Sunteți pe pagina 1din 25

Cuprins

Aspecte introductive Importanţa şi rolul investigaţiei criminalistice a omuciderii. ............ 2


1. Omorul săvârşit cu armele albe şi corpuri contondente. ................................................. 3

Omorul săvârşit prin asfixie. ........................................................................................... 6


Spânzurarea. .................................................................................................................... 8

2. Omorul săvârşit prin împuşcare..................................................................................... 13


3. Omorul săvârşit prin otrăvire......................................................................................... 20
Concluzie ........................................................................................................................... 24
Bibliografie ........................................................................................................................ 25
PARTICULARITĂŢILE CERCETĂRII INFRACŢIUNILOR DE OMOR ÎN
FUNCŢIE DE MIJLOACELE ŞI PROCEDEELE FOLOSITE DE FĂPTUITĂR PENTRU
SUPRIMAREA VIEŢII VICTIMEI

Aspecte introductive Importanţa şi rolul investigaţiei criminalistice a


omuciderii.
Viaţa omului, existenţa sa, în egală măsură individuală şi socială, a stat în centrul
acţiunilor, al transformărilor proprii tuturor etapelor parcurse de umanitate în dezvoltarea sa,
desigur cu specificul fiecărei epoci istorice, cu părţile sale mai bune sau mai rele. Rolul şi
importanţa investigaţiei criminalistice în soluţionarea infracţiunilor împotriva vieţii - ca şi în
soluţionarea celorlalte fapte penale - rezultă din aceea că ştiinţa Criminalisticii pune la îndemâna
organelor judiciare metodele şi mijloacele tehnico- ştiinţifice necesare descoperirii, fixării,
ridicării şi examinării urmelor omuciderii, a identificării autorului şi eventual a victimei.
Principalele probleme, obiect al probaţiunii, care trebuie clarificate prin investigarea
morţii violente – Investigarea omorului, una dintre formele morţii violente, se particularizează,
faţă de cercetarea altor categorii de infracţiuni, prin problematica sa specifică, concentrată în
câteva direcţii principale, respectiv: stabilirea cauzei şi naturii morţii, a circumstanţelor de timp
şi de mod în care a fost săvârşită fapta, descoperirea mijloacelor sau instrumentelor folosite la
suprimarea vieţii victimei, identificarea autorului, a eventualilor participanţi la comiterea
omorului, precizarea scopului sau a mobilului infracţiunii. Stabilirea cauzei şi naturii morţii.
Identificarea cauzei morţii este o problemă la a cărei rezolvare îşi dau concursul, deopotrivă,
medicul legist şi organul de urmărire penală. Identificarea locului în care a fost săvârşit omorul.
Stabilirea locului în care a fost săvârşit omorul este o altă problemă importantă pentru
soluţionarea cazului, acesta fiind, de regulă, cel mai bogat în urme şi date cu privire la
împrejurările în care s-a comis fapta. Stabilirea momentului comiterii infracţiunii. Momentul
suprimării vieţii victimei constituie o problemă cu semnificaţii multiple.
Pentru clarificarea unor împrejurări referitoare la mijloacele şi procedeele folosite
de către făptuitor în suprimarea vieţii victimei, este necesar ca, încă de la începutul cercetării, să
se ţină seama de specificul leziunilor produse de agenţii vulneranţi.

2
1. Omorul săvârşit cu armele albe şi corpuri contondente.
Prin arme albe se înţeleg obiectele mecanice cu lamă strălucitoare (de unde le vine şi
numele) şi care ar putea fi clasificate, după modul lor de reflectare în plagă, în mai multe
categorii1:
a) Leziuni produse de obiecte tăioase (arme albe propriu-zise) pot fi situate în orice
regiune a corpului, lungimea lor fiind în funcţie de distanţa parcursă de lama obiectului pe
suprafaţa corpului victimei. Marginile plăgii sunt netede, având un aspect liniar, semicircular sau
în unghiuri. Adâncimea rănii depinde de rezistenţa ţesutului şi de forţa loviturii.
Lungimea plăgilor tăiate variază nu atât în funcţie de marginea lamei tăioase, cât mai ales
de modul în care s-a produs rănirea (prin presiunea armei pe piele sau prin alunecarea acesteia şi,
în acest caz, în funcţie de amplitudinea alunecării). Gravitatea plăgilor tăiate variază în raport cu
forţa care acţionează, gradul de ascuţire a marginii tăioase, cu rezistenţa ţesuturilor şi în special
cu leziunile produse. Profunzimea plăgii tăiate este condiţionată de gradul de ascuţire a lamei,
forţa cu care se face incizia,înclinaţia armei faţă de tegumente, ca şi de rezistenţa ţesuturilor
secţionate. Moartea prin plăgi tăiate poate surveni prin hemoragie masivă, prin embolie gazoasă
(în secţionările vaselor mari ale gâtului), prin asfixie în cazul secţionării traheei sau prin
complicaţii infecţioase. La locul faptei, urmele de sânge specifice omorului săvârşit cu obiecte
tăioase apar fie împrăştiate (împroşcate) în cazul plăgilor arteriale, fie sub formă de baltă în cazul
plăgilor venoase.
O menţiune specială necesită plăgile arterelor radiale care se întâlnesc în
sinucideri, căderi în cioburi de sticlă sau ca leziuni de apărare în diferite alte agresiuni. Rănile
constatate la victimă, pe regiunile palmare, sunt caracteristice plăgilor de apărare ofensivă
(tentativa de a prinde cuţitul agresorului în mâini) după cum, cele constatate în regiunea dorsală a
mâinii, sunt caracteristice rănilor de apărare defensivă(acoperirea feţei cu mâinile).

1
Gh.Scripcaru – Medicina legală a leziunilor prin arme albe, în Medicină Legală,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti-1993, pag. 141;

3
C.L. este găsit pe marginea unei şosele cu multiple escoriaţii ale capului,
echimoze şi plăgi contuze ale buzelor, plăgi tăiate ale feţei în număr de 13 răspândite pe buze,
bărbie, faţa anterioară a gâtului. În regiunea gâtului se notează trei plăgi mortale interesând vase
mari (carotidele şi jugulara).Pe antebraţe, dârele de sânge au o orientare înspre pumnul mâinii.Pe
baza acestor date, comisia a pledat pentru moartea violentă şi pentru sinucidere, deoarece: -
tăieturile hainelor nu coincid cu cele ale tegumentelor fapt ce pledează pentru o luptă în timpul
căreia cămaşa a fost ridicată înspre gât; -leziunile contuze ale feţii pledează pentru lovirea cu un
obiect contondent şi nu pentru cădere, deoarece respectă părţile proeminente şi în deosebi nasul;
localizarea plăgilor tăiate ale feţei pledează pentru lovirea activă; existenţa a trei plăgi vasculare
grave şi letale nu pot susţine teza sinuciderii, deoarece, o atare succesiune este rar întâlnită
datorită gravităţii hemoragiei din aceste vase; - în caz de sinucidere, direcţia dârelor de sânge pe
antebraţe ar fi trebuit să fie înspre coate şi nu înspre pumn.2
b) Leziunile produse de obiecte înţepătoare sau înţepător-tăioase (cuţit cu vârf
ascuţit, baionetă, foarfeci, ace) care au forma geometrică (cilindrică, triunghiulară, hexagonală)
păstrează relativ fidel forma lor pe tegumente şi produc – de regulă – leziuni penetrante în
organism. Obiectele înţepător-tăioase ce acţionează oblic fac ca lungimea plăgii să depindă de
gradul acestei înclinaţii iar când obiectele sunt mişcate în ţesuturi fac ca lungimea plăgii să
depindă de gradul acestor deplasări. Lungimea plăgii se raporteză la gradul de înclinaţie dintre
lama obiectului şi suprafaţa penetrantă, practic aflându-se în faţa unei acţiuni concomitente de
perforare şi tăiere.
Pe cadavru, este necesar să se precizeze caracterul vital sau postmortal al plăgilor,
ţinându-se seama şi de faptul că forma rănilor produse după moarte nu diferă de cele produse în
timpul vieţii. Poziţia victimei şi a agresorului este greu de stabilit. Se va ţine seamă şi de talia
victimei şi a agresorului, cât şi de direcţia rănirii. Rănile produse de arme înţepătoare-tăietoare
pot fi rezultatul unei autoagresiuni, al unei loviri de către o altă persoană sau al unui accident.
În cazul armelor cu un singur tăiş, în partea netăioasă se observă o ruptură a pielii,
unghiul plăgii apărând mai rotunjit. Unele instrumente înţepător-tăietoare pot avea pe secţiune o
formă triunghiulară sau patrulateră, prezentând trei şi, respectiv, patru lame tăioase.În aceste

2
Gh.Scripcaru şi M.Terbancea – Moartea violentă prin obiecte ascuţite, în Patologie
Medico-Legală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti-1978, pag. 208;

4
cazuri, fiecare lamă acţionează în câte o direcţie, iar plaga rezultată capătă aspectul stelat cu 3
sau 4 raze, datorită retracţiei ţesuturilor. În cazul pătrunderii oblice a unui astfel de instrument,
razele plăgii formate sunt inegale.3
Doi elevi în timp ce se jucau s-au strâns în braţe, şi deoarece curăţau cartofi, unul
avea un cuţit în mână, în care a fot împins prin joacă producându-se leziune mortală fără voia lor.
La cadavru se constată o plagă înţepat-tăiată a hemitoracelui stâng, cu perforarea aortei.
Comisia a precizat că leziunea s-a putut produce numai în două circumstanţe: fie
prin lovire activă, fie prin împingerea victimei de către agresor înspre cuţitul fixat în perete, prin
mâinile agresorului. Ancheta a confirmat această versiune.4
c) Leziunile produse de obiecte despicătoare (topoare, bardă, sapă) se prezintă ca
plăgi tăiate sau zdrobite,dacă lama nu este ascuţită.Produc leziuni despicate cu caractere de răni
tăiate la exterior, cu margini netede, liniare,iar pe margine, atunci când lama obiectului vulnerant
nu este suficient de ascuţită, se produc mici contuzii şi răni zdrobite. Lungimea rănii despicate
depinde de lungimea lamei obiectului şi de unghiul de înclinare. În majoritatea cazurilor,
leziunile sunt produse la nivelul capului.Plăgile despicate se pot complica, mai frecvent,cu
emboli gazoase,grăsoase sau cu infecţii variate. Sub aspectul formei medico-legale a
morţii,majoritatea plăgilor despicate sunt omucideri şi rareori sinucideri.
Gravitatea plăgilor despicate este în funţie de profunzimea lor, de posibilităţile de
lezare a unor organe interne, în special a creierului, şi de producerea hemoragiei şi infecţiei.3
Identificarea armelor albe este relativă,determinarea caracteristicilor de grup ale
obiectului vulnerant realizându-se după lungimea şi adâncimea plăgii, care, însă, nu concordă
totdeauna cu lungimea lamei.
Leziunile provocate prin penetrarea oaselor late permit stabilirea cu multă precizie
a lăţimii lamei obiectului vulnerant.
Identificarea obiectelor despicatoare, pe baza urmelor lăsate în calota craniană,
unde sunt întâlnite cel mai frecvent, era considerat imposibilă din cauza structuri spongioase a

3
I.Moraru – Rănile sau plăgile, în Medicină Legală, Editura Medicală, Bucureşti-1967,
pag. 176;
4
Gh.Scripcaru şi M.Terbancea – Moartea violentă prin obiecte ascuţite, în Patologie
medico-legală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti-1978, pag. 213;

5
osului care nu permite reţinerea caracteristicilor profilului lamei. Cu toate acestea, în practica de
specialitate s-au întâlnit cazuri de identificare a unei secure pe baza microstriaţiilor formate pe
oasele calotei craniene. Astfel: în cazul unui omor, la examinarea cadavrului au fost descoperite
multiple tăieturi de secure, dintre care trei plăgi penetrante, în regiunea parietală şi temporală
dreaptă. Iniţial, pentru pentru identificarea agentului vulnerant, nu au fost luate în considerare
aceste urme, cercetările fiind orientate spre deosebirea altor categorii de urme sau probe
materiale. Ulterior, s-a procedat şi la examinarea la microscopul comparator a fragmentelor de os
şi a lamelor securilor ridicate de la persoanele suspecte, reuşindu-se identificarea securii pe baza
urmelor formate pe suprafaţa osoasă.5
Adâncimea unei plăgi reproduce, de regulă, dimensiunile minime în lungime ale
obiectului tăios, deoarece, mai frecvent, obiectul tăios nu pătrunde în totalitate (până la mâner)
în organism.Rareori, obiectele tăioase pot produce traiecte mai lungi decât lungimea lor, prin
comprimarea concomitentă a tegumentelor de către mânerul obiectului acţionat, aşa cum ar fi, de
exemplu, în cazul lovirii abdomenului ai cărui pereţi au o depresibilitate şi elasticitate cunoscută.
Direcţia lovirii se apreciază atât pentru plăgile tăiate cât şi pentru cele înţepate,
doarece ajută la aprecierea relaţiilor concrete dintre victimă şi agresor şi stabileşte de exemplu,
surprinderea victimei, intensitatea lovirii, poziţia sa. În caz de plăgi multiple, se va aprecia care a
fost leziunea primar mortală, secundar mortală sau care nu a intervenit în determinismul morţii,
stabilindu-se, pentru cele nemortale timpul medical necesar vindecării.
Se va preciza apoi cauza medicală a morţii şi se vor căuta elemente care pledează
pentru forma medico-legală a morţii,adică pentru omucidere, sinucidere sau accident, fără a trage
concluzii ferme asupra formei morţii.

Omorul săvârşit prin asfixie.


Termenul asfixie, provenit din limba greacă (a =lipsă şi sfigmos=puls) traduce o stare
patologică caracterizată prin lipsa totală sau aproape totală a oxigenului la nivelul celulelor
organismului.Din punct de vedere etimologic termenul este impropriu, deoarece lipsa pulsului
este o consecinţă firească atunci când lipsa de oxigen produce moartea.În antichitate,însă se

5
Em.Stancu-Identificarea armelor albe-în Tratat de Criminalistică-Editura Universul
Juridic, Bucureşti-2002,p.517;

6
credea că prin vasele de sânge circulă aer şi lipsa pulsului ar fi rezultatul direct al împiedicării
pătrunderii aerului în organism. Pentru aceste motive s-a căutat înlocuirea acestui termen clasic
cu alţii, ca: anoxie, hipoxie, anoxemie, hipoxemie.
Moartea violentă săvârşită prin asfixie mecanică, cunoscută în practica medicală
şi sub denumirea de „anoxie acută de tip ventilator”, este o modalitate frecventă de omucidere,
dar şi de sinucidere, de aici rezultând o serie de probleme ce se cer rezolvate, din cauza
diversităţii modurilor în care se realizează: spânzurare, strangulare, astupare (ocluzia) căilor
respiratorii, comprimarea toraco-abdominală şi înecare.
Există multiple clasificări ale asfixiilor. Clasificarea fizio-patologică Barcroft
include anoxiile anoxice (consecutive scăderii presiunii parţiale a oxigenului în aerul inspirat sau
în aerul alveolar), anoxii anemice (ca în anemii prin scăderea hemoglobinei sau prin blocarea sa),
anoxiihistotoxice sau tisulare (când tulburarea schimburilor gazoase se petrece la nivel celular
prin blocarea fermneţilor respiratori).
O altă clasificare admite anoxiile ca fiind de aport, prin lipsa oxigenului în aerul
inspirat, anoxii de transport şi anoxii de utilizare.
O clasificare a anoxiilor axată, pe aceleaşi mecanisme include anoxiile aeriene,
arteriale şi celulare.
Anoxiile s-ar mai putea clasifica în patologice ruperea unui chist hidatic, a unui
anevrism de aortă în căile aeriene cu asfixie consecutivă) şi violente în care intră asfixiile
medico-legale a căror clasificare include asfixiile mecanice prin comprimare (spânzurare,
strangulare, comprimare toraco-abdominală) şi prin ocluzie (sufocare, obstruarea căilor
respiratorii, înec).
Asfixiile mecanice produc o simptomatologie generală dependentă de viteza
instalării lipsei de oxigen şi de rezerva de oxigen a ţesuturilor.Această simptomatologie se
desfăşoară în următoarele etape:
- faza preasfixică sau de excitaţie – se caracterizează prin simptome predominant
cerebrale şi de hiperreactivitate cardio-respiratorie, simptome puse în evidenţă de N.Minovici
prin experienţele pe propriul său corp.Faza preasfixică dominată de dispnee inspiratorie durează
până la un minut, după care se pierde conştienţa şi apar primele convulsii;

7
- faza convulsivantă – se asociază ci dispnee expiratorie, areflexie, iar datorită
convulsiilor, în timpul acestei faze subiectul se poate lovi de obiectele înconjurătoare, poate
apărea la suprafaţa apei;
- faza asfixică propriu-zisă – este dominată de deprimarea funcţiilor cardio-
pulmonare cu producerea apneei deşi cordul încă mai bate;
- faza terminală – survine o dată cu încetarea activităţii cordului, după moartea
creierului şi pulmonului, activitatea cardiacă putându-se menţine de la 5-10 minute până la 30-60
minute.
La un cadavru asfixiat vom întâlni cianoza extremităţii cefalice şi a unghiilor.Ea
apare când la 100ml sânge capilar există peste 5 g hemoglobină nesaturată. Intensitatea cianozei
creşte în cazurile în care se produce şi o stază pronunţată, îndeosebi cu circulaţia cerebrală
(spânzurare, strangulare). Lividităţile cadaverice sunt întinse în suprafaţă,confluente şi intens
vinete. Adesea pe suprafaţa lividăţilor se constată mici puncte hemoragice, consecinţa stazei
pronunţate, a permeabilităţii vasculare crescute şi a faptului că sângele este lichid. Pupilele
adesea sunt midriatice, iar subconjuctival se întâlnesc mici hemoragii de mărimea gămăliilor de
ac, inconstant însă.6
Expertiza medico-legală în asfixiile mecanice vizează în principiu răspunsul la
următoarele probleme: dacă moartea este urmarea unei asfixii mecanice; forma asfixiei;
particularităţile cazului şi asocierea cu eventuale leziuni traumatice.

Spânzurarea.
Este o formă de asfixie mecanică realizată prin compresiunea gâtului de către un
laţ acţionat de către greutatea propriului corp.2
Laţurile sunt confecţionate din cele mai variate materiale. După structura lor pot fi
deosebite laţuri dure (sărmă, lanţ), laţuri semimoi (cabluri electrice, frânghii, cordoane de piele)
şi laţuri moi (fâşii de pânză, fulare, eşarfe). Laţurile pot fi fixe, adică înnodate, astfel încât cercul
pe care-l formează are un perimetru fix, care nu se poate micşora; în cazul laţurilor culante,
printr-o alunecare cercul format se poate micşora progresiv.Laţurile fixe, la rândul lor, pot fi

6
I.Moraru – Asfixii mecanice, în Medicină legală, Editura Medicală, Bucureşti-1967,
pag. 383;

8
închise, determinând un cerc complet, sau deschise, în cazul în care ele determină un fragment de
cerc care nu înconjoară complet gâtul. Laţul poate avea una sau mai multe circulare.
Poziţia nodului în spânzurare este un element important şi ea poate fi variată. În cazurile
în care nodul unui laţ traumatic se află în regiunea occipitală şi corpul este suspendat în vid
(greutatea acestuia comprimând formaţiunile gâtului) se vorbeşte despre spânzurare atipică. Se
descriu spânzurarea completă, atunci când corpul atârnă fără a avea un punct de sprijin dedesubt,
şi spânzurarea incompletă atunci când corpul se sprijină fie pe călcâie,fie pe genunchi, fie chiar
având o poziţie orizontală.
Mecanismul comprimării gâtului atestă că la greutăţi de 2 kg se comprimă venele
jugulare, la 5 kg se comprimă arterele carotide, la 15 kg se comprimă traheea şi abia la 25 kg se
comprimă arterele vertebrale, aşa cum se întâmplă în spânzurările atipice cu nod al laţului
traumatic sub bărbie sau cu laţul în gură. Din punct de vedere al tanatogenezei, în spânzurare
intervin trei mecanisme:7
- o anoxie anoxică acută, prin oprirea aportului de aer în pulmon datorită
comprimării căilor respiratorii;
- oprirea circulaţiei cerebrale, prin comprimarea vaselor de sânge la nivelul
gâtului;
- ultimul intervine mecanismul reflex ce provoacă o inhibiţie prin comprimarea
brutală a sinusului carotidian (lovitura mortală de karate).
Moartea în spânzurare, se produce cel mai frecvent, prin asfixie albastră
(spânzurare asfixică), în interval de 5-15 minute sau chiar în câteva ore de la debutul spânzurării.
Cordul mai bate 3-4 minute după oprirea respiraţiei, dar activitatea sa s-a înregistrat şi după
câteva ore de aceasta. Alteori, moartea în spânzurare se produce prin asfixie albă (reflexă), când
comprimarea sinusului carotidian produce reflexe inhibitorii urmate de sincopă cardiacă.În
această formă,moartea survine în secunde iar leziunile, chiar cele locale, sunt absente.
În spânzurările tip răstignire, produse prin suspendarea corpului fără comprimarea
gâtului, moartea se produce prin insuficienţă respiratorie progresivă consecutiv blocării

7
V.Beliş–Asfixii prin compresiune în Medicină legală,Editura Juridică,ediţia a IV-
a,Bucureşti,pag.181-182;

9
mişcărilor respiratorii, blocării complianţei pulmonare. Pentru a uşura respiraţia, victimele se
fixau cu picioarele de cruce, de unde fracturarea gambelor în scopul de a grăbi moartea.
În spânzurările accidentale cu capul în jos, moartea se produce prin insuficienţă
respiratorie consecutiv blocării diafragmului de către organele abdominale şi creşterii presiunii
intracraniene.
Spânzurarea recunoaşte parcurgerea aceloraşi faze clinice comune asfixiilor, în
circa 20 secunde întrerupându-se circulaţia cerebrală şi apărând coma, pe fondul căreia se produc
convulsiile, iar după circa 2-3 minute oprindu-se respiraţia şi după 7-8 minute şi circulaţia.
În majoritatea cazurilor cunoştinţa se pierde după 5-12 secunde, urmează o
perioadă de 20-30 secunde de „linişte”, apoi apar convulsii generalizate, protruzia limbii,
hipersalivaţie, erecţie, ejaculare şi relaxare sfincteriană. Moartea se instalează într-un interval de
5 până la 30 minute, însă salvarea nu se poate face decât în primele 5-6 minute, când nu au
apărut încă modificări structurale nervoase prin suprimarea circulaţiei cerebrale. Profesorul
N.Minovici a efectuat studii interesante asupra autospânzurării; el a descris halucinaţii vizuale şi
auditive, durere locală şi excitaţie sexuală.
Spânzurarea, ca un adevărat traumatism cervico-laringotraheal, va produce
modificări locale externe şi interne. În cadrul acestora, şanţul de spânzurare reprezintă un semn
preţios de spânzurare, „stigmatul caracteristic” pentru M.Minovici, exprimând particularităţile
laţului (culant, cel mai frecvent, fix sau deschis).2
Şanţul de spânzurare reprezintă amprenta pe care o lasă laţul pe regiunea gâtului. 3
Este o zonă denivelată, pergamentată, de culoare gălbuie-violacee, care păstrează întocmai ca un
mulaj,forma,dimensiunile şi structura laţului.Şanţul poate fi absent (spânzurarea prin intermediul
obiectelor moi în procent de 4%) sau se poate realiza şi postmortem dar fără reacţii vitale
subjacente.La şanţ se va cerceta poziţia, de obicei superioară, deasupra cartilajului tiroid. Şanţul
va fi mai accentuat în regiunea antero-laterală în spânzurările tipice şi va fi întrerupt la nivelul
nodului. În spânzurările tipice, nodul este la spate, unde şanţul este întrerupt.În spânzurările
atipice, nodul se poate constata şi sub bărbie, unde apare întrerupt, traheea este liberă iar moartea
se produce mai tardiv, prin comprimarea arterelor vertebrale.În asemenea cazuri atipice,
spânzurarea este posibilă în poziţia de gondolă, cu laţul legat de gât şi picioare.Totdeauna capul
va fi aplecat în partea opusă nodului, unde apăsarea laţului este maximă.

10
Direcţia şanţului este oblic ascendentă spre locul nodului, când este vorba de
laţuri unice.În laţuri multiple, se pot constata şi şanţuri orizontale, dar ultima circulară totdeuna
este oblică,obişnuită;la fel şi în spânzurările atipice când corpul are poziţie orizontală atârnând
numai cu capul.În spânzurările cu capul în jos şi picioarele în sus, şanţul poate fi chiar oblic
descendent spre baza gâtului. Numărul şanţurilor depinde de numărul circularelor laţului.
Circumferinţa şanţului este incompletă în spânzurări, fiind întreruptă la nivelul nodului, faţă de
circumferinţa sa completă din strangulare. Adâncimea şanţului de spânzurare este în funcţie de
grosimea laţului şi de forţa de compresiune. Cu cât laţul este mai îngust şi forţa de compresiune
(greutatea corpului) este mai mare, şanţul va fi mai adânc. Adâncimea şanţului nu este însă
uniformă; ea este maximă în punctul diametral opus nodului şi minimă în zona nodului.Şanţul de
spânzurare are o consistenţă de asemenea variată, determinată de laţ.Laţurile dure, care
traumatizează mai intens pielea gâtului, vor lăsa şanţuri puternic pergamentate şi deci de
consitenţă dură.În afară de acesta pe şanţ sau în jurul său, se vor găsi echimoze, excoriaţii, mai
ales dacă victima s-a mişcat în laţ. În cazuri rare, introducerea degetelor între laţ şi gât, în scop
de autosalvare, va forma pe gât şanţuri longitudinale prin compresiunea degetelor de către laţ.
Aspectul şanţului de spânzurare depinde de natura materialului din care este confecţionat laţul.
La exterior, cadavrele găsite după mai mult timp de la spânzurare, vor prezenta
lividităţi în jumătatea inferioară a corpului.Se mai pot găsi variate leziuni externe datorită
convulsiilor sau căderii corpului prin ruperea laţului. Poziţia cadavrului este foarte variabilă: în
picioare (64%),genunchi (16), în şezut (7%),în poziţie ghemuită (1%) sau culcată (11%).
În funcţie de poziţia laţului şi de forţa de compresiune, se pot constata fracturi ale
cartilajelor laringiene, lae osului hioid sau luxaţii ale coloanei vertebrale cervicale. Este
important ca atunci când aceste leziuni există să se cerceteze dacă există şi mici hemoragii în
focarele de fractură.
Spânzurarea, în majoritatea cazurilor, este o sinucidere.Se pot produce însă şi
spânzurări accidentale, mai ales la copii. Accidentele prin spânzurare se întâlnesc la sugarii legaţi
de pat care cad în laţ, la alpiniştii ce cad în coarde, la cei ce utilizează spânzurarea până la o
anumită intensitate pentru producerea orgasmului (fapt ce dovedeşte caracterul vital al erecţiei şi
ejaculării la spânzuraţi). Foarte rar se citează cazuri de spânzurare-crimă şi acestea asupra unor
persoane în imposibilitate de împotrivire.

11
Un copil de 4 ani, vrând să sară pe geam se agaţă cu cămaşa de foraiber şi se
spânzură accidental. Problemele medico-legale pe care expertiza trebuie să le rezolve sunt, în
primul rând, stabilirea faptului dacă este sau nu vorba de o moarte prin asfixie. În această
privinţă stau la dispoziţia medicului legist toate semnele generale anatomopatologice ale
asfixiilor. În al doilea rând, trebuie stabilită forma de asfixie şi agentul producător. Un element
important ce se cere precizat în cadrul expertizei este stabilirea caracterului vital al şanţului de
spânzurare, având în vedere posibilitatea disimulării unei crime prin spânzurarea unui cadavru.
În această privinţă se va cerceta infiltraţia cu sânge a ţesuturilor moi de la nivelul gâtului.
Stabilirea formei, adică a spânzurării, se face pe baza existenţei în primul rând a
şanţului de spânzurare şi apoi a celorlalte leziuni ale regiunii gâtului. Dacă în marea majoritate a
cazurilor aceasta nu ridică probleme deosebite, sunt cazuri în care poziţia joasă şi direcţia mai
mult sau mai puţin orizontală a şanţului obligă la un atent diagnostic diferenţial faţă de
strangularea cu laţul.
În ceea ce priveşte stabilirea circumstanţelor de producere, expertiza va furniza
doar elemente medico-legale, fără a preciza forma juridică a spânzurării. Medicul legist
furnizează date importante în stabilirea acestor circumstanţe esenţiale pentru anchetă. Pentru
aceasta, o deosebită importanţă prezintă examenul locului faptei. Se va examina poziţia
cadavrului şi raportul faţă de sol sau alt punct de sprijin. Se va cerceta laţul atât la punctul de
fixare, cât şi la locul de contact cu gâtul. În această ordine de idei se va analiza posibilitatea
accesului victimei la punctul de fixare a laţului şi la laţul propriu-zis. Se vor cerceta apoi
eventualele semne de violenţă pe cadavru (echimoze, excoriaţii) şi se va aprecia mecanismul lor
de producere faţă de caracteristica locului faptei. În sfârşit, examenul îmbrăcămintei poate
furniza unele date (rupturi, murdărie recentă).Astfel de elemente medico-legale, judicios
cercetate pot fi de mare valoare în stabilirea formei juridice.
C.S. de 12 ani a fost găsit spânzurat cu o curea de pantaloni de robinetul de
închidere a caloriferului din baie. Este transportat la spital în stare de comă profundă dar
decedează după 8 ore. La autopsie se constată o echimoză frontală, ori stază de edem meningo-
cerebral,stază şi edem pulmonar, stază hepato-renală. Se conchide la moarte prin comă depăşită

12
datorită asfixiei prin spânzurare pe fond de pneumopatie prealabilă. Lipsa reacţiilor vitale de la
nivelul gâtului nu exclude asfixia din cursul vieţii.8

2. Omorul săvârşit prin împuşcare


Armele de foc realizează agresiuni de la distanţă, fiind o violenţă inventată de om prin
excelenţă2 şi prin aceasta ridicând probleme medico-legale particulare.
Cercetările privind armele de foc şi condiţiile în care s-a produs împuşcarea aparţin
deopotrivă criminalisticii şi medicinei legale.3 La baza lor stau metodele ştiinţifice şi tehnice,
precum şi principiile identificării urmelor în criminalistică. Sunt analizate metodic muniţiile,
pulberile, tuburile arse, proiectilele trase, orificiile de pătrundere şi ieşire şi toate urmele şi
fenomenele legate de întrebuinţarea unei arme de foc, într-un eveniment criminal, cu scopul de a
identifica: arma crimei, condiţiile în care s-a tras cu această armă, timpul când s-a tras şi
persoana celui care a tras.
Au fost propuse numeroase clasificări ale armelor de foc: după lungimea ţevii, utilizarea
acestora în armată, calibru. Menţionăm că există unele arme cu ţeavă ghintuită (majoritatea
armelor moderne), altele cu ţeava neghintuită. Traiectoria, precizia şi viteza glonţului vor fi
direct proporţionale cu lungimea ţevii, iar ghinturile (în număr de 4-7), imprimând glonţului o
mişcare de rotaţie (helicoidală) contribuie şi ele la aceste calităţi.
Cu toate că există modele extrem de diferite de arme de foc, elementul important îl
reprezintă glonţul, care de fapt este constituit din următoarele părţi componente:
- glonţul propriu-zis care are forma cilindrică terminându-se într-o ogivă şi care este
constituit din plumb şi îmbrăcat într-o cămaşă din metal rezistent;
- un cartuş în care este fixată baza glonţului şi care este încărcat cu praful de
puşcă;
- o capsă situată la fundul glonţului care conţine fulminat de mercur, substanţă
chimică ce se aprinde la percuţie.
În privinţa prafului de puşcă de cartuş, menţionăm că în cazul armelor de model
vechi, acesta este constituit în proporţie de 70% din salpetru şi 30% din sulf şi cărbune, astfel

8
Ibidem

13
încât în momentul aprinderii arderea acestui amestec se însoţeşte de flacără şi fum, mult zgomot,
această ardere fiind incompletă.
Armele moderne folosesc ca încărcătură de cartuş pulberea fără fum, care este un
amestec de piroxilină şi nitroglicerină. În afara gloanţelor obişnuite există arme care folosesc
gloanţe de tip special cum ar fi cele blindate, incendiare, dum-dum sau care folosesc alice.
Descărcarea armei se face în modul următor: percutorul loveşte capsa care determină o scânteie
ce aprinde pulberea din cartuş; aceasta, luând foc, dezvoltă gaze a căror putere împinge glonţul
prin ţeava armei în afară, cu forţă. Am arătat că această forţă este mai mare la armele moderne, la
cele cu ţeava lungă şi la cele prevăzute cu ghinturi. Linia de zbor a proiectilului, în formă de aer,
se numeşte traiectorie. Atunci când glonţul întâlneşte în cale un obiect, în funţie de natura
acestuia şi de unghiul sub care îl loveşte, glonţul îl poate traversa, rămâne în el sau poate să
ricoşeze.
Capacitatea de penetrare a glonţului este determinată în primul rând de aşa-numita
„forţă-vie” a acestuia. Forţa vie se calculează după formula E=mv2/2 , adică ea este egală cu
jumătatea produsului dintre masă şi pătratul vitezei.
Ieşind din ţeavă, glonţul îşi măreşte viteza datorită forţei gazelor pe o distanţă de
1-10 m, în funcţie în primul rând de lungimea ţevii; apoi viteza scade treptat datorită rezistenţei
opuse de aer şi de acţiunea gravitaţiei. Dacă mediul este mai dens (apă, corp uman), viteza va
scădea mai repede. Trecând prin corp, glonţul îşi pierde o parte însemnată din energie, după
ţesuturile prin care trece, astfel încât el poate să rămână în corp. În general, asupra corpului uman
glonţul are 4 acţiuni:
- de penetrare, formând un orificiu de intrare rotund sau ovalar cu pierdere de
substanţă;
- de înfundare– atunci când forţa vie este mică (la sârşitul traiectoriei), glonţul
despică numai ţesuturile ca o pană, formând un orificiu de intrare în formă de fantă,
corespunzător direcţiei fibrelor elastice din piele;
- contuzivă– forţa vie este foarte mică, glonţul poate acţiona ca un obiect tare,
bont, neproducând orificiu de intrare, ci doar echimoză sau excoriaţie;
- de rupere – are loc atunci când tragerea se face de aproape, glonţul având o forţă
vie foarte mare.
Studiul orificiului de intrare

14
În general, orificiul de intrare este mai mic decât calibrul glonţului datorită
faptului că pielea se retractă. Totuşi, acest orificiu poate fi egal ca dimensiune cu calibrul
glonţului când pielea este situată pe os, cum se întâmplă la craniu, unde pielea se înfundă puţin.
Orificiul de intrare este mai mare decât calibrul glonţului în tragerile de aproape sau cu ţeavă
lipită. În tragerile de departe orificiul de intrare este rotund; el poate fi oval atunci când glonţul
nu pătrunde perpendicular, ci sub un unghi oarecare, sau datorită elasticităţii pielii.
La nivelul orificiului de intrare a glonţului se observă o serie de modificăre care
apar în mod constant, indiferent de distanţa de la care s-a tras şi se datorează factorilor primari.
Ele sunt:
1) Guleraşul de excoriaţie, care este o mică lipsă de substanţă la nivelul buzei
orificiului de intrare. Explicaţia producerii acestei excoriaţii este următoarea: corionul fiind mai
elastic decât epidermul, acesta se rupe înaintea corionului şi se detaşează în jurul plăgii, pe o
distanţă de 1-2mm de marginile orificiului; la cadavru fiind vorba de o lipsă de substanţă, aceasta
se pergamentează.
2) Guleraşul de ştergere (mânjire) se datorează, ştergerii glonţului de marginile
orificiului, determinând încărcarea acestor margini cu particule de pulbere nearse, unsoare, fum,
elemente ce se găsesc pe cămaşa glonţului.
3) Inelul de metalizare se datorează ştergerii glonţului de marginile orificiului de
intrare, aici depunându-se mici particule metalice antrenate de glonţ în urma frecării acestuia pe
ţeavă.
Atunci când distanţa de la care s-a tras este mai mică de 60cm - 1m (după tipul de
armă), în jurul orificiului de intrare apar, pe lângă modificările amintite, o serie de modificări
noi, datorate factorilor suplimentari sau
secundari, care sunt:
1. Tatuajul – se datoreşte depunerii pe piele în jurul orificiului de intrare a
pulberilor nearse ce determină o serie de incrustaţii negricioase dispuse pe o suprafaţă cu atât
mai mare cu cât gura ţevii este mai departe de corp.
2. Manşonul de fum se datoreşte funinginei.
3. Arsurile se datoresc acţiunii flăcării.
4. Aspectul neregulat, zdrenţuit al marginilor orificiului de intrare, care este
urmarea acţiunii gazelor.

15
Aceste 4 modificări apar numai în tragerile de aaproape şi ele variază ca
intensitate după tipul de armă: astfel, la armele vechi acţiunea lor se manifestă până la o distanţă
de 1,5cm, acţiunea flăcării, a fumului şi a pulberilor nearse fiind mai puţin intensă. În schimb, la
armele moderne, acţiunea acestor factori suplimentari se manifestă de la o distanţă mai mică (cca
60cm), iar acţiunea gazelor este mai puternică.
Studiul canalului – are importanţă în primul rând, în aprecierea direcţiei de
tragere. Canalul este, în general, drept, însă el poate prezenta devieri în raport cu ţesutul prin care
trece.El poate prezenta aspectul unei linii frânate sau în zig-zag, dacă proiectilul întâlneşte în cale
rezistenţă osoasă; de asemenea, canalul poate fi frânt în cazul în care traseul trece la nivelul unor
organe ce se pot deplasa.
O altă varietate de canal este cel în seton: Aceasta se întâmplă când glonţul animat
de o forţă mică vie loveşte pielea la nivelul unui plan dur osos imediat subiacent, cum este la
craniu.
În canal, care nu este recomandabil a fi sondat pentru a nu crea căi false, ci trebuie
disecat strat cu strat, vom putea găsi în afară de sânge, fragmente de organe distruse, eschile
osoase când sunt lezate oasele, corpi străini, în special îmbrăcăminte. În cazul unor plăgi oarbe,
la fundul canalului vom întâlni proiectilul.
Studiul orificiului de ieşire
Trecând prin corp, glonţul îşi pierde o parte însemnată din energie, astfel că la
ieşire el acţionează ca o pană asupra pielii, desfăcând-o în laturi sub formă de fantă. De aceea, la
nivelul orificiului de ieşire nu întâlnim pierdere de substanţă, aşa încât acesta nu va prezenta la
cadavru pergamentare a marginilor.
Dimensiunile orificiului de ieşire pot fi mai mici decât cele ale glonţului în cazul
retracţiei pielii, sau pot fi egale cu aceasta. Pentru ca orificiul de intrare să fie egal cu orificiul de
ieşire, proiectilul trebuie să treacă prin corp cu mare viteză, să fie animat de o mişcare
helicoidală accentuată, să străbată materii de aceeaşi densitate şi să nu se deformeze pe
traiectorie după pătrundere.
Pentru ca orificiul de intrare să fie mai mare decât cel de ieşire, trebuie ca
proiectilul să intre oblic şi să iasă perependicular, să antreneze la intrare un corp străin pe care
apoi să-l abandoneze în canal şi asupra orificiului de intrare să acţioneze şi gazele.

16
Pentru ca orificiul de intrare să fie mai mic decât orificiul de ieşire, trebuie ca
proiectilul o dată intrat să se deformeze pe traiectorie mărindu-şi volumul, sau să intre
perpendicular şi să iasă oblic; în sfârşit, acest aspect mai apare atunci când priectilul antrenează
la ieşire eschile osoase.
I.V. a fost găsit împuşcat într-o vie. Pe faţa anterioară a hemitoracelui se găsesc
multiple orificii de împuşcare la distanţă de 2-4cm unul de altul. S-a conchis la moarte prin
femoragie internă consecutiv perforării aortei şi pulmonilor prin împuşcare cu armă de
vânătoare. În anchetă, paznicul relata că în timp ce victima a fost surprinsă la furat şi somată, ar
fi tentat să-l lovească, motiv pentru care a ripostat, în legitimă apărare. Gradul de dispersare a
alicelor pe corp însă arătau împuşcarea de la 20m, infirmând teza legitimei apărări.
Căutarea urmelor materiale balistice şi criminalistice se face în fucnţie de
examenul minuţios efectuat asupra poziţiei victimei, asupra modului cum a fost împuşcată, având
în vedere distanţa de la care s-a putut trage, tipul de armă şi muniţiile întrebuinţate. Corpul
victimei va trebui examinat în poziţia în care se găseşte. Poziţia victimei şi toate aceste constatări
trebuie fixate în schiţe şi într-o serie de fotografii de orientare şi metrice, înainte de deplasarea
cadavrului. Dacă arma se găseşte în mâna victimei sau în apropierea ei,se va fixa, de
asemenea,într-o fotografie metrică situaţia armei. Cu această ocazie, nu se va neglija niciodată
verificarea cu lupa a locului unde se află plasată arma şi a zonei înconjurătoare, spre a stabili
dacă arma a fost aşezată în acel loc, dacă a căzut acolo sau dacă a fost trântită puternic
cunoscând că în acest ultim caz pot rămâne pe armă urme caracteristice şi, de asemenea, semne
caracteristice la locul de cădere al armei.Numai după ce s-au făcut toate aceste fixări, se poate
trece la ridicarea armei şi la întoarcerea cadavrului. Examinarea armei este o problemă de
laborator criminalistic, iar ridicarea şi transportul ei, una din preocupările căreia trebuie să i
se acorde cea mai mare atenţie de către organele de cercetare penală. Examinarea armei nu se
poate face în perfecte condiţii la locul faptei, fiindcă un asemenea examen cere mijloace şi
tehnici pe care nu le poate pune la dispoziţie decât laboratorul criminalistic. La locul faptei nu se
poate face decât un examen sumar al armei, vizând căutarea urmelor papilare digitale sau
palmare, a urmelor de sânge sau al altor urme ce s-ar afla pe suprafaţa armei. După ce s-a fixat
prin fotografie metrică poziţia cadavrului şi a armei şi după ce s-a ridicat arma în vederea
examenului de laborator, cadavrul se poate întoarce. De îndată ce cadavrul a fost întors sau
mişcat, se va proceda la fixarea printr-o fotografie metrică a situaţiei scurgerilor de sânge de sub

17
cadavru şi a raportului acestora cu petele de sânge aflate pe îmbrăcăminte. După ce s-au făcut
aceste fixări, se poate trece la examenul amănunţit al îmbrăcămintei şi pe această parte. O dată
efectuate aceste operaţii, se poate trece la deschiderea îmbrăcămintei sau, eventual, la tăierea ei
spre a se determina aspectul orificiilor produse de proiectil. Orificiile din îmbrăcăminte şi zonele
lor înconjurătoare vor fi examinate cu mare atenţie cu o lupă puternică; se va descrie aspectul lor
mai înainte de orice mişcare şi, eventual, se va proceda la fotografierea lor chiar la faţa locului.
Aceste orificii trebuie în mod special conservate, ferite de frecare şi umezeală, pentru a putea
constitui şi obiectul altor examene de laborator.
Leziuni produse de arme speciale
Prin particularităţile lor, armele de vânătoare obligă la o semnalare medico-legală
aparte. Aspectu orificiului de intrare în cazul armelor de vânătoare prezintă deosebiri de aspect în
raport cu distanţa de la care a avut loc tragerea. Astfel, alicele folosite în cazul urmelor de
vânătoare, indiferent de dimensiunea acestora vor intra înmânuncheat, formând un singur orificiu
de intrare în cazul tragerilor de foarte aproape (până la 50cm).Între 50cm şi 2m începe dispersia
(orificiu mare central şi câteva orificii mici satelit). După 2m, se produce o dispersie totală. La
50m distanţă de tragere, alicele se dispersează pe o suprafaţă de 1mp. La 300m (limita maximă
de bătaie a acestor arme), dispersia este maximă. Marginile acestui orificiu, în acest caz, vor fi
neregulate, anfractuoase, cu pierderi de substanţă. Pe măsură ce distanţa de la care s-a tras creşte,
vom constata, dispuse pe o suprafaţă cu atât mai mare cu cât distanţa de la care s-a tras este mai
mare, numeroase orificii mai mici, reprezentând locurile de intrare individuală a alicelor.
După zona de răspândire a acestor orificii pe piele se poate deduce, cu oarecare
aproximaţie, distanţa până la gura ţevii, deoarece traicetul alicelor în spaţiu, de la gura ţevii la
piele, formează un trunchi de con cu baza mare situată pe piele. În cazul tragerilor de foarte
aproape cu arme de vânătoare, la nivelul orificiului de intrare se poate întâlni bura.
Câteva alice încrustate într-un os restant al bazinului au permis astfel a stabili
vârsta, sexul victimei, suferinţele sale anterioare, realitatea împuşcării cu o armă de vânătoare,
distanţa de împuşcare, data decesului, caracterul vital al leziunii şi cauza morţii, oferind elemente
peremptorii anchetei în sprijinul unei morţi accidentale prin împuşcare cu o armă de vânătoare.
În ceea ce priveşte armele cu ţeavă retezată, acestea se caracterizează din punct
de vedere medico-legal prin producerea unui orificiu de intrare cu aspect rupt, dilacerat,

18
datorită,pe de o parte, acţiunii gazelor, şi pe de altă parte faptului că foarte adesea, în aceste
cazuri, glonţul nu pătrunde perpendicular, ci oblic.
Leziunile produse prin grenade, mine sau focoasele lor, realizează răni foarte
polimorfe, multiple, de mărimi variabile, cu depozite de fum şi tatuaj abundente, ce se constată
de la distanţe de explozie de 1-2m. Unele din aceste explozii produc efecte de suflu, corpul
încercând a atenua unde de şoc, dar, presiunea fiind inegală, se produc leziuni diferite, de tipul
eclatărilor viscerale, rupturilor de timpan, comoţiilor labirintice. Exploziile sub apă vor produce
leziunile intestinale mai frecvente ca în suflul de aer (când, dimpotrivă leziunile pulmonare sunt
mai intense), datorită intrării aerului sub presiune prin anus.
Expertiza medico-legală a leziunilor produse prin arme de foc.
Medicul legist are de rezolvat în cadrul acestor expertize o serie de probleme, şi
anume:
1. dacă este sau nu vorba de o leziune produsă prin arme de foc;
2. numărul împuşcăturilor;
3. care este orificiul (orificiile) de intrare şi de ieşire;
4. care este direcţia din care s-a tras;
5. tipul de armă;
6. dacă poate fi vorba de autoâmpuşcare.
Pentru rezolvarea acestor probleme expertiza medico-legală trebuie începută printr-un
examen metodic la locul faptei. Aici vor fi cercetate toate urmele balistice ale împuşcăturii:
proiectile şi cartuşe găsite, urme de ricosaj.
Pentru aprecierea direcţiei din care s-a tras, este o deosebită importanţă poziţia în care a
fost găsită victima. Vor fi efectuate fotografii ale locului faptei, fixând în imagine poziţia în
care a fost găsită victima, locul unde se găseşte arma. Pentru diagnosticul unei plăgi produse prin
armă de foc pledează în mod cert prezenţa factorilor suplimentari ai orificiului de intrare,
prezenţa în corp a glonţului (gloanţelor) sau alicelor, găsirea unui canal frânt sau multiplu şi un
singur orificiu de intrare, prezenţa unui orificiu mic şi distrugeri mari de organe interne.
În ceea ce priveşte cazurile de autoâmpuşcare, au fost descrise în mod clasic
prezenţa unor ciupituri la nivelul spaţiului dintre police şi arătător la mâna dreaptă (în cazul în
care individul este dreptaci) şi care se datorează reculului percutorului. Trebuie înţeles faptul că
numai anumite regiuni ale corpului pot fi abordate în cazul autoâmpuşcării. Uneori orificiul de

19
intrare este mai greu de găsit atunci când el este mascat de anumite plici naturale ale pielii, cum
ar fi cazul împuşcării sub sân la femei, sau când tragerea s-a făcut în gură sau chiar în anus.
Expertiza medico-legală va trebui să aibă în vedere şi un examen minuţios al
hainelor victimei, la nivelul cărora putem găsi, în dreptul orificiilor de intrare, factori
suplimentari; de asemenea, în cazul unor îndoituri ale hainelor, acestea pot prezenta mai multe
orificii, reprezentând de fapt locul de intrare în corp a proiectilului.
În locuinţa lui N.I. s-a produs o ceartă urmată de câteva împuşcături. La faţa
locului se constată la cadavrul soţului prezenţa a 5 orificii de împuşcare, cu factori secundari în
jur (două parasternale drepte de 8mm cu fum pe o zonă de 2cm în jur şi la distanţă de 1cm între
ele şi alte trei orificii în braţul şi umărul drept, cu caracteristici morfologice similare), iar al soţiei
cu un singur orificiu de intrare, parasternal, fără factori secundari în jur. Autopsia şi comisia de
avizare a conchis că în primul rând a fost împuşcată soţia, urmată de sinuciderea soţului cu
pătrunderea concomitentă a 5 gloanţe dintr-o armă automată în corp, fie datorită declanşării
automate a armei, fie spasmului degetului pe trăgaci.9

3. Omorul săvârşit prin otrăvire


Toxicologia şi-a căpătat denumirea de la grecescul toxicon cu care se înveninau săgeţile
în scop de vânătoare în vechime. Cuvântul „otravă” derivă de la cuvântul slavon „otrăviti” care
înseamnă a se amârî.2
Uciderea prin otrăvire sau intoxicare acută,cunoscută şi sub denumirea de moarte
violentă prin agenţi chimici, este relativ rar întâlnită în practica de specialitate sub formă de
omucidere, fiind frecvent consecinţa unor accidente, în care ponderea o deţin accidentele de
muncă şi cele casnice.
Investigarea morţii prin otrăvire va avea drept obiect stabilirea faptului dacă
decesul s-a datorat sau nu intoxicării acute, tipului de substanţă toxică şi cantităţii care a pătruns
în organism. De asemenea, trebuie stabilite data intoxicării, forma de procurare şi persoanele
care au favorizat obţinerea acesteia.

9
Ghe.Scripcaru şi M.Terbancea – Moartea violentă prin împuşcare, în Patologie
medico-legală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti-1978, pag. 279;

20
Faţă de aceste probleme, este necesar ca în cercetarea la faţa locului, în
examinarea cadavrului, să se procedeze la căutarea atentă şi la ridicarea urmelor biologice,
îndeosebi a celor de vomă, a conţinutului unor vase şi recipiente în care s-ar fi putut afla toxicul.
După cum se menţionează în literatura de specialitate, o clasificarea riguroasă a
substanţelor toxice şi, de aici, a simptomelor clinice, este dificil de făcut, ele aparţinând
domeniului toxicologiei medico-legale.2 De exemplu, intoxicaţiile acute pot fi provocate de
substanţe caustice (acid sulfuric sau vitriol, acid azotic, clorhidric, soda caustică), arsenic,
mercur, plumb, oxid şi bioxid de carbon, cianurile, alcool etilic, metilic, strinină, morfină,
barbiturice, pesticide.De asemenea, sunt întâlnite şi intoxicaţii acute de natură alimentară.
Substanţele toxice produc reacţii şi leziuni specifice naturii lor, ca şi dovezi în
care au fost introduse în organism, decesul intervenind la un interval mai mare sau mai mic de
timp, uneori acesta putând să se întindă pe o periadă lungă, cum este cazul intoxicaţiilor cronice
profesionale. Examinarea locului şi a împrejurărilor în care s-a produs intoxicaţia se va face cât
mai amănunţit. Accidentele toxice pot proveni din mediul casnic (alimentare, medicamentoase,
cu substanţe de curăţire şi menaj), din mediul agricol (toată gama de pesticide), din mediul
industrial (diverşi produşi metalici, solvenţi organici, derivaţi gazoşi).
Se va nota posibilitatea prezenţei unei atmosfere toxice şi originea ei. Corpurile
delicte vor fi examinate cu atenţie şi apoi trimise, ambalate şi sigilate, pentru examen
toxicologic. Ele pot fi reprezentate de produse de vărsături, diverse substanţe sau resturi de toxic,
recipientele din care victima a putut ingera toxicul, cu sau fără rest aparent de substanţă.Chiar un
ciob de vas sau raclatul unor stropituri suspecte de pe un perete permit de multe ori sa se
identifice toxicul în cauză. Corpurile delicte se pot găsi la distanţă de victimă, ascunse în sobe,
dulapuri sau aruncate în afara clădirii.
Orice material prelevat pentru analiză (organe, lichidă) se va introduce în vase de
sticlă, bine spălate numai cu apă curată.
Dintre materialele trimise la analiză trebuie insistat asupra urinii căci ea conţine
majoritatea toxicelor şi sub forma cea mai uşor de izolat şi caracterizat.1 Întreaga cantitate de
urină găsită în vezică va fi recoltată într-o sticlă cu dop de plută.
Sângele va fi recoltat din sinusurile durei mater sau din inimă şi vasele mari, şi nu
din cavitatea toracică unde vine în contact cu diferite serozităţi sau cu substanţe difuzate post
mortem. Se va trimite cea mai mare cantitate posibilă. Recoltarea sângelui, în special pentru

21
cercetarea alcoolului, se va face cu deosebită atenţie, având grijă să nu se introducă urme de
alcool (prin seringă sau flacon), ceea ce ar cauza erori grave. Flaconul de sânge trebuie să fie
umplut cât mai complet şi bine astupat, pentru a evita pierderea unor toxici volatili.
Pentru o cercetare mai amplă şi dificilă se recomandă ca fiecare organ să fie pus
în borcan separat.
Pentru o analiză toxicologică completă se vor recolta minimum 2kg organe. Ca
organe se vor trimite: un rinichi, un sfert de ficat, o jumătate de creier, 1m intestin, 5-600 g
plămâni şi inimă.
Se vor ambala separat resturile alimentare, produsele de vărsătură, lichidele găsite
la faţa locului şi alte corpuri delicte.
Dacă este vorba de o dezgropare se vor trimite – pe lângă organe – probe din
obiectele din sicriu şi din îmbrăcăminte, precum şi pământ, câte 1kg, recoltat separat de deasupra
şi dedesubtul sicriului.
Ancheta va preciza profesia victimei, în acest fel putându-se delimita sfera
toxicelor. De asemenea va informa asupra comportării şi obiceiurilor intoxicatului, precum şi a
datei şi împrejurărilor în care a fost văzut ultima dată; importante sunt aspectele care pot duce la
prezumţia unei sinucideri prin otrăvire (tentative precedente, declaraţii) sau unei crime (diferite
conflicte).
Toate aceste informaţii, strânse cu discernământ, alături de piesele şi materialele
culese din jurul victimei şi examinate fără întârziere au o mare valoare orientativă pentru
cercetările ulterioare şi, în unele situaţii ajută la rezolvarea rapidă a cazului. Lipsa lor
îngreunează şi prelungeşte întotdeuna cercetările ulterioare şi poate fi una din cauzele care
lasă o expertiză incompletă sau neconcludentă.
V.I. ingero 20ml HCL şi în stare de şoc decedează- Mucoasa bucală apare albă la
necropsie cu multiple zone de necroză superficiale; la fel esofagul. Stomacul cu mucoasa
transformată într-o masă necrotică de culoare neagră cu sfacelarea pereţilor care pe marea
curbură relevă o perforaţie cu pătrunderea conţinutului în cavitatea peritoneală. Duodenul
prezintă de asemeni leziuni de necroză de culoare negricioasă. Moartea prin intoxicaţie cu HCL e
confirmată şi toxicologic.1
Numai în cazul intoxicaţiilor la examenul extern al cadavrului se va pune un
accent deosebit pe cercetarea tegumentelor şi mucoaselor, a pupilelor şi a situaţiei rigidităţii

22
cadaverice, acestea putând să prezinte modificări caracteristice sau chiar patognomonice pentru
anumite toxice. La examenul intern, modificări semnificative pot fi găsite în special la nivelul
creierului (de exemplu, miros caracteristic în cazul unor toxice volatile), în tubul digestiv
(peretele şi conţinutul diverselor segmente), precum şi în ficat, rinichi, inimă, plămâni şi căi
aeriene.

23
Concluzie
Metodologia cercetării unui caz concret este determinată de natura faptului şi de
împrejurările în care a fost săvârşită. În consecinţă, va trebui să se recurgă la cele mai adecvate
reguli de cercetare, la mijloace tehnice şi procedee tactice criminalistice capabile să contribuie la
rezolvarea problemelor esenţiale referitoare la elementele constitutive ale infracţiunii, de care
depinde existenţa sau inexistenţa acesteia.
De exemplu, în ipoteza cercetării morţii violente a unei persoane – activitate de natură să
imobilizeze, de regulă, toate mijloacele criminalistice de investigare – vom putea constata că
ancheta penală are de soluţionat următoarele probleme esenţiale: stabilirea cauzei şi natura
morţii, determinarea exactă a locului săvârşirii omorului, stabilirea datei şi a modului de
suprimare a vieţii victimei, identificarea autorului, a eventualilor participanţi la săvârşirea faptei,
identificarea persoanei ucise, identificarea instrumentelor şi mijloacelor întrebuinţate la
comiterea faptei, stabilirea mobilului sau a scopului infracţiunii, determinarea altor împrejurări
ce pot avea semnificaţie în elucidarea cazului.
În lucrarea dată am analizat particularitătile cercetării infracțiunii de omor în funcție de
mijloacele și particularitățile folosite de făptuitor pentru suprimarea vieții victimei. Din cele
analizate putem menționa că există o sumedenie de mijloace și moduri de suprimare a vieții unei
persoane iar ofițerului de urmărire penală nu-i rămîne decît să înțeleagă modul de săvîrșite a
tuturor acestor modalități și să identifice modul cît mai corect și eficient de identificare a
făptuitorului deoarece zilnic lumea criminală vine cu noi metode de săvîrșire a infracțiunii de
omor iar organele de drept urmează a-i trage pe toți cei certați cu legea la răspundere penală
astfel încît statul Republica Moldova și cetățenii săi să fie mai protejați și mai siguri pe
instituțiile de drept.

24
Bibliografie
1. Ghe.Scripcaru şi M.Terbancea – Moartea violentă prin împuşcare, în Patologie
medico-legală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti-1978
2. V.Beliş–Asfixii prin compresiune în Medicină legală,Editura Juridică,ediţia a IV-
a,Bucureşti;
3. Gh.Scripcaru – Medicina legală a leziunilor prin arme albe, în Medicină Legală,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti-1993
4. I.Moraru – Rănile sau plăgile, în Medicină Legală, Editura Medicală, Bucureşti-
1967, pag.
5. Em.Stancu-Identificarea armelor albe-în Tratat de Criminalistică-Editura
Universul Juridic, Bucureşti-2002
6. I.Moraru – Asfixii mecanice, în Medicină legală, Editura Medicală, Bucureşti-
1967

25