.
Potrivit art. 11 alin. 1 din Legea 509/2002, prin comision se înţelege orice formă de
remuneraţie al cărei cuantum se obţine prin raportare la volumul sau la valoarea
operaţiunilor.
Alte clauze stabilesc durata de funcţionare a contractului. Astfel, potrivit art. 18 din
Legea 509/2002 contractul de agenţie este încheiat pe o perioadă determinată sau
nedeterminată.

5.6.3. Efectele contractului de agenţie

Directiva 86/653/CEE impune agentului comercial obligaţia absolută de a veghea la


interesele comitentului său şi de a acţiona cu loialitate şi bună-credinţă. Atribuţiile includ şi
obligaţia agentului de a se angaja în mod corespunzător la negocieri, iar dacă este cazul, şi
la încheierea operaţiunilor cu care a fost împuternicit. Deasemenea, agentul trebuie să
comunice comitentului toate informaţiile necesare de care dispune şi să se conformeze
instrucţiunilor, cu caracter rezonabil, date de către comitent.
Comitentul are o obligaţie reciprocă absolută de a acţiona cu loialitate şi bună-
credinţă. În special, acesta trebuie să pună la dispoziţia agentului comercial documentaţia
necesară referitoare la marfa în cauză. Deasemenea, comitentul trebuie să procure agentului
comercial informaţiile necesare executării contractului de agenţie, în special, să îl informeze
pe agentul comercial dacă volumul operaţiilor comerciale este inferior faţă de aşteptările
acestuia.
Specificul contractului de agenţie impune un comportament exigent din partea
părţilor contractante în executarea obligaţiilor contractuale. Astfel, art. 5 alin. 2 şi art. 6 alin.
1 din Legea nr. 509/2002 prevăd că, în îndeplinirea obligaţiilor care le revin, agentul şi
comitentul trebuie să acţioneze cu bună-credinţă şi diligenţa unui profesionist. Aceasta
înseamnă că agentul şi comitentul răspund pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale,
indiferent de forma şi gradul culpei, potrivit art. 1540 C.civ.
Principalele obligaţii ale agentului sunt reglementate de art. 5 din Legea 509/2002.
Astfel, potrivit art. 5 alin. 1, „agentul trebuie să îndeplinească obligaţiile ce decurg din
împuternicirea care îi este dată, personal sau prin prepuşii săi, în conformitate cu
instrucţiunile primite şi în scopul realizării intereselor comitentului”.

92
Dreptul Afacerilor Contractele comerciale

Obligaţiile care îi revin agentului trebuie aduse la îndeplinire personal de către acesta
sau prin intermediul prepuşilor săi. Legea permite substituirea agentului cu o altă persoană,
dar numai în condiţiile art. 1542 C.civ. Cu alte cuvinte, agentul este răspunzător pentru
subagent, dacă nu a avut acordul comitentului pentru substituire sau, dacă, având un acord
de principiu (fără arătarea persoanei), subagentul ales era cunoscut ca necapabil şi
insolvabil.
Conform art. 5 alin. 3 lit. a din Legea 509/2002, „agentul este obligat să îi procure şi
să-i comunice comitentului pentru care acţionează informaţiile privitoare la regiunea sau
regiunile stabilite în contract, care l-ar putea interesa pe acesta, precum şi toate celelalte
informaţii necesare de care dispune”. Mai concret, aceste informaţii pot avea ca obiect
cererea şi oferta privind bunurile şi serviciile oferite de comitent, preţurile practicate,
operaţiunile altor comercianţi concurenţi.
O altă obligaţie care îi revine agentului, este de a depune diligenţa necesară pentru
negocierea şi, dacă este cazul, încheierea afacerilor cu care este împuternicit, în condiţii cât
mai avantajoase pentru comitent. Această obligaţie este strâns legată de aceea că agentul, în
executarea împuternicirilor primite, este obligat să acţioneze cu bună-credinţă şi cu diligenţa
unui profesionist (art. 5 alin. 2 din Legea nr. 509/2002).
Alte obligaţii, care îi revin agentului, potrivit art. 5 alin. 3 lit. c, d şi e din Legea nr.
509/2002, sunt următoarele: să respecte în mod corespunzător instrucţiunile rezonabile
primite de la comitent; să ţină în registrele sale partide separate pentru operaţiunile ce îl
privesc pe fiecare comitent şi să depoziteze bunurile sau eşantioanele într-o manieră care să
permită identificarea celor aparţinând fiecărui comitent.
Pe de altă parte, obligaţiile comitentului sunt prevăzute în art. 6 din Legea nr.
509/2002.
În primul rând, în raporturile cu agentul comitentul este obligat să acţioneze cu bună-
credinţă şi cu diligenţa unui profesionist.
Comitentul este obligat să pună la dispoziţie agentului în timp util şi într-o cantitate
corespunzătoare mostre, cataloage, tarife şi orice alte documente necesare agentului pentru
executarea împuternicirii sale, referitoare la bunurile sau serviciile respective. Astfel,
comitentul trebuie să pună la dispoziţia agentului toate documentele care privesc produsul
ori produsele ce fac obiectul contractului (cum ar fi listele de preţuri, cărţile tehnice, etc.)
precum şi informaţiile de care agentul are nevoie pentru a-şi executa obligaţiile care îi
incumbă în temeiul contractului.
Potrivit art. 6 alin. 2 lit. b din Legea nr. 509/2002 comitentul este obligat „să
furnizeze agentului informaţiile necesare executării contractului de agenţie”. Astfel,
comitentul are obligaţia de informare a agentului asupra acceptării, refuzului ori
neexecutării unei afaceri negociate de agent, potrivit mandatului primit prin contract; asupra
înţelegerilor utile pe care le-a avut cu clienţii aflaţi pe teritoriul agentului; asupra diminuării
capacităţii de livrare faţă de aşteptările agentului. De altfel, potrivit art. 6 alin. 2 lit. c din
Legea nr. 509/2002 comitentul este obligat „să îl înştiinţeze pe agent într-un termen util
atunci când va prevedea că volumul operaţiunilor comerciale va fi sensibil inferior celui pe
care agentul l-ar fi putut anticipa în mod normal”.
Comitentul este obligat să plătească agentului remuneraţia în condiţiile şi la
termenele stabilite prin contract sau prin lege.
În materia comisionului, directiva 86/653/CEE a consiliului din 18 decembrie 1986
prevede următoarele dispoziţii:

93
Dreptul Afacerilor Contractele comerciale

¾ agentul este împuternicit pe un sector geografic sau pe un grup determinat de


persoane, sau se bucură de un drept de exclusivitate pentru o zonă geografică sau un grup de
persoane determinate;
¾ operaţiunea a fost încheiată cu un client ce aparţine acestui sector sau acestui
grup (art. 7)
Dreptul la comision pentru o operaţie comercială continuă după încetarea contractului
de agenţie (art. 8), dacă, în raport cu circumstanţele, plata comisionului este echitabilă (art.
9). Comisionul este datorat imediat ce operaţiunea a fost executată şi trebuie plătit cel mai
târziu în ultima zi a lunii care corespunde trimestrului în cursul căruia a devenit exigibil (art.
10).
Comitentul remite agentului comercial un extras al comisioanelor datorate în cursul
unei anumite perioade. Agentul are dreptul de a cere să îi fie furnizate toate informaţiile care
sunt la dispoziţia comitentului şi care îi sunt necesare pentru a verifica suma totală a
comisioanelor care îi sunt datorate (art. 12).
Potrivit dispoziţiilor legale referitoare la comision, din Legea nr. 509/2002,
comitentul este obligat la plata comisionului iar agentul este îndreptăţit să îl încaseze pentru
o operaţiune realizată pe durata existenţei contractului de agenţie, dacă sunt îndeplinite
următoarele condiţii: operaţiunea este încheiată ca urmare a intermedierii agentului;
operaţiunea este încheiată, fără intermedierea agentului, cu o terţă persoană care a fost
procurată anterior de acesta drept client, cu condiţia ca această operaţiune să aibă o natură
similară celei încheiate anterior cu acel client; operaţiunea este încheiată cu un alt client
dintr-o regiune determinată sau care face parte dintr-un grup de persoane determinat, pentru
care agentul a primit împuternicire exclusivă prin contractul de agenţie.
Comitentul este obligat la plata comisionului, respectiv agentul are dreptul să
primească acest comision şi pentru o operaţiune încheiată după încetarea contractului de
agenţie, dacă sunt îndeplinite condiţiile art. 13 din Legea nr. 509/2002: operaţiunea s-a
încheiat într-un termen rezonabil de la data încetării contractului de agenţie, iar încheierea ei
se datorează, în principal, activităţii prestate de agent în cursul duratei contractului de
agenţie; comanda terţului a fost primită de comitent sau de agent anterior încetării
contractului de agenţie.
Potrivit art. 6 din legea franceză nr. 91-593 din 25 iunie 1991, care reglementează
statutul juridic al agentului comercial, în absenţa unei clauze contrare, agentul are dreptul la
un comision atât pentru operaţiile încheiate de el, cât şi pentru cele care sunt încheiate în
sectorul său de activitate fără intervenţia sa.
Dacă în contract nu se prevede nimic în acest sens, agentul comercial are dreptul la o
remuneraţie conformă cu uzanţele practicate în sectorul de activitate acoperit de către
mandatul său, adică acolo unde îşi exercită activitatea. În absenţa uzanţelor, agentul
comercial are dreptul la o remuneraţie rezonabilă care ţine cont de toate elementele
referitoare la operaţiune (art. 5 din Legea 91-593 din 25 iunie 1991). În practică, totuşi,
contractul fixează cu precizie taxa de comision, modalităţile de plată, şi, adesea, faptul său
generator.
În contract se poate menţiona un cuantum nediferenţiat ori, dimpotrivă, un cuantum
care diferă în funcţie de valoarea vânzărilor. Pot fi prevăzute chiar şi situaţii când, pentru
anumiţi clienţi, se procedează la reducerea cuantumului comisionului. În acelaşi timp,
comitentul recunoaşte agentului comercial dreptul ca, la un anume cuantum prestabilit al
preţurilor pretinse, să acorde clienţilor o bonificaţie, fără ca prin aceasta să-i fie redus
comisionul.

94
Dreptul Afacerilor Contractele comerciale

În general, cuantumul comisionului este condiţionat şi de datoria de loialitate pe care


agentul o are faţă de comitent.
Potrivit art. 15 din Legea nr. 509/2002 dreptul la comision al agentului se naşte la
data la care se îndeplineşte una din următoarele condiţii: comitentul îşi execută obligaţiile
contractuale faţă de terţa persoană; comitentul ar fi trebuit să îşi execute obligaţiile
contractuale potrivit convenţiei sale cu terţa persoană; terţa persoană îşi execută obligaţiile
contractuale.
Fără a se putea deroga în detrimentul intereselor agentului, legea prevede că obligaţia
de plată a comisionului se naşte cel mai târziu la data la care terţa persoană îşi execută
obligaţiile sau ar fi trebuit să le execute, dacă comitentul şi-ar fi executat în mod
corespunzător obligaţiile sale.
Potrivit art. 16 din Legea nr. 509/2002 comisionul agentului se datorează şi pentru
operaţiunile încheiate, dar la a căror executare părţile au renunţat. În acest caz dreptul la
comision se naşte cel mai târziu la data la care părţile ar fi trebuit să-şi execute prestaţiile.
Astfel, se aplică regula privind naşterea obligaţiei de plată a comisionului.
Legea prevede în art. 16 alin. 2 că dreptul la comision al agentului nu se stinge dacă
operaţiunea încheiată între comitent şi terţa persoană nu se execută datorită unor
circumstanţe imputabile comitentului.
În situaţia în care prin contract nu s-a convenit altfel, comisionul acoperă toate
cheltuielile efectuate de agentul comercial pentru a-şi exercita obligaţiile contractuale (cum
ar fi cele privind: telefonul, faxul, cheltuielile de deplasare).
Comitentul este obligat să trimită agentului copii de pe facturile ce au fost expediate
clienţilor, precum şi alte elemente esenţiale care au stat la baza calculării valorii
comisionului. De asemenea, contul comisioanelor va fi lichidat de către comitent la sfârşitul
fiecărui trimestru şi se va trimite agentului împreună cu copiile de pe facturile expediate
clienţilor.
Deci, după cum se poate concluziona, şi potrivit art. 17 alin. 2 din Legea nr.
509/2002, „agentul este îndreptăţit să solicite să îi fie remisă orice informaţie, inclusiv
extrase ale registrelor contabile ţinute de comitent, care îi este necesară pentru verificarea
valorii comisioanelor ce i-ar fi datorate”.

5.6.4. Încetarea contractului de agenţie

În cazul în care contractul de agenţie este încheiat pe o durată determinată, el


încetează la data expirării termenului. Potrivit art. 19 din Legea nr. 509/2002, dacă după
expirarea termenului, părţile continuă să execute obligaţiile lor, contractul se consideră
transformat de drept într-un contract pe durată nedeterminată.
Fiind un mandat de interes comun, în cazul în care contractul de agenţie este încheiat
pe o durată nedeterminată, acesta poate înceta prin denunţare unilaterală din partea oricăreia
dintre părţi, cu acordarea obligatorie a unui preaviz.
Contractul de agenţie pe durată determinată poate fi denunţat unilateral de oricare
dintre părţi, numai dacă are o clauză expresă privind posibilitatea denunţării unilaterale
anticipate.
Termenul de preaviz care însoţeşte declaraţia unilaterală de denunţare a contractului
trebuie să fie de cel puţin o lună, pentru primul an de contract. Dacă durata contractului este
mai mare de un an, termenul minim de preaviz se măreşte cu câte o lună pentru fiecare an
suplimentar început, fără însă a depăşi 6 luni.

95
Dreptul Afacerilor Contractele comerciale

De asemenea, Directiva 86/653/CEE impune tuturor statelor membre să ia măsurile


necesare pentru a asigura agentului comercial dreptul la o indemnizaţie (art. 17 alin. 2) sau
la repararea prejudiciului (art. 17 alin. 3 şi 4) în cazul în care comitentul pune capăt
contractului de agenţie fără vreo motivare (art. 18). Nu se poate deroga de la acest drept
înainte de încetarea contractului de agenţie.
Potrivit art. 21 alin. 2 din Legea nr. 509/2002, contractul de agenţie poate fi denunţat
imediat de către oricare dintre părţi, atunci când circumstanţe excepţionale, altele decât forţa
majoră ori cazul fortuit, fac imposibilă continuarea colaborării dintre comitent şi agent.
Partea care a denunţat contractul de agenţie este obligată să repare eventualele
prejudicii suferite de către cealaltă parte contractantă. De exemplu, dacă încetarea
contractului de agenţie cauzează agentului anumite prejudicii, acesta este îndreptăţit să ceară
despăgubiri de la comitent, în condiţiile dreptului comun (art. 1082 – 1086 C.civ.).
Pe de altă parte, potrivit art. 22 alin. 1 din Legea nr. 509/2002, la încetarea
contractului de agenţie, agentul are dreptul să primească de la comitent o indemnizaţie în
măsura în care a procurat noi clienţi comitentului sau a sporit semnificativ volumul
operaţiunilor comerciale cu clienţii existenţi, iar comitentul obţine încă foloase substanţiale
din operaţiunile cu aceşti clienţi.
Suma indemnizaţiei la care este îndreptăţit agentul nu poate depăşi o sumă
echivalentă cuantumului unei remuneraţii anuale, calculată pe baza mediei anuale a
remuneraţiilor încasate de agent pe parcursul ultimilor 5 ani de contract; în cazul unei durate
sub 5 ani a contractului, remuneraţia anuală se calculează pe baza mediei remuneraţiilor
încasate în perioada respectivă.
Dreptul la indemnizaţie se va stinge dacă, potrivit art. 22 alin. 5 din Legea 509/2002,
agentul ori, după caz, succesorul acestuia nu îl pune în întârziere pe comitent, cu privire la
pretenţiile sale, într-un termen de un an de la data încetării contractului de agenţie.
Potrivit art. 23 din Legea nr. 509/2002, agentul nu are dreptul la indemnizaţie
prevăzută în art. 22, în următoarele situaţii: comitentul reziliază contractul datorită unei
încălcări de către agent a obligaţiilor sale din culpă gravă; agentul denunţă unilateral
contractul, cu excepţia cazului în care această denunţare este motivată de cauze precum
vârsta, infirmitatea ori boala agentului, care împiedică în mod justificat continuarea
activităţilor acestuia, sau de cauze justificate, imputabile comitentului; în cazul novaţiei
contractului de agenţie prin înlocuirea agentului cu o terţă persoană.
Potrivit art. 24 din legea nr. 509/2002, pentru protejarea agentului, părţile nu pot
deroga, în detrimentul intereselor agentului, de la dispoziţiile care reglementează dreptul la
indemnizaţie, înainte de încetarea contractului de agenţie.

TEST DE EVALUARE

1. Definiţi contractul:
Răspuns:
Contractul, ca act juridic civil, este acordul dintre două sau mai multe persoane în scopul
de a produce efecte juridice.

2. Principiile pe baza cărora se încheie contractele:


Răspuns:

96
Dreptul Afacerilor Contractele comerciale

Teste grilă:

Exemplu rezolvat:
Definiţi contractul:
a. Contractul, ca act juridic civil, este acordul dintre două sau mai multe persoane în
scopul de a produce efecte juridice;
b. Contractul este înţelegerea încheiată în scris între două persoane prin care prima se
obligă a presta munca prevăzută în contract, iar secunda să-i asigure persoanei
încadrate condiţii corespunzătoare pentru buna desfăşurare a activităţii;
c. Contractul este o operaţie juridică prin care o persoană încheie acte juridice cu terţii
în numele şi pe seama altei persoane.
Rezolvare: a b c

De rezolvat:
1. Principiile pe baza cărora se încheie contractele:
a. Principiul libertăţii contractuale se traduce prin aceea că o parte se află obligată prin
contract numai pentru că şi-a manifestat în acest sens voinţa şi numai în măsura în
care a voit acest lucru; Principiul consensualismului constă în aceea că părţile pot să
îmbrace raporturile lor contractuale în haina juridică pe care o doresc, simplul acord
de voinţă fiind suficient pentru a da naştere la obligaţii;
b. Capacitatea deplină de exerciţiu;
c. Principiul prudenţei; Principiul independenţei exerciţiilor; Principiul permanenţei
metodelor; Principiul libertăţii contractuale; Principiul consensualismului.
Rezolvare: a b c

2. Clasificarea contractelor după conţinut:


a. contracte consensuale care se formează prin simplul acord de voinţă fără a fi nevoie
(pentru valabilitatea lor) de vreo formalitate specială de manifestare a voinţei
părţilor; contracte solemne, pentru a căror validitate pe lângă acordul de voinţă al
părţilor este necesară îndeplinirea unor formalităţi cerute de lege în mod imperativ;
contracte reale, care presupun pe lângă acordul de voinţă şi remiterea unui lucru de
una din părţi către cealaltă;
b. contracte cu titlu oneros, în care fiecare parte urmăreşte un folos, o contraprestaţie în
schimbul celei la care se obligă; contracte cu titlu gratuit în care o parte procură
celeilalte un folos fără a primi nimic în schimb;
c. contracte bilaterale (sinalagmatice), care dau naştere la obligaţii reciproce între părţi;
contracte unilaterale care generează obligaţii doar în sarcina uneia din părţi.
Rezolvare: a b c

3. Clasificarea contractelor după modul de formare:

97
Dreptul Afacerilor Contractele comerciale

a. contracte cu titlu oneros, în care fiecare parte urmăreşte un folos, o contraprestaţie în


schimbul celei la care se obligă; contracte cu titlu gratuit în care o parte procură
celeilalte un folos fără a primi nimic în schimb;
b. contracte consensuale care se formează prin simplul acord de voinţă fără a fi nevoie
(pentru valabilitatea lor) de vreo formalitate specială de manifestare a voinţei
părţilor; contracte solemne, pentru a căror validitate pe lângă acordul de voinţă al
părţilor este necesară îndeplinirea unor formalităţi cerute de lege în mod imperativ;
contracte reale, care presupun pe lângă acordul de voinţă şi remiterea unui lucru de
una din părţi către cealaltă;
c. contracte bilaterale (sinalagmatice), care dau naştere la obligaţii reciproce între părţi;
contracte unilaterale care generează obligaţii doar în sarcina uneia din părţi.
Rezolvare: a b c

4. Clasificarea contractelor după scopul urmărit de părţi prin încheierea contractelor:


a. contracte cu titlu oneros, în care fiecare parte urmăreşte un folos, o contraprestaţie în
schimbul celei la care se obligă; contracte cu titlu gratuit în care o parte procură
celeilalte un folos fără a primi nimic în schimb;
b. contracte consensuale care se formează prin simplul acord de voinţă fără a fi nevoie
(pentru valabilitatea lor) de vreo formalitate specială de manifestare a voinţei
părţilor; contracte solemne, pentru a căror validitate pe lângă acordul de voinţă al
părţilor este necesară îndeplinirea unor formalităţi cerute de lege în mod imperativ;
contracte reale, care presupun pe lângă acordul de voinţă şi remiterea unui lucru de
una din părţi către cealaltă;
c. contracte bilaterale (sinalagmatice), care dau naştere la obligaţii reciproce între părţi;
contracte unilaterale care generează obligaţii doar în sarcina uneia din părţi.
Rezolvare: a b c

5. Elementele contractului sunt:


a. obiectul trebuie să existe; obiectul trebuie să fie în circuitul civil; obiectul trebuie să
fie determinat sau determinabil; obiectul trebuie să fie posibil; obiectul trebuie să fie
licit şi moral;
b. obiectul trebuie să existe; obiectul trebuie să fie în circuitul civil; obiectul trebuie să
fie determinat sau determinabil.
c. capacitatea, consimţământul, obiectul şi cauza.
Rezolvare: a b c

6. Contractul de vânzare-cumpărare comercială este:


a. o operaţie juridică prin care o persoană încheie acte juridice cu terţii în numele şi pe
seama altei persoane;
b. acel contract prin care o parte numită vânzător se obligă să transmită celeilalte părţi
numită cumpărător proprietatea unui lucru în schimbul unui preţ;
c. un contract în puterea căruia o persoană se obligă să îndeplinească anumite acte
juridice pe seama altei persoane de la care a primit însărcinarea.
Rezolvare: a b c

7. Incapacităţile de a încheia contractul de vânzare-cumpărare prevăzute de codul civil


sunt:

98
Dreptul Afacerilor Contractele comerciale

a. vânzarea nu se poate face între soţi; nu se pot încheia acte prin care tutorii cumpără
bunurile minorilor aflaţi sub tutela lor; mandatarii nu pot cumpăra averile ce sunt
însărcinaţi să vândă; administratorii nu pot cumpăra "averea comunelor sau
stabilimentelor încredinţate îngrijirii lor"; funcţionarii publici "nu pot cumpăra
averile statului ale căror vânzări se fac printr-înşi";
b. principiul libertăţii contractuale se traduce prin aceea că o parte se află obligată prin
contract numai pentru că şi-a manifestat în acest sens voinţa şi numai în măsura în
care a voit acest lucru; principiul consensualismului constă în aceea că părţile pot să
îmbrace raporturile lor contractuale în haina juridică pe care o doresc, simplul acord
de voinţă fiind suficient pentru a da naştere la obligaţii
c. capacitatea deplină de exerciţiu.
Rezolvare: a b c

8. Condiţiile de validitate ale contractului de mandat comercial


a. să existe; să fie în circuitul civil; să fie determinat sau determinabil; să fie posibil; să
fie licit şi moral;
b. să existe; să fie în circuitul civil; să fie determinat sau determinabil;
c. consimţământul părţilor; capacitatea părţilor; obiectul contractului; cauza (scopul)
contractului de mandat.
Rezolvare: a b c

9. Contractul de comision este:


a. contractul în care o persoană numită comisionar se obligă să încheie anumite acte
juridice în nume propriu dar pe seama celeilalte persoane numită comitent care i-a
dat împuternicire în acest sens şi pentru care actele juridice încheiate sunt fapte de
comerţ.
b. acel contract prin care o parte numită comisionar se obligă să transmită celeilalte
părţi numită comitent proprietatea unui lucru în schimbul unui preţ;
c. un contract în puterea căruia o persoană se obligă să îndeplinească anumite acte
juridice pe seama altei persoane de la care a primit însărcinarea.
Rezolvare: a b c

10. Caracterele contractului de comision sunt:


a. este un contract unilateral; este un contract cu titlu gratuit, fiecare parte urmărind
obţinerea unor avantaje economice;
b. este un contract sinalagmatic generând obligaţii reciproce în sarcina ambelor părţi ;
este un contract cu titlu oneros, fiecare parte urmărind obţinerea unor avantaje
economice; este un contract consensual realizându-se prin simplul acord de voinţă al
părţilor ;
c. consimţământul părţilor; capacitatea părţilor; obiectul contractului; cauza (scopul)
contractului de mandat.
Rezolvare: a b c

11. Contractul de consignaţie este:


a. acel contract prin care o parte numită comisionar se obligă să transmită celeilalte
părţi numită comitent proprietatea unui lucru în schimbul unui preţ;

99
Dreptul Afacerilor Contractele comerciale

b. un contract în puterea căruia o persoană se obligă să îndeplinească anumite acte


juridice pe seama altei persoane de la care a primit însărcinarea ;
c. contractul prin care una din părţi, numită consignant încredinţează celeilalte părţi
numită consignatar mărfuri sau obiecte mobile spre a le revinde pe seama
consignantului.
Rezolvare: a b c

12. Caracterele juridice ale contractului de consignaţie:


a. este un contract bilateral - sinalagmatic, părţile obligându-se reciproc; este un
contract cu titlu oneros; este un contract consensual, forma cerută de legea
nr.178/1934 fiind necesară ad probationem;
b. este un contract unilateral; este un contract cu titlu gratuit, fiecare parte urmărind
obţinerea unor avantaje economice;
c. consimţământul părţilor; capacitatea părţilor; obiectul contractului; cauza (scopul)
contractului de mandate.
Rezolvare: a b c

REZUMATUL TEMEI

Contractul, ca act juridic civil, este acordul dintre două sau mai multe persoane în scopul de
a produce efecte juridice.
Principiile pe baza cărora se încheie contractele: Principiul libertăţii contractuale se
traduce prin aceea că o parte se află obligată prin contract numai pentru că şi-a manifestat în acest
sens voinţa şi numai în măsura în care a voit acest lucru; Principiul consensualismului constă în
aceea că părţile pot să îmbrace raporturile lor contractuale în haina juridică pe care o doresc,
simplul acord de voinţă fiind suficient pentru a da naştere la obligaţii.
Elementele contractului sunt: capacitatea, consimţământul, obiectul şi cauza.
Încheierea contractelor reprezintă realizarea acordului de voinţă al părţilor asupra clauzelor
contractuale. Acordul de voinţă (consensul) al părţilor asupra clauzelor contractuale se înfăptuieşte
prin întâlnirea concordantă a două sau mai multe manifestări de voinţă. Această întâlnire are loc
prin propunerea unei persoane făcute alteia în sensul de a încheia un contract şi acceptarea acestei
propuneri.
Momentul încheierii contractului este acela în care se formează acordul de voinţă prin
întâlnirea dintre ofertă şi acceptare. Răspunzând la întrebarea când se realizează această întâlnire,
sunt posibile mai multe situaţii: părţile (ofertant şi acceptant) se află în acelaşi moment, în acelaşi
loc; părţile se află la distanţă dar legătura dintre ele se realizează prin telefon; părţile nu se află în
acelaşi loc, legătura dintre ele realizându-se prin corespondenţă. În primele două situaţii nu există
probleme pentru că părţile cad de acord asupra încheierii contractului astfel că momentul încheierii
contractului va fi marcat de realizarea acordului. Probleme apar în cazul contractului încheiat prin
corespondenţă (între absenţi) pentru că între cele două manifestări de voinţă există un interval de
timp.
În cazul contractului încheiat între prezenţi locul încheierii contractului este locul unde se
află părţile. În cazul încheierii contractului prin telefon, locul încheierii va fi acela în care se află

100
Dreptul Afacerilor Contractele comerciale

ofertantul. În cazul contractului încheiat între persoane depărtate locul încheierii contractului este
localitatea în care se află ofertantul şi unde i-a fost adresată corespondenţa.
Efectul oricărui contract constă în generarea de drepturi şi obligaţii pentru părţi. Pentru a
dezvălui efectele unui contract trebuie abordate aspecte ce ţin de: interpretarea contractului;
obligativitatea contractului; efectele specifice contractelor sinalagmatice.
Contractul de vânzare-cumpărare comercială este acel contract prin care o parte numită
vânzător se obligă să transmită celeilalte părţi numită cumpărător proprietatea unui lucru în
schimbul unui preţ.
Din definiţie rezultă caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare comercială:
contractul este sinalagmatic pentru că generează obligaţii în sarcina ambelor părţi; contractul este cu
titlu oneros deoarece părţile intră în contract, în consideraţia avantajelor economice pe care le vor
obţine; contractul este comutativ, astfel că părţile cunosc din momentul încheierii contractului
existenţa şi întinderea obligaţiilor; contractul este consensual pentru că se încheie prin simplul acord
de voinţă.
Ca structură generală, mandatul comercial se aseamănă cu mandatul civil, principiile
generale referitoare la mandat şi prevăzute de Codul civil, fiindu-i aplicabile. De aceea, vom încerca
să insistăm numai asupra acelor trăsături distinctive ale mandatului comercial faţă de cel civil. Ceea
ce deosebeşte, în primul rând, cele două contracte este funcţia deosebită pe care o îndeplineşte
mandatul comercial, adică intermedierea de afaceri comerciale. Această funcţie, reclamă existenţa
unor norme specifice care să facă mandatul apt exigenţelor activităţii comerciale. Normele speciale
privind mandatul comercial sunt cuprinse în art.374-391 C.com.
Contractul de comision este contractul în care o persoană numită comisionar se obligă să
încheie anumite acte juridice în nume propriu dar pe seama celeilalte persoane numită comitent care
i-a dat împuternicire în acest sens şi pentru care actele juridice încheiate sunt fapte de comerţ.
Caracterele contractului de comision sunt: este un contract sinalagmatic generând obligaţii
reciproce în sarcina ambelor părţi ; este un contract cu titlu oneros, fiecare parte urmărind obţinerea
unor avantaje economice ; este un contract consensual realizându-se prin simplul acord de voinţă al
părţilor.
Contractul de consignaţie este reglementat de legea nr.178/1934 care în art.1 îl defineşte
astfel: ″contractul de consignaţie este contractul prin care una din părţi, numită consignant
încredinţează celeilalte părţi numită consignatar mărfuri sau obiecte mobile spre a le revinde pe
seama consignantului″. Din definiţie rezultă că acest contract este o varietate a contractului de
comision, astfel încât consignantul împuterniceşte pe consignatar să încheie anumite acte juridice în
nume propriu dar pe seama consignantului. Caracterele juridice ale contractului: este un contract
bilateral - sinalagmatic, părţile obligându-se reciproc; este un contract cu titlu oneros; este un
contract consensual, forma cerută de legea nr.178/1934 fiind necesară ad probationem.
Potrivit art. 18 din Legea 509/2002, „contractul de agenţie încheiat pe o perioadă
determinată sau nedeterminată, inclusiv modificările şi adăugările ulterioare, poate fi probat numai
prin înscris, indiferent de valoarea acestuia, atât în raporturile dintre părţi, cât şi faţă de terţi”.
Articolul 13-2 al directivei europene din 18 decembrie 1986 a permis Statelor membre ale
Uniunii Europene să subordoneze validitatea contractului de agenţie necesităţii existenţei unui
înscris. Astfel, potrivit alin. 1 al acestui articol „fiecare parte contractantă are dreptul de a cere şi de
a obţine de la cealaltă pate un înscris semnat care menţionează conţinutul contractului de agenţie ori
actul ulterior modificator. Părţile nu pot renunţa la acest drept.” Deasemnea, potrivit alin. 2 „Un
Stat membru poate dispune că acest contract de agenţie nu poate fi valabil dacă nu este constatat
printr-un înscris.”

101