Sunteți pe pagina 1din 56

Întroducere

Infracțiunile contra patrimoniului mereu au fost și vor fi cele mai răspândite infracțiuni.
Acest lucru se datorează faptului că dacă o persoană dorește să aibă în proprietatea sa un bun
oarecare, ea are la dispoziție două variante, legală (grea) și ilegală(ușoară):
1) cea legală presupune depunerea efortului fizic pentru obținerea bunului dorit;
2) varianta ușoară nu pune accentul pe muncă, ci mai mult pe dobândirea bunurilor de alte
persoane pe calea care contravine legii.
Există mai multe căi ilegale de obținere a obiectelor cerute, însă propunem să restrângem
raza cercetării și să ne axăm pe infracțiunile săvârșite prin sustragere. În special, după cum este
evident din denumirea temei lucrării, vom investiga infracțiunea de dobândire (sustragere) a
bunurilor altor persoane care se săvârșește prin înșelăciune sau abuz de încredere – escrocheria.
Dicționarul juridic definește escrocheria ca: inducerea în eroare a unei persoane, prin
prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în
scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un fals material injust, dacă s-a pricinuit o
pagubă.1
În prezent în condițiile economiei de piață, criminalitatea este unul dintre fenomenele sociale,
care în mod direct amenință securitatea patrimoniului. În ultimii ani se observă o tendință
semnificativă a creșterii acesteia. Statisticile arată că infracțiunile contra patrimoniului sunt cele
mai des întîlnite. Biroul Național de Statistică ne informează că infracțiunile contra patrimoniului
ocupa 53,6% din numarul total de infractiuni, printre care se numără și infracțiunea de
escrocherie 3,3%.
Studierea acestei fapte prejudiciabile este dictată de tendița creșterei considerabile a
infrațiunii de escrocherie, care poate fi o consecință a schimbării structurii socio-economice,
apariției unor relații de piață și a proprietății private. Astfel în perioada 2012-2016 au fost
înregistrate cazuri de escrocherie : în anul 2012 – 1651; 2013 – 2065; 2014 – 2068; 2015 – 2077;
2016 – 2390.2
Creșterea nivelului de tranzacții a presupus și creșterea nivelului de infracțiuni în domeniul
relațiilor contractuale, atunci cînd o parte folosindu-se de eroarea celeilate părți, dobândește
bunurile ilicit pe calea de înșelăciune și abuz de încredere. Considerăm, că o bună parte din
aceste infracțiuni nu se investighează ca cauze penale, ci sunt privite prin prizma dreptului civil.
Acest fapt se datorează dificultății delimitării normei stipulate la art.190 CP RM de delictele
civile.

1
Escrocheria. Dicționar juridic.
2
Nivelul infracţionalităţii în Republica Moldova în anul 2016. statistica.md. (vizitat la data 22.02.2017)
Greutatea investigării escrocheriei este presupusă și de ingeniozitatea infractorilor care zi cu
zi inventează noi forme a faptei prejudiciabile. Tipurile tradiționale de escrocherie au existat și
vor exista încă o lungă perioadă de timp. Cu toate acestea, piața a creat și, mai important, a făcut
posibilă apariția unor noi tipuri de sustrageri săvârșite prin înșelăciune sau abuz de încredere. Ele
sunt:
1) escrocherii bancare;
2) escrocherii de pe internet;
3) farude de asigurare;
4) fraude în tranzacții imobiliare, inclusiv ipotecare, în mici afaceri, și multe altele.
Din aceste considerente, apare necesitatea cercetării temei date, pentru a face o delimitare
acestora.
Perceperea greșită a acțiunilor infractorului – este acel act social periculos. Victima înțelege
greșit natura tranzacției, intențiile celeilalte părți. Este clar că crima, compoziția cărei este legată
cu astfel de circumstanțe non-evidente, poate rămâne cu ușurință nedescoperită. Modurile în care
acestea se produc sunt foarte diverse, criminalii acordă atenție specială mijloacelor de mascare a
adevăratei naturi acțiunilor lor.
Între timp, escrocheria continuă să fie o crimă cu latență ridicată. Înfracțiunile înregistrate -
sunt doar acea mică parte al iceberg-ului ce se observă. Nu toate victimele escrocheriei solicită
protecția autorităților, ele se confruntă cu frica de crimă organizată și consideră că protecția
autoritaților este ineficientă. Nivelurile crescute de latență de care benefeciază infracțiunea, nu
ne poate arăta amploarea reală a acestui act social-periculos.
Actualitatea temei. Escrocheria are o lungă istorie în lumea interlopă, care a acumulat și
continuă să acumuleze experiență în comiterea infracțiunii menționate. Activitatea de escrocherie
este legată mai des de hoți profesioniști, și anume – organizații criminale, ce rezultă din analiza
utilizării documentelor bancare și financiare contrafăcute, activității frauduloase ale diverse
fonduri, întreprinderi și companii. Acest lucru se datorează profitul înalt în domeniul dat. O
singură operațiune executată bine gîndit și priceput, cu ușurință acoperă nu numai toate costurile
de preparare a acesteia, dar și nu merge în nici o comparație cu veniturile primite, din infracțiuni
cum ar fi, spre exemplu - furtul. Tot un argument poate fi, că infracțiuni de escrocherie sunt mai
puțin riscante decât alte crime împotriva proprietății.
Frauda este o crimă împotriva proprietății, care aduce pagube materiale cauzate proprietaru-
lui. Ca obiect nemijlocit a proprietății aici pot fi bani, bunuri materiale ale întreprinderilor,
organizațiilor, instituțiilor și cetățenilor, vehicule, clădiri, produse alimentare, medicamente și
substanțe radioactive, arme, muniții și alte elemente.
În prezent, problema principală în procesul calificării infracțiunii care este prevăzută în
articolul 190 CP RM, este problema distingerii infracțiunii de escrocherie de alte infracțiuni
(furt, jaf, delapidarea averii străine, luare de mită ș.a), precum și încălcări ale naturii civile în
comiterea diferitor tipuri de tranzacții ( vânzare-cumpărare, împrumut, comision, contract de
împrumut, etc ..).
De asemenea, în procesul investigării și judecării cazurilor care implică infracțiuni comise în
sfera activității economice, inevitabil, apar probleme de delimitare acestor cu escrocherii și de
calificare suplimentară în cadrul altor articole din Codul penal. Rezolvarea corectă a acestora are
o semnificație importantă teoretică și practică.Cele menționate mai sus duc la concluzia că astăzi
problema escrocheriei este foarte relevant.
În scopul de a rezolva problemele teoretice și practice legate de reglementarea juridică a
răspunderii penale pentru infracțiunea menționată, este necesară dezvoltarea și îmbunătățirea
dreptului penal și continuarea cercetărilor.
Ca unul dintre obiectivele Codului penal, legiuitorul a definit - protecția proprietății
cetățenilor. În această privință, responsabilitatea statului este de a dezvolta un sistem global de
combatere a criminalității, inclusiv împotriva proprietății cetățenilor. Dar până acum guvernul nu
a elaborat mecanisme eficiente de protecție a cetățenilor împotriva escrocheriei. Răspunderea
penală pentru escrocherie este doar una dintre măsurile luate, care se ocupă de combaterea
acestui flagel. Cu toate acestea, normele existente își pierd eficacitatea lor din cauza latenței față
de infracțiunea menționată, complexitatea dovedirii faptelor și calificarea infracțiunilor date.
Scopul și obiectivele studiului.Scopul lucrării este de a defini noțiunea de escrocherie, prin
cercetarea detaliată a semnelor sale obiective și subiective, și de a soluționa problematica
aplicării în practică a infracțiunii de escrocherie.
Axându-ne pe studiul legislației penale actuale, operele savanților în domeniul juridic și
practicii judiciare, ne propunem în teză următoarele obiective:
1) de a dezvălui conceptul infracțiunii de escrocheriei prin prisma analizei istorico-
evolutivă;
2) de a stabili noțiunea de sustragere și a identifica semnele acesteia;
3) de a lua în considerare istoria dezvoltării normelor privind infracțiunea de escrocherie în
legislația penală a Republicii Moldova;
4) de a analiza elementele constitutive, obiective și subiective ale infracțiunii prevăzute în
art. 190 CP RM;
5) de a stabili criteriile de delimitare a infracțiunii de escrocherie de alte infracțiuni conexe;
6) de a analiza elementele circumstantial agravante ale infracțiunii studiate;
7) de a stabili erori de calificarea a infracțiunii deescrocherie;
8) de a efectua cercetarea pe orizontală a infracțiunii de escrocherie în dreptul penal
comparat;
9) de a concretiza poziția proprie privind aspectele controversate și de a propune unele
sugestii pentru îmbunătățirea legii penale.
Obiectul de cercetare a tezei. Obiectul de cercetare este - problema calificarării infracțiunii
de escrocherie, distingerea ei de alte tipuri de infracțiuni contra proprietății, și nu numai, relațiile
publice care se dezvoltă pe parcursul comiterii infracțiunii de escrocherie, relații publice ce apar
în procesul investigării infracțiunii de escrocherie.
Subiectul cercetării. Subiectul cercetării - sunt abordările teoretice; normele de drept penal,
care prevăd răspunderea pentru escrocherie, precum și aplicarea în practică a acestora; doctrine
științifice, teorii și concepte privind problemele avute în vedere, care să permită pe deplin
dezvăluirea temei indicate.Spre sfîrșit tragerea concluziilor.
Metodologia cercetării. În procesul studierii temei lucrării finale am fost ghidați de
următoarele metode: analiza istorică, sistemică, comparativă, logică etc. Rezumînd aceste
metode de cercetare, putem afirma, că în cadrul cercetării efectuate în lucrare au fost întroduse:
- aspecte evolutive ale conceptului de escrocherie în diferite etape de dezvoltare a legislației
naționale, ceea ce oferă o viziune despre schimbări repetate ale dreptului penal care se referă la
infracțiunea de escrocherie;
- cercetarea practicii judiciare în special, sentințele judecătorești, hotărârile Curții Supreme
de Justiție și ale Curții de Apel, care ne permit destingerea problematicilor aplicabilității în
practică a componenței de infracțiune prevăzută la art. 190 CP RM;
- treapta de bază în învestigarea teoretică a temei pusă în discuție – operele unor juriști, cum
ar fi: S. Brînză; I. Botezatu; V. Stati, A.Borodac, I.Ia. Foiniţki, L.D. Gauhman, V. Hiliuta, M.Iu.
Hmeliova, R.B. Osokin, V.I. Plohova, A.A. Pudovkin, E.V. Suslina, A.I. Boițov, G.A. Criger,
S.A. Tararuhin ș.a.
- prevederile Codului Penal, Codului de procedură Penală,Codul Civil,Procedura Civilă etc;
Volumul şi structura tezei. Lucrarea este structurată în: introducere, două compartimente;
șase secţiuni; concluzii și recomandări; bibliogrfie şi adnotare. Teza este expusă pe ? pagini.
Pimul compartiment este dedicat aspectelor generale cu privire la infracțiunea de escrocherie
ca infracţiune contra patrimoniului şi care include în sine: evoluția reglementărilor infracțiunii de
escrocherie; conotații teoretice cu privire la noțiunea și semnele sustragerii; aspecte privind
delimitarea infracțiunilor de escrocherie de alte infracțiuni conexe.
Compartimentul II constă în analiza juridico-penală a infracţiunii prevăzute la art.190 CP al
RM şi include în sine: elementele obiective a infracțiunii de escrocherie; elementele subiective a
infracțiunii prevăzute la art.190 CP al RM; elementele circumstanțial agravante.
În concluzii și recomandări, au fost expuse rezultatele cercetărilor efectuate, importanța lor
teoretică şi practică De asemenea, au fost elaborate unele recomandări pentru întroducerea unor
schimbări positive în legislația penală. Concluziile și recomandările date, au la bază normele
legislative în vigoare, precum şi problemele teoretice şi practice expuse în teză, care ne arată
dificultatea încadrării juridice a infracțiunii de escrocherie.
Compartimentul I
Analiza juridico-penală a infracțiunii de escrocherie
1.1 Evoluția regamentărilor infracțiunii de escrocherie
Din cele mai vechi timpuri, întreaga lume cunoaște infracțiunile contra patrimoniu, din
sumedenia căror și face parte infracțiunea de escrocherie. Legislația penală a Republicii
Moldova, ca și legislația mai multor țări moderne asigură în normele sale escrocheria, ca o formă
de infracțiune contra proprietății. Însa, ca să apară in legislație, norme care privesc răspunderea
penală pentru anumite acțiuni, este nevoie să «întoarcem» capul la 180 de grade și să studiem
premisele istorice care ar putea justifica atribuirea caracterului de ilicit infracțional acelorfapte. 3
Încă în Roma Antică, legiuitorul a dat o definiție a escrocheriei ca o metodă de sustragere a
bunurilor. În dreptul roman principalul delict împotriva proprietății - furtum (furt) nu corespunde
cu înțelegerea noastră de astazi cu furtul sau înșelăciunea. În temeiul înțelegerii moderne a
escrocheriei stă noțiunea de dol (dolus), care a fost întrodusă în anul 66 î.Hr. de pretorii antici,
pentru a da posibilitatea de a repara prejudiciile cauzate prin intermediul fraudei. Această acțiune
(actio doli) avea doar caracter civil.
Peste un timp, apare noțiunea de persecution stellionatus.V.V. Hiliuta afirmă, că întroducerea
acestei noțiuni se datorează apariției și dezvoltării relațiilor ipotecare, unde se sancționau
subiecții de rea-credință; în cazul cînd același bun imobil, propriu sau străin, se supunea ipotecii
către mai multe persoane4. După o scurtă perioadă, sub incidența persecution stellionatus intră
mai multe fapte: recuperarea frauduloasă a bunului gajat; gajarea bunului străin; falsificarea
mărfurilor ș.a.
Secolul XVII are o importanță deosebită pentru studierea dezvoltării infracțiunii de
escrocherie în legislația națională, pentru că în 1646, la Iași a fost tipărită prima lege laică
oficială, denumirea ei este : “Pravila lui Vasile Lupu”. Numele original al acestor Pravile sună
în felul următor : Carte românească de învățătură de la pravilele împărătești și de la alte județe,
cu zisa (porunca) și cu toată cheltuiala lui Vasile voivodul și domnul țarii Moldovei din multe
scripturi tălmăcită din limba ilenească spre limba românească5. De fapt, în dreptul cutumiar
exista o tendință de a sancționa oricare acțiune care ar putea aduce vătămări, și Pravilile nu erau
o excepție. Cu atît mai mult, a apărut o reglamentare mai concretă a răspunderii pentru acțiunile
săvîrșite pe calea înșelăciunii în domeniul patrimonial. Pravilele lui Vasile Lupu stabileau
următoarea pedeapsă pentru înșelăciune: paragraful 57 “Ceia ce vor avea mierță sau veadre sau

3
Botezatu I. Răspunderea penală puntru escrocherie. Chișinău: ARC, 2010. p.61
4
В.В. Хилюта .Мошенничество в историко-правовом аспекте. http://www.law.edu.ru. (vizitat la data
15.02.2017)
5
Brînză S. .Evoluția reglementărilor privind protecția penală a proprietății pe teritoriul Republicii Moldova. ARC,
2010 p.103
alte măsuri hicleani, mai decît cum a fost obiceaiul de vac, pre aceștia foarte să-I cearte cu
bătae, ca pre niște păgâni și oameni necredincioși ce sânt”6.
Desigur, conceptul de escrocherie în Pravile, nu este acel, pe care îl cunoaștem astăzi, însă,
vedem acea tendință de dezvoltare a conceptului respectiv. Astfel, apare o delimimitare a faptelor
ănșelătoare, care, de fapt, în acele vremuri erau înrudite cu furtul :
1) Înșelăciunea ce privește întoarcerea banilor împrumutați; (§137),”cine va lua niscare bani
de va da altuia împrumut și de nu-i va da, acela ce i-au luat, ca un fur să se pedepsească”.
2) Înșelăciunea ce privește executarea contractelor de deposit; (§139),“cine va crede pre
neștine în vreun lucru ca acela și el va das ă i-l scutească, iară el va sluji cu dâns și-ș va trebui
toate treabele,cum are fi a lui: să să cearte ca un fur”.
3) Înșelăciunea ce privește persoana făptuitorului; (§146), “Cela ce se va lega de vreun om
dzicând că iaste datoriu cu atâția bani, și nu-i va fi cu nemică, iară el cu înșelăciune și făr’de
voia lui va lua acea datorie mincinoasă: pre acesta ca pre un fur să-l pedepsească”.7
Așadar, cum am menționat anterior “faptele ănșelătoare, erau înrudite cu furtul”. Aceasta
putem observa din formulările din paragrafe: “ca un fur să se pedepsească”, “să să cearte ca un
fur”, “ca pre un fur să-l pedepsească”.
Aici facem o mică aderare de la temă, la care ne întoarcem puțin mai tîrziu. Vorbim puțin
despre evoluția reglamentărilor infracțiunii de escrocherie în literature rusă. În literatura rusă,
primele menționări despre infracțiunea de escrocherie le putem găsi în “Sudebnikul lui Ivan cel
Groaznik” din anul 1550. În acest sens, M.F. Vladimirski-Budanov considera că: „În art. 58 din
Sudebnik, pentru prima dată apare destincția dintre furt și escrocherie: art.58 cuprindea cauzele
de fraudă în comerț”8. În această perioadă, practica judiciară recunoaștea înșălăciunea în sensul
apropiat de cel, care îl înțelege prin escrocherie astăzi în dreptul penal, însa nu a existat o lege
care ar sancționa cea mai răspândită formă de fraudă – escrocheria. Indicația la ceea, că
escrocheria este posibilă fără furt, mai întâi a apărut în Ucazul din 1573 (anexă la Sudebnik). În
această anexă 9 au fost incluse astfel de acțiuni, cum ar fi: mituirea persoanei pentru a da
declarații false. Prin urmare, pentru prima dată, în legislația penală rusă, răspunderea pentru
escrocherie, a fost stabilită în mijlocul sec. XVI.
Ucazul Catherinei a II-a din 3 aprilie 1781 "despre judecarea şi pedepsele pentru diferite
tipuri de hoție şi despre ridicarea caselor de lucru" a devenit o nouă pagină în istoria
infracțiunilor patrimoniale. Ucazul dat, este important din acel punct de vedere, că a survenit cu

6
Carte românească de învățătura. Ediție critică. Editura Academiei, București: 1961, p.60.
7
Ibidem p. 69-70
8
Владимирский-Буданов М.Ф. Обзор истории русского права. Москва: 2005, p.264
9
Ibidem p.266
o noțiune pentru infracțiunea de hoție – sustragerea unui bun, și în același timp a propus trei
modalități de hoție: furt, jaf, escrocherie.
Nu în zadar am menționat legislația rusă, deoarece în anul 1812, după războiul Ruso-Turc,
teritoriul dintre Nistru și Prut devene parte a Imperiului Rus, de aceea, normele rusești s-au
răspândit pe întregul teritoriu. Din Ucazul menționat anterior, aflăm, că infracțiunea de
escrocherie nu presupune doar dobîndirea bunului prin calea înșelăciunii, ci mai are două
modalități:
a) furt de buzunar;
b) acțiuni înșelătoare care se bazau pe surprinderea victimei, folosirii rapidității, reacției,
acțiunilor care nu ar da victimei posibilatea de a reacționa.
Acest fenomen apare in definiția escrocheriei in legea numită mai înainte: “care, într-un târg
sau într-un alt loc cu aflux de persoane, va scoate ceva din buzunarul cuiva, ori va lua sau va
duce cu sine ceva prin înșelăciune sai inopinat de la cineva, ori va tăia poala de la haină, ori va
smulge cușma, ori în timpul în care cumpără ceva, nu va achita prețul cumpărăturii ți va
dispărea, ori prin înșelare va vinde sau va da cuiva un lucru falsificat ca pe un bun veritabil, ori
va înșela la cîntar sau la măsurare, ori va obține un bun străin prin înșelare, fără a avea acordul
posesorului acelui bun” 10. Din punctul de vedere al dreptului modern, această dispoziție include
nu numai semne de escrocherie, dar, de asemenea, semne ale altor infracțiuni împotriva
proprietății: furt, jaf, provocând pagube materiale prin înșelăciune sau abuz de încredere. Dar
este important să atragem atenția asupra faptului că aceasta pune accentul pe caracteristica
principală de escrocherie, care în zilele noastre îl evidențiază de alte tipuri de sustragere -
înșelăciune ca o modalitate de a comite o crimă prin care făptuitorul își asumă patrimoniul
proprietarului.
Multe dintre dispozițiile prezentului Ucaz au fost folosite în Culegerea de legi ale Imperiului
Rus, înainte de adoptarea Codului de pedepse penale și corecțional.
Codul adoptat, avea o întreagă secțiune №4 "cu privire la hoție-escrocherie", în care a fost
stabilit definiția "escrocheriei", însă care încă nu era strict separat de noțiunea de "sustragere".
Art. 2172 ne dă o furmulare a acesteia: "hoție-escrocherie este recunoscută orice acțiune de luare
a lucrurilor, banilor și bunurilor immobile pe cale de înșelăciune”. 11

În actele legislative ce apar mai tîrziu, escrocheria devine o infracțiune independentă. Legislația
din 1845 a descris mai detaliat compoziția escrocheriei. I.Ia. Foinițki, menționa, că: “conceptul
de escrocherie se reduce la acțiuni prin intermediul înșelăciunei intenționate, pentru preluarea

10
Уголовное право. Часть Особенная.Под общ. Ред. Голякова И.Т., Вышинской З.А., Дурманова Н.Д., Исаева
М.М. Москва: Юриздат, 1943, р.215.
11
Уложение о наказаниях уголовных и исправительных 1781 года. / http://dlib.rsl.ru (vizitat 15.02.2017)
bunurilor altei personae în scopuri proprii. Diferența de furt și jaf se exprimă în procesul de
activitate, care constă în sustragere prin înșelăciune”. 12
La data de 22 martie 1903, împăratul Imperiului Rus, Nicolae al II-lea a promulgat noul Cod
penal, însă care nu a fost aplicat în întregime.13 Consider, că este nevoie de precizat, că codul nou
– este ultimul cod penal adoptat în Imperiul Rus. Codul din 1903 nu se diferenția semnificativ de
cel din 1845, au fost adăugate pedepse pentru unele infracțiuni politice. Prevederile date au fost
aplicate începînd cu anul 1904. După părerea mea, codul dat, are o valoare științifică din punct
de vedere, că infracțiunilor contra patrimoniului li s-au dedicat VII capitole (XXX-XXXVI), iar
anume nfracțiunea de escrocherie a căpătat un capitol întreg din cele menționate. În articolul 591
din capitolul XXXIII „Despre escrocherie”, sunt desemnate trei concepte ale escrocheriei:
a)sustragere pe calea de înșelăciune în scopul însușirii, a bunurilor mobile străine; b) sustragerea
ilegală prin înșelăciune a bunurilor moble străine, înșelăciuni la cîntar sau mecanisme de
măsurat, alte acțiuni înșelătoare ce privesc calitatea sau cantitatea bunurilor în rapoarte de
vînzare-cumpărare sau alte rapoarte cu titlu oneros, săvîrșite în scopul însușirii; c)determinarea
prin înșelăciune, la cedarea unui drept patrimonial sau la încheierea unei convenții patrimoniale
nerentabile, în scopul de a-și procura sieși sau altei persoane un folos patrimonial. Cu toate
acestea, modalitățile de escrocherie coincid cu felurile de furt. Astfel, art. 592-598 prevăd
răspunderea penală pentru tipuri speciale de escrocherie: înșelarea în tranzacții interzise, acțiuni
înșelătoare comise de o persoană care în mod fals se manifestă ca un angajat; înșelăciuni în
asigurări, anunțuri false de către comandantul navei despre accident naval; art.577-578 – abuz de
încredere.14
Din cele exprimate, putem concluziona, că legiuitorul rus, în codul din 1903, nu mai
evidențiaza faptul ce ține de mobilitatea sau imobilitatea bunului care este obiectul material al
infracțiunii. Aici, putem observa, că obiectul material al escrocherie care necesită protejare sunt
atît bunuri mobile, cît și drepturile patrimoniale.
Revenind la investigarea evoluției reglametărilor infracțiunii de escrocherie în Republica
Moldova, putem specifica ca aceasta a fost marcată de evenimentele socio-politice care au avut
loc în aprilie 1917 (căderea regimului țarist), pe teritoriul dintre Prut și Nistru a avut loc
Congresul ostășesc, care a proclamat independența Basarabiei. Parlamentul nou (Sfatul Țării),
proclamă instituirea unui nou stat – Republica Democratică Federativa Moldovenească. În scurt
timp Sfatul Țării votează unirea cu România. Perioada dată, de asemenea are o semnificație
importantă, pentru că pe teritoriul Basarabiei se aplică Codul penal român din 1865. Codul penal
12
Фойницкий И.Я. Курс уголовного права: (Часть особенная): Посягательства личные и имущественные.
Спб., 1907.
13
Brînză S. Evoluția reglementărilor privind protecția penală a proprietății pe teritoriul Republicii Moldova. ARC,
2010 p.243
14
Новое уголовное уложенie. Высочайше утвержденное 22 марта 1903 г. p. 190-191.
român aplicat, ne înteresează în primul rînd din cauza prevederilor art. 332-342 din Secțiuniea a
V-a “Înșelăciunea sau escrocheria”. Dacă studiem prevederile articolelor menționate, atunci
observăm, că de fapt, înșelăciunea și escricheria sunt două modalitați ale aceleiași infracțiuni,
dinstincția constă doar în împrejurările în carea se realiza această faptă. 15

Art. 332 ne oferă noțiunea de escrocherie: “Acele care, în vedere de a împărtăși folos, face să
nască o amăgire în paguba averii altuia, sau făcând să treacă de adevărate fapte mincinoase, sau
prefăcând în mincinoase fapte adevărate ori suprimându-le de tot, este culpabil de înșelăciune”16.
Elementele de bază ale, cum se mai numea, “simple” escrocherii, sunt:
a) intenția de a se înbogăți ilicit;
b) nașterea amăgirii în paguba averii altuia;
c) fapte mincinoase trebuie arătate ca adevărate, sau fapte adevărate trebuie prefăcute în
mincinoase.
Art. 334 pedepsește escrocheria: “Cel ce va întrebuința sau nume, sau calități mincinoase, sau
uneltiri viclene, ca să înduplece pe oameni a crede vreo întreprindere mincinoasă, vreo putere
sau vreun credit închipui, ori ca să facă a se naște speranța sau temerea vreunei izbutiri, vreunei
nenorociri, sau a vreunei întâmplări chimerice și printr-aceasta va amăgi pe cineva să-i dea bani,
mobile sau obligațiuni, dispozițiuni, bileturi, promisiuni, chitanțe sau înscrieri liberatoare, și prin
vreunul dint-acele mijloace, va lua sau va cerca să ia, cu vicleni, toată sau parte din averea altuia,
se va pedepsi cu închisoare de la 6 luni până la 2 ani și cu amendă de la 26 până la 1000 lei, fără
a se apăra cu aceasta de alte mai mari pedepse ce i s-ar cuveni, de va cădea în crimă de
plăsmuire...”17. Este curios, că în același articol, dar la diferite alienate, sunt menționate două
infracțiuni: escrocheria și șantaj, care se considera: “o variantă a escrocheriei”.18 Corelația dintre
aceste două articole (332 și 334) este evidentă prin faptul, că in art. 332 este descrisă
componența infracțiunii de escrocherie, iar în art. 334 sunt descries împrăjurările agravante a
infracțiunii menționate.
Vremea trece, legile se modifică și se abrogă, timpul dictează regulile sale. Din cauza, că pe
teritoriul României Mare, se ciocniau cap în cap mai multe legislații penale, cum ar fi: Codul
penal ungar, Codul penal austriac și Codul penal al român, a apărut necesitatea de a crea un nou
Cod penal, care ar fi singurul act legislativ penal pe întregul teritoriu României Mare. Noul Cod
penal a intrat în vigoare la data de 1.01.1937. Infracțiunea de escrocherie, în Codul din 1937 este
mai bine sistematizată decît în legea precedentă. Înșelăciunii ia fost consacrată o secție aparte,

15
Botezatu I. Brînză S. Analiza juridico-Istorică a reglementărilor privitoare la infracţiunea de escrocherie.
Chișinău: Revista Națională de Drept, 2010. p.82.
16
Hamangiu C. Codul general al României. Legi uzuale. Vol.I. Codul penal. București, 1914, p.840.
17
Hamangiu C. Codul general al României. Legi uzuale. Vol.I. Codul penal. București, 1914, p.841.
18
Papadopolu M.I. Codul legilor penale române adnotate. București: Tipografiile române unite, 1932, p.333.
deși noțiunea ei în linii generale a rămas tot aceea ca și în codul din 1865, dar, a dispărut acel
confuz ce privea delimitarea înșelăciunii și escrocheriei în același articol. În art. 537-555 au fost
descrise descrise infracțiunile contra patrimoniului și pedepsele ce survineau pentru ele. În codul
nou,care se mai numea “Codul lui Carol al II-lea”, escrocheria a devenit o circumstanță
agravantă în articolul 549, care era dedicată înșelăciunii. De asemenea, în noul cod existau
varietăți speciale ale escrocheriei:
a) înșelăciunea în convențuiri (art.551);
b) înșelăciunea în emigrațiune (art.552);
c) înșelăciunea pentru cecuri (art.553)
d) îșelăciunea contra asigurătorului (art 554)19
În același timp, putem menționa, că dacă luăm art.190 CP RM, atunci vedem, că el prevede
abuzul de încredere, care este o modalitate a infracțiunii de escrocherie, ceea, ce nu este prevăzut
în Codul penal din 1937. În viziunea legiuitorului roman, abuz de încredere, nu are nimic le
înșelăciunea menționată în art.537.
Este remarcabil, că pe teritoriul RASSM (1924-1961) a fost aplicat Codul penal al RSS
Ucrainene din 23.08.1922. Capitolul VI al codului penal din 1922 este dedicate infracțiunilor
contra patrimoniului. Viziunea noastră se concentrează la art.187, unde este regalmentată
infracțiunea de escrocherie: “obținerea proprietații sau dreptului asupra acesteea în scopul
însușirii, comis pe calea de înșelăciunii sau abuzului de încredere, se pedepsește – cu muncă
forțată pe termen de până la șase luni sau închisoare pînă la șase luni. Notă. Înșelăciunea este
considerată, atît, declarație falsă, cît și tăinuirea cu bună-credință a circumstanțelor, raportarea
căror era obligatorie”20 De fapt, observăm, că noțiunea dată are la baza sa prevederile noținii din
codul penal din 1903, însă, exisă și o noutate. Ea ține de introducerea în baza noțiunii, a noii
modalități ale acțiunii similare – abuz de încredere. Surprinde faptul, că și în zilele noastre,
art.190 din Codul penal RM prevede cele două modalitați de escrocherie: înșelăciune și abuz de
încredere.
Următorul pas foarte important în dezvoltarea conceptelor de drept penal cu privire la
escrocherie, a fost adoptarea noului Cod penal al RSSM din 1961. Noul Cod ne oferă cele două
concepte de escrocherie: escrocherie ca o infracțiune împotriva proprietății „socialiste“ și
escrocherie ca o crimă împotriva bunurilor personale ale cetățenilor. După cum se poate observa,
motivele de responsabilitate pentru escrocherie variază în funcție de continuțul proprietății pe
care le o afecteză. În primul caz, sub infracțiunea de escrocherie se înțelege un fel de crimă
împotriva proprietății „socialiste“ ce a însemna doar sustragerea proprietății publice sau statale.

19
Botezatu I. .Răspunderea penală puntru escrocherie. Chișinău: CEP USM, 2010. p.72.
20
Уголовный кодекс РСФСР 1922. https://ru.wikisource.org (vizitat la data 18.02.2017)
În art.93 al Codului penal din 1961, este indicată o varietate a escrocheriei: “sustragerea averii de
stat sau publice prin înșelăciune sau abuz de încredere”. Într-un alt caz, în conformitate cu art.
147 din Codul penal în 1961, escrocheria este definită ca: însușirea bunului personal sau a
dreptului asupra acestuia, prin înșelăciune sau abuz de încredere. Caracteristica distinctivă ale
acestor două specii a infracțiunii de escrocherie, constă nu numai în obiectul lor specific generic,
dar, de asemenea, obiectul abuzului. Sub obiect al sustragerii a proprietîții „socialiste“ este
proprietate statală sau publică. În timp ce obiect al sustragerii proprietății personale sunt nu
numai bunuri mobile ale altor persoane, dar, de asemenea, și dreptul de proprietate.
Astăzi, în Republica Moldova există unica lege penală, care a intrat în vigoare la
12.06.2003. În Capitolul VI “Infracțiuni contra patrimoniului” se regăsește art.190, în contextual
acestui articol observăm, că legiuitoru moldovean sa inspirat din art. 147 al Codului din 1961,
dar, este există o diferență semnificativă, și anume, în art.147/1961 se folosește termenul
“însușire”, iar în art.190/2003 termenul dat a fost înlocuit cu: “dobîndire ilicită”, ceea ce are o
influență asupra înțelegerii naturii juridice a infracțiunii menționate.
În concluzii putem spune, că infracțiunea de escrocherie este una din cele mai vechi
infracțiuni, apariția cărei se datorează conceperii și dezvotării raporturilor contractuale, la baza
căror erau bunuri mobile sau imobile și drepturile asupra lor. Începînd cu Roma Antică, vedem
cum legiuitorul încearcă să încadreze fapta dată in cadrul dreptului privat, însă cu timpul, se face
clar că aceste fapte ar trebui să țină cont de dreptul penal.
Pravila lui Vasile Lupu, încercau să reglamenteze infracțiunea de escrocherie, însă în
înțelesul legiuitorului acelei vreme, escrocheria stătea în rînd cu furtul sau era privită ca furt.
Aceste viziuni ulterior și vor formula conceptul de sustragere. Acest fapt îl vedem mai tîrziu, în
legiuirile ruse, care au fost aplicate pe teritoriul actual al Republicii Moldova. Legile ruse
au formulat conceptul, conform căruia, sustragerea este principalul caracter al escrocheriei
precum și furtului sau jafului, care fac parte de același grup.
Codurile române, după părerea mea, ne aduc o respirație proaspătă în privința conceptului
de escrocherie. Ele remarcă, că discutînd despre infracțiunea de escrocherie, este nevoie de
menționat și înșelăciunea, care de asemenea este reglamentată de codul penal. Aici apare o
încurcătură, în delimitarea înșelăciunii și escrocheriei.
Legiuirile sovietice, chiar dacă au avut unele neclarități și obstacole, de fapt, întroductînd
termenul de “abuz de încredere” ne-au oferit conceptul de bază a escrocheriei în acel sens, în
care îl înțelegem astăzi. Aici putem spune, că toate cele componente de bază a escrocheriei, care
erau împrăștiete, la urma urmei, s-au adunat impreună și au formulat noțiunea, care o cunoaștem
astăzi.
1.2.Conotații teoretice cu privire la noțiunea și semnele sustragerii
În ultimii ani, situația criminală în Republica Moldova continuă să fie destul de complicat.
Factorul economic, social, politic, moral și psihologică, au un impact negative asupra siguranței
personale și publice. Printre cele mai răspindite infracțiunili contra proprietății, tradițional se
regăsesc infracțiuni săvârșite prin sustragere.
În dreptul penal, termenul de „sustragere“ este folosit în două sensuri. În primul rând, este un
mod particular de comitere a unei infracțiuni contra patrimoniului . În al doilea, este folosit într-o
formă generalizată, ca o categorie juridică a infracțiunilor contra patrimoniu săvârșite prin
sustragere. Încercările de a da o definiție teoretică a conceptului de sustragere le putem găsi la
doctrinarii sovietici, care menționau, că prin sustragere se înțelege dobândirea ilegală a bunurilor
altuia, săvârșite în scop de profit.
Un șir de autori autohtoni ne oferă noțiunea de sustragere mai clar, detaliat și explicit, astfel:
„Prin sustragere se înțelege luarea ilegală și gratuită a bunurilor mobile din posesia altuia, care a
cauzat un prejudiciu patrimonial efectiv acestuia, săvîrșit în scop de cupiditate.” 21

Noțiunea de sustragere este regăsită și în practica judiciară. În acest sens facem referire la
prevederile Hotărârii Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr. 23 din
28.06.2004 cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor:
“luarea ilegală şi gratuită a bunurilor din posesia altuia, care a cauzat un prejudiciu patrimonial
efectiv acestuia, săvîrşită în scop acaparator.”22
Din noțiunile descrise mai sus, putem face o concluzie, că de fapt există șapte semen care
caracterizează noțiunea de sustragere: a) dobîndirea; b) ilegală c) gratuită d) bunuri mobile e) din
posesia altuia f) cauzarea prejudiciului patrimonial g) scop acaparator.
Codu penal Francez, nu ne oferă noțiunea de sustragerea, însă, aproape același înțeles are
noțiunea de furt în art.311-1: “sustragerea pe calea de înșelăciune a bunului altei persoane23”.
Din analiza noțiunii respective, observăm, că spre deosebire de codul francez, înșelăciunea în
CP RM este o modalitate de săvârșire a escrocheriei(art.190). Legiuitorul francez înțelege sub
noțiunea cercetată, doar sustragerea prin înșelăciune a bunului altuia.
Prin fapta dată, observăm, că înșelpciunea este dotată cu un sens mai larg, decât în Codul Penal
al Republicii Moldova.
În Codul Penal al Republicii Federative Germane, ca și în codul francez, nu este stipulată
noțiunea de sustragere, însă un sens apropiat este redat în art.242, în care furtul se subînțele ca:

21
Brânză S., Ulianovschi X, Stati V., Țurcanu I., Grosu V. Drept penal. Partea Specială. vol. II, Chișinău: 2005 p.
228
22
Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 23 din 28.06.2004 ,,Cu privire la practica judiciară în procesele
penale despre sustragerea bunurilor” http://jurisprudenta.csj.md
23
Французский уголовный кодекс http://www.law.edu.ru (vizitat la data de 25.02.2017)
“dobîndirea bunului imobil al altei personae cu scopul ilegal de a-l însuși sau reda în folosul altei
persoane”24.
Codul Penal al Elveției de asemenea nu este formulată noțiunea de sustragere, însă, din
definiția furtului poate fi dedusă, deoarece sunt foarte apropiate după sens. Art.137 din Cartea a
II-a, secțiunea a II-a, ne dă o definiție legală a furtului: “luarea bunului mobil altei persoane, în
scopul de a se îmbogăți sau a îmbogăți altă persoană”. Deci, din analiza noțiunii date, putem
extrage, două semen distinctive:
a)atribuirea bunului mobil altuia;
b)scopul de a se îmbogăți.
Această definiție se deosebește de cea a legiuitorului moldav, care propune o noțiune mai
complex, dar totodată mai explicită.
În codul penal al Republicii Belarus25, în capitolul 24 din secțiunea VIII, care are denumirea
(Infracțiuni contra proprietății) sunt incluse șase note. Nota întâi ne oferă noțiunea de sustragere,
conform căreia: “sustragerea este – dobîndirea ilegală și gratuită a proprietății altuia sau
dreptului asupra ei, cu scop de cupiditate, săvîrșită prin furt, jaf, tâlhărie, extorcare, escrocherie,
cu folosirea situației de serviciu, cu folosirea echipamentelor informatice”. Este curios, că în
comentariu dat, nu este nimic scris despre consecințele sustragerii (în CP RM – este cauzarea
prejudiciului patrimonial), probabil, legiuitorul subînțelege fapta dată prin folosirea termenului
de dobândire. Încă o deosebire de legislația RM observăm în faptul, că în Codul penal al
Belarusiei ca o modalitate de sustragere este minționată folosirea echipamentelor informatice,
aspectul dat în Codul Penal al Republicii Moldova nu este regăsit. Este notabil faptul, că Codul
penal al Republicii Belarus conține prevederi cu privire la infracțiunea de extorcare (art.209)
care de asemenea face parte din totalitatea infracțiunilor contra patrimoniului. De fapt, sensul
acestei norme, este același ca și cel de șantaj (art.189) din CP RM.
De asemenea, Codul Penal al Republicii Populare Ucrainene 26definește sustragerea ca luarea
ilegală și gratuita a proprietății altuia, sau altor bunuri, în scopul de a le transofrma în ale sale. Ca
și în cazul legislației Belaruse, extorcarea face parte de acel grup de infracțiuni contra
patrimoniului săvârșite prin sustragere. Dar, iarăși observăm o neclaritate, pentru că, comentariu
la Codul Ucrainean ne spune, că momentul consumării infracțiunii de extorcare este momentul
înaintării cererii, deși facem o concluzie, că extorcarea nu este infracțiune contra patrimoniului
executată prin sustragere, ci o infracțiune contra patrimoniului care are scop de cupiditate, însă
nu este săvârșită prin sustragere, așa cum este stipulate în CP RM (art.189).

24
Уголовный кодекс Федеративной Республики Германия http://www.law.edu.ru (vizitat la data de 25.02.2017)
25
Уголовный кодекс Республики Беларусь http://www.law.edu.ru (vizitat la data de 25.02.2017)
26
Уголовный кодекс Украинской Народной Республики http://www.law.edu.ru (vizitat la data de 26.02.2017)
Analizînd toate aceste prevederi, putem concluziona, că este posibil să identificăm acele
semne de sustragere, la care se referă legiuitorii statelor sus menționate, precum și acele trăsături
necesare pentru definiția noțiunii de „sustragere”.
În altă ordine de idei, în doctrina dreptului penal sunt propuse următoarele trăsături ale
noțiunii de sustragere de sustragere:
a) descrierea generalizată a acțiunilor, care, în primul rând, ar trebui să cuprindă toate formele de
sustragere, în al doilea rând, să nu să se extindă asupra altor infracțiuni contra proprietății, și în al
treilea rând, să conțin o indicație ce privește sfârșitul acțiunii;
b) indicarea acțiunilor ilegale;
c) un de gratuitate:
d) indicația obiectul încălcării (proprietatea), și posesia proprietarului asupra ei;
e) latura subiectivă(intenția directă și scopul de profit).
În cele urmează ne vom ax ape o analiză general a semnelor infracțiunilor comise prin
sustragere.
Vom starta cu analiza obiectului juridic. Obiectul juridic comun al tuturor infracțiunilor
săvârșite prin sustragere îl constituie relațiile sociale cu privire la posesia asupra bunurilor
mobile. Cu alte cuvinte obiectul juridic îl constituie relațiile sociale care s-au format în privința
dreptului de posesie, folosință și dispozișie de care beneficiază persoana. Obligația persoanelor,
în posesia căror nu se află bunul – să respecte și să nu impedice desfășurarea normală a
drepturilor menționate.
Unele infracțiuni săvârșite prin sustragere afecteză nu doar relațiile sociale cu privire la
patrimoniu, dar ca exemplu, și relațiile sociale cu privire la integritatea corporală (art.187 CP
RM), sau relațiile sociale cu privire la sănătatea persoanei (188 CP RM). De aceea cercetarea
obiectului juridic comun nu se limitează doar la faza data.
Obiectul material al infracțiunii săvârșite prin sustragere îl constituie patrimoniu care are o
existență material, character juridic și care este strain făptuitorului. În același timp, obiectul
material se caracterizează și prin aspectul social economic și fizic.
Aspectul social presupune, că bunurile sustrase au fost capătate prin munca umană. Este
considerat, că anume acest aspect al sustragerii delimitează infracțiunile contra patrimoniului de
infracțiuni ecologice. Poziția dată s-a realizat încă în deptul penal sovietic, care în aspectul dat se
baza pe operele lui K. Marx care explica trecerea obiectelor naturii în proprietatea umană. El
sublinia: “Toate obiectele, care prin muncă se scot din cercuitul naturii, cum ar fi: pescuitul,
tăierea copacilor din păduri, resursele naturale prelucrate din mine – devin obiecte materiale”.27
Ă. N. Jăvlakov scria: “Dacă resursele naturale ar avea un preț ele ar putea fi vândute, cumpărate,

27
Маркс К., Энгельс Ф. Соч. 2-е издю Т.23. С. 189-190.
schimbate, sau prin alte metode întroduse în cercuitul martfar. Însă, conform legii, resursele
naturale sunt totalmente scoase din cercuitul civil, orice tranzacții care le folosesc – sunt difinitiv
interzise”. 28Dacă, apare o situație, când componentele menționate au fost create cu mâna omului
(păduri artificiale; spații acvatice artificiale; animalele sălbatice strămutate), însă ulterior, au
devenit o parte a sistemului ecologic natural, atunci aceste componente menționate nu pot fi
folosite în circuitul marfar. Există și situații cînd dimpotrivă, prin aplicarea muncii omului
produsele naturii sunt detașate, ori situații, cînd produsele naturii rămîn în condițiile lor existente
însă cad sub interesul și exploatarea omului. În ultimul caz menționat, vorbim despre „acţiunile
de prindere a peștelui sau de capturare a animalelor, crescute de întreprinderi specializate în
încăperi sau locuri special construite sau adaptate; acţiunile de luare în posesie a roadei crescute,
dar care nu a fost culeasă; acţiunile de luare în posesie a copacilor care au fost tăiaţi și pregătiţi
pentru stivuire, comercializare sau transportare etc.” 29 Considerăm, că este nevoie de precizat că
Codul penal al Republicii Moldova conține articole, care se referă la infracțiuni ecologice (art.
231; art. 232; art. 233; art. 234 etc.) . În situații, cînd bunurile naturii, sunt folosite de către
persoană în scopul propriu și scopul era de a păstra mediu înconjurător, atunci sunt infracțiuni
ecologile, în caz contrar, dacă bunurile sunt aplicate în cercuitul marfar – sunt acțiuni care se
califică ca una din formele a sustragerii.
Aspectul economic presupune, că obiectul sustragerii trebuie să capete o oarecare valoare
economică, adică să aibă un preț. Costul se caracterizează prin valoarea obictivă a bunului, cu
alte cuvinte, valoarea obiectivă este un caracter obligatoriu, pentru că, dacă vorbim despre
valoarea subiectivă (agendă, poze cu caracter intim) atunci ele nu pot forma obiectul material al
infracțiunii săvârșite prin sustragere.Însă, dacă am menționat poze, agende, trebuie să facem o
precizare ce ține de proveniența acestor obiecte, pentru că, dacă ele conțin date unor persoane
vestite (celebrități), poze cu asemenea persoane, poze cu semnăturile lor, atunci ele în afară de o
utilitate individuală, au și o utilitate socială. Pot fi exponate a unor muzee, al unor colecții
private, și de aici putem concluziona, că asemea bunuri pot fi obiecte a contractelor de vînzare-
cumpărare și ele pot fi recunoscute ca obiecte materiale a infracțiunilor de sustragere.
Aspectul fizic presupune, că obiectul al infracțiunii săvârșite prin sustragerii trebuie să fie
material. Este nevoie ca bunul dat să poată fi palpabil, să fie real, să aibă percepție senzorială. În
contextul infracțiunilor săvîrșite prin sustragere, bunul sustras trebuie să fie mobil, pentru că unul
din semnele constitutive ale noțiunii de sustragere este “luarea” bunului. I. Ia. Foinițki
menționează că: “De obicei obiectul material este un bun tangibil, care poate fi luat în mîini,

28
Жевлаков. Э. Н. “Общие вопросы квалификации преступлений в области охраны окружающей среды”
М.:ВЮЗИ. 1986. с 23-24.
29
Brânză S., Ulianovschi X, Stati V., Țurcanu I., Grosu V. Drept penal. Partea Specială. vol. II, Chișinău: 2005 p 230
extras”.30 Calitatea de bun mobil, ne permite să facem o delimitare între infracțiuni săvîrșite prin
sustragere de alte infracțiuni contra patrimoniului, ca exemplu art.193 (Tulburarea de posesie).
Considerăm, că este nevoie de precizat, că deși un bun imobil nu poate fi obiect al sustragerii,
părțile sale componente pot fi obiecte materiale de sustragere. Să luăm ca exemlu - o casă (bun
imobil); ferestrele, ușile, acoperișul acesteia, pot fi sustrase.
Aspectul juridic în esența sa, constituie în aceia, că obiectul sustragerii pot fi bunurile altei
persoane, cu alte cuvinte, bunurile care nu este proprietate, sau nu este în posesia făptuitorului. În
societate este răspîndit mitul, că dacă bunul a fost sustras de la un posesor nelegitim, (cu cuvinte
mai simple, un hoț a sustras un bun de la alt hoț care a dobîndit acest bun pe cale asemănătoare)
atunci acest bun nu poate fi obiect al sustragerii. Această afirmație este difinitiv incorectă. Chiar
dacă deținătorul bunului este ilegal, sustragerea acelui bun de la el tot conține acțiuni
prejudiciabile. Dar, dacă bunul dat, luat de la posesorul ilegal și transmis titularului de drept
legal, atunci nu putem califica fapta dată ca infracțiune.
Latura obiectivă a infracțiunilor împotriva patrimoniului săvârșită în scop de cupiditate are
următoarele trăsături:
a) fapta prejudiciabilăcare constă în acțiunea de luare ilegală și gratuită;
b) urmările prejudiciabile sub formă de prejudiciu patrimonial efectiv;
c) legătura de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă și urmările prejudiciabile. 31

Cele mai multe păreri controversate apar în definițiile referitoare la fapta prejudiciabilă în
contextual sustragerii. Este just faptul, că încă nu a fost găsit un astfel de termen, care, în
momentul utilizării nu ar fi fost supus unor critici de la una sau de la cealaltă parte: fie că nu
poate fi aplicat tuturor formelor de sustragere, fie că nu permite să distingă sustragerea de alte
infracțiuni contra proprietății, sau nu poate descrie momentul consumării infracțiunii. Recent,
mulți autori în caracterizarea laturii obiective a sustragerii, în scurt operează cu două cuvinte care
indică efectul de „luare“ și „trecere“; „sechestrarea“ și „confiscare“ ( „achiziție“); „extragerea“ și
„transformarea“.
Această tehnică ne permite să caracterizăm mai bine latura obiectivă a infracțiunii, dar
utilizarea a două substantive verbale creează impresia, că infracțiunea are două faze obligatorii:
în primul rând, luarea (extragerea) proprietății, și apoi – trecerea în folosul făptuitorului. Nota
nr.1 la art.158 din Codul penal al Federației Ruse menționează, că: „În articolele prezentului
Cod, prin sustragere se înțelege luarea și sau trecerea ilegală și gratuită a bunurilor străine în
folosul făptuitorului sau al persoanei terțe, prin care s-a cauzat prejudiciu proprietarului sau altui

30
И. Я. Фойницкий “Курс уголовного права. Часть особенная. Посягательства личные и имущественные” с.
162 СПб.
31
Brânză S., Ulianovschi X, Stati V., Țurcanu I., Grosu V. Drept penal. Partea Specială. vol. II, Chișinău: 2005 p.
233
posesor al acestor bunuri, săvîrșite în scop de cupiditate”. Reeșind din definiția dată putem
concluziona, că fapta prejudiciabilă poate fi caracterizată în felul următor:
a) luarea bunului străin;
b) trecerea ilegală și gratuită a bunurilor străine în folosul făptuitorului sau al persoanei terțe;
c)trecerea bunului altuia în folosul făptuitorului.
Cum am menționat, cele mai aprinse dezbateri se încep atunci, când apare necesitatea de a
evidenția fapta prejudiciabilă în diferite forme a sustragerii. Un număr mare de autori ruși
menționează, că acțiuni obligatorii în cazul furtului, jafului, escrocheriei – sunt „luarea” și
„trcerea”; și numai în cazul delapidării și escrocheriei acțiunea de „trecerea” este obligatorie. În
alt sens spus, acțiunea de luare nu este concepută de acești autori cu nici o formă a sustragerii. 32
Autorul G.A.Krigher menționează, că „termenul “luare” nu oglindește acea împrejurare
important, potrivit căreia în cazul sustragerii bunurile să fie nu propriu-zis luate, ci să intre în
posesia de fapt ilegală a unei anumite persoane, care obține în rezultat posibilitatea de a dispune
de acele bunuri ca de ale ei proprii”.33 O altă opinie o are autorul S.A. Tararuhin ne oferă opinia
sa, conform careia: “termenul de luare este inaplicabil în raport cu fapta de delapidare, întrucât,
în aceste cazuri, bunurile se află în posesia legală a făptuitorului și, prin urmare, aici nu poate fi
vorba despre luare”.34
În viziunea noastră această opinie este eronată, deoarece, este greu de imaginat că persoana,
bunurile careia au fost sustrase, își poate exercita drepturile patrimoniale asupra lor, poate să se
folosească de ele etc. De aici, concluzoinăm, că de fapt, termenul de “luare” pate fi folosit ca
unica acțiune în contextul diferitor forme de sustragere. Da, unii pot accepta părerea dată, însă,
pot să apară contraziceri anume ce privește delapidarea. S.V. Sklearov menționează, că: “luarea
reprezintă numai deplasarea bunurilor în spațiu”.35 În zilele de azi, nu mai putem opera doar de
principiul spațial în conceptul infracțiunilor menționate. De fapt, în cazul delapidării, de
asemenea putem vorbi de sustragere ca unica acțiune. Doctrina română decurge la următoarea
noțiune, conform căreia luarea: “se săvârșește fie cu mișcarea și ridicarea bunului din locul unde
se află, fie cu lăsarea bunului în același loc, dar, în orice caz, cu încetarea dispozițiunii
posesorului de până atunci asupra bunului șă stabilirea dispozițiunii asupra acestuia” 36 .
Concluzionăm, că chiar dacă, în cazul delapidării, bunurile se încredințează făptuitorului
conform legii, pentru a săvârși infracțiunea, controversatul este nevoit să ridice (a lua) bunurile

32
Brânză S., Ulianovschi X, Stati V., Țurcanu I., Grosu V. Drept penal. Partea Specială. vol. II, Chișinău: 2005 p
234
33
Г. А. Кригер “Борьба с хищениями социалистического имущества ”, Москва, 1965 г. С. 72.
34
С. А. Тарарухин “Социалистическая собственность – неприкосновенна” Киев, 1963
35
С. В. Скляров “Понятие хищения в уголовном законодательстве России, теоритический анализ". Москва.
1997. с. 65
36
C. G. Rătescu și alții “Codul penal adnotat. Partea specială” București, 1937, p. 412.
din fondurile proprietarului. Deja, chiar de aici putem vorbi despre poziția bunului
și în continuare, a califica fapta dată ca sustragere.
Din această ordine de idei, prin “luare” se înțelege nu doar ridicarea bunurilor altuia și scoaterea
lor din posesia stăpânului, dar și deplasarea lor, și de facto, stabilirea posesiei în folosul
făptuitorului.
Latura subiectivă a infracțiunilor săvârșite prin sustragere este reprezentată de vinovăția sub
formă de intenție directă; scopul special (scopul de profit). Aceste forme sunt obligatorii pentru
toate felurile infracțiunilor săvârșite prin sustragerea și nu este posibilă lipsirea măcar al unuia
din ele deoarece în cazul dat n-am putea vorbi despre calificare ca sustragere, ci ca altă
infracțiune. nu este. Deși, există unele păreri, că intenția poate fi cât directă, atât și indirectă.
Autorii acestei idei solicită, că un bun sustras ar putea conține și alte bunuri, pe care făptuitorul
putea să le prevadă, chiar să le accepte, însă din start dorea să sustragă bunul inițial (de exemplu,
a sustras o haină, care avea alte bunuri în ea). Consider, că nu putem fi de accord cu părerea
autorilor acestei idei, deoarece, în cazul sustragerii, făptuitorul din start își manifestă intenția și
prevede consecințele care survin în urma prejudiciului. Dacă ne aducem aminte de fapta cu
haina, atunci putem vorbi despre intenție supravenită (o formă a intenției directe alături de
intenția inițială), sensul cărei constă în fapta, că dacă infractorul inițial dorea să sustragă haina și
a depistat că ea mai are bunuri în sine, atunci sustragerea și bunurilor adăugătoare ar fi - o
intenție supravenită.
Scopul (special) de cupiditate reprezintă anticiparea în conștiinţa făptuitorului a stăpânirii
sale definitive asupra bunurilor luate, când el va avea posibilitatea de a poseda, a folosi și a
dispune de aceste bunuri ca și cum ele ar fi ale lui proprii. Bineînţeles, nu se are în vedere că el
poate deveni proprietar, deoarece este imposibil a dobândi dreptul de proprietate pe cale
infracţională. Victima sustragerii nu-și pierde drepturile sale asupra bunurilor ce i-au fost
sustrase.37
Ca să putem înțelege mai bine ce anume se ascunde sub termenul “scopul de cupiditate”,
trebuie să trebuie să clarificăm ce este “motivul de cupiditate”. Putem săne amintim despre
afirmația lui A. F. Zelinski, care menționa: “Motivul – ne oferă răspunsul la întrebările “de ce” și
“pentru ce” se săvârșește activitatea și acțiunea ca o parte din ea. Scopul – răspunde la întrebarea
”pentru ce” se săvârșește acțiunea”.38
Unii autori consider, că motivul de cupiditate este obligatoriu pentru infracțiuni de
sustragere. Însă, este expusă părerea, conform căreea, motivul nu este obligatoriu. Așadar, V. N.

37
Brânză S., Ulianovschi X, Stati V., Țurcanu I., Grosu V. Drept penal. Partea Specială. vol. II, Chișinău: 2005 p
246
38
А. Ф. Зелинский “Криминальная мотивация хищений и иной корыстной преступной деятельности”. Киев.
1990 г. p. 62
Litvinov menționează, că motivele delicvenților minori, care participă în infracțiuni contra
patrimoniului în scop de cupiditate - de a se manifesta, arătând, capabilitatea de a putea să se
întrețină.39 Desigur, de obicei, motivul de cupiditate este tipic pentru infracțiuni de sustragere,
dar de fapt, săvârșind o astfel de infracțiune, infractorul poate acționa din diferite motive, chear
și cele “nobile” cum și în cazul acordării unui ajutor celor ce au nevoie, altruism, întoarcerea
datoriilor etc. De aceea, putem face o concluzie, că motivul, care poate fi diferit (inclusive de
cupiditate), nu joacă un rol atât de important, precum scopul de cupiditate. Din aceste
considerente, expunem părerea, că în definiția de sustragere trebuie să conțină anume scopul ci
nu motivul.
Subiectul infracțiunilor contra patrimoniului savârșite prin sustragere este persoana fizică
responsabilă, care la momentul săvârșirii infracţiunii a împlinit vârsta răspunderii penale: 16 ani
(art. 186-188; alin. (2) și (3) ale art. 190; alin. (2) al art. 192 din CP al RM) sau 14 ani (în
celelalte cazuri). Coborârea limitei de vârstă a răspunderii penale pentru infracţiunile prevăzute
la art. 186-188, alin. (2) și (3) ale art. 190, alin. (2) al art. 192 din CP al RM este condiţionată nu
doar de gradul sporit al pericolului social al acestor infracţiuni, dar și de frecvenţa lor ridicată
printre faptele penale săvârșite de minori, determinată de accesibilitatea intelectuală și executorie
a formelor respective de sustragere pentru minorii care au atins vârsta de 14 ani.
Este de menționat că unele infracţiuni din subgrupul sustragerilor pot fi săvârșite numai în
prezenţa subiectului având calităţi speciale. Astfel, delapidarea averii străine (art. 191 din CP al
RM) poate fi săvârșită, după cum am menţionat, doar de o persoană căreia i s-au încredinţat în
administrare bunurile altei persoane. În afară de aceasta, despre prezenţa subiectului special se
poate vorbi în cazul modalităţilor agravate de la lit. d) din alin. (2) al art. 190 și de la lit. d) din
alin. (2) al art. 191 din CP al RM.

39
Литвинов В. И. Корыстные посягательства на личную собственность и их предупреждение. Минск. 1989.
С.149
1.3.Aspecte privind delimitarea infracțiunilor de escrocherie de alte
infracțiuni conexe
Criminalii în zilele noastre și-au dat seama că, pentru ca afacerea să prospere, este mai sigur
să nu folosească forța, ci viclenia - au schimbat practica forțată de extorcare a banilor pe una mai
"blîndă", “delicată” - dobindirea banilor prin diferite înșelăciuni. Cu toate acestea, acest tip de
infracțiune este la fel de periculos ca și infracțiunile de jaf și tîlhărie.
În primul rând, victima escrocheriei este la fel neînarmat în fața unui escroc, cum ar fi orice
victimă care este legată la mîini și picioare de un tîlhar. Escrocul, spre deosebire de un hoț sau
tîlhar dezarmeaza victima nu din punct de vedere fizic, ci mental.
Frauda are grația sa, și nu lasă aproape nici o urmă: voința victimei și făptuitorului pe plan
extern sunt aceeași, tranzacțiile frauduloase iau forma unui contract simplu și de obicei mascat în
relații civile.
În practica organelor de ocrotire a normelor de drept, adesea ori se întîlnesc situații, cînd
componențele unor infracțiuni sau acțiuni, sunt asemănătoare cu infracțiunea de escrocherie,
ceea ce introduce unele dificultăți în procesul calificării și analizării acțiunilor. Situațiile date,
predispun necesitatea de a face o delimitare între escrocherie și alte infracțiuni similare.
Sustragerile se impart în forme și tipuri. Împărțirea după formă se realizează pe baza tipică și cea
mai răspândită modalitate de comitere a sustragerii. Împărțire după tipuri, se realizează în
conformitate cu dimensiunea sustragerii. Sub forma de sustragere în dreptul penal se stipulează
modul în care aceastea a avut loc, care diferă unul de altul printr-un mecanism de luarea în
posesie a proprietății.
În știința dreptului penal există șase forme de comiterea sustragerii, care sunt alocate în codul
penal: 1) furt (articolul 186 din Codul penal); 2) Jaf (art.187 din Codul penal); 3) Tîlhăria(art.
188 din Codul penal); 4) Escrocheria(art. 190 din Codul penal); 5) Delapidarea averii străine (art.
191 din Codul penal); 6) Pungășia(art. 192 din Codul penal).
Escrocheria se deosebește de alte infracțiuni comise prin sustragere, după forma specifică a
acțiunilor adiacente – înșelăciunea și abuz de încredere, deoarece anume prin intermediul
înșelăciunii, sau prin ceea, că escrocul abuzează intenționat de încrederea în el, proprietarul sau
altă persoană în mod voluntar și din inițiativa proprie scoate bunul din posesia sa, sau transmite
dreptul de proprietate asupra bunului - infractorului, încât ultimul capătă dreptul de proprietate,
de folosință bunului menționat.
După părerea noastră, delimitarea infracțiunii de escrocherie de alte infracțiuni conexe,
probabil ar trebui să începem cu delimitarea escrocherie de furt. Diferențierea se realizează, în
principal, în funcție de ordinea în care se manifestă înșelăciunea și abuzul de încredere, care pot
fi preezente în contextul sustragerii pe ascuns. În escrocherie, sustragerea se săvârșește prin
intermediul înșelăciunii și abuzului de încredere, anume cu ajutorul lor se exercită dobîndire
ilicită a bunurilor altei persoane, sau drepturilor asupra lor. În ceea ce privește furtul, putem
menționa că este sustragerea pe ascuns a bunurilor; înșelăciune sau abuzul de încredere, de
asemenea, pot acționa ca un mijloc de a simplifica comiterea acestei infracțiuni. Ca exemlu din
practica rusă: într-un raion, conducătorul unui camion a urcat în vehicul o domnișoară drăguță.
După o conversație scurtă, au decis să se retragă de pe carosabil într-o pădure cu scopul de a
continua conversația ”neformală” în remorca cameonului. Mai întâi a urcat șoferul, după ce
domnișoara a închis portiera remorcii blocând conducătorul. În urma acțiunilor menționate,
domnișoara a sustras din salonul camionului bunurile șoferului. Din exemplu menționat
înțelegem, că din parte infractorului a avut loc fraudă, care s-a manifestat prin acordul de a
întreține sau a continua raportul sexual în condiții mai favorabile. Infractorul avea nevoie de
înșelpciunea dată, pentru a avea acces liber spre bunurile șoferului și a le sustrage pe ascuns.
Însuși victima nu a transmis bunurile sale cu bună voință către infractor – ceea ce este tipic
pentru escrocherie.
După părerea noastră, principală diferență între escrocherie și furt constă în înțelegerea
corectă a înșelăciunii. Anume, în ce scop se folosește în înșelăciunea (modalitate ale acțiunii
adiacente – la escrocherie; un mijloc de comitere unei infracțiuni, de ușurare – la furt). Cu alte
cuvinte, delimitarea escrocheriei de furt este necesară: în cazul furtului – cînd infractorul prin
înșelăciune sau abuz de încredere, în scopul de a obține accesul către bunuri, iar nemijlocit
sustragerea se exercită prin ascuns. În cazul infracțiunii de escrocherie – este necesar ca
infractorul să săvârșească sustragerea prin înșelăciune sau abuz de încredere.
În ipoteza unei înscenări de furt, răspunderea poate fi aplicată pentru pregătirea de una dintre
infracțiunile specificate la art.190 CP RM (dacă a existat intenţia făptuitorului de a obţine
compensarea pentru bunul, chipurile, dispărut).40
Problema delimitării infracțiunii de escrocherie de jaf, poate apărea în cazurile, așa numite de
”percheziție samovolnică”, adică, percheziția se efectuiază de persoane (persoană), care nu are
dreptul la efectuarea acestor acțiuni, însă se prezintă ca persoană autorizată să acționeze în felul
dat. Aceste acțiuni se îndeplinesc în scopul sustragerii (extragerii), bunurilor altei persoane în
scopul propriu sau în favoarea altor persoane.41 În astfel de ipoteze, pot fi deosebite următoarele
soluţii de calificare: 1) dacă voinţa victimei este alterată, ea considerînd că făptuitorul reprezintă
cu adevărat autoritatea publică, fiind convinsă că bunurile i-au fost ridicate cu respectarea tuturor

40
Manualul Judecătorului pentru cauze penale / Mihai Poalelungi, Igor Dolea, Tatiana
Vîzdoagă [et al.]; coord. ed.: Mihai Poalelungi [et al.]. Ed. I. – Ch. : S. n., 2013 (Î.S. F.E.-P. «Tipografia
Centrală»). p. 614.
41
Данил Мархлиев. Актуальные проблемы уголовной ответственности за мошенничество. Вопросы
квалификации мошенничества http://legis-group.ru (vizitat la data de 5.03.2017)
normelor procesuale, nu există temeiuri să nu calificăm cele săvîrşite conform alin.(1) art.190 CP
RM; 2) dacă voinţa victimei este dominată, paralizată, ea fiind convinsă că făptuitorul este un
impostor deghizat în reprezentant al autorităţii publice, atunci răspunderea trebuie aplicată pentru
una dintre infracțiunile prevăzute la art.187, 188 sau 189 CP RM, în funcţie de circumstanţele
concrete.42
În cazul sustragerii săvârșite prin escrocherie, informații false privind anumite circumstanțe,
care oferă dreptul de a obține un bun, nu doar se exprimă, ci se confirmă prin anumite acțiuni
frauduloasă, care au drept scop înșelarea persoanei în posesia căror se află bunul, și în așa fel de
a-l convinge pe proprietar în necesitatea de a transmite bunul către infractor. Astfel de acțiuni
frauduloasă trebuie să fie într-o relație cauzuală, cu faptul primirii de către infractor a bunurilor,
cu alte cuvinte trebuie să precede transferul de proprietate și de să determine transferul. Cu
aceasta se diferă infracțiuni de sustragere săvârșite prin escrocherie, de alte tipuri de infracțiuni
săvârșite prin sustragere.
Trebuie de menționat că necesitatea de a delimita infracțiunile prevăzute la art.187 CP RM de
infracțiunile specificate la art.190 CP RM apare mai ales în situaţiile legate de sustragere – pe
stradă sau în alte locuri publice – a telefoanelor mobile sau a altor asemenea bunuri. În toate
situaţiile de acest gen, linia de demarcaţie dintre infracțiunile prevăzute la art.187 CP RM și
infracțiunile specificate la art.190 CP RM se bazează pe răspunsul la următoarea întrebare:
doreşte oare victima să renunţe definitiv la bunurile sale în folosul făptuitorului? Dacă răspunsul
e negativ, suntem în prezenţa uneia dintre infracțiunile prevăzute la art.187 CP RM. Dimpotrivă,
dacă răspunsul e afirmativ, suntem în prezenţa uneia dintre infracțiunile specificate la art.190 CP
RM.43 Ca exemplu putem studia următoarea speță:
la 5.02.2008, aflându-se în incinta barului „Vernisaj” din mun. Bălţi, sub pretextul de a face
un apel telefonic, B.T. a cerut telefonul de la T.C. După ce l-a primit, a plecat de la locul
comiterii faptei. În aceeaşi zi, aflându-se în acelaşi local, sub pretextul că vrea să asculte muzică
la telefonul mobil, l-a cerut pe acesta de la B.N. După ce
l-a primit, a plecat de la locul comiterii faptei;44
La 8.12.2006, aflându-se pe str. Alba Iulia, mun. Chişinău, C.O., motivând că are nevoie să
facă un apel telefonic, a primit de la J.E. telefonul mobil. După care a fugit. La 25.12.2006,

42
Manualul Judecătorului pentru cauze penale / Mihai Poalelungi, Igor Dolea, Tatiana
Vîzdoagă [et al.]; coord. ed.: Mihai Poalelungi [et al.]. Ed. I. – Ch. : S. n., 2013 (Î.S. F.E.-P. «Tipografia
Centrală»). p. 662.
43
Manualul Judecătorului pentru cauze penale / Mihai Poalelungi, Igor Dolea, Tatiana
Vîzdoagă [et al.]; coord. ed.: Mihai Poalelungi [et al.]. Ed. I. – Ch. : S. n., 2013 (Î.S. F.E.-P. «Tipografia
Centrală»). p. 634
44 Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 14.01.2009. Dosarul nr.1re-111/09 // www.csj.md
C.O., aflându-se în barul „Taurus”, mun. Chişinău, motivând că are nevoie să facă un apel
telefonic, a primit de la S.S. telefonul mobil. După care a părăsit locul comiterii faptei;45
La 3.01.2006, aflându-se lângă internet-salonul „Slaider” din mun. Bălţi, sub pretextul că îi
trebuie urgent să sune, C.B. a primit de la V.D. telefonul mobil. După ce l-a primit, a părăsit
locul săvârşirii faptei;46
În luna iulie 2006, aflându-se pe str. Maria Cebotari, mun. Chişinău, şi ulterior în barul
„Şapte Seri”, mun. Chişinău, sub pretextul că trebuie urgent să telefoneze, P.A. a dobândit de la
M.S. şi de la P.V. două telefoane mobile în valoare, respectiv, de 1500 lei şi de 300 lei. După ce
le-a primit, a părăsit locul comiterii faptei .47
• la 20.04.2012, aproximativ la ora 17:00, C.V. aflându-se în incinta clubului de noapte
„Fashion”, amplasat în mun. Chişinău, bd. Decebal, 2/1, şi având scopul dobândirii ilicite a
bunurilor altei persoane, ac- ţionând prin înşelăciune şi abuz de încredere, sub pretextul folosirii
temporare (subl. ne aparține) a telefonului mobil, a dobândit ilegal de la V.A. telefonul mobil de
model „Iphone 4”, cu nr. IMEI 01254400748869 în valoare de 9.000 de lei, pe care 1-a însuşit
cauzând părţii vătămate un prejudiciu material considerabil, în sumă de 9.000 de lei.48
Din spețele menționate este evident că hotărârile instanței sunt eronate, deoarece în situațiile
date părțile vătămate deși transmiteau bunurile sale cu bună voință, însă scopul era de a permite
infractorului să sune, să asculte muzică nu și să preia bunul, adică să îndeplinească unele acțiuni
pur mecanice. Ajungem la ideea, că înșelăciunea și abuzul de încredere pot fi mijloace de
comitere a infracțiunii menționate în art 187 CP RM.
Diferența dintre infracțiunea de escrocherie (art.190 CP RM) și infracțiunea de șantaj (art.189
CP RM), în principiu se bazează pe latura obiectivă a infracțiunilor menționate. În ințelesul
legiuitorului, șantajul nu este legat de sustragere. Latura obiectivă a șantajului constă în:
1)cererea de a se transmite bunurile proprietarului, ale posesorului sauale deţinătorului;
2) cererea de a se transmite dreptul asupra bunurilor aparţinând proprietarului, posesorului sau
deţinătorului;
3)cererea de a săvârși acţiuni cu caracter patrimonial.
Oricare din cele trei modalităţi ale acţiunii principale poate fi însoţită de oricare din cele
patru modalităţi ale acţiunii adiacente. Modalităţile sub care se prezintă acţiunea adiacentă din
cadrul șantajului:

1) Ameninţarea cu violenţă a persoanei, a rudelor sau a apropiaţilor acesteia;


2) Ameninţarea cu răspândirea unor știri defăimătoare despre persoană, rudele sau apropiaţii

45 Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 26.05.2009. Dosarul nr.1re-424/09 // www.csj.md
46 Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 16.01.2008. Dosarul nr.1ra-64/08 // www.csj.md
47 Decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 18.08.2009. Dosarul nr.1re-843/09 // www.csj.md
48
Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 04.06.2014. Dosarul nr.1ra-1016/2014. www.csj.md
acesteia;
3) Ameninţarea cu deteriorarea sau cu distrugerea bunurilor proprietarului, ale posesorului
sau ale deţinătorului;
4) Ameninţarea cu răpirea proprietarului, a posesorului, a deţinătorului, a rudelor sau a
apropiaţilor acestora.49
De obicei, înșelăciunea în cadrul infracțiunii de șantaj nu se folosește, dar, chiar dacă se
utilizează, atunci ca exemplu, numai în scopul de a facilita contactul cu victim (pentu a pătrunde
în apartamentul ei) etc. Analiza infracțiunii de escrocherie, ne dovedește, că în cadrul infracțiunii
date, nici vorba nu poate merge despre amenințări în scopul de a influența persoana în ceea ce
privește transferul de proprietate către vinovat. Înșelăciunea sau abuz de încredere sunt caractere
obligatorii pentru infracțiunea dată.
Escrocheria, care este legată de confecţionarea, deţinerea, vînzarea sau folosirea
documentelor oficiale, a imprimatelor, ştampilelor sau sigiliilor false (art.361 CP RM), trebuie să
se distingă în cazurile cînd persoana dorește să se angajeze în cîmpul muncii în baza unei
diplome false, inclusiv primind în același timp un anumit salariu pentru muncă, în poziția pe care
persoana nu a avut dreptul să ocupe.
Aducem un exemplu. Cetățeanul N. în cadrul unei instituții de învățământ a prezentat
diploma de absolvire a USEFS-ului și în baza acestei diplome, a fost angajat la lucru. timp de doi
ani, persoana destul de bine își exercita atribuțiile. În cazul menționat, nu putem vorbi despre
sustragi bănești, pentru că, persoana își exercita atribuțiile în schimb remunirațiilor salariale
lunare, conform graficului salarial. Aici nu este prezentă infracțiunea de escrocherie (art 190 CP
RM), ci infracțiunea stipulată în art. 361 CP RM (confecţionarea, deţinerea, vînzarea sau
folosirea documentelor oficiale, a imprimatelor, ştampilelor sau sigiliilor false).
Astfel, este necesară disticția între confecționare și/sau folosire actelor false în scopul de a
lucra (atunci cînd persoana chiar dacă le confecționează și/sau le folosește pentru a lucra), și
situațiile, cînd persoana confecționează și/sau folosește acte false pentru a se încadra la locul de
muncă, a cîștiga încredere și ulterior a săvârși sustragere.
Un aspect destul de important ține de fapta de comercializare a falsurilor care poate să intre
sub incidenţa nu a alin.(1) art.190 CP RM, dar a unor norme speciale, penale sau
contravenţionale (de exemplu, a art.214 alin.(1) sau 255 CP RM ori a pct.2) art.273 sau alin.(4)
art.284 din Codul Contravențional). Comun pentru toate aceste norme speciale este că sunt
săvîrşite în sfera consumului de produse sau servicii. Conform acestor norme pot răspunde
numai cei care, în condiţii de legalitate (înregistrare de stat, prezenţa licenţei sau autorizaţiei

49
Brânză S., Ulianovschi X, Stati V., Țurcanu I., Grosu V. Drept penal. Partea Specială. vol. II, Chișinău: 2005 p
293
etc.), desfăşoară activitatea de comercializare sau altă prestare de servicii. În caz contrar, dacă
făptuitorul nu are o asemenea calitate specială, trebuie să răspundă în baza alin.(1) art.190 CP
RM (sau în baza art.105 din Codul contravenţional).50
Delapidarea averii străine (art.191 CP RM) ca și infracțiunea de escrocherie (art.190 CP RM)
pot fi săvârșite cu privire la orice fel de proprietate: de stat, publică, municipală, deținută de
persoane fizice, precum și organizații comerciale sau de altă natură. Spre deosebire de
escrocherie, atunci cînd proprietatea este transferată către escroc sub influența de înșelăciune sau
abuz de încredere, în cazul delapidării, infractorul este înzestrat cu puteri speciale - posibilitatea
reală de a dispune de proprietatea altor persoane, care a fost încredințată legal în baza relațiilor
de muncă, civile, sau alte relații contractuale, pentru a exercita funcții de gestionarea,
depozitarea, transport, reparare, pentru utilizare temporară ș.a. O altă deosebire în caracterizarea
infracțiunilor avute în vedere este de natura competențelor delegate persoanei vinovate. Astfel, în
cazul infracțiunii de escrocherie, patrimoniul se transferă infractorului împreună cu toate
drepturile asupra lui, pe cînd în cazul delapidării, bunurile se transferă în scopul de gestionare,
transport, livrare etc.51
După părerea noastră, cea mai strânsă legătură au infracțiunea de escrocherie(art.190 CP
RM) și infracțiunea stipulată în art.196 (Cauzarea de daune materiale prin înşelăciune sau abuz
de încredere). Infracțiunile menționate sunt similare între ele, în special prin modalitatea de
comiterea unui act social periculos, însă, diferă mecanismul de extracție bunului de către
făptuitor de la victimă. Dacă în cazul escrocheriei, sau în cazul altor forme de sustrageri, are loc
”luarea” (extragerea) bunului de la proprietar și ulterior însușirea lui sau transmiterea altei
persoane cointeresate, atunci, cînd are loc cauzarea de daune materiale prin înşelăciune sau abuz
de încredere, sustragerea (luarea) în general nu există. Cu alte cuvinte, escrocheria trebuie
delimitată de infracțiunea de cauzare de daune materiale prin înşelăciune sau abuz de încredere,
prin lipsirea caracterului de sustragere. Deosebirea principală dintre infracţiunile prevăzute la
art.190 CP RM şi infracţiunile specificate la art.196 CP RM constă în mecanismul de cauzare a
daunelor materiale:
1) în cazul infracţiunilor prevăzute la art.190 CP RM, masa patrimonială a victimei este
diminuată în aceeaşi proporţie în care sporeşte masa patrimonială a făptuitorului;
2) în cazul infracţiunilor specificate la art.196 CP RM, masa patrimonială a victimei nu
sporeşte în proporţia pe care o exprimă eschivarea făptuitorului de a-şi executa obligaţiile

50
Manualul Judecătorului pentru cauze penale / Mihai Poalelungi, Igor Dolea, Tatiana
Vîzdoagă [et al.]; coord. ed.: Mihai Poalelungi [et al.]. Ed. I. – Ch. : S. n., 2013 (Î.S. F.E.-P. «Tipografia
Centrală»). p. 662
51
Курс уголовного права. Том 3. Особенная часть / Под ред. Г.Н. Борзенкова, В.С. Комисcарова. М.: ИКД
"ЗерцалоМ", 2002.с 300
pecuniare faţă de victimă; sau masa patrimonială a victimei este diminuată, fără însă a spori
masa patrimonială a făptuitorului.52
Alin.(1) art.196 CP RM trebuie aplicat în cazul dobîndirii ilicite a bunurilor imobile străine
prin înşelăciune sau abuz de încredere (în ipoteza în care daunele materiale cauzate se cifrează în
proporţii mari). Art. 190 CP RM este inaplicabil în această ipoteză. În acest fel, nu doar bunurile
mobile, dar şi cele imobile pot să reprezinte obiectul material al infracţiunii prevăzute la alin.(1)
art.196 CP RM.
În ipoteza dobîndirii ilicite a dreptului asupra bunurilor altei persoane prin înşelăciune sau abuz
de încredere (dacă se produc daune materiale în proporţii mari) se va aplica alin.(1) art.196 CP
RM, nu art.190 CP RM. Astfel, dreptul asupra bunurilor altei persoane poate să reprezinte
obiectul imaterial al infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.196 CP RM.
Sub aspectul laturii obiective, distincţia principală dintre escrocherie şi infracţiunea,
specificată la art.196 CP RM, constă în mecanismul de cauzare a daunelor materiale. Acest fapt îl
putem percepe mai bine dacă studiem speța următoare:
R.C. a fost condamnat în baza alin.(4) art.196 CP RM, pentru cauzarea de daune materiale
în proporţii deosebit de mari prin înşelăciune sau abuz de încredere. În fapt, R.C., acţionând de
comun acord cu I.N. şi G.N. – chiriaşii unei încăperi de locuit de pe str. Nicolae Bălcescu din or.
Cahul, care face parte din fondul departamental de locuinţe aflat în administrarea S.A. „A.” –
şi-au pus scopul de a privatiza această încăpere la un preţ redus (în conformitate cu art.17 al
Legii privatizării fondului de locuinţe, adoptate de Parlamentul Republicii Moldova la
10.03.199353), ca ulterior să înstrăineze acest bun imobil la preţul de piaţă şi să beneficieze de
sumele băneşti obţinute, ştiind cu certitudine că I.N. şi G.N. pot privatiza încăperea în cauză
doar achitând integral valoarea ei. Aceasta deoarece anterior au participat la privatizarea unei
locuinţe, prin încheierea unor acte juridice fictive. În 2004 au obţinut acordul lui B.M.,
directorul S.A. „A.”, cu al cărui concurs au perfectat dreptul de locaţiune asupra încăperii în
cauză de pe str. Nicolae Bălcescu din or. Cahul, înregistrată după soţii V.G. şi A.G. Aceştia nu au
avut nici un interes pentru folosirea şi privatizarea încăperii respective. Încăperea a fost priva-
tizată pe numele lui V.G. şi A.G., precum şi a copilului lor – I.G., la un preţ redus de 656.88 lei.
În timp ce preţul de piaţă era de 71000 lei. la 24.12.2004, R.C., din numele proprietarului V.G.,
a înstrăinat prin vânzare-cumpărare către E.P. încăperea în cauză. Prin aceasta, statului i-a fost
cauzat un prejudiciu de 70343.12 lei. De aceşti bani au beneficiat R.C., I.N. şi G.N.
Analiza speței ne permite să facem o concluzie, că docomentele și în cazul escrocheriei și în

52
Manualul Judecătorului pentru cauze penale / Mihai Poalelungi, Igor Dolea, Tatiana
Vîzdoagă [et al.]; coord. ed.: Mihai Poalelungi [et al.]. Ed. I. – Ch. : S. n., 2013 (Î.S. F.E.-P. «Tipografia
Centrală»). p. 663
53 Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2000, nr.5.
cazul infracțiunii prevăzute la art.196 pot juca rolul mijlocului de săvârșire a infracțiunii. Dacă
presupunem, că legitimația care conformează că persoana posedă de unelee dizabilități este falsă
și cu ajutorul legitimației obține indemnizații bănești, atunci acest fapt formează componența
infracțiunii din art.190 CP RM, iar dacă persoana prin legitimația falsă obține dreptul ca copii lui
să promoveze la cămin în instituția în care învață, atunci prevederele date formează componența
infracțiunii din art.196 CP RM.
Codul Penal al Republicii Moldova prevede o serie de infracțiuni legate de escrocherie. În
special multe componente de infracțiuni, care sunt prevăzute în Capitolul X. Acestea pot fi
clasificate după cum urmează:
Dobîndirea creditului, împrumutului sau despăgubirii/indemnizaţiei de asigurare prin înşelăciune
(art.238). La art.238 CP RM este prevăzută răspunderea pentru prezentarea cu bună-ştiinţă a unor
informaţii false în scopul obţinerii unui credit sau majorării sumei acestuia, sau obţinerii unui
credit în condiţii avantajoase, dacă prin aceasta au fost cauzate instituţiei financiare daune în
mărime mai mare sau egală cu 500 unităţi convenţionale. Informaţiile false prezentate de
făptuitor, reprezentînd mijlocul de săvîrşire a infracţiunii, trebuie să fie perfectate în modul cerut
de lege, să conţină toate indicaţiile necesare şi semnăturile decidenţilor corespunzători. Totodată,
pentru calificarea celor săvîrşite în baza art.238 CP RM nu contează procedeul de prezentare a
informaţiilor false: prin poştă, elegraf, poşta electronică; prin curier etc. Nu contează nici dacă
informaţiile prezentate de făptuitor sunt falsificate integral sau parţial. Important este ca
informaţiile false să aibă o semnificaţie decisivă în vederea obţinerii unui credit, sau a majorării
sumei acestuia, sau a obţinerii unui credit în condiţii avantajoase.54
Dobândirea ilicită a creditelor în condițiile „sălbatice“de piață de astăzi, poate fi însoțită de o
serie de acțiuni ilegale: crearea de companii false, pentru a obține credite; utilizarea de
documente false, care dau o aluzie despre starea financiară; prezentarea unor documente
falsificate. Prezentarea ca garanție (gaj) a unor bunuri care au fost deja gajate, defectate, și,
uneori, chiar nu sunt în posesia infractorului etc.
Deși, în ambele infracțiuni, escrocherie (art.190 CP RM) și dobîndirea creditului,
împrumutului sau despăgubirii/indemnizaţiei de asigurare (art.238 CP RM), este prevăzută
înșelăciunea, ca să putem face o delimitare, considerăm, că există necisitatea de a înțelege, care
scop urmărea infractorul.
Art.238 CP RM, în esență, acesta presupune întotdeauna că făptuitorul urmărește folosinţa
temporară, şi nu sustragerea mijloacelor creditare. Dacă făptuitorul urmăreşte să sustragă (adică
să treacă în stăpînirea lui definitivă) creditul (sau partea necuvenită din credit care constituie

54
Manualul Judecătorului pentru cauze penale / Mihai Poalelungi, Igor Dolea, Tatiana
Vîzdoagă [et al.]; coord. ed.: Mihai Poalelungi [et al.]. Ed. I. – Ch. : S. n., 2013 (Î.S. F.E.-P. «Tipografia
Centrală»). p. 801
diferenţa dintre creditul exprimat în suma majorată şi creditul cuvenit, sau creditul obţinut în
condiţii avantajoase de care nu avea dreptul să beneficieze făptuitorul), atunci calificarea se face
în baza art.190 CP RM, nu a art.238 CP RM. Astfel, art.238 CP RM constituie o normă specială
în raport cu art.196 CP RM, nu în raport cu art.190 CP RM.55
Cu toate acestea, în unele cazuri, este aproape imposibil de a dovedi că infractorul în
momentul de împrumutului creditar, nu presupunea să le restituie. Dacă este necesar, angajatorul
poate explica incapacitatea de a returna sumele primite, de exemplu, printr-un un eșec comercial.
De aceea, considerăm, că acea ”linie de diferențiere”, dintre componența de infracțiuni,
prevăzute la articolele 190 CP RM și 238 CP RM.
Articolul 242. Pseudoactivitatea de întreprinzător. La art.242 CP RM se stabileşte
răspunderea pentru infracțiunea de pseudoactivitate de întreprinzător, adică pentru crearea de
întreprinderi fără intenţia de a desfăşura activitatea de întreprinzător sau bancară pentru
acoperirea genurilor activităţii de întreprinzător ilicite, dacă aceasta a cauzat daune în proporţii
mari. În art.242 CP RM se are în vedere, exclusiv, acţiunea de creare a întreprinderii care se
exprimă în faptul că este înfiinţată o întreprindere legală după forma sa, dar fictivă după
conţinutul activităţii sale.Sunt îndeplinite toate cerinţele necesare pentru: înregistrarea
întreprinderii (și eventual obţinerea licenţei); obţinerea codului fiscal; deschiderea contului de
decontare și a celui curent, necesare efectuării operaţiunilor bancare etc.56
Diferența dintre infracțiunea de escrocherie (art.190 CP RM) și infracțiunea stipulată în
art.242 CP RM (pseudoactivitatea de întreprinzător), constă în conținutul scopului, pentru care a
fost inființată întreprinderea. Scopul infracțiunii menționate la art 242.CP RM este cel, de a
ascunde genul de activitate real a infractorului, acoperindu-se astfel cu activitatea de așa zis
”întreprinzător legal”. Dacă presupunem, că scopul infractorului era alt decât cel menționat,
atunci fapta dată, nu poate fi calificată conform art.242 CP RM. Dacă scopul pseudoactivității a
constat în faptul de a sustrage un oarecare bun (scopul a fost realizat), atunci, vom putea califica
fapta dată printr-o prevedere a articolului 190 CP RM.

55
Ibidem. p. 804
56
Brânză S., Ulianovschi X, Stati V., Țurcanu I., Grosu V. Drept penal. Partea Specială. vol. II, Chișinău: 2005 p.
449
II. Analiza juridico-penală a infracțiunii de escrocherie.
2.1. Elementele obiective a infracțiunii de escrocherie.
Obiectul juridic al infracțiunii – generic sau special – îl reprezintă valoarea socială ocrotită de
normele penale corespunzătoare și relațiile sociale generate de aceasta.57
Fiecare infracțiune are ca scop încălcarea, schimbarea sau distrugerea unor reguli stabilite de
societate, interese sau alte bunuri publice. În știința dreptului penal ca un astfel de element al
componenței unei infracțiuni se evidențiază obiectul. Se consideră, că sub noțiunea de obiect al
infracțiunii se înțeleg relații sociale ce există obiectiv, indiferent de percepția umană, care sunt
ocrotite de Codul penal.
În teoria generală a dreptului este stabilit, că orice sferă de activitate este reglementată de
relații sociale. Prin urmare, infractorii, la momentul săvârșirii unei oricărei infracțiuni, în primul
rând, atentează relațiile sociale, care sunt obiectul încălcării oricărei infracțiuni, inclusiv
infracțiuni împotriva proprietății, în special, și a escrocheriei.
În dreptul penal este prezentă o distincție în ceea ce privește mai multe categorii de obiecte
ale infracțiunii, care se deosebesc prin diferite probleme teoretice, practice, determinărea
gradului prejudiciabil, calificarea corecte. Doctrina penală cunoaște următoarele categorii de
obiecte: obiect juridic și obiect material, obiect juridic generic (de grup) și obiect juridic specific
(special), obiect juridic principal și obiect juridic secundar.
Obiectul juridic general este format din totalitatea relaţiilor și valorilor sociale ocrotite prin
normele dreptului penal. De fapt această categorie este prea general, și de aceea, ea nu este
folosită.
Obiectul juridic generic (de grup) – este format din o sumedenie de valori sociale de
aceeași natură, care sunt apărate de dreptul penal, care pot fi încălcate prin acțiuni sau inacțiuni.
Tocmai acest tip de de obiect a folosit legiuitorul pentru a clasifica infracțiunile din Partea
special a Codului penal al Republicii Moldova. Anume după obiectul juridic generic sunt grupate
toate infracțiunile din Codul penal, care sunt devizate în cele optsprezece capitol.
Obiectul juridic special – ne dă o viziune mai clară anume ce ține de o anumită valoare
contra careia se indeplinește acțiunea sau inacțiunea infractorului. Valoare se caracterizează prin
anumite trăsături specifice care servesc la individualizarea unei infracţiuni din cadrul aceleiași
grupe. Fiecare infracţiune dintr-un anumit capitol încalcă toate valorile din grupa respectivă, dar,
în același timp, afecteză un anumit aspect al acestor valori.
Obiectul juridic principal și obiectul juridic secundar în literature de specialitate constituie un
obiect juridic complex, care este specific numai infracţiunilor complexe. Prin obiect juridic
principal se înţelege valoarea și relaţiile sociale împotriva cărora se îndreaptă fapta

57
Botezatu I. Răspunderea penală pentru escrocherie. Chișinău: CEP USM, 2010, p. 105.
prejudiciabilă, și care sunt apărate prin incriminarea acţiunii principale din cadrul unei infracţiuni
complexe. Prin obiect juridic secundar (adiacent) se înţelege valoarea și relaţiile sociale
corespunzătoare acesteia, împotriva cărora se îndreaptă fapta prejudiciabilă, și care sunt apărate
prin incriminarea acţiunii secundare sau adiacente din cadrul unei infracţiuni complexe.58
Obiectul material al infracțiunii constutie bunuri sau persoane fizice împotriva carora se
indeplinesc acțiuni sau inacțiuni ilegale. Obiectul material poate fi întâlnit doar la infracțiuni
material, care sunt infracțiuni de rezultat.
M.A. Hotca afirmă, că obiectul juridic generic este specia de obiect juridic al infracțiunii ce
constă în valoarea socială care naște un fascicul de relații sociale reprezentând criteriul folosit de
legiuitor pentru asocierea mai multor infracțiuni într-un grup.59 Adică, cu alte cuvinte, în Codul
penal al Republicii Moldova nu ar exista cele optsprezece capitole, care, fiecare în parte
reprezintă obiect juridic generic.
Reeșind din tema lucrării date, menționăm, că interesul nostru ține de infracțiunea de
escrocherie (art.190 CP RM), care face parte din Capitolul VI al Părții Speciale a Codului penal
al Republicii Moldova care are denumirea ”Infracțiuni contra patrimoniului”. Tot din acest
capitol fac parte infracțiuni care cuprind art.186-192, 1921, 1922, 193, 194, 196, 197, 199,
1991,1992, 1993, 1994, 1995. Deci, anlizând cele spuse mai înainte despre fapta cum se stipulează
obiectul juridic generic, putem concluziona, că în cazul articolelor menționate, din care face
parte și infracțiunea de escrocheriei, obiectul juridic generic al infracțiunilor grupate în Capitolul
VI al Codului penal al Republicii Moldova, îl constituie relațiile sociale cu privire la patrimoniu.
Este conotabil faptul, că unii doctrinari consideră, că obiectul juridic generic al infracțiunii de
escrocherie (art.190) din Capitolul VI al Codului penal al Republicii Moldova, este format din
relațiile sociale patrimoniale, ci nu din relațiile sociale cu privire la patrimoniu. Presupunem, că
această părere reiese din trecut, cînd în codurile ale RSS Ucrainene exista o astfel de concepție.
Însă, nu putem împărtăși o astfel de părere, deoarece, chiar dacă noțiunile ”relațiile sociale
patrimoniale ” și ”relațiile sociale cu privire la patrimoniu” de fapt sună asemănător, diferența lor
semnificativă constă în înțelegerea corectă a problemei obiectului.
Dacă studiem noțiunea ”infracțiuni patrimoniale”, înțelegem, că în componența sa sunt
ascunse două componente, și anume:
1) Infracțiuni contra patrimoniului;
2) Infracțiuni economice.
Deci, analizând unele teorii doctrinare, se observă, că de fapt, când oamenii trag foloase prin
utilizarea bunurilor pentru a-și satisface anumite necesități, avem în vedere participarea lor la

58
Botnaru S. Șavga A. Grosu V. Grama M. Drept penal. Partea Generală. Vol. I. Chișinău: Cartier, 2005, p.132
59
Hotca M.A. Codul Penal. Comentarii și explicații. Chișinău: C.H. Beck, 2007, p.212.
relațiile sociale cu privire la patrimoniu, în calitate de componentă a relațiilor sociale
patrimoniale. Atunci când oamenii trag foloase din circuitul bunurilor, ei participă la relațiile
sociale economice, privite drept componentă a relațiilor sociale patrimoniale. 60 Cu alte cuvinte,
putem spune, că dacă în Capitolul VI al Codul penal al Republicii Moldova, obiectul generic ar fi
fost format din relațiile sociale patrimoniale, ci nu relații sociale cu privire la patrimoniu, atunci
am putea menționa că obiectul generic este prea abstract și poate înclude mai multe infracțiuni de
diferite genuri și scopuri. Părerea dată poate fi dovedită, dacă din nou recurgem la definiția
doctrinară a noțiunii ”infracțiuni patrimoniale”, pentru că Capitolul VI al Codul penal al
Republicii Moldova are denumirea ” Infracțiuni contra patrimoniului”, iar Capitolul X al Părții
Speciale a Codul penal al Republicii Moldova are denumirea ”Infracțiuni economice”.
Este de remarcat, că uneori pot apărea dubii în legătură cu noțiunea de ”patrimoniu” în
contextul denumirii Capitolului VI. Aceste neclarități se datorează art.2 alin.(1): ” Legea penală
apără, împotriva infracţiunilor, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, mediul
înconjurător, orînduirea constituţională, suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a
Republicii Moldova, pacea şi securitatea omenirii, precum şi întreaga ordine de drept”.
Observăm, că în articolul menționat nu se spune despre patrimoniu, se utilizează noțiunea de
proprietate.
Apare o întrebare, de ce nu se folosește noțiunea de ”proprietate” în locul noțiunii de
”patrimoniu” ? După părerea noastră, răspunsul la întrebarea dată îl putem susține prin faptul că
noțiunea de ”patrimoniu”, este o noțiune mai voluminoasă, care în sine poate cuprinde nu numai
sensul strict a noțiunii de ”proprietate”, dar și ”... toate celelalte drepturi reale de creanță, alături
de obligațiile patrimoniale, precum și orice situație care prezintă chiar numai o aparență de
drept”.61
Din cele menționate mai sus, deducem o concluzie, că obiectul juridic generic al infracțiunii
de escrocherie (art.190 CP RM), sunt nu doar relațiile sociale cu privire la proprietate, dar toate
relațiile sociale cu privire la patrimoniu, indiferent cine este proprietarul, pentru că în cazul
sustragerii, nu este important cine este proprietarul, este important de demonstrat că bunurile în
momentul sustragerii erau străine pentru făptuitor. Legea penală este cointeresată nu de starea
juridică a victimei (fie posesor, fie proprietar etc.), dar de conduita ilegală a persoanei vinovate,
deoarece bunul sustras este străin pentru ea.
Obiectul juridic special al infracțiunii prevăzute la art.190 al Codului penal al Republicii
Moldova are un caracter complex. Este o infracțiune pluriobiectuală. Există mai multe definiții
ale caracterului complex a obiectului juridic special, care în esență se reduce la faptul că

Botezatu I. Răspunderea penală pentru escrocherie. Chișinău: CEP USM, 2010, p. 106.
60

Brînză S. Raporturile dintre noțiunile ”patrimoniu” și ”proprietate” în contextul apărării penale. Chișinău: CEP
61

USM, 2003, p. 105.


pluriobiectualitaea , are loc atunci, când în acelați timp se încalcă mai multe obiecte juridice. Cu
toate acestea, în cele mai multe cazuri, oamenii de știință nu dezvăluie sensul pluriobiectualității
infracțiunii, dar formulează caracteristicile specifice în ceea ce privește anumite tipuri de
infracțiuni.
”Unele infracțiuni contra patrimoniului au un caracter complex, adică, în momentul săvârșirii
lor, spre exemplu, poate fi daunată viața și sănătatea persoanei. În cazul acestor infracțiuni,
obiectul juridic principal îl constituie relațiile sociale cu privire la posesia asupra bunurilor
mobile; obiectul juridic secundar îl constituie relațiile sociale cu privire la sănătatea persoanei”.62
Pluritatea (complexitatea) a infracțiunii de escrocherie prevăzute la art.190 CP RM, constă în
faptul, că obiectul juridic principal îl formează relațiile sociale cu privirea la posesia asupra
bunurilor mobile; obiectul juridic secundar îl formează relațiile sociale cu privire la libertatea
manifestării de voință și minimum necesar de încredere.63 E.S. Tenciov își exprimă opinia lui
referitor la complexitatea infracțiunii de escrocherie: ” Specificul acestei forme de sustragere
este condiţionat de caracterul complex al obiectului ei juridic special. Atingerea adusă obiectului
juridic principal – proprietăţii – se realizează pe calea încălcării libertăţii de manifestare a voinţei
de către proprietar sau alt posesor. Aceştia, fiind induşi în eroare de către făptuitor, îi transmit
valorile patrimoniale, considerând că făptuitorul are dreptul să le obţină”.64
După cum am menționat, în cazul infracțiunii de escrocherie, se vorbește despre pluralitate
de obiecte. Cu alte cuvinte, complexitatea constă în faptul, că există obiect juridic principal
(primar) și obiect juridic secundar, fiecare dintre acestea fiind protejate în mod independent de
dreptul penal. Obiectului juridic principal este legat de acţiunea principală, iar obiectului juridic
secundar ține seama de acţiunea adiacentă.
Considerăm, că este nevoie să ne concentrăm atenția asupra obiectului juridic principal. O
noțiune, care după părerea noastră, foarte bine prezintă aspectul dat, ne oferă Gh.Alecu: „Uneori,
obiectul juridic al infracţiunii este complex atunci când prin fapta socialmente periculoasă sunt
lezate deodată două sau mai multe relaţii sociale, cea mai importantă dintre acestea dând natura
acelei infracţiuni”. Din cele spuse, este înțeles faptul, că obiectul juridic principal își ia inceputul din
obiectul juridic generic.
Dacă ne amintim cele spuse mai înainte, anume: acţiunea principală a infracțiunii de
escrocherie constă în dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane, atunci ajungem la concluzia că
obiectul juridic principal al escrocheriei este format din relaţiile sociale cu privire la posesia
asupra bunurilor.
62
Уголовное право. Особенная Часть: Учебник для вузов. Под ред. И.Я. Козаченко, З.А. Незнамова, Г.П.
Новоселов. Москва: Норма, 2001 р. 258
63
Brînză S. Stati V. Tratat de Drept penal Partea Specială. Vol.I. Chișinău: 2015, p. 907.
64
Уголовное право России. Часть Особенная. Под ред. Л.Л. Кругликова. Москва: Волтерс Клувер, 2005, p.
120.
Codul civil al RM în art.303 alin.(1) stabilește posesia prin exercitarea voită a stăpânirii de
fapt a bunului. Analizând fapta dată, deducem o concluzie, că Legea penală protejează situația de
fapt a bunului, oferă protecție posesiei.
Obiectul juridic secundar al infracțiunii de escrocherie (art.190) al Codului penal al
Republicii Moldova, îl formează relaţiile sociale cu privire la libertatea manifestării de voinţă şi
minimul necesar de încredere. Referitor la noțiunea dată, nu putem, să nu ne referim la opinia M.
Iu. Hmeliova: ”A conştientizarea pericolului real de a deveni victimă a escrocheriei este
principalul indiciu al prejudiciabilităţii acestei fapte; aceasta se manifestă prin sporirea climatului
de neîncredere în societate, în tendinţa oamenilor de a se îngrădi de contactele cu persoanele
necunoscute, în teama de a fi înşelaţi la orice pas: la angajare în serviciu, la schimbul valutar, la
vânzarea-cumpărarea unor măr-furi, la procurarea unor foi turistice etc.”65
Aşadar, condiţia referitoare la libertatea manifestării de voinţă şi minimul necesar de
încredere este serios periclitată în cazul în care formarea şi desfăşurarea relaţiilor sociale cu
privire la posesia asupra bunurilor este însoţită de acţiuni sau inacţiuni exprimate în înşelăciune
sau în abuz de încredere. În ipoteza infracţiunii de escrocherie, nu se întrevede un alt procedeu
de evitare a comportării necorecte,decât atenţia şi prudenţa persoanelor care trebuie să se bizuie
pe acel minim de încredere acordat altuia, dar şi să respecte libertatea manifestării de voinţă din
partea altuia.66. Axându-ne pe cele menționate, considerăm, că anume libertatea manifestării de
voinţă, susținută de minimul necesar de încredere, sunt niște caractere obligatorii în procesul
formării și desfăşurării relaţiilor sociale sănătoase cu privire la patrimoniu.
Concluzionînd opiniile expuse anterior în ceea ce prevede obiectul juridic al faptei
prejudiciabile de escrocherie, prevăzută la art.l90 al Codului penal al Republicii Moldova, putem
preciza următoarele:

1) obiectul juridic generic al infracţiunii de escrocherie îl formează relaţiile sociale cu


privire la patrimoniu;
2) valoarea socială apărată în principal împotriva escrocheriei - este posesia asupra
bunurilor. Apărarea penală nu este înlăturată chiar și în cazurile, cînd posesia nu este
sprijinită la baza ei de nici un drept;
3) în contextul infracţiunii de escrocherie, apărarea penală a relaţiilor sociale cu privire
la posesia asupra bunurilor este într-o strînsă legătură cu apărarea penală a relaţiilor
sociale cu privire la libertatea manifestării de voinţă şi minimul necesar de încredere.

65
Хмелева. М. Ю. Уголовная ответственность за мошенничество: Автореферат диссертации на соискание
ученой степени кандидата юридических наук. Омск: 2008, p.8.
66
Brînză S. Botezatu I. Obiectul infracţiunii de escrocherie (art. 190 CP RM). Studia Universitatis (Seria Ştiinţe
Sociale).Nr. 8(28). Chișinău: 2009, p. 85
Obiectul material al infracțiunii de escrocherie (art.190) al Codului penal al Republicii
Moldova, poate fi explicat prin cuvintele d-lui S. Brînză: „Obiectul material există nu la toate
infracţiunile, ci numai la acelea la care valoarea socială vătămată prin săvârşirea lor se
proiectează (nu constă, nici nu se exprimă) într-o entitate materială (corporală)”.67
Așadar, obiectul material al escrocheriei, ca și obiectul material al tuturor infracțiunilor
săvârșite prin sustragere trebuie să fie tangibil (fizic), trebuie să fie obiect real, material al lumii
exterioare, existent în spațiu, create prin munca omului, trebuie să dispună de valoare materială
şi cost determinat, să fie un bun mobil şi străin pentru făptuitor.
Art.190 CP RM se aplică atunci, când bunurile ce-l reprezintă nu posedă calităţi speciale care
să determineze aplicarea unei norme speciale. Aceste norme speciale sunt:
- art.181 „Împiedicarea exercitării libere a dreptului electoral sau a activităţii organelor
electorale” din Codul penal (când sustrase sunt urnele de vot sau documentele
electorale);
- art.2174 „Sustragerea sau extorcarea substanţelor narcotice sau psihotrope” din Codul penal
(când sustrase sunt substanţele narcotice sau psihotrope);
- art.222 „Profanarea mormintelor” din Codul penal (când însuşite sunt obiectele ce se află în
mormânt sau pe el);
- art.290 „Purtarea, păstrarea, procurarea, fabricarea, repararea sau comercializarea armelor
şi muniţiilor, sustragerea lor” din Codul penal (când sustrase sunt muniţiile sau armele
de foc (cu excepţia armei de vânătoare cu ţeava lisă));
- alin.(1) art.295 „Sustragerea materialelor sau a dispozitivelor radioactive ori a instalaţiilor
nucleare, ameninţarea de a sustrage sau cererea de a transmite aceste materiale,
dispozitive sau instalaţii” din Codul penal (când sustrase sunt materialele sau
dispozitivele radioactive, ori instalaţiile nucleare);
- art.360 „Luarea, sustragerea, tăinuirea, degradarea sau distrugerea documentelor,
imprimatelor, ştampilelor sau sigiliilor” din Codul penal (când sustrase sunt
documentele, ştampilele sau sigiliile aparţinând întreprinderilor, instituţiilor,
organizaţiilor, indiferent de tipul de proprietate şi forma juridică de organizare) etc.68
În conformitate cu aceste cazuri, axându-ne pe art.116 CP RM, dobândirea ilicită a
bunurilor altei persoane, prin înşelăciune sau abuz de încredere, nu se va aplica art.190 CP al
Republicii Moldova, se va aplica una din normele speciale menționate mai sus.
În viziunea noastră, un aspect destul de important constă în delimitarea obiectului material
al escrocheriei de mijlocul de săvârşire a escrocheriei. Mijlocul de săvârşire a infracţiunii „e

67
Brînză S. Obiectul infracţiunilor contra patrimoniului: Autoreferat al tezei de doctor habilitat în drept. Chişinău:
2005, p.21.
68
Botezatu I. Răspunderea penală pentru escrocherie. Chișinău: CEP USM, 2010, p. 119-120.
pus în funcţiune” de către făptuitor, după care procesul de influenţare asupra obiectului
material are loc în afara controlului conştient-volitiv al făptuitorului. Mijlocul de săvârşire a
infracţiunii (spre deosebire de obiectului material al infracţiunii) nu poate fi supus influenţării
din partea făptuitorului.69
Această ordine de idei apare în momentul, cînd ca mijloc de săvârșire a infracțiunii de
esccrocherie pot fi folosite diferite documente. V.I. Plohova, susţine: „În cazul sustragerilor
asupra banilor fără numerar sau titlurilor de valoare, obiectul material îl constituie entitatea
care confirmă dreptul de primire a bunurilor date. Iar acest drept se fixează într-un anume
document sau cont contabil”.70 Nu putem împărtăși părerea dată, deoarece, dacă ne referim la
Codul penal al Republicii Moldova, și mai ales la Capitolul VI din Partea Specială, atunci
observăm, că legiuitorul autohton recunoaşte în calitate de obiect material al sustragerii numai
bunurile străine. Cu alte cuvinte, pentru făptuitor bunul străin se consideră acel bun, asupra
carui infractorul nu are nici un drept real sau presupus de proprietate sau posesie legală.
Deși există unele documente contabile, documente de plată, ordinul de casă de plată,
tabelul de salarizare, borderoul de plăţi, etc. care de fapt din prima privire ar putea forma
obiectul material al infracțiunii de sustragere, în realitate formează doar mijloc de săvârșire a
infracțiunii de escrocherie. Însă, în cazurile cînd infractorul prealabil a confecționat documente
de plată false în scopul săvârțirii infracțiunii de escrocherie, atunci în cazul dat există o
necesitate de a califica fapta dată suplimentar în confromitate cu articolul 361 CP RM
„Confecţionarea, deţinerea, vînzarea sau folosirea documentelor oficiale, a imprimatelor,
ştampilelor sau sigiliilor false ”.
Considerăm că este nevoie să precizăm unele neclarități cu privire la noțiunea „dreptul
asupra bunului”, ceea ce în legea penală rusă este interpretată sub aspectul cuvîntului „
dobândire”. Conform Codului penal al Federației Ruse, infracțiunea de escrocherie presupune
ca obiectul material pot forma atît bunuri mobile, cît și bunuri imobile. De fapt, acestă părere și
astăzi este mereu în contrazicere. B.V. Voljenkin consideră, că în cazul infracțiunii de
escrocherie, dobândirea dreptului asupra bunului poate fi legată cu dobândirea ilegală nu
numai anumitor drepturi de proprietate asupra bunului străin, dar și drepturile de cesiune:
contribuția în bancă, bunurile gajate, titluri de valoare etc.71
Nu putem fi de acord cu această părere, deoarece documentul, care confirmă dreptul asupra
bunurilor străine, nu poate fi identificat cu dreptul asupra bunurilor străine. De aceea susținem

69
Brînză S. Botezatu I. Obiectul infracţiunii de escrocherie (art. 190 CP RM). Studia Universitatis (Seria Ştiinţe
Sociale).Nr. 8(28). Chișinău: 2009, p. 86
70
Плохова В.И. Деньги и ценные бумаги как предмет преступлений против собственности. Уголовное право.
Москва: 2002, p.32.
71
Волженкин Б.В. Мошенничество. Серия «Современные стандарты в уголовном праве и уголовном
процессе». СПб. 1998, p.25.
părerea lui A.I. Boizov, care sublinia: „Dreptul de proprietate după natura sa nu poate fi
sustras, de aceea dreptul asupra unui bun nu poate forma obiectul material al escrocherie”.
Chiar din prevederile art.228 CC RM (Nulitatea actului juridic încheiat prin dol), însușim
faptul, că actul juridic a cărui încheiere a fost determinată de comportamentul dolosiv sau
viclean al uneia din părţi poate fi declarat nul de instanţa de judecată chiar şi în cazul în care
autorul dolului estima că actul juridic este avantajos pentru cealaltă parte. Cu alte cuvinte,
dreptul poate avea doar o existență legală sau în caz contrar nu poate exista deloc.
Am accentuat atenția noastră anume la terminul „ dreptul asupra bunului” deoarece este
consemnabil faptul, că legiuitorul autohton la momentul elaborării Codului penal se axa pe
legiuirile stipulate în Codul penal al Federației Ruse. Reeșind din faptele menționate, după
părerea noastră iau naștere unele situații paradoxale: în primul rând, apar unele idei referitor la
recunoașterea bunurilor imobile în calitate de obiect material al infracțiunii de escrocherie,
ceea ce după părerea d-lui S. Brînză nu este posibil, deoarece „sunt prezentate multiple
argumente în sprijinul ideii că noţiunea „sustragere” nu poate fi aplicată în raport cu bunurile
imobile”.72 În al doilea rînd, noțiunea de sustrageree în legea penală a Republicii Moldova
presupune necesitatea ridicării bunurilor din locul unde se aflau şi deplasarea acestora.
Concluiozând părerile expuse, putem evidenția următoarele idei principale:
1) în acel timp când bunurile care formează obiectul material al infracțiunii cad sub
incidența anumitor calități speciale, după cum a fost menționat anterior atunci nu se va
aplica art.190 CP RM ci alte articole precum: art.181, art.2174, art.222, art.290, art.295,
art.360 etc.;
2) nu trebuie de confundat obiectul material al infracțiunii de escrocherie cu mijlocul de
săvârșire a faptei prejudiciabile menționate la art.190 CP RM. Această oridine de idei
are loc în cazurile documentelor, care nicidecum nu pot forma obiectul material al
infracțiunii;
3) bunurile imobile nu pot forma obiectul material deoarece merge în contrazicere cu
principiile noțiunii de sustragere care este un caracter obligatoriu a infracțiunii de
escrocherie.

72
Brînză S. Oportunitatea recunoaşterii bunurilor imobile ca obiect material al sustragerii. Revista Naţională de
Drept. Chișinău: 2005, p.11-14.
2.1.2. Latura obiectivă a infracțiunii de escrocherie.
Latura obiectivă a infracţiunii prevăzute la art. 190 din CP al RM are următoareastructură:1)
fapta prejudiciabilă constând din două acţiuni: a) acţiunea principală, care constă în dobândirea
ilicită a bunurilor altei persoane, adică sustragerea lor; b) acţiunea sau inacţiunea adiacentă, care
constă, în mod alternativ, în înșelăciune sau abuz de încredere; 2) urmările prejudiciabile sub
forma prejudiciului patrimonial efectiv; 3) legătura de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă și
urmările prejudiciabile. 73 În continuare ne vom referi la acțiuni adiacente în cadrul faptei
prejudiciabile de escrocherie.
Axându-ne pe dispozițiile art.190 al Codului penal al Republicii Moldova poate apărea o
întrebare: de ce ne referim la acțiunea adiacentă în cadrul infracțiunii menționate? Art.190 CP
RM sancționează anume pentru dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane prin înşelăciune sau
abuz de încredere. Nu pentru înșelăciune sau abuz de încredere în scopul dobândirii bunurilor
altei persoane. Acest joc de cuvinte, care din prima vedere nu este semnificativ, de fapt ne
concentrază viziunea anume la locul acțiunilor adiacente care se exprimate în înșelăciune sau
abuz de încredere. Corelația din cele două acțiuni (principală și adiacentă) se stabilește prin
următoare forme:
1) dobândirea ilicită bunurilor altei persoane prin înșelăciune sau abuz de încredere;
2) dobândirea ilicită bunurilor altei persoane prin înșelăciune;
3) dobândirea ilicită bunurilor altei persoane prin abuz de încredere.
Considerăm, că este nevoie să precizăm faptul, că indiferent de condițiile în care se produce
infracțiunea, indiferent de componenţa de infracţiune în care este utilizată, noţiunea de sustragere
este o constantă în cadrul faptei prejudiciabile date. La partea dată, iarăși ne referim și susținem
ideea lui V.I. Plohova: „ A lua bunurile pe calea înșelăciunii sau abuzului de încredere este
imposibil, deoarece înșelăciunea sau abuzul de încredere reprezintă influenţări asupra persoanei,
nu asupra bunurilor”.74 Adică, înșelăciunea și abuzul de încredere nu sunt metode de sustragere,
ci modalități a acțiunilor adiacente. Concretizăm, că anume acțiuni adiacente în cadrul
infracțiunii menționate în art.190 CP RM și ne permite să delimităm infracțiunea studiată în
lucrarea data de alte infracțiuni săvârșite prin sustragere.
Noțiunea de înșelăciune are următoare definiție: este declararea a unei informații care se
cunoștea de la bun început că este falsă, sau nedeclararea informației care trebuia să fie
pronunțată, în scopul de a induce în eroare persoana, în proprietatea sau posesia careia se află
bunul, pentru ca în așa mod a primi de la ea transmiterea bunului „cu bună credință” în folosul

73
Sergiu Brânză, Xenofon Ulianovschi, Vitalie Stati, Ion Țurcanu, Vladimir Grosu. Drept penal. Partea Specială.
vol. II, Chișinău: 2005 p. 281
74
В. И. Плохова, Ненасильственные преступления против собственности. Юридический центр Пресс, Санкт-
Петербург: 2003, p. 243
făptuitorului sau altei persoane. 75 „Dezinformarea conştientă a victimei, care constă în
prezentarea vădit falsă a realităţii (înşelăciune activă) sau în trecerea cu tăcere a realităţii, când
are loc ascunderea faptelor şi a circumstanţelor care trebuie comunicate în cazul săvârşirii cu
bună-credinţă şi în conformitate cu legea a tranzacţiei patrimoniale (înşelăciune pasivă)”76.
Spre deosebire de alte infracțiuni, care sunt supuse procesului fizic (operațional), în
escrocherie modalitățile de acțiune poartă mai mult scop informativ, sau se bazează pe relații
speciale de încredere care s-au dezvoltat între făptuitor și partea vătămată. Unele infracțiuni pot
fi caracterizate printr-o combinație de operații fizice și informaționale. De exemplu, în cazul
escrocheriei, înșelăciune poartă scopul informațional (acțiune adiacentă) pentru comiterea
acțiunii fizice (acțiunea principală) – dobândirea bunului.
Pentru caracterizarea procesului de săvârșire a infracțiunii, adică a escrocheriei, se folosește
expresia „prin înșelăciune sau abuz de încredere“. Ceea ce, după părerea noastră, înseamnă că
acele modalități menționate, poartă un caracter obligatoriu în calificarea infracțiunii stabilite la
art.190 CP RM, și prezența lor este necesară pentru a stabili că infracțiunea este comisă în modul
prevăzut de lege. Prin urmare, „înșelăciune” și „abuzul de încredere“ se referă la caracterele
obligatorii a infracțiunii studiate și stabilire lor este necesară. Absența acestor caractere v-a
indica imposibilitatea de calificare a infracțiunii ca fiind escrocherie.
În funcție de forma de exprimare se disting așa-numitele: înșelăciune activă (falsificarea
adevăr) și înșelăciune pasivă (omiterea adevărului) corespunzătoare celor două tipuri majore de
activitate umană - activă (acțiune) și pasivă (inacțiune).
Înșelăciune activă este în mod intenționat înșelarea proprietarului sau a altei persoane în
posesia cărei se află bunul prin intermediul declarării informației false, oferirii documentelor
false sau comiterea altor acțiuni în urma cărora persoanele afectate formează o impresie greșită
cu privire la motivele pentru trecerea bunurilor în posesia vinovatului și generează iluzii despre
legalitatea transferului de proprietate. Ca un exemplu de înșelăciune activă poate apărea
încheierea diferitor tipuri de tranzacții fictive de vânzare-cumpărare, gaj sau garanții imobiliare,
în scopul dobândirii banilor altor oameni.
În știința dreptului penal, există o percepție conform căreia escrocheria poate fi comisă numai
în formă activă, adică prin aprobarea sau refuzul anumitor circumstanțe, sau prin exercitarea
unor acțiuni care ar provoaca sau cel puțin ar sprijina înșelarea victimei, în timp ce înșelăciune
pasivă, care constă în tăinuirea conștientă a erorii altei personae nu poate fi o infracțiune. Cu
toate acestea, mulți experți împărtășesc poziția că și înșelăciune pasivă trebuie să fie pedepsită,

75
А.И. Бойцов. Преступления против собственности. Издательство «Юридический центр Пресс». СПб: 2002,
p.324.
76
Sergiu Brânză, Xenofon Ulianovschi, Vitalie Stati, Ion Țurcanu, Vladimir Grosu. Drept penal. Partea Specială.
vol. II, Chișinău: 2005 p. 282
considerând că inacțiunea la fel ca și acțiunea poate provoca consecințe penale.
Înșelăciunea pasivă – ascunderea faptelor importante care trebuie comunicate de către
infractor, în cazul săvârşirii cu bună-credinţă şi în conformitate cu legea a tranzacţiei patrimo-
niale. În acest caz, făptuitorul se folosește în mod intenționat de necunoașterea adevărului de
către victimă pentru a atinge scopuri criminale, însă infractorul doar se folosește de
necunoașterea ci nu o crează. Cu toate acestea, omiterea unora sau a altor circumstanțe care ar fi
trebuit raportate victimei, este legat cauzal cu posesia asupra bunului în cazul în care aceasta este
are loc în momentul și în scopul transferul de proprietate.
Prin natura sa, ascunderea adevărului poate avea o tangență cu orice informație care ar obține
victima de transferul bunului. Practica franceză cunoaște exemplu în acest sens.
Persoana primește o scrisoare pe care scrie: „Fii bucuros, visul tau a devinit realitate! Ne-am
permis noi înșine să facem o loterie cu participarea dumneavoastră, și ați trecut prin toate
etapele. Acum, acest sportcar roșu, frumos și luxos, pe care îl vedeți în imagine, este al Vostru.
Vei fi invidia tuturor vecinilor. În sfârșit vei afla cum e să ai un asemenea automobil, iar copiii tai
vor fi cei mai fericire. Pentru a obține câștigul, este nevoie de a trimite un cec de 159 franci - este
nevoie de această sumă pentru achitarea unor formalități administrative și de livrare. Felicitări
din nou!“. Ca rezultat, persoanei i se livrează o jucărie, care este într-adevăr la fel ca pe imagine,
dar este în vînzare, în orice magazin la preț de 10 franci. Copii sunt fereciți, iar în cele din urmă
înțelegi, cum e să ai un sportcar: la fel ca cel livrat, dar mai mare.77
Concluzia este următoare: se aplică art.190 CP RM, în cazul în care înşelăciunea pasivă se
află în legătură cauzală cu dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane şi dacă înşelăciunea
pasivă se realizează înainte de apariţia la făptuitor a posibilităţii reale de a se folosi şi a dispune
de bunurile ce i s-au transmis; nu se aplică nici art.190 CP RM, nici o altă normă penală, în cazul
în care înşelăciunea pasivă nu se află în legătură cauzală cu dobândirea ilicită a bunurilor altei
persoane şi dacă înşelăciunea pasivă se realizează după apariţia la făptuitor a posibilităţii reale de
a se folosi şi dispune de bunurile ce i-au fost transmise.78
În afară de înșelăciune ca o modalitate de săvârșire a infracțiunii de escrocherie, art.190 CP
RM prevede și una alternativă – abuz de încredere. În continuare propunem să studiem mai
amănunțit noțiunea „abuz de încredere”. De obicei, infractorul urmărește scopul de a câștiga mai
întâi încrederea victimei, pentru a o induce în eroare mai ușor. Inșelarea în multe cazuri nu se
poate face atunci, cînd victima nu simte o oarecare încredere față de infractor. Deoarece
înșelăciune se utilizează de către făptuitor nu numai pentru a influența victima să transmită
bunul, dar, de asemenea, cu scopul de a câștiga încrederea ei, o astfel înșelăciune în același timp

77
А.И. Бойцов. Преступления против собственности. Издательство «Юридический центр Пресс». СПб: 2002,
p.325-326.
78
Botezatu I. Răspunderea penală pentru escrocherie. Chișinău: CEP USM, 2010, p. 176.
este atât și abuz de încredere. De aceea, abuzul de încredere și înșelăciunea formează o legătură
strânsă.
Ca o modalitate independentă de comitere a escrocheriei abuzul de încredere apere mult mai
rar, dar aceasta nu înseamnă că o modalitate o absorbă pe cealalta. Abuz de încredere se
caracterizează prin faptul că infractorul nu comite acele acte, care sunt capabile să ducă în eroare
victima și s-o forțeze să transfere bunul, așa cum este în cazul cu înșelăciunea.
Acest lucru se manifestează prin faptul că infractorul, pentru însușirea bunului sau
transmiterea lui altei persoane, folosește unele relații civile (contractuale), bazate în principal pe
încredere dint-re părți sau se folosește de faptul că bunul i se transmite fără oarecare asigurare
(contract etc.), și folosindu-se de fapta dată însușește bunul în scopuri proprii.
Prin urmare informăm, că există următoarele modalități a înșelăciunii:
1) înșelăciunea în formă verbal;
2) înșelăciunea în formă scrisă;
3) înșelăciunea sub forma unor acțiuni.
Înșelăciunea verbală se manifestă atunci cînd este prezentă comunicarea nemijlocită a
infractorului și părții vătămate. Forma dată de fapt este destul de limitată, deoarece legea strict
determină caracterul scris în procesul încheierii unor convenții.
Înșelăciunea în formă scrisă este cea mai răspândită modalitate. Adesea ori escrocheria
presupune falsificarea documentelor false. Nu trebuie de confundat cu art.361 CP RM. În cazul
escrocheriei, folosirea documentelor false presupune acțiunea adiacentă pe lângă cea principal –
dobândirea ilicită a bunului altei persoane. În caz contrar, dacă scopul nu constata în dobândirea
ilicită atunci nu putem califica infracțiunea dată ca escrocherie.
Înșelăciunea sub forma unor acțiuni se manifestă în special prin simularea unor boli, trișarea
în cărți, folosirea unor acte găsite, folosirea unor gesture special, purtarea uniformei de către
persoana ce nu are dreptul dat etc. Cel mai des inșelăciunea sub forma unor acțiuni are loc atunci
cînd folosirea formei verbale este insuficientă, deoarece acțiunile înșelătoare au o influență mult
mai mare asupra persoanei decît cele verbale. Acest lucru se datorează faptului că astfel de
acțiuni conțin nu numai o declarație falsă, dar, de asemenea, o anumită „dovadă“ a acestei
afirmații.
În funcție de circumstanțe pe care le privește înșelăciunea, putem elabora următoare
clasificare:
1) înşelăciunea cu privire la persoana făptuitorului sau a altcuiva;
2) înşelăciunea cu privire la bunurile pe care făptuitorul i le oferă victimei;
3) înşelăciunea cu privire la anumite acţiuni sau evenimente;
4) înşelăciunea cu privire la promisiuni.79
Înşelăciunea cu privire la persoana are loc atunci cînd făptuitorului se prezintă ca o altă
persoană care are dreptul la primirea bunului, însă în realitate nu este acea persoană. Înşelăciunea
cu privire la persoana făptuitorului sau a altcuiva poate avea ca obiect: identitatea persoanei;
calităţile de fapt sau de drept ale persoanei; relaţiile cu alte persoane. 80 Această ordine de idei
putem observă în momentul cînd infractorul comite escrocheria prezentându-şi fals identitatea,
convingând victima că el, şi nu persoana reală, este cel în drept să-i fie transmise bunurile. Dacă
este cazul înşelăciunii cu privire la calităţile persoanei, putem deosebi:
1) înşelăciunea cu privire la calităţile de fapt ale persoanei;
2) înşelăciunea cu privire la calităţile de drept ale persoanei.
Calităţile de fapt sunt cele fizice (starea sănătăţii, aspectul exterior, constituţia naturală a unei
persoane) sau spirituale (atitudinea faţă de o religie, predispunerea spre consumul de alcool,
orientarea sexuală etc.).
Calităţile de drept ale persoanei presupune faptul că persoana se prezintă ca o persoană
juridică sau fizică; care deține o funcție, sau are o calificare profesională etc.
Înşelăciunea cu privire la bunuri presupune că făptuitorul modifică aspectul exterior al
bunului. Înşelăciunea cu privire la bunuri se împarte în trei categorii:
1) Înșelăciunea în cantitate are loc în acele cazuri, cînd vinovatul transmite victimei bunul
într-o cantitate mai mică decât a fost stabilit, iar victima la rîndul său transmite suma
pentru cantitatea stabilită anterior.
2) Înșelăciunea în calitate poate să se manifesteze atunci cînd infractorul transmite bunul
contractantului altul, decât cel stabilit, care se deosebește semnificativ, ca exemlu nu se
transmite un telefon mobil original ci replica lui etc. La categoria dată se atribuie toate
felurile de înșelăciuni care au ca obiect diferite vicii a bunului, care reduc semnificativ
valoare acestuia.
3) Înșelăciunea ce ține de caracterizarea juridică a bunului, și anume de apartenența
bunului, volumul drepturilor asupra lui deținute de persoană. Drept exemplu pot fi situații
cînd persoana vinde un bun care nu îi aparține.
Înşelăciunea cu privire la anumite acţiuni sau evenimente are tangență cu diferite
evenimente sau persoane, care pot fi temei pentru transmiterea bunului. Infracțiunea de
escrocherie are loc atunci cînd persoana declară despre unele fapte și evenimente false, care în
realitate nu au avut loc, sau prezintă o informație despre fapte care într-adevăr a avut loc însă
într-o formă perversă. Exemplu poate fi persoana care declară că a atins stagiu necesar pentru

79
Botezatu I. Răspunderea penală pentru escrocherie. Chișinău: CEP USM, 2010, p. 179.
80
Фойницкий И.Я. Мошенничество по русскому праву. Сравнительное исследование. Часть I., p.117.
obținerea pensiei, ce în adevărat este o trișare; oferă documente că munca a fost îndeplinită, iar
de fapt nici un fel de lucrări nu au fost etc. Adesea ori infractorii nu comunică informație
importantă pentru unele situații folosindu-se în așa cazuri de înșelăciune pasivă. Înşelăciunea cu
privire la anumite acţiuni sau evenimente este prezentă cînd persoana obține credit și ulterior
cînd vine timpul să-l ramburseze, comunică că starea financiară este greau și nu are posibilitate
să returneze bani.
Înşelăciunea cu privire la promisiuni. Făptuitorul primește în prealabil bani pentru
îndeplinirea unor lucrări care nici nu are de gând să le efectuieze. Acest tip de înșelăciune are ca
scop obținerea bunurilor sau dreptului asupra lor cu ajutorul promisiunilor false, exemplu poate
fi promisiunea de a procura un bun care este greu de procurat; promisiunea de a ajuta în procesul
de înmatriculare într-o instituție; migraţia în scop de muncă etc. Făptuitorul face promisiuni
false, de la bun început neavând nici o intenţie să-şi onoreze angajamentul.
În prezent, sunt foarte răspândite escrocherii care au loc în spațiu virtual, așa numite
infracțiuni cibernetice (prin internet). Un exemplu extraordinar ne oferă I. Botezatu, care afirmă,
că începând cu anul 1989, practicii îi sunt cunoscute cazuri de escrocherie prin intermediul aşa-
numitelor „scrisori nigeriene”. Esenţa procedeului dat constă în următoarele. Persoanele fizice
sau juridice recepţionează mesaje prin poşta electronică din partea unor adresanţi care pretind că
sunt cetăţeni ai Nigeriei sau ai altor state africane şi care promit să încheie o afacere extrem de
profitabilă. În general, solicitarea de încheiere a afacerii este foarte simplă şi aproape întotdeauna
include următoarele elemente:
1) adresantul anonim susţine că este o persoană apropiată în raport cu un fost membru al
conducerii ţării sau cu un om de afaceri influent şi bogat, care şi-a pierdut viaţa în timpul unor
remanieri violente de regim politic, sau în timpul atacului terorist de la
11 septembrie 2001, sau într-un accident;
2) înainte de moarte, aceşti politicieni sau oameni de afaceri au depus la păstrare o sumă de
bani considerabilă pe un cont bancar în Nigeria;
3) adresantul mesajului menţionează că are acces legal la con-tul respectiv şi intenţionează
să transfere banii pe un cont bancar din străinătate;
4) adresantul afirmă că a găsit numele şi adresa electronică a destinatarului în urma
referinţei acordate de o persoană de încre-dere sau din întâmplare şi că destinatarul este unica
persoană pe care se poate bizui, capabilă să-l ajute la transferul cu succes al banilor depozitaţi;
5) pentru ajutorul acordat, destinatarului mesajului îi sunt pro-mise între 15 şi 50% din suma
totală depusă pe cont.81

81
Botezatu I. “Scrisorile nigeriene”: procedeu avansat de escrocherie financiară. Chișinău: Revista Naţională de Drept, 2006,
nr.1, p.71-73.
În fine, săvârşirea infracțiunii de escrocherie poate presupune combinarea uneia sau mai
multor modalităţi ale înşelăciunii. Intersectarea dintre modalităţi poate fi dintre cele mai diferite.
Se pot referi la acelaşi criteriu de clasificare (de exemplu, înşelăciunea cu privire la cantitatea
bunurilor se îmbină cu înşelăciunea cu privire la calitatea bunurilor). Dar se pot referi şi la
criterii de clasificare diferite (de exemplu, înşelăciunea verbală se îmbină cu înşelăciunea cu
privire la promisiuni). Până la urmă, toate aceste detalii pot fi luate în consideraţie la
individualizarea pedepsei.82
Concluzionând cele expuse, menționăm, că înșelăciunea în escrocherie este, de obicei,
singurul motiv pentru transferul patrimoniului. Calificarea infracțiunii de escrocherie și
delimitarea ei de alte infracțiuni este posibil, în cazul în care înșelarea a jucat un rol major in
producerea rezultatului penal.

82
Botezatu I. Răspunderea penală pentru escrocherie. Chișinău: CEP USM, 2010, p. 197.
2.2. Elementele subiective a infracțiunii de escrocherie.
În conformitate cu art.17 CP RM putem cu siguranță afirma, că în cazul infracțiunii stipulate
la art.190 din legea penală infractorul conștientizează caracterul prejudiciabil al infracțiunii și
prevede urmările prejudiciabile sub forma prejudiciului patrimonial efectiv, dorind survenirea
acestor urmări. Ca urmare, este indiscutabilă concepția, că doar intenţia directă este tipul de
vinovăţie care poate fi conceput în ipoteza infracţiunilor săvârşite prin sustragere, în general, şi a
escrocheriei, în special. Este imposibil de perceput ca făptuitorul care dobândește ilicit bunurile
altei persoane prin înșelăciune sau abuz de încredere și paralel cu asta să nu dorească survenirea
prejudiciului pentru victimele încrederea căror a fost abuzată sau persoanele care au fost înșelate.
În cazul infracțiunii de escrocherie, făptuitorul mereu dorește urmărilor prejudiciabile, dorința
care apare inevitabil în procesul desfăşurării relaţiilor dintre infractor şi victimă.
Escrocheria este o infracțiune, caracterul prejudiciabil al cărei este evident pentru oricare
persoană conștientă, care a atins vîrsta minimă de răspundere penală. Având în vedere că
subiectul este conștient de toate circumstanțele, atributele relevante ale obiectului și laturii
obiective a escrocheriei, prevede natura social-periculoasă a acțiunilor sale, problema stabilirii
înțelegerii pericolului social (sau nelegalitatea) a cazurilor de escrocherie nu apare.
După I. Botezatu, conţinutul intenţiei în cazul infracţiunii de escrocherie trebuie să cuprindă:
1) conştientizarea:
a) atingerii aduse relaţiilor sociale cu privire la posesia asupra bunurilor;
b) trăsăturilor calitative şi cantitative ale bunurilor reprezentând obiectul material al
infracţiunii;
c) înşelării victimei sau abuzării de încrederea acesteia, pentru a fi posibilă dobândirea
ilicită a bunurilor victimei;
2) prevederea:
a) cauzării prejudiciului patrimonial efectiv victimei, ca urmare a diminuării masei
patrimoniale a acesteia;
b) sporirii proporţionale a masei patrimoniale a făptuitorului;
c) legăturii cauzale dintre fapta prejudiciabilă şi urmările prejudiciabile.83
În cazul când lipsește unul din elementele caractiristicii menționate, atunci petem spune că
lipsește intenția săvârșirii infracțiunii de escrocherie.
Exista doi factori inerenți vieții psihice a persoanei: conștiinta sau factorul intelectiv si vointa

83
Botezatu I. Brînză S. Examinarea unor probleme legate de latura subiectivă şi subiectul escrocheriei (art. 190
C.pen. RM)(Partea I). Chișinău: Revista Naţională de Drept Numărul 5-6(116) , 2010, p.81.
sau factorul volitiv care se interfereaza si se presupun unul pe celelalt.
Factorul intelectiv presupune reprezentarea deplina a continutului, sensului si finalitatilor
urmarite sau acceptate prin savarsirea faptei, precum si prevederea intregii desfașurări cauzale a
acesteia; factorul volitiv este elementul psihic care impulsioneaza si comanda energia fizica a
omului.
În sensul abordării menționate, expunem ideea, că factorul volitiv al intenției la infracțiunea
de escrocherie constă în dorința infractorului, prin înșelăciune sau abuz de încredere, de
sustragere a bunurilor sau dobândirea un astfel de drept asupra lui.
Atunci cînd are loc infracțiunea de escrocherie, poate fi identificată atitudinea psihică a
subiectului față de acțiunile sale și consecințele acestora. Cu toate acestea, atitudinea psihică față
de escrocherie este întotdeauna de același tip și fapta nu poate fi considerată o infracțiune care
are o formă de vinovăție „complex“ sau „mixtă“. Făptuitorul este întotdeauna conștient că el
comite frauda, și dorește să înșele victima. În același timp, anticipează că rezultatul fraudei va fi
trecerea la el a proprietății altor persoane, și îl dorește.
Știința dreptului penal și practica judiciară cunoaște divizarea intenției după condițiile de
formare a acesteia în intenție premeditată și spontană. Pentru infracțiunea de escrocherie intenția
premeditată mai tipică. Escrocul, de obicei, luând în considerare cu atenție cele mai importante
aspecte ale infracțiunii. Acest lucru este demonstrat prin însăși natura actelor frauduloase și în
mare parte din activitățile de pregătire (pregătirea documentelor false, falsificarea obiectelor,
crearea a unui climat de încredere, etc.).
Prezenţa intenţiei premeditate o atestăm în următorul exemplu: I.A. a fost condamnat în baza
art. 1231„Sustragerea în proporţii deosebit de mari din avutul proprietarului” din Codul penal
din 1961. În fapt, în anul 1996, I.A. a întocmit un plan de acţiuni, în conformitate cu care a
fondat pe numele lui N.F. firma „T.” SRL. Întru realizarea planului său, de la 10.06.1997 până
la 29.01.1998, folosind rechizitele acestei întreprinderi, a sustras: de la I.Z. – 5000 dolari SUA;
de la N.S. – 11217 dolari SUA; de la M.M. – 1500 dolari SUA.84
Escrocheria cu intenție spontană se săvîrșește atunci când intențiile criminale sunt executate
imediat dupa ce apar. Intenție spontană este caracteristică unei înșelăciuni pasive: subiectul în
mod neașteptat înțelege înșelarea victimei, și apoi decide să se folosească de ea. Intenția
spontană este adesea ori prezentă in escrocherie comisă prin abuz de încredere.
Potrivit conceptului elaborat de știința dreptuli penal, se consideră că un component
obligatoriu al infracțiunii de escrocherie, și celorlalte infracțiuni comise prin sustragere, este
scopul de cupiditate.

84
Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 6.05.2010. Dosarul nr.4-1re-700/10 // www.csj.md (vizitat la data de
15.05.2017)
Latura subiectiă de asemenea îl constituie și motivul infracțiunii, sub înțelesul carui se are în
vedere acea motivație care îndeammnă făptuitorul în procesul executării faptei prejudiciabile.
Cînd are loc infracțiunea de escrocherie motivul, de regulă, este de cupiditate. Este firesc aceast
lucru, deoarece scopul și motivul infracțiunii adesea poartă un caracter similar. În același timp
motivul răspunde la întrebarea, ce o îndeamnă pe persoana să procede în așa mod, iar scopu – la
ce a tins persoana.
Lipsa scopului de cupiditate ne permite excluderea componenței infracțiunii de escrocherie.
Acest fapt însă, nu poate fi confirmat în cazul cînd lipsește motivul de cupiditate, care la rîndul
său nu constituie un semn obligatoriu al infracțiunii de escrocherie sau a altor infracțiuni
săvârșite prin sustragere. Spre exemplu, motivul nu va fi de cupiditate, dacă escrocheria a fost
săvârșită de mai multe persoane, din care unul din infractori se dezice de bunuri sustrase în
folosul altuia cu scopul de a-i îmbunătăți starea financiară. În pofida faptului dat, scopul
infracțiunii în exemplu dat îl constituie scopul de cupiditate, care se exprimă în transmiterea
bunului sustras în folosul altei persoane.
Au loc și escrocherii scopul caror este în transmiterea bunurilor sustrase în folosul altei
persoane din recunoștință pentru serviciile prestate în trecut sau din alte motive. Aici nu putem
afirma că cupiditatea este motivația de conducere, însă scopul cu siguranță este cel menționat.
S.Prodan propune următoarea clasificare a tipurilor motivului de cupiditate:
1) motivul de cupiditate nemijlocită (în înţelesul îngust, reieşind din satisfacerea propriilor
necesităţi materiale ale făptuitorului);
2) motivul de cupiditate care presupune nu înavuţirea făptuito-rului, ci a unor terţe persoane;
3) motivul de cupiditate constând într-un alt fel de imbold josnic;
4) motivul de cupiditate la a cărui bază se află o cvasinecesitate.85
Afirmăm, că oricare din motive propuse de dl. Prodan pot sta la baza și infracțiunii
prevăzute la art.190 CP RM.
Însă, indiferent de motivul după care se ghida făptuitorul, dacă scopul acțiunilor era în
transmiterea bunurilor altei persoane în folosul său, sau în folosul altei persoane – el(infractor)
de fapt urmărește același scop de cupiditate.
Anume identificarea intenției directe și scopului de cupiditate este o cerință necesară pentru
tragerea la răspundere persoana care a săvîrșit escrocheria. Încălcarea acestei condiții duce la
calificarea incorectă a infracțiunii.
Delimitarea escrocheriei de încălcările normelor de drept civil nu este posibilă fără luarea în
considerație a laturii subiective a infracțiunii. Astfe, obținerea bunurilor de la alte persoane cu

85
Prodan S. Latura subiectivă a infracţiunilor prevăzute la art.238 şi 239 CP RM. Chișinău: Revista Naţională de
Drept, 2007, nr.2, p.51-57.
condiția exercitrii carorva beneficii în folosul celui care predă bunul, și ascopul o constituie
asmarea acestui bun, atunci, acțiunile date se vor considera ca escrocherie. Dacă scopul este
altul, atunci poate fi prezentă încălcarea normelor dreptului civil.
În timpul trecerii practicii de producere în procuratura municipuilui Chișinău, am avut ocazia
să aflăm de la angajați, care dificultăți apar în procesul investigării. S-a dovedit faptul că marea
dificultate constitue stabilirea laturii subiective a infracțiunii.
S-a constatat că dificultățile sunt generate de o serie de circumstanțe.
În primul rând, trebuie stabilită nu însuși percepția externă a comportamentului făptuitorului
care este disponibilă , ci psihologia lui: gânduri, motive, intenții, etc.
În al doilea rând, în procesul efectuării unei intenții frauduloase, vinovații cu atenție
maschează activitatea ilegală, ascunde obiectivele și intențiile lor reale. Prin urmare, se aleg căile
și mijloacele de comiterea unei infracțiuni. Adesea, escrocii recurg la utilizarea operațiunilor de
drept civil ca fiind acoperire pentru acțiunile ilegale. În acest caz, intenția ilegală se află cu
dificultate: o operațiune frauduloasă puțin diferă de operațiune simplă. În plus, înșelăciunea în
escrocherie este destul de specifică. Aceasta se manifestă în promisiunea de a îndeplini
obligațiile în cadrul tranzacției. Poate fi o promisiune de a livra sau transfera patrimoniu, să
plătească bani, pentru efectuarea anumitor lucrări, rambursarea împrumutul și dobânda pe el, etc.
Cum am menționat mai înainte, este înșelăciune în promisiuni. De obicei se depistează cînd nu se
exercită obligațiile asumate. Însă spre timpul dat, făptuitorul, de regulă, deja reușește să dispună
la discreția sa bunurile primite, să compună versiuni dezincriminatorii a evenimentelor, să
pregătească dovezi a „nevinovăției”.
În al treilea rând, dificultatea aflării laturii subiective a infracțiunii de escrocherie este
prezentă din pricina inducerii în eroare a organelor de investigare. Escrocii rareori recunosc vina.
Ei confirmă faptul că au provocat pagube materiale, își manifestă dorința de a le compensa, dar,
pentru că le lipsește o parte, sau, în general, nu au bunul necesară nu pot face nimic. Cu toate
acestea, mereu neagă faptul că au avut o intenție directă.
În aceste condiții, stabilirea corectă laturii subiective a infracțiunii stipulate la art.190 CP RM
se poate baza doar pe o combinație suficientă de dovezi directe și indirecte.
Iată și un exemplu: la 11.04.2006, ofiţerul de urmărire penală a propus a nu începe
urmărirea penală în privinţa lui A.L., din motivul lipsei elementelor constitutive ale infracţiunii.
În fapt, în iulie 2002, G.V. i-a transmis lui A.L. bani în sumă de 300 dolari americani şi copiile
actelor necesare pentru perfectarea paşaportului român. Însă, nu a primit pe parcursul timpului
nici un răspuns. În concluzie, procurorul dispune pornirea urmăririi penale în privinţa lui A.L.
în baza lit.c) alin.(2) art.190 CP RM; • B.V. a fost condamnat în baza alin.(2) art.195 CP RM. În
fapt, în perioada noiembrie 2003-aprilie 2006, sub diverse pretexte, B.V. a însuşit: de la I.C. –
114000 lei; de la I.N. – 13000 lei; de la M.M. – 13000 lei; de la A.I. – 2500 euro; de la V.B. –
1010 euro; de la S.B. – 8600 euro şi 20000 lei; de la I.B. – 500 euro; de la G.B. – 500 euro; de la
M.R. – 20000 lei; de la C.M. – 30000 lei; de la E.Z. – 26000 lei; de la G.G. – 9000 lei; de la
A.C. – 1000 dolari SUA; de la A.A. – 42600 lei. După care, B.V. s-a eschivat să restituie
datoriile. Sentinţa instanţei de fond a fost atacată de către inculpatul B.V. şi avocatul acestuia,
S.R., care au solicitat casarea sentinţei instanţei de fond şi pronunţarea unei noi hotărâri, de
achitare a inculpatului, din motiv că faptele lui nu întrunesc elementele infracţiunii de
escrocherie, deoarece acesta nu a intenţionat să însu¬şească banii, iar între el şi victime au
existat relaţii de ordin civil. Judecând recursurile în anulare, Plenul Curţii Supreme de Justiţie a
conchis că acţiunile condamnatului B.V. au fost încadrate corect în prevederile alin.(2) art.195
CP RM, ca însuşire în proporţii deosebit de mari.86
Axându-ne pe cele menționate, putem elabora următoarele concluzii la punctul dat:
1) Infracțiunea de escrocherie nu poate să fie manifestată prin intenție indirectă, ci doar prin
intenție directă;
2) Infracțiunea de escrocherie poate fi săvârșită cu intenție premeditată, sau cu intenție
supravenită;
3) Prezența scopul de cupiditate este obligatoriu în cazul infracțiunii de escrocherie, ceea, ce
nu putem spune despre motiv, deși el de asemea constituie latura subiectivă a infracțiunii;
4) Delimitarea escrocheriei de încălcările normelor de drept civil nu este posibilă fără luarea
în considerație a laturii subiective a infracțiunii.

86
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 8.02.2010. Dosarul nr.4-1re-226/10 , www.csj.md (vizitat la data de
16.05.2017)
2.2.1 Subiectul infracțiunii de escrocherie
În conformitate cu art.21 din Codul Penal al Republicii Moldova, subiectul infracțiunii este
considerată persoana fizică responsabilă care, în momentul săvîrşirii infracţiunii, a împlinit vîrsta
de 16 ani. Art. 190 CP RM la alin. (2)-(5) prevede răspunderea penală pentru persoane fizice care
au atins vîrsta de 14 ani. Din cele menționate putem evidenția următoarele trăsături principale:
1) Să fie responsabilă;
2) Să fie persoană fizică;
3) Vîrsta minimă trebuie să fie de 16 ani, în unele cazuri menționate – 14 ani.
La stabilirea vîrstei minime pentru survenirea răspunderii penale, legiuitorul, în primul rând,
a luat în considerare capacitatea persoanei într-o anumită vîrstă de a înțelege obiectivitatea
realității și a conștientiza urmările acțiunilor sale. Pentru a dobândi capacitatea de răspundere
penală pentru faptele socialmente-periculoase, este nevoie ca pesoana să ajungă la un anumit
nivel de dezvoltare, să posede de o anumită experiență care i-ar permite în mod corect evaluarea
comportamentului său și să fie conștient de importanța socială și consecințele juridice ale lui.
Aceste calități persoana le dobândește doar ajungând la o anumită vîrstă în procesul
acumulării experienței de viață și celei sociale. Important este și actul social periculos, și modul
în care actul interzis este evident pentru persoana tânără. Dar cu toate acestea, pericolul social al
escrocheriei nu este mai mic decît al furtului, iar caracterul prejudiciabil al acțiunilor frauduloase
este de asemenea evident pentru un adolescent.
S.A. Markunţov susţine: „Este aproape aceeaşi conştientizarea pericolului social şi
conştientizarea ilegalităţii penale a faptelor cunoscute de-a lungul istoriei (omorului, furtului,
jafului etc.). Această conştientizare se realizează în procesul socializării, al deprinderii
experienţei de viaţă, al parcurgerii studiilor, al lecturării şi vizionării de filme etc.”.87
Cu alte cuvinte, setarea de către legiuitor a vîrstei minime a răspunderii penale pentru
persoane care au săvîrșit infracțiuni de furt, jaf, tâlhărie a fost ghidată de faptul că natura penală
a acestor acte este de înțelegere destul de accesibilă a adolescenților, care la vîrsta de 14 ani își
dau seama despre conceptele de ceea ce este permis și interzis.
Orice adolescent cu dezvoltarea psihică normală cunoaște perfect că sustragerea bunului altei
persoane, cu atât mai mult, luarea bunului cu forță – constituie infracțiune. Nu putem observa
faptul că în structura infracțiunilor săvârșite de către minori furtul, jaful, tâlhăria ocupă locul
primordial, ceea ce nu putea scăpa din vederea legiuitorului, în procesul instituirii vîrstei de 14
ani pentru faptele date.
Întrebarea ce ține de starea de responsabilitate, care de asemenea poartă caracter juridic a

87
Маркунцов С.А. Осознание уголовно-правовых запретов в структуре уголовной ответственности
несовершеннолетних. Под ред. А.Э. Жалинского. Москва: Юриспруденция, 2007, p.17.
subiectului oricărei infracțiuni, apare rar la infracțiunea de escrocherie. Acest fapt se datorează
specificității a escrocheriei însuși, care presupune un anumit nivel de dezvoltare intelectuală și
capacitatea de activitate intenționată.
Singurul lucru care ne induce în eroare este faptul, că vîrsta minimă pentru infracțiunile de
escrocherie săvârşită cu folosirea situaţiei de serviciu prevăzute la alin.(2) lit.d) art.190 CP RM
este de 14 ani. Neclaritatea apare la momentul, cînd analizăm dispozițiile art.46 al codului
muncii, mai precis alin.(4), care prevede interzicerea încadrării în muncă a persoanelor în vîrstă
de pînă la 15 ani. Cu alte cuvinte, persoana care are 14 ani a priori nu poate săvârși infracțiunea
stipulată la lit.d) alin.(2) art.190 al Codului Penal al Republicii Moldova.
Deci, considerăm, că legiuitorul de fapt a emis o eroare, deoarece lit.d) din alin.(2) ar trebui
să consituie un aliniat aparte și să prevadă cel puțin vîrsta de 15 ani.
În afară de starea de responsabilitate și dobîndirea vîrstei de 16 ani, legea stabilește subiect
special al infracțiunii de escrocherie: persoana care s-a folosit de situația de serviciu( art.190
alin.(2) lit.d) ). Subiecții acestei infracțiuni sunt stabiliți la art.123 și art.124 CP RM. Este notabil
faptul că astfel de escrocherii săvârşite cu folosirea situaţiei de serviciu admit făptul, că
infractorul fiind în calitatea de funcţionar, predispune victima să creadă că se află în exercitarea
atribuţiilor sale de serviciu, deşi în realitate nu se este împuternicit de exerciţiul acestor atribuţii.
Dacă făptuitorul foloseşte atribuţiile sale de serviciu pentru săvârşirea unei escrocherii,
infracțiunea săvârşită constituie un concurs ideal de infracţiuni (art.190 CP şi art.327 sau 335
CP).
Bunurile care constituie obiect material al infracțiunii de escrocherie săvârșite cu folosirea
situației de serviciu, după natura sa, nu sunt încredințate infractorului, deoarece bunurile
încredințate făptuitorului constituie obiect material al infracțiunii stipulate la art.191(delapedarea
averii străine), ci nu a escrocheriei.
În calitate de obiectul a acestui tip de escrocherie, bunurile străine pentru făptuitor se pot afla
în gestionarea operațională și economică a acestuia, sau în astfel de folosire cu privire la care are
dreptul de a comite acte de semnificație juridică, adică, implică obținerea dreptului de a dobândi
bunuri de către făptuitor sau de alte persoane.
Prin dreptul de gestionare operațională și economică a proprietății persoana poate comite
escrocherie prin dispoziția asupra bunului, folosind înșelăciune sau abuz de încredere față de
subordonații, cărora le este încredințată această proprietate, spre exemplu, dă ordinul de anulare
a bunului, problema nevoilor de producție etc.
Realizând dreptul de a efectua acte de semnificație juridică, o persoană a cărei statut este
definit în art.123 și 124 al Codul penal poate să înșele proprietarului sau posesorului de bunuri
sau să abuzează de încrederea lor, de exemplu, să încheie un contract de muncă, în esență sa
fictiv, cu persoana fizică sau juridică, prin care mai târziu ultimii au dreptul la o remunerație
pentru muncă care în realitate nu a fost efectuată. În astfel de cazuri, în sfera de activitate a
persoanei menționate se reglamentează poziția și împuterile disponibile, posibilitaea de
dispoziție a drepturilor la dobîndirea bunurilor altuia.
Sustragerilor din prima categorie se atribuie persoanelor care abuzează de putere care îi este
acordată de serviciu, prin care au acces la proprietate. Spre exemplu, ofițerul de urmărire penală,
în timpul perchezițiilor extrage bunul, iar faptul extragerii cum și bunul extras nu le declară în
procesul verbal, și prin aceasta bunul se dobîndește în folosul săum sau în folosul altei persoane.
La sustragerile care sunt menționate la categoria a doua, persoana folosește împuternicirile
sale de serviciu pentru a da comandă și instrucțiuni către pesoanele care răspund pentru bunurile
ce se află în gestionarea sa. Abuzând de aceste împuterniciri, persoana hotărăște și declară
extragerea ilegală a bunurilor din proprietatea sau posesia înterprinderii și transmiterea lui în
folosul său sau a altei persoane.
Astfel de sustrageri se pot manifesta în procesul supraproducerii unor bunuri la o
înterprindere, cînd aceste surplusuri se anulează și se extrag în folosul infractorului sau altei
persoane pentru al le consuma sau realiza la piața neagră.
Din a treia categorie fac parte sustragerile care se caracterizează prin faptul că personele din
categoriile menționate abuzează de putere sau serviciu și emit acte cu caracter juridic, care
crează dreptul la dobîndirea proprietății. Cu toate aceste, deși ele în realitate sunt legale, natura și
modul lor de dobîndire – ilicite.
Sustragerile date cel mai des se întâlnesc în situații cînd: persoana prin mod intenționat și
ilicit capătă diferite premii bănești, bonusuri salariale, pensii, indemnizații etc.
Acțiunile prejudiciabile menționate în asemenea situații și cu bună cunoaștere a faptelor
concrete, le constituie concurs de infracțiuni dintre furt(art.186 CP RM) sau jaf(art.187 CP RM)
împreună cu abuz de putere sau abuz de serviciu(art.327), exces de putere sau depăşirea
atribuţiilor de serviciu(art.328), abuz de serviciu(335 CP RM).
Escrocheria săvârșită prin folosirea situației de serviciu se deosebește de infracțiunile
descrise anterior cu faptul că la săvârșirea ultimilor, făptuitorul nu folosește acele modalități de
transmitere a bunurilor altei persoane în folosul său sau în folosul altei persoane precum sunt
înșelîciunea sau abuzul de încredere. Făptuitorul extrage bunurile și le transmite în folosul său,
sau în folosul altei persoane pe ascuns sau deschis abuzînd de împuternicirile sale sau depășind
atribuțiile de serviciu.
Caacterul moral al escrocului, în primul rând, se caracterizează prin faptul săvârșit. Fiind act
conștient de comportament, infracțiunea este întotdeauna asociată cu trăsăturile morale și
psihologice ale persoanei și într-o anumită măsură, exprimă esența personalității sale. În
caracterul individual a escrocului mereu este prezentă tendința de a simula, de a imagina, de a
trișa etc.
Prin analiza punctului studiat, putem evidenția următoarele conclezii:
1) Este justificată stabilirea vîrstei minime de 16 și în cazuri speciale de 14 ani pentru
infracțiunea de escrocherie.
2) Art.190 alin.(2) lit.d) conține o eroare deoarece persoana în vîrsa de 14 ani nu poate fi
angajată la loc de muncă, ca urmare nu poate săvârli escrocherie folosindu-se de situația
de serviciu.
3) Dacă făptuitorul foloseşte atribuţiile sale de serviciu pentru săvârşirea unei escrocherii,
infracțiunea săvârşită constituie un concurs ideal de infracţiuni (art.190 CP şi art.327, 328
sau 335 CP).
2.3 Elementele circumstanțial agravante ale infracțiunii de escrocherie
Săvârşirea escrocheriei de două sau mai multe persoane este circumstanță agravantă
stipulată la art.190 alin.(2) lit.b). Din prevederele articolului menționat se face clar că
infracțiunea trebuie să fie săvârșită de cel puțin două persoane, anume săvârșită, ci nu săvârșită
de o persoană și a doua persoană doar contribuie la săvârșire. Însă, considerăm că circumstanţa
agravantă specificată la lit.b) alin.(2) art.190 CP RM operează nu doar în ipoteza de săvârşire a
escrocheriei de către doi sau mai mulţi coautori. Ea operează şi în alte două ipoteze:
1) escrocheria e săvârşită de către o persoană care întruneşte semnele subiectului infracţiunii,
în comun cu o persoană care nu întruneşte aceste semne;
2) escrocheria e săvârşită de către o persoană care întruneşte semnele subiectului infracţiunii,
prin intermediul unei persoane care nu întruneşte aceste semne.88
După părerea noastră, sensul primei ipoteze este bine realizat în opinia formulată de către
G.N. Borzenkov: „Conţinutul înşelăciunii, realizate în cazul escrocheriei, îl constituie atât
circumstanţele care reprezintă temeiul transmiterii bunurilor, cât şi circumstanţele cu rol
secundar. Reprezentarea eronată cu privire la ultimele o face pe victimă mai credulă, facilitând
realizarea escrocheriei. În cazul săvârşirii infracţiunii de un grup de persoane, este posibilă o
asemenea „specializare” când unele persoane doar creează sau menţin reprezentarea eronată a
victimei cu privire la numitele circumstanţe cu rol secundar”.89
Acest punct de vedere este mai bine privit în situațiile cînd infracțorii adulți pentru săvârlirea
inffracțiunii de escrocherie se folosesc de ajutorul minorilor pentru a efectua mai efectiv și a
atinge un rezultat maxim.
De aceea, considerăm că instituția participării nu poatea fi exclusă total la sâvîrșirea
infracțiunii de escrocherie de cei care de fapt nu întrunesc semnele subiectului infracţiunii. Aici
ne vine în ajutor opinia lui D.P. Alioşin care susţine că, chiar dacă persoana execută parţial fapta
prejudiciabilă din cadrul infracţiunii complexe, este suficient să-i fie incriminată agravanta „de
două sau mai multe persoane”.90
După cum se poate de înțeles din cele menționate, este bineînțeles faptul, că atunci cînd se
încriminează agravanta „de două sau mai multe persoane”, se pot avea în vedere și persoanele
care nu întrunesc semnele subiectului infracțiunii dar care pot fi incluși în săvârșirea faptei
prejudiciabile cu rol secundar. Cu alte cuvinte, chiar dacă persoana joacă un rol secundar în
activitatea infracţională, ea de asemenea depune efort pentru realizarea sustragerii prin

88
Botezatu I. Răspunderea penală pentru escrocherie. Chișinău: CEP USM, 2010, p. 257.
89
Борзенков Г.Н. Ответственность за мошенничество (вопросы квалификации). Москва: Юридическая
литература, 1971, p.110.
90
Альошин Д.П. Кримiнальна вiдповiдальнiсть за розкрадання, вчиненi у спiвучастi: Автореферат дiсертацiï
на здобуття наукового ступеня кандидата юридичних наук.Харкiв: 2003, p.9.
înșelăciune sau abuz de încredere de la victimă.
Aspectul privind înțelegerea prealabilă ne înteresează în acel plan, că spre exemplu, codul
penal al Federației Ruse stabilește în art.159 pct. 2 răspunderea penală pentru infracțiunea de
escrocherie săvârşită în urma unei înţelegeri prealabile de către un grup de persoane. Această
ideie reiese din prevederile alin.(2) art.122 CP din 1961. Faptul dat nu se exprimă în alin.(2)
art.190 din CP RM, deoarece pct.25 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.23 din
28.06.2004 prevede :„ Sustragerea se consideră săvârşită de două sau mai multe persoane atât în
cazul în care la săvârşirea sustragerii au participat în comun doi sau mai mulţi autori fără o
înţelegere prealabilă între ei, cât şi în cazul în care la săvârşirea sustragerii au participat două sau
mai multe persoane care s-au înţeles în prealabil despre săvârşirea comună a sustragerii. Exis-
tenţa înţelegerii prealabile între coautori nu influenţează asupra calificării sustragerii, săvârşite
de două sau mai multe persoane, dar trebuie luată în consideraţie la individualizarea pedepsei”.91
Reeșind din prevederile menționate, deducem ideea, că existenţa înţelegerii prealabile între
coautori nu influenţează asupra calificării sustragerii.
O altă circumstanță agravantă este stipulată la art.190 alin.(2) lit.c), adică răspunderea pentru
escrocherie în cazul cînd e săvârşită cu cauzarea de daune în proporţii considerabile. Pentru a
dezvălui acest aliniat, este necesar de menționat despre noțiunea de „proporții considerabile”, ce
anume se presupune și care sunt demensiunile ei. Dacă dorim să răspundem la întrabarea dată,
atunci este nevoie să aderăm la alin.(2) art 126, care prevede caracterul considerabil sau esenţial
al daunei cauzate se stabileşte luîndu-se în considerare valoarea, cantitatea şi însemnătatea
bunurilor pentru victimă, starea materială şi venitul acesteia, existenţa persoanelor întreţinute,
alte circumstanţe care influenţează esenţial asupra stării materiale a victimei, iar în cazul
prejudicierii drepturilor şi intereselor ocrotite de lege – gradul lezării drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului. Menționăm, că noțiunea „proporții considerabile” avea o altă definiție:
valoarea exprimată în bani a bunurilor sustrase, dobândite, primite, distruse sau a pagubei
pricinuite de o persoană sau de un grup de persoane, care, la momentul săvârşirii infracţiunii,
depăşeşte 250 unităţi convenţionale.
Unii autori92 susțin, că modificările date au avut un impact negative în procesul stabilirii a
caracterului considerabil al daunei cauzate. E.Visterniceanu susţine: „… modificările aduse
noţiunii „daune în proporţii considerabile” au fost de proastă inspiraţie, reducând mult aria de
aplicare a agravantei corespunzătoare. De fapt, în redacţia actuală a prevederii de la alin.(2)
art.126 CP RM, noţiunea „daune în proporţii considerabile” poate avea valenţă de agravantă

91Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2004, nr.8, p.5-11.


92
Stati V. Interzicerea discriminării (art.14 al CEDO): realizarea unei concepţii europene în legea penală a Republicii Moldova.
Revista Naţională de Drept, 2008, nr.1, p.30-32; Visterniceanu E. Răspunderea penală pentru tâlhărie. Chişinău: Tipografia
Centrală, 2006, p.172-177.
numai în cazul când făptuitorul cunoaşte relativ bine starea economico-financiară a victimei”.93

93 Visterniceanu E. Răspunderea penală pentru tâlhărie, p.177.