Sunteți pe pagina 1din 81

Istoricul asistenţei sociale

Comunităţile umane au avut întotdeauna în rândul lor indivizi care din diferite
motive, fie ele de natură socială sau medicală , s-au aflat în imposibilitatea de a-şi
satisface trebuinţele prin mijloace proprii. Societăţile au încercat în maniere
diferite să vină în sprijinul acestor indivizi însă apariţia unei profesii centrate pe
“tratarea maladiilor sociale”s-a produs la începutul secolului XX.
Ajutorul acordat semenilor s-a materializat mai în toate timpurilor în două tipuri de
acţiuni: mila bogaţilor faţă de săraci şi întrajutorarea membrilor unei comunităţi.
Comunităţile locale din toate timpurile aveaua propriile forme de întrajutorare:
oamenii lucrau împreună pentru a construi case, acţionau în comun pentru a înfrunta
primejdiile şi intemperiile, contribuiau atunci când se întemeia o familie etc. Au existat
mereu în decursul timpului forme de ajutorare organizate de persoanele înstărite, biserici,
asociaţii filantropice iar actele de caritate în favoarea săracilor dintr-o comunitate erau de
obicei condiţionate de meritele acestora statul implicându-se de cele mai multe ori în mod
represiv.
În primele secole ale erei noastre, în imperiul roman aflat sub influenţa
creştinismului au luat fiinţă câteva instituţii de asistenţă socială pentru copiii orfani, case
de adăpost pentru fete tinere şi aziluri pentru văduve, instituţii care se bucurau de suportul
material şi spiritual al bisericii prin episcopi, educatori religioşi şi duhovnici (Mănoiu, F.,
EpureanuV., 1996).
În Evul mediu timpuriu, sprijinul acordat de biserică celor săraci s-a întemeiat
pe o concepţie “pozitivă” privind sărăcia: să te naşti sărac reprezenta o şansă pentru
dobândirea vieţii veşnice, totodată sărăcia dădea prilej bogaţilor să-şi dovedească
milostenia. În planul relaţiilor sociale şi politice, această concepţie ducea la justificarea
ordinii sociale existente şi la absolvirea statului de orice responsabilitatea faţă de săracă
(Neamţu G., Bocancea. C., p., 55). Singurele raporturi "contractuale existau între
seniori şi şerbi, în sensul că cei dintâi trebuiau să se îngrijească de condiţiile de viaţă ale
celor din urmă, în special în anii în care nu se obţineau recolte bune. Astfel seniorii
aveau deopotriva un prilej de practicare a milei creştine şi o măsură de apărare a
propriilor interese economise (pentru că a nu lăsa şerbii să moară de foame echivala cu
protejarea forţei de muncă de pe domeniul feudal).
Odată cu destrămarea sistemului feudal(începând cu secolul XV) şi cu apariţia
raporturilor de muncă specifice capitalismului-raporuri între patron şi salariat- se
observă o creştere a mobilităţii forţei de muncă şi aapariţia unei noi categorii de săraci

1
respective cei din mediul rural care în lipsa pământului pornesc către oraş în căutarea
unui loc de muncă. Ocrotirea acestora rămâne în grija bisericii pe lângă care
funcţionează instituţii de ocrotire. Creşterea numărului populaţiei sărace din oraşe a
reprezentat o ameninţare pentru clasa politică a acelei vremi astfel încât de la o
abordare pozitivă, din partea statului, asupra sărăciei percepţia se modifică iar sărăcia
nu mai este o virtute ci dimpotrivă ca un rezultat al leneviei şi care trebuie reprimată. În
secolele XIV-XVII asistenţa socială revine Bisericii statul având o politică represivă-
legislaţia specifică era menită să reducă mobilitatea socială, să pedepsească
vagabondajul şi cerşetoria.
Din punctul de vedere istoric, asistenţa socială, ca formă de ocrotire
asigurată prin legislaţia de stat, a apărut în Anglia, în perioada reginei Elisabeta,
având ca reper Legea săracilor Elisabeth Poor Low adoptată de parlamentul
englez în anul l601. Astfel au fost legiferate câteva teme majore ale asistenţei
sociale(Boorn} 199, p. 74 75).
 S-a iniţiat forma de ajutor public, fundamentat pe sistemul de taxe
colectate de stat.
 Oraşele şi comunităţile aveau obligaţia să finanţeze şi să administreze pe plan
local ajutorul pentru cetăţenii lor.
 Ajutorul se acorda săracilor în mod diferenţiat, în funcţie de merit,
sub formă de ajutor nemijlocit pentru săracii merituoşi şi cei
incapabili de muncă datorită bătrâneţii sau unui handicap şi copiilor
care încă nu pot munci, iar cei consideraţi apţi de muncă dar leneşi erau
obligaţi să muncească.
 Oamenii erau obligaţi să-şi ajute rudele în cât mai mare masură.
 Copiii săracilor erau indrumaţi spre meşteri care le asigurau îngrijirea şi
formarea profesională.
În acea perioadă era din ce în ce mai răspîndită percepţia sărăciei ca pericol
social, de aceea ordinea publică avea datoria de a-I face pe săraci inofensivi, de alimita
vagabondajul şi cerşetoria, fie prin găsirea unor forme de muncă fie prin forme
represive.
Insistând asupra slabei eficienţe a acţiunilor particulare de ajutorare a celor
năpăstuiţi, criticând formele de asistenţă care nu fac decât să întreţină starea în care
indivizii se aflau şi observând că adesea sărăcia se conjuga cu viciul şi imoralitatea,

2
Biserica şi statul deopotriva vor percepe sărăcia ca pe o problemă socială şi ca pe
o ameninţare la adresa ordinii. În consecinţă nu se mai pune problema ajutorării
săracilor, ci aceea a transformării lor în elemente inofensive pentru ordinea socială.
Pentru aceasta, Biserica şi statul au ajuns la crearea unor instituţii ca spitalele
publice şi azilele specializate în internarea şi ţinerea sub control a celor mai săraci şi
mai vicioşi indivizi.
În sec al XVII lea în Anglia s-au înfiinţat casele de muncă menite să
evalueze dorinţa săracilor de a munci. Treptat în secolele următoare numărul
acestora a crescut, extinzându-se în tot regatul şi mai apoi în Statele Unite.
În aceste case deseori condiţiile de muncă erau foarte grele şi permiteau cu
greu supravieţuirea celor condamnaţi să trăiască acolo.
Una dintre primele instituţii de protecţie socială din lume a fost Comisia de Stat
pentru problemele imigranţilor din New York 1847 înfiinţată ca răspuns la aglomerările
urbane cauzate de numărul tot mai mare de imigranţi. Ea folosea resurse federale pentru
a ajutora imigranţii.
În Anglia şi SUA cea mai răspândită formă de protecţie a săracilor o constituiau
casele pentru săraci unde o parte din locatari lucrau pentru susţinerea instituţiei, dar
condiţiile de erau de asemenea la limita supravieţuirii . Era de asemenea cazul multora
dintre instituţiile de detenţie inclusive pentru minori dar şi a caselor pentru copii,
bătrâni, persone cu handicap(descrise de Dikens în Anglia) .O lege din 1722 generaliza
la scara întregului regat sistemul atelierelor publice.
În cadrul lor, munca era deosebit de grea şi prost plătită, rostul
atelierelor fiind acela nu de a-i ajuta, ci de a-i pedepsi şi de a-i descuraja pe săraci
să vină în oraşe. În mediul rural, unde atelierele publice erau puţin numeroase şi unde
numărul săracilor crescuse spectaculos în urma deposedărilor de pământ şi a
decăderii manufacturilor textile familiale, s-au utilizat alte metode de asistenţa.
Sistemul Roundsman presupunea întreţinerea şomerilor de către cetăţenii parohiei din
care aceştia făcea parte. Sarcina aceasta revenea fiecărui cetăţean cu posibilităţi
materiale.
Sistemul Speenhamland consta în acordarea unor compensaţii muncitorilor cu
salarii mici, compensaţii calculate funcţie de numărul copiilor pe care muncitorul îi
avea în întreţinere. Sumele necesare proveneau din bugetul public.

3
La începutul secolului al XIX-lea, clasa înstărită a făcut presiuni pentru reintroducerea
unei forme dure de asistenţă ( workhouses), prin Poor Law Act din 1834.
O încercare de transformare a filantropiei ocazionale într-o formă de protecţie
organizată a fost biroul Freedman, al cărui administrator Otis Howard a obţinut fonduri
federale SUA pentru acordarea de diferite tipuri de ajutoare –medicale, de
urgenţă(hrană, adăpost), asigurarea de locuri de muncă familiilor fără venit indifferent
de statutul lor cetăţenesc. Acest birou deşi a funcţionat pentru foarte puţin timp a
constituit un model de acordare de ajutor din partea statului fără discriminare celor
lipsiţi de resurse.
Odată cu introducerea votului universal (în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea) şi cu difuzarea ideilor socialiste, sărăcia a început să fie tratată ca o
problerna socială care işi are originea in sistemul economic, şi nu în decăderea
morală a indivizilor, în lenea şi în caracterul lor mizerabil. Astfel, in
primele două decenii ale secolului XX, în numeroase ţări europene au
apărut legi prin care sistemul economic capitalist era "umanizat", apelând la o
serie de prestaţii în favoarea persoanelor în vârstă, a şomerilor şi a celor care, din
motive de sănătate, nu puteau munci.
Legislaţia socială a acelor ani menţinea sistemul atelierelor publice, însă
condiţiile de muncă erau mai bune. Pentru ajutoarele acordate
pensionarilor se utilizau banii publici, iar pentru celelalte forme de sprijin
economic s-a introdus sistemul cotizării şi redistribuirii, specific asigurărilor
sociale.
Deşi activităţile de ajutorare au fost întâlnite o perioadă îndelungată de timp, asistenţa
socială în forma sa profesionalizată are ca predecesori câteva modalităţi de intervenţie
sec XIX începutul sec XX care au marcat desprinderea asistenţei sociale de acţiunile de
caritate:
 Mişcarea settlement a reformerilor sociali
 Societăţile de organizare a carităţii
 Asistenţa socială psihiatrică
 Formele de educaţie preventivă a tinerilor
 Organizaţile pentru femei.

4
Mişcarea aşezămintelor sociale
Primul aşezământ social a fost înfiinţat în anul 1884 de către Samuel Barnet,
reverendul unei comunităţi sărace de lângă Londra şi de soţia acestuia. În acea zonă sub
urbană ei au închiriat o clădire pentru a creea un centru pentru practica studenţior
interesaţi de problemele sociale şi care doreau să participe la ameliorarea acestora.
Barnet considera că săracilor nu trebuie să li se ofere bani-acest fapt întreţinând
dependenţa socială- ci trebuie să li se ofere mijloace de educaţie si prilejuri de a

învăţa să-şi organizeze propria viaţă.


Pentru a atinge acest scop, cel mai bun mijloc i s-a părut traiul în comun a
săracilor cu cei din clasele sociale mai înalte, stabilirea de relaţii personale
interclasiale; aceasta, ducand la creşterea stimei de sine a săracilor şi deci la un stil
de viaţă superior al acestora din urmă. Aşezământul cunoscut sub, numele de
Toynbee Hall a funcţionat cu ajutorul studenţilor practicieni, aceştia ocupându-se
şi de strângerea fondurilor necesare funcţionării lui.
Barnett şi-a formuulat concepţia despre ajutorul acordat săracilor ca
find o formă de protecţie "activă", bazată pe reciprocitate, în care cooperarea ia
locul milosteniei şi al filantropiei.
Urmând tradiţiile burgheze cunoscute, familia Barnett organiza reuniuni
în acest aşezământ, invitând categorii diferite de oameni, tratându-i pe toţi cu
acelaşi respect, de exemplu transmiţându-le, fiecaruia câte o invitaţie scrisă la
cină. (Muller, 1992). Cina era urmată de programe culturale: prelegeri,
concerte, expoziţii. Soţii Barnett au convins artişti şi intelectuali
cunoscuţi să participe la aceste serate şi să îşi expună lucrările în vecinătatea lui
Toynbee Hall, unde s-a înfiinţat o galerie de artă. În cadrul aşezământului
funcţiona şi o bibliotecă cuprinzând un număr mare de lucrări.
S-au iniţiat programe educative, o şcoală duminicală, programe serale de
educaţie, şcoli pentru adulţi, cursuri de calificare, cluburi profesionale. Aceste
cluburi îşi alegeau propria conducere şi îşi adunau propriile fonduri, aportul din
partea aşezământului Toyenbee Hall consta doar în oferirea unui spaţiu fără
chirie, a electricităţii şi încălzirii.
Copiii familiilor sărace au beneficiat de tabere în afara cartierului lor, s-au
organizat chiar şi excursii peste hotare pentru adulţi. Formulând principiile soţului

5
ei privind asistarea celor nevoiaşi, Henrietta Barnett a amintit pentru prima data de
importanţa muncii bazată pe resursele asistaţilor, ca una din cheile succesului.
În concluzie aşezământul a constituit un model pentru un tip de ajutor
comunitar, în care studenţii şi profesioniştii participau la activităţile organizate
pentru săraci cunoscând astfel mai bine realităţile sociale. Programele sociale
organizate aveau menirea să contribuie la dezvoltarea deprinderilor de viaţă şi
de educaţie familială a celor din clasele sărace şi să contribuie la formarea
spiritului comunitar în zonă.
Ulterior universităţi şi biserici au preluat modelul construind astfel de
aşezăminte sociale fapt ce a adus în atenţie necesitatea formării unor
profesionişti care să organizeze muncă în aceste aşezăminte.
Astfel în 1904 a luat fiinţă la Londra, Şcoala de sociologie şi economie
socială, în care au fost predate şi cursuri de asistenţă socială precum istoria
evoluţiei societăţii şi aeconomiei, probleme economice de actualitate, etică,
filosofie, probleme specifice sărăciei etc.
În Statele Unite mişcare de settlement a fost introdusă de J.Adams
(absolventă a primei generaţii de femei în învăţământul superior). Ea a vizitat
aşezământul din Londra şi a preluat modelul implementându-l în
Chicago.Scopul Hull House era educaţia, răspândirea culturii şi activitatea
filantropică dar şi studiul şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a locuitorilor din
cartierele mărginaşe ale oraşului. În aşezământul lor dimineţile se organizau
cursuri pentru copii, inclusiv o grădiniţă, cursuri de calificare pentru educatori
şi cadre didactice, ateliere pentru fete şi baieţi şi alte forme de pregătire pentru
viaţă şi pentru şcoală.
La fel ca şi în cazul aşezământului din Londra s-a pus mare accent pe
participarea comunitară. Imigranţii.greci au, iniţiat un club de teatru şi au
interpretat drame antice, alţii au înfiinţat un club de filosofie şi de literatură. S-a
înfiinţat un atelier de olărit, iar pentru cei cu talent muzical un cerc pentru copii şi
un altul pentru adulţi. În mai mare măsură decât printre locuitorii cartierului sărac
londonez, printre imigranţii din Chicago se găseau numeroase persoane talentate,
care nu aveau nevoie decât de un imbold să-şi poată demonstra capacităţile.
Principiile aplicate de J. Adams şi colaboratorii ei s-au bazat mai ales pe pedagogia
activă, care permitea celui care învaţă să elaboreze proiecte proprii prin care să-şi

6
dezvolte capacităţile şi să-şi reorganizeze experienţa de viaţă. Pe plan politic
s-a implicat mai ales în lupta pentru pace şi pentru drepturile femeilor.

Societăţile de organizare a carităţii (COS)

COS au fost fondate iniţial tot in Marea Britanie, ca încercări de


eficientizare a ajutorului acordat de numeroase, organizaţii de caritate ce
funcţionau în secolul al XIX-lea. Primul COS a fost fondat de Thomas Chalmers
în Scoţia, la Kilmany, apoi la Glasgow, ca institutie prin care se dorea
raţionalizarea actelor de caritate destinate ocrotirii săracilor.
Munca se baza pe activiştii sociali, denumiţi "vizitatori prietenoşi"
(friendly visitors), care verificau fiecare solicitare de ajutor prin vizite la
domiciliu.
Chalmers a iniţiat o metodă prin care vizitatorii să poata evalua în mod
sistematic situaţia solicitantului, circumstanţele sale de viaţă, situaţia sa familială,
relaţiile sale cu rudele, cu prietenii, încercând să îi determine pe aceştia din urmă să
preia îngrijirea copiilor orfani, a persoanelor în vârstă, a celor cu handicap.
Dacă nu reuşeau, încercau să găsească binefacatori care să-i patroneze pe cei
nevoiaşi. Sistemul acesta de evaluare a solicitărilor de ajutor a fost preluat şi de alte
administraţii locale din Anglia, din Germania şi mai apoi şi din SUA.
Noutatea acestui tip de activitate era că cei implicaţi în acordarea ajutorului
aveau sarcina să tindă spre obiectivitate în evaluarea nevoilor şi a capacităţilor celor
care apelau la ajutor.
R. Hartley în NewYork, reverendul Gurteen in Buffalo, Mary Richmond
în Baltimore au înfiinţat sau au condus COS-uri. Ei lucrau pe baza unui
registru ce cuprindea toţi solicitanţii de ajutor din zone, cu informaţii
notate de "vizitatorii prietenoşi" în urma unor repetate descinderi. "Vizitatorii"
erau de obicei soţii fară ocupaţie ai unor oameni de afaceri sau funcţionari publici
de rang înalt. Ele se straduiau să nu se limiteze doar la rolul de anchetatori
obiectivi, ci să stabilească relaţii personale cu familiile şi să le ofere sfaturi în
privinţa creşterii copiilor, pentru îmbunătăţirea căsniciilor şi conducerea gospodăriei,
încercând astfel să rezolve problema care a determinat
solicitarea de ajutor. S-a născut astfel ideea noii filantropii: "no aims, but a
friend" (nu pomană, ci un prieten). Un astfel de sistem a fost dezvoltat şi
perfecţionat de catre M. Richmond, la Baltimore, unde autorităţile locale şi

7
organizaţiile private de caritate s-au arătat gata să recunoască COS şi să
colaboreze cu acestea. La aceasta au contribuit foarte mult calităţile de coordonatori
şi mediatori ale angajatilor COS, capacitatea for de a mobiliza si a-i forma pe
"vizitatorii prietenoşi" pentru stabilirea unor relaţii de colaborare cu solicitanţii.
Dacă aşezămintele sociale sunt considerate precursoare ale muncii sociale
comunitare, e evident că COS stau la baza serviciilor profesionale de ajutorare a
indivizilor şi familiilor.
Pe măsură ce reţeaua COS devenea internatională, în cadrul ei a pornit un
proces de dezvoltare instituţională, care a contribuit la profesionalizarea
activităţii. Au apărut primii angajaţi plătiţi, care s-au ocupat de organizare şi
administraţie dar a apărut şi nevoia de instruire a voluntarilor şi a asistenţilor sociali
profesionişti (social workers).

Astfel, muncitorul social trebuia să cunoască mai mult decat organizarea


ca atare a activităţilor de caritate, el trebuia să fie informat în domeniul
ştiinţelor sociale, să fie capabil să indrume activitatea voluntarilor şi să ofere
acestora ajutor. În esenţă el avea nevoie de o calificare specială. Resursele
economisite dintr-o bună evaluare a nevoilor puteau fi redirecţionate pe de o
parte către formarea voluntarilor, iar mai apoi a profesioniştilor, pe de altă parte către
asistarea celor cu adevarat lipsiţi de resurse, eventual către îngrijirea de lungă durată
a acestora din urmă.
Pentru ca angajaţii societăţii de caritate să-şi poată desfăşura activitatea
într-un mod profesionist, a fost necesară, crearea sistemului de formare a
lucrătorilor sociali, precum şi elaborarea unei metodologii specifice activităţii de
asistenţă socială.
O contribuţie importantă în constituirea asistenţei sociale ca profesie a avut-o

Mary Richmond prin faptul ca ea a iniţiat în anul 1898, primul curs de formare în
acest domeniu. De asemenea, prin cartea sa Social Diagnosis, 1917, autoarea a
o ferit prima metodologie a muncii de ajutor social.
Diagnosticul social servea la cunoaşterea aprofundată a cazului, a
motivelor care cauzează inadaptarea, pentru a se putea determina dacă se impune
acordarea vreunei forme de ajutor social.
Evaluarea cererii de ajutor presupunea evaluarea detaliată a informaţiilor
pozitive şi negative de la membrii familiei, rude, personal medical, cadre

8
didactice, vecini, patroni, persoane din cadrul unor organizaţii de caritate, documente
oficiale. Se recomandau interviurile, studiul scrisorilor, convorbirile telefonice,
folosirea anchetelor la domiciliu şi a chestionarelor.
În acest prim manual de asistenţă socială se găsesc menţiuni privind
confidenţialitatea necesară protejării, cazurilor (mame tinere, imigranţi etc,).
M. Richmond a descris o metodă proprie, denumită case work (studiul de
caz) prin care asistenţa socială şi -a asumat rolul de a stabili, un diagnostic social

(după modelul medical, dar deosebit de acesta, fiind efectuat cu metode proprii
şi de a interveni pe plan psihosocial pentru ameliorarea situaţiei persoanelor
asistate.
M. Richmond a. fost preocupată să formeze studenţii pentru trei roluri
importante: arta de a evalua situaţiile, inclusiv relaţiile sociale şi familiale,
construirea unei relaţii de încredere cu asistatul şi arta de a oferi sfaturi, de a
consilia. M. Richmond a organizat primele cursuri de asistenţă socială - întâi
de vară, apoi la nivel universitar - la Universitatea Columbia, cursuri care ulterior
au fost introduse şi la numeroase alte universităţi din Statele Unite şi din Europa
(Muller, 1992).

Modele de practică în secolul XX


Asistenţa socială în instituţiile medicale.
La începutul secolului al XX-lea au început să fie angajaţi în spitale
profesionişti cu responsabilităţi în evaluarea situaţiei sociale a pacienţilor.
Condiţiile igienice precare ale clasei proletare, răspândirea tuberculozei,
malnutriţia multor copii şi adulţi, alcoolismul, bolile venerice şi alte flageluri
extinse pe scară largă în statele europene şi peste ocean au impulsionat
declanşarea unor acţiuni sanitare de anvergură, cu alăturarea prestaţiilor
medicale şi sociale. Au apărut infirmierele vizitatoare care ajutau pacienţii, la
domiciliul acestora în prevenirea bolilor, asigurarea igienei, îngrijirea copiilor şi
chiar în probleme de sănătate mentală. În aceeaşi perioadă au apărut în spitale
asistentele sociale.
In 1905, Richard Cabot, directorul spitalului Massachusets din Boston, a fost
primul care a angajat asistenţi sociali pentru a contribui la cunoaşterea cazurilor, mai
ales sub aspectele relaţiilor lor cu familia, cu rudele şi ceilalţi din, jur, Ulterior, tot

9
mai multe spitale au angajat asistenţi sociali, mai ales în departamentele de
psihiatrie dar nu numai.
Profesionistele în asistenţa socială aveau sarcina să completeze ,
diagnosticul medical cu unul social, prin descoperirea acelor factori specifici
mediului în care trăia pacientul şi care puteau avea un rol în declanşarea sau
agravarea bolii pacientului. Acest tip de educaţie medico-socială s-a extins
treptat în şcoli şi în familii, mai ales în cele cu copii (Bocancea, Neamţu, 1999).
Metodologia urmată a fost cea a studiului de caz (case work). Cadrulconceptual
comun, cu a personalului medical, a fost psihanaliza, care s-a dezvoltat foarte rapid în
prima perioada a secolului al XX-lea.

Mişcarea femeilor.
În aceeaşi perioadă de sfarşit al secolului al XIX-lea şi început al celui de-al XX-
lea, a luat amploare la Berlin, o mişcare a femeilor din cercurile bogate, care doreau să
se implice în reducerea tensiunilor sociale şi să-şi demonstreze utilitatea socială. În
1893 a luat fiinţă, prima societate a femeilor care oferă ajutor social altor
femei şi fete şi prima şcoală de femei, active în acest domeniu. Astfel, munca
socială devenea o posibilitate de calificare, pentru femeile, dornice de a avea o
profesie.
Reprezentanta cea mai de seamă a mişcării germane a femeilor, Alice
Salomon, a militat dintr-un punct de vedere de gen clar exprimat – pentru
profesionalizarea muncii femeilor în slujba semenilor lor.
A. Solomon şi S. Wronsky au publicat in 1921 cartea Firul conducător al
asistenţei sociale iar în 1926 Terapia socială şi Diagnoza socială. Meritul
deosebit al acestor manuale destinate formării asistenţilor socili a fost, că nu au
mai pus accentul doar pe evaluare, ci şi pe munca educativă, terapeutică.
Alice Salomon vorbeşte pentru prima dată de arta de a ajuta, descriind-o ca
activitate de sprijin în vederea unei mai bune adaptări la cerinţele mediului de trai şi
pentru o mai bună orientare în viaţa socială, dar totodată şi ca o acţiune de
schimbare socială astfel ca individul să-şi poată exersa capacităţile.
Mişcarea de tineret.
Inceputul seco1ului al XX-lea a fost marcat de apariţia unui
larg fir de organizaţii de tineret, care a luat amploare mai ales în Germania.

10
Unele au fost iniţiate de pedagogi de diferite orientări, iar altele au apărut ca
forme de organizare autonomă a tinerilor. Indiferent de iniţiatori, succes au
avut acele organizaţii care au valorificat iniţiativele tinerilor.
În cadrul acestei miscări a luat avant un nou tip de intervenţie destinată
autorealizării şi a unei mai bune adaptări sociale, anume munca de grup.

Asistarea familiilor.
Parlamentul Republicii de la Weimar-Germania- a formulat, după sfârşitul
primului razboi mondial, o serie de reforme sociale cu caracter democratic.
Printre acestea s-au numărat formarea birourilor pentru tineret, organizarea
predării metodelor de asistenţă socială şi introducerea asistării familiilor. Scopul
acesteia din urmă era să ia în considerare nu doar nevoile individului ci şi ale
familiei ca întreg şi să nu, desprindă interesele unor membrii izolaţi ai acesteia pe
motive administrative. Asistenţii sociali care lucrau cu familiile, aveau nevoie de
competenţe sporite pentru a putea media între membri şi familie şi diferitele
instituţii din comunitate, precum şi pentru a putea lucra ca agenţi de legatură cu,
resursele de care aceste familii aveau nevoie. Ei aveau rolul de a reduce impactul
sărăciei asupra familiilor şi de a stimula buna folosire a resurselor puse la
dispoziţie în folosul tuturor membrilor familiei.
Biroul pentru tineret, înfiinţat prin aceeaşi legislaţie, avea ca obiectiv
preocuparea faţă de copii şi tineri folosindu-se pedagogi sociali, profesionişti
responsabili de situaţia copiilor cu dificultăţi.
Toate aceste forme, aparute înainte de cel de-al doilea razboi mondial, au reprezentat
puncte de plecare in construcţia asistenţei sociale moderne, cu diferitele sale concepţii
şi practici.

Asistenţa socială bazată pe drepturi

În Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, se precizează(art.22) dreptul


fiecarei persoane, în calitate de membru al societăţii, la securitate socială.
Altfel spus, fiecare persoana este indreptăţită să obţină realizarea drepturilor
economice, sociale, culturale indispensabile pentru libera dezvoltare a
personalităţii sale. Acelaşi document internaţional, precizeză că efortul pentru

11
atingerea acestor drepturi trebuie să fie naţional, în funcţie de resursele fiecărei
ţări, presupunând şi colaborare internaţională.
In art.25 se stipulează că orice om are dreptul la un nivel de trai, care
să-i asigure sănătatea şi bunăstarea familiei sale, cuprinzând nevoile de bază
(hrană, imbrăcăminte, locuinţă) dar şi cele de securitate - îngrijiri medicale şi
servicii sociale necesare.
Prin definiţie, asistenţa socială este orientată spre, oferirea de sprijin
indivizilor aflaţi în imposibilitatea temporară de funcţionare socială. Este
considerată condiţia unei societăţi democratice iar valorile profesionale se
regăsesc în valorile promovate prin politica socială.
Respectarea dreptului la autodeterminare, respectarea libertăţii decizionale,
dreptul şi accesul la servicii calitative, sunt doar câteva dintre principiile etice
în baza cărora işi desfăşoară activitatea asistenţii sociali. Prin natura profesiei,
accentul cade pe prioritatea absolută acordată persoanei în dificultate şi dreptului
acesteia la obţinerea sprijinului compentent.
Constituţia României stipulează garantarea dreptului la asistenţă socială ca
drept universal, iar Legea, nr.47/2006 privind sistemul naţional de asistenţă
socială reafrmă garantarea acestui drept, dar şi a dreptului la informare privind
conţinutul şi modalităţile de acordare a măsurilor.

C.2. Istoricul asistenţei sociale în România

Primele începuturi ale asistenţei sociale în România au fost semnalate, ca de


altfel în toate celelalte ţări ale lumii, sub forma unor acţiuni caritabile, filantropice cu
un pronunţat caracter religios. Aceste activităţi coordonate de Biserică aveau drept scop
ajutorarea ocazională a celor care din anumite motive nu se descurcau singuri: bătrâni,
bolnavi, copii orfani, persoane cu handicap, săraci.
Treptat activităţile de ocrotire socială s-au structurat sub forma unor măsuri
reglementate prin acte juridice finanţate din bugetul public în cadrul unor instituţii
specializate.
Doru Buzducea face următoarea periodizare a activităţilor de asistenţă socială:
a) perioada voievozilor şi domnitorilor
Mulţi dintre domnitorii provinciilor româneşti au dezvoltat programe sociale, au
construit diverse instituţii pentru protejarea persoanelor vulnerabile. Erau ca şi în lume

12
activităţi sociale empirice, iniţiative caritabile denumite adesea de asistenţă ”a sărăciei
sau mizeriei”.
Sunt cunoscute în istorie activităţi legate de numele lui Radu Negru (1365)
creator al unui sat special destinat oamenilor aflaţi în situaţie de risc (de pildă
nevăzători şi şchiopi), Negru Vodă (care a înfiinţat două ‘calicii’ – pentru persoane cu
handicap), Ştefan cel Mare care în 1480 a inceput colonizarea ‘calicilor’ oferindu-le
anumite servicii sociale. Matei Basarab a ctitorit în Ţara Românească aşezăminte
pentru protecţia vaduvelor şi orfanilor minori (similare centrelor maternale din zilele
noastre) iar Vlad Voievod (1524) a ocrotit săracii la Curtea de Arges, unde primeau
locuinţă, hrană, îmbrăcîminte şi bani. Cele mai vechi instituţii de asistenţă socială le regăsim
în Transilvania, toate create înainte de 1700. Este vorba despre Institutul Săracilor din Bistriţa,
înregistrat în 1295, Reuniunea Pioasă pentru îngrijirea bolnavilor din Alba Iulia, înfiinţată
în 1645, Ospiciul Evanghelic din Braşov, datat prin secolul al XVI-lea, sau Căminul
pentru bătrâni şi orfani al Comunităţii Evanghelice .
Cele mai vechi organizaţii constituite sub egida Statului şi având scopul de a
distribui celor săraci fonduri provenite din caritatea publică erau caliciile. Caliciile au fost
organizate sub forma breslelor, având în fruntea lor un staroste. Această formă de organizare o
găsim atât în Ţara Românească (Bucureşti, Câmpulung etc.), cât şi în Moldova. Prin 1480
domnitorul Ştefan cel Mare îi coloniza pe calici, oferindu-le o serie de privilegii. de breaslă.
O altă instituţie care gestiona problemele săracilor în ţările române erau ospiciile.
În 1565 este menţionată documentar existenţa ospiciului de lângă Câmpulung -Muscel,
beneficiind ca danie din partea domnitorului Neagoe Basarab de moşia Licurea din
Vâlcea. Săracii primeau, aşa cum reiese dintr-un document semnat de Vlad Voievod la
1524, pe lângă locuinţă, de îmbrăcăminte şi bani Începând cu secolul al XVIII-lea
instituţiile spitaliceşti sunt cele care preiau rolul bisericilor sau al instituţiilor filantropice.
Spitalele aveau dependinţe unde erau adapostiţi şi hrăniţi săracii. Este menţionat în
documentul Patriarhului din Alexandria Samoil, din 1715, „Ptohotrofion”-ul de pe
lângă spitalul Colţea („Casa pentru săraci”).
În 1775 Alexandru Ipsilanti a înfiinţat dijma pentru copiii săraci, punând bazele
unui azil şi a unui spital pentru copii numit Orfanotrofion .
La 1798 este menţionat documentar şi azilul „Manea Brutarul” destinat ocrotirii
copiilor de vârstă mică.
Între 1782 şi 1785 Alexandru Ipsilanti, în Moldova, şi Mihail Şuţu, în Ţara
Românească, instituiau „Cutia Milelor”, un fond pentru sprijinirea operelor de ajutorare a

13
săracilor. Acest fond era alimentat prin taxe datorate de mitropoliţi şi episcopi la
înscăunare, de boieri cu ocazia instalării lor ca dregători, prin impunerile arendaşilor
poştei, ale cumpărătorilor de păşuni. Mai târziu s-au adăugat amenzile pentru animalele de
pripas, taxa asupra crâşmăritului, amenzile judecătoreşti la care este condamnat soţul
împotriva căruia s-a pronunţat divorţul. Ipistatul (secretarul agăi) era însărcinat cu
scrierea listei beneficiarilor, care primeau ajutoare odată pe lunã, cerşitul fiind, în
principiu, interzis. Regulamentele Organice au adus un plus de organizare în activitatea
de binefacere a Statului. Ele menţionează „Obşteasca Epitropie” şi „Cutia Milelor” ca
fonduri provenind dinspre Stat destinate sprijinirii familiilor sărace, infirmilor şi
cerşetorilor (care nu erau toleraţi în stradă şi care primeau ajutoare lunare ).
De remarcat că domnitorii care au promovat asemenea iniţiative de protecţie
socială nu au încurajat lenea şi dependenţa socială.
Perioada modernă a asistenţei sociale începe în România odată cu apariţia primei legi
de protecţie pentru copil (1775) şi înfiinţarea unor instituţii de ocrotire pentru persoane
în dificultate (fete-mame, săraci, bolnavi, persoane vârstnice fără sprijin, persoane cu
handicap fizic sau psihic.
Măsuri legislative consistente de asistenţă socială au fost luate în continuare
odată cu apariţia Regulamentului Organic (1831) şi mai ales dupa Unirea Principatelor
Române din 1859.
b) Perioada contemporană, a secolului XX şi XXI cunoaşte la rândul ei două
etape, relativ diferite.
In prima parte a secolului XX, mai ales dupa Unirea de la 1918 asistenţa socială
a atins în România o dezvoltare care din anumite puncte de vedere nu este
egalată încă în prezent (reţeaua de asistenţă socială din mediul rural).
În anul 1920 s-a înfiinţat Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale,
care avea o direcţie de asistenţă socială. Sub responsabilitatea comitetului judeţean s-au
constituit birouri judeţene şi comunale care coordonau asistenţa socialp la nivel local.
In 1929 s-a infiinţat Şcoala Superioară de Asistenţă Socială ‘Principesa Ileana’
din Bucureşti.
Prin Legea serviciului social din 1930 s-au pus bazele unei reţele teritoriale de
servicii sociale comunitare (inclusiv în comune şi sate).
In perioada 1929-1936 a aparut revista ‘Asistenţa socială – tradiţie şi
necesitate’, a cărei apariţie s-a reluat abia în anul 2002, finanţată iniţial de UNICEF.

14
In anul 1936, sub coordonarea lui Dimitrie Gusti s-a infiinţat ‘Asociaţia pentru
progresul asistenţei sociale. O altă asociaţie de specialitate în acest sens a aparut abia în
1992 – Asociaţia Română pentru Promovarea Asistenţei Sociale – devenită din 2003
Federaţia Naţională a Asistenţilor sociali din România.
In perioada comunistă se poate spune că asistenţa socială aproape ca nu a
existat.
In anul 1952 învăţământul universitar de asistenţa socială a fost redus la nivel
postliceal, care este apoi desfiinţat în 1969.
Reconstrucţia sistemului de asistenţă socială a început în 1990, prin înfiinţarea
unor facultăţi de asistenţă socială în marile centre universitare ca şi prin
instituirea cadrului legislativ şi administrativ necesar (dupa anul 2000).
Pentru România actul de naştere al asistenţei sociale moderne poate fi
considerat anul 1775, o dată cu apariţia primei legi de protecţie pentru copil şi a
înfiinţării unor instituţii specializate de ocrotire pentru persoane în dificultate fete-
mame, săraci, bolnavi, persoane vîrstnice fără sprijin, persoane cu handicap fizic şi
psihic. Cu toate acestea, despre un sistem în asistenţa socială structurat sprijinit pe
măsuri legislative, susţinut şi de instituţii corespunzătoare, orientat către copii orfani,
cerşetori, invalizi, bătrâni, se poate vorbi de abia în 1831 odată cu apariţia
Regulamentului Organic.
După Unirea Principatelor Române din 1859 apar acte normative care
fixează atribuţii concrete pentru serviciile de asistenţa socială la nivelul
comunelor şi judeţelor, încurajând spiritul de întrajutorare şi solidaritate la
nivel comunitar.
România a fost una dintre primele ţări europene care a elaborat un sistem de
securitate socială atât în domeniul asigurărilor sociale (prima lege a pensiilor
dateză din 1912 cât şi în cel al asistenţei sociale prin acordarea de ajutoare
orfanilor văduvelor de război etc. Tot atunci se creează primele instituţii
specializate publice şi private cu caracter de ocrotire socială.
Legea serviciilor de ajutor social din 1930 rămâne un moment de referinţă
pentru asistenţa socială modernă.
În România, (Zamfir, E, p.72) asistenţa socială, ca profesie modernă,
distinctă, este un produs direct al preocupărilor Şcolii sociologice de la
Bucureşti a lui Dimitrie Gusti.

15
În 1929 sociologii şcolii monografice de la Bucureşti, îngrijoraţi de
efectele urbanizării asupra indivizilor şi comunităţilor îşi îndreaptă cercetările
din mediul rural către cel urban. Astfel D. Gusti, prin teoria sa sociologică,
a realizat o deschidere către problematica complexă a procesului urbanizării,
cu toate consecinţele lui sociale şi umane nedorite (fenomene de vagabondaj,
prostituţie, alcoolism delincvenţă, sărăcie, marginalizare, inadaptare, excludere
socială, etc.) accentul fiind pus pe problemele speciale ale familiilor
dezorganizate, a copiilor abandonaţi, neglijaţi sau abuzaţi.
Sociologia urbană a contribuit la debutul asistenţei sociale ca profesie,
îmbinând cercetarea sociologică concretă cu acţiunea de terapie şi protecţie socială
pentru indivizii şi grupurile îndificultate.
Pe baza unor tehnici de investigaţii sociale generale şi specializate (de
cazuistică) s-a realizat o cunoaştere exactă a unor probleme ale vieţii sociale
urbane româneşti, precum şi adoptarea unor politici sociale care să permită tratarea
fenomenelor de devianţă socială şi de prevenire a acestora.
Aşa cum afirma Xenia Costa-Foru Andreescu: în concepţia lui D. Gusti
era deci necesară crearea unor tehnicieni şi a unei asistenţe sociale

ştiinţifice, având două misiuni:


a) Cunoaşterea tuturor situaţiilor îngrijorătoare ale vieţii sociale, prin
folosirea metodelor şi tehnicilor investigaţiei sociologice adică prin cercetări de
monografie interdisciplinară, cercetarea fiind necesară nu numai pentru cunoaşterea
satelor şi oraşelor, ci şi pentru depistarea şi înţelegerea tuturor fenomenelor individuale
anomice;
b) Elaborarea unor tehnici de intervenţie directă, prin mijloace de asistenţă
socială închisă (prin unităţi şi instituţii specializate), dar mai ales prin asistenţa
socials deschisă (adică individualizată).
Necesitatea formării unor specialişti în asistenţa socială a condus la
înfiinţarea în toamna anului 1929 a Şcolii Superioare de Asistenţă Socială, din
Bucureşti, Principesa Ileana sub egida Institutului Social Roman, cu aprobarea
Ministerului Sănătăţii şi al Ocrotirilor Sociale. Institutul Social Român îndruma şi
organiza programul de studii precum şi practica de specialitate. Obiectivele majore ale
programei analitice erau:

16
 cunoaşterea marilor probleme ale vieţii sociale urbane, atât teoretic, prin
studierea critică a literaturii de specialitate, cât şi prin analiza situaţiilor
specifice ţării noastre (cuprindea cursuri de biosociologia familiei în
toate formele ei, de sociologia colectivităţilor şi a grupurilor dependente
social, de apariţie a delincvenţei, de inadaptare socială, probleme ale femeilor şi
ale copiilor.
 Informaţii generale privind legislaţia ţării, economie politică, sociologie,
psiologie generală şi diferenţială, igiena şi sănătatea publică etc.
 Metodologia şi tehnica investigaţiilor sociale, generale şi de caz.
 Tehnicile de acţiune socială pe comunităţi şi grupe sau privin cazuistica socială
individuală, organizarea instituţiilor de ocrotire socială.
Corespunzător acestor cursuri era organizată şi practica de specialitate în centru cu
activităţi specifice iar pentru promovarea şi difuzarea activităţii teoretice şi practice,
Şcoala Superioară de Asistenţă Socială a publicat Revista de Asistenţă socială sub
forma unui buletin periodic din 1929 până în 1936 an în care se înfiinţează Asociaţia
pentru Progresul Asistenţei Sociale, sub conducerea lui D. Gusti, care preia revista şi o
coordonează până în 1944. În 1938 se organizează primul congres al asistentelor sociale
din România.
Prin Legea Serviciului Social din 1930 s-a putut creea o reţea teritorială de servicii
comunitare capabile să ofere soluţii problemelor celor aflaţi în nevoie.
Asistenţa socială dezvoltată rapid după 1990 a avut mai degrabă un caracter
fragmentat, constituit mai ales în jurul unor situaţii de criză, fără priorităţi clar
stabilite.
În prima perioadă după 1990 sistemul de asistenţă socială urmărea asigurarea unei
protecţii minimale legislaţia adoptată în această perioadă având în vedere dezvoltarea
unui sistem de beneficii pentru depăşirea perioadei de tranziţie către o economie de
piaţă.
De asemenea, încercarea de descentralizare rapidă care a avut loc mai ales după
1997 a generat incoerenţă organizaţională, costuri sociale ridicate, şi a scăzut
capacitatea de supervizare şi control, în acelaşi timp funcţionând mai multe instituţii de
coordonare pe domenii sectoriale cum sunt copiii în dificultate, persoanele vârstnice,
persoanele cu handicap etc.

17
Principalele aspecte ce ţin de organizarea sistemului naţional de asistenţă socială
sunt:

II. Cadru instituţional


Anul 2001 a constituit pasul decisiv în crearea coerenţei legislative şi instituţionale
fiind adoptată Legea nr.705/2001 privind sistemul naţional de asistenţă socială, act
normativ care deschide calea reformei şi dezvoltării sistemului naţional de asistenţă
socială.
Principalele direcţii ale acestui nou sistem sunt:
O nouă abordare a construcţiei instituţionale după principiul „pâlniei”:
- la nivel central, politica de asistenţă socială coordonată de Ministerul Muncii,
Solidarităţii Sociale şi Familiei şi realizată de mai multe instituţii guvernamentale cu rol
sau cu unele atribuţii în domeniu (Ministerul Sănătăţii, Ministerul Justiţiei, Ministerul
Administraţiei şi Internelor, Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi alte instituţii centrale).
- Coordonarea concertată a domeniului asistenţei sociale s-a realizat odată cu
trecerea în subordinea Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei a
Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap, a Autorităţii Naţionale
pentru Protecţia Copilului şi Adopţie şi a Agenţiei Naţionale pentru Protecţia
Familiei, începând cu anul 2003.
Din anul 2005 funcţionează Colegiul pentru coordonarea asistenţei sociale. Colegiul
este coordonat de ministrul muncii, solidarităţii sociale şi familiei şi este format din
secretarul de stat al Departamentului de Asistenţă Socială şi Politici Familiale din
cadrul Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, preşedintele Autorităţii
Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului, preşedintele Autorităţii Naţionale
pentru Persoane cu Handicap, preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Familiei
şi preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Egalitatea de Şanse între femei şi bărbaţi.
Colegiul asigură caracterul unitar al politicii generale în domeniul asistenţei sociale,
cât şi în ceea ce priveşte politicile sectoriale.
- La nivel local (judeţ şi localitate) sistemul de asistenţă socială este integrat şi
unitar, prin coordonarea activităţilor desfăşurate de Ministerul Muncii,
Solidarităţii Sociale şi Familiei prin direcţiile sale teritoriale şi serviciul public
de asistenţă socială din subordinea consiliilor judeţene şi locale, înfiinţat în baza
Hotărârii Guvernului nr. 90/2003 pentru aprobarea Regulamentului-cadru de

18
organizare şi funcţionare a serviciului public de asistenţă socială şi Legii
nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.
2. Descentralizarea asistenţei sociale la nivel de autoritate locală.
Autorităţile locale primesc responsabilităţi accentuate în stabilirea drepturilor de
asistenţă socială, cât şi în furnizarea suportului financiar şi în servicii. În acelaşi timp se
consolidează rolul consiliilor judeţene în dezvoltarea activităţii de asistenţă socială la
nivel judeţean şi în organizarea şi susţinerea activităţilor de asistenţă socială la nivel
local.
Activitatea de protecţie a drepturilor copilului şi a persoanelor cu handicap sunt
apanajul direcţiilor generale de asistenţă socială şi protecţia copilului din subordinea
consiliilor judeţene.
3. Organizarea sistemului naţional de servicii de asistenţă socială se întemeiază pe
următoarele principii fundamentale: centrarea pe familie şi comunitate, organizarea
comunitară, parteneriatul, complementaritatea şi diversificarea activităţilor pe măsura
creşterii resurselor.
III. Masuri de asistenţă socială
Din punct de vedere al măsurilor de asistenţă socială aceastea se împart în prestaţii de
asistenţă socială (alocaţii familiale, ajutoare şi indemnizaţii) şi servicii sociale.
A. Prestaţiile de asistenţă socială reprezintă transferuri financiare care pot fi acordate
pe o perioadă determinată şi cuprind: alocaţii familiale, ajutoare sociale, indemnizaţii.
Alocaţiile familiale se acordă familiilor cu copii şi au în vedere, în principal, naşterea,
educaţia şi întreţinerea copiilor şi se materializează în :
- alocaţia de stat pentru copii,.
- alocaţia familială complementară,
- alocaţia de susţinere pentru familia monoparentală,
- alocaţia pentru nou-născuţi, alocaţia lunară de plasament,.
- indemnizaţia pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 (3) ani.
- stimulent lunar pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 (3) ani.
Ajutoarele sunt prestaţii acordate în bani şi în natură persoanelor sau familiilor ale
căror venituri sunt insuficiente pentru acoperirea nevoilor minime şi se
materializează în :
- ajutorul social

19
- ajutorul pentru încălzirea locuinţei privind acordarea de ajutoare pentru
încălzirea locuinţei, precum şi a unor facilităţi populaţiei pentru plata energiei
termice
- ajutorul bănesc pentru achiziţionarea unei centrale termice individuale
- Ajutorul rambursabil pentru refugiaţi
Indemnizaţiile se acordă persoanelor pentru favorizarea incluziunii sociale şi asigurării
unei vieţi autonome şi pot fi:
-alocaţia socială pentru adulţii nevăzători cu handicap grav sau accentuat.
- indemnizaţia pentru însoţitorul adultului nevăzător cu handicap grav.
- - indemnizaţia pentru adulţii nevăzători cu handicap grav salariaţi
- indemnizaţia cuvenită adulţilor cu handicap grav sau accentuat alţii decât
nevăzătorii.
- indemnizaţia lunară de hrană pentru copii şi adulţi infectaţi/bolnavi HIV/SIDA.
Finanţarea prestaţiilor de asistenţă socială se realizează, în principal, din bugetul de
stat şi din bugetele locale, conform legilor speciale care reglementează acordarea
acestor prestaţii.
B. Serviciile sociale reprezintă ansamblul complex de măsuri şi acţiuni realizate pentru
a răspunde nevoilor sociale ale persoanelor, familiilor, grupurilor sau comunităţilor în
vederea prevenirii şi depăşirii unor situaţii de dificultate, vulnerabilitate sau dependenţă
pentru creşterea calităţii vieţii şi promovarea coeziunii sociale.
Serviciile sociale, alături de prestaţiile sociale, precum şi de alte sisteme de securitate
socială, intervin pentru soluţionarea unor probleme potenţial generatoare de excluziune
socială.
Serviciile sociale sunt asigurate de către autorităţile administraţiei publice locale,
precum şi de persoane fizice sau persoane juridice publice ori private.
Furnizarea serviciilor sociale se bazează pe principii, cum sunt : solidaritatea socială,
centrarea pe familie şi comunitate, abordarea globală, organizarea comunitară,
parteneriatul, complementaritatea şi lucrul în echipă.
Ca mari tipuri de servicii acestea sunt:
- servicii cu caracter primar care au drept scop prevenirea sau limitarea unor situaţii de
dificultate sau vulnerabilitate care pot duce la marginalizarea sau excluziunea socială ;
- servicii specializate care au drept scop menţinerea, refacerea sau dezvoltarea
capacităţilor individuale pentru depăşirea unei situaţii de nevoie socială.

20
Finanţarea serviciilor sociale se realizează, în principal, din bugetele locale, bugetul de
stat, contribuţiile beneficiarilor, sponsorizări şi donaţii.

Asistenţa socială: funcţii şi caracteristici

Sistemul naţional de asistenţă socială reprezintă ansamblul de instituţii şi măsuri


prin care statul, prin autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, colectivitatea
locală şi societatea civilă intervin pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor
temporare ori permanente ale unor situaţii care pot genera marginalizarea sau
excluziunea socială a persoanei, familiei, grupurilor ori comunităţilor.
Asistenţa socială, componenta a sistemului naţional de protecţie socială, cuprinde
serviciile sociale şi prestaţiile sociale acordate în vederea dezvoltării capacităţilor
individuale sau colective pentru asigurarea nevoilor sociale, creşterea calităţii vieţii şi
promovarea principiilor de coeziune şi incluziune socială (Legea nr. 47 din 08 martie
2006 privind sistemul naţional de asistenţă socială).
Menirea asistenţei sociale este de a asigura accesul acelor persoane care nu se
pot adapta prin forţe proprii la societatea în care trăiesc, cei care nu se pot bucura de
drepturile fundamentale şi elementare precum cel de a beneficia de o alimentaţie
corespunzătoare, de un adăpost decent, de servicii de îngrijire a sănătăţii, igienă,
educaţie, de o sursă stabilă de venit şi de posibilităţi de autorealizare.
Procesul prin care cetăţenii beneficiază de măsuri de protecţie socială şi ajutor
profesionist în vederea satisfacerii nevoilor lor şi a unei bune integrări în societate
constituie asistenţa socială.
Altfel spus ansamblul activităţilor profesionale prin care persoanele pot
beneficia de procesul de asistare în vederea rezolvării sau ameliorării situaţiei lor este
procesul de asistare socială (M. Roth, A. Rebeleanu, Asistenţa socială Cadru conceptual
şi aplicaţii practice, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2007, introducere)
Asistenţa socială („Social Work", în ţările de limbă engleză) reprezintă
ansamblu de instituţii, programe, măsuri, activităţi profesionalizate de protejare a unor
persoane, grupuri, comunităţi cu probleme sociale, aflate temporar în dificultate, în
criză şi deci vulnerabile. Acestea, datorită unor motive personale de natură economico-
materială, socio-culturală, biologică sau psihologică nu au posibilitatea de a se integra

21
prin mijloace şi eforturi proprii în colectivitate, în limitele unui mod normal, decent de
viaţă. Pentru o anumită perioadă de timp, ele nu pot duce o viaţă activă, auto-suficientă,
fără un ajutor economico-material sau fără un suport fizic, moral, social din exterior.
Asistenţa socială are deci un rol de promovare a solidarităţii sociale. Acest rol
social contribuie la menţinerea unităţii şi specificului asistenţei sociale şi se exprimă în
acordarea ajutorului, în sentimentul de compasiune, în încurajarea înţelegerii dintre
oameni.
Asistenţa socială funcţională este una din condiţiile bunului mers al unei
societăţi democratice, dat fiind că ea desemnează un ansamblu de instituţii, programe
măsuri, activităţi profesionalizate, servicii specializate de protejare a persoanelor,
grupurilor, comunităţilor cu probleme speciale, aflate temporar în dificultate, care,
datorită unor motive de natură economică, socio-culturală, biologică sau psihologică,
nu au, prin mijloace şi eforturi proprii, posibilitatea unui mod de viaţă decent.
Conform definiţiei Asociaţiei Naţionale Americane a practicienilor din
domeniul muncii sociale , asistenţa socială este o activitate profesională orientată spre
oferirea de ajutor oamenilor – consideraţi ca indivizi, ca membrii de familie sau de
grup şi ca membri ai unei comunităţi - în vederea creşterii şi /sau refacerii capacităţii lor
de funcţionare socială şi a obţinerii resurselor care să le asigure o viaţă trăită cu
demnitate în cadrul social dat.
Bocancea şi Neamţu(Elemente de asistenţă socială, Polirom, Iaşi,1999)au
definit acţiunea asistenţială ca refacere sau „restaurare ” a capacităţii funcţionale
sociale normale, în care normalitatea pe care o vizează asistenţa socială este
contraponderea devianţei şi a inadaptării- inadaptare văzută ca incapacitate de
acomodare la cerinţele societăţii, neîncadrarea în muncă, comiterea unor acte care
dăunează altora, sau alte abateri de la aşteptările din partea familiei, a grupului sau a
comunităţii.
Asistenţa socială promovează sau reface o interacţiune reciproc benefică între
indivizi şi societate, în vederea ridicării calităţii vieţii sociale, atât la nivel individual şi
familial, cât şi la nivel de grup şi comunitar(Hepworth şi Larsen, 1993, Direct social
work practice: theory and skills. Pacific grove, C.A: Brooks/ Cole ) Reciprocitatea
legăturilor interpersonale este una din caracteristicile asistenţei sociale, dat fiind că ceea
ce încearcă ea să facă este să includă pe cei aflaţi la marginea societăţii prin practici
care le asigură îngrijire, dobândirea unor bunuri necesare şi împărtăţirea sentimentelor.
Indiferent de cauzalitatea care a determinat dificultăţile de integrare ale unor persoane,

22
mediul fizic, relaţional şi organizaţional este cel care oferă oportunităţi şi resurse
pentru realizarea aspiraţiilor lor.
Indivizii trebuie să contrbuie şi ei, cât mai eficient posibil, la propria lor
bunăstare, precum şi la bunăstarea celorlalţi din mediul apropiat lor şi la bunăstarea
întregii societăţi. Toate acţiunile asistenţei sociale trebuie să conducă la creşterea
demnităţii şi a capacităţii de autodeterminare a indivizilor.
Având în vedere varietatea manifestărilor excluderii care acţionează practic la
toate nivelurile şi formele domeniului social, precum şi marea varietate a formelor de
ajutor, aşteptările faţă de asistenţa socială se manifestă la toate segmentele societăţii. În
acest context asistenţa socială este parte integrantă a socialului, supusă confruntărilor
dintre economic şi politic.
Unul dintre paradoxurile asistenţei sociale este că având ca preocupare
principală categoriile cele mai vulnerabile ale societăţii ea are de asemenea, rolul de a
menţine echilibrul social şi ordinea socială dată, prevenind mişcări de masă sau crize
ale sistemelor sociale( Davies M., 1994 The esential social worker). Această funcţie se
exprimă în acţiuni de tip reparator (privind echitatea socială) dar şi coercitiv, de reglare
a comportamentului persoanelor conform legislaţiei în vigoare şi a regulilor
organizaţiei – ajutorul este acordat numai în anumite condiţii a căror nerespectare aduce
cu sine pierderea unei anumite forme de protecţie socială.
Misiunea asistenţei sociale este de a interveni în favoarea persoanelor
defavorizate, marginalizate sau cu risc de excluziune socială, prin oferirea de sprijin
pentzru obţinerea condiţiilor unei vieţi decente şi prin susţinerea dezvoltării propriilor
lor capacităţi şi competenţe, în vederea integrării lor sociale corespunzătoare.
Asistenţa socială (Jordan B. 1997) este un ansamblu de măsuri prin care
societatea încearcă să se protejeze pe sine înseşi de membrii ei vulnerabili şi, totodată,
să-i compenseze pe aceştia din urmă pentru consecinţele negative ale economiei de
piaţă. Necesitatea misiunii specifice asistenţei sociale apare acolo şi atunci unde
comunităţile încep să conştientizezez nevoile celor marginali şi sunt dispuse să
acţioneze pentru reducerea consecinţelor individuale şi sociale are marginalizării.
Obiectivul asistenţei sociale este de a-i sprijini pe cei aflaţi în
dificultate să obţină condiţiile necesare unei vieţi decente, ajutându-i să-şi dezvolte
propriile capacităţi şi competenţe pentru o mai pronunţată funcţionare socială. Pus
în serviciul unei cauze demne, asistentul social trebuie să aibă în vedere permanenta
interacţiune dintre cei doi factori: individul şi mediul lui de viaţă socio-

23
economic, politic, cultural, familial, moral etc., posedând cunoştinţe atât despre
dezvoltarea lui umană, despre personalitatea lui, cât şi despre contextul socio-cultural
şi moral în care el trăieşte.

Obiectivele specifice ale asistenţei sociale sunt:


a. Ajută oamenii să-şi îmbunătăţească competenţele şi capacitatea de a-şi
rezolva singuri problemele.
b. are menirea de a ajuta oamenii să obţină resursele materiale necesare
asigurării unei calităţi a vieţii la un nivel decent facilitând accesul spre
serviciile sociale adecvate, în cadrul legal oferit de politicile sociale ale
ţării
c. stimulează organizaţiile şi instituţiile în oferirea unor servicii adecvate
nevoilor indivizilor, familiilor, grupurilor care recurg la ajutor
d. urmăreşte îmbunătăţirea relaţiilor clientului ce celelalte sisteme şi
subsisteme de care depinde integrarea sa socială. Facilitarea interacţiunilor
dintre indivizi şi celelalte persoane care trăiesc în mediul lor va contribui la
o mai bună adaptare a acestora la cerinţele mediului social şi le va spori
şansele dezvoltării autonomiei
e. influenţează relaţiile dintre diferite instituţii şi organizaţii implicate în
activităţile de asistare, în sensul unei mai bune colaborări în favoarea
clienţilor
f. Influenţează politicile sociale pentru favorizarea apariţiei acelor legi sau
măsuri care să conducă la un mai mare grad de echitate socială a
cetăţenilor şi să asigure o calitate mai bună a vieţii pentru categoriile
defavorizate de populaţie.
Asistenţa socială oferă celor în nevoie posibilităţi de cunoaştere şi de acces
la servicii specializate de protecţie socială, îi orientează către înţelegerea şi utilizarea
cadrului legislativ de protecţie socială, mobilizează comunitatea, persoanele şi grupurile
în dificultate de a influenţa activ politicile sociale. Ea furnizează celor în nevoie ajutor
financiar, material, moral, psihoterapie, consiliere.
În cadrul programelor de asistenţă socială se înscriu şi activităţile de prevenire a
unor situaţii de viaţă dezechilibrate, stresante sub aspect economic, cultural, psihologic
sau moral, pentru indivizi sau grupuri, care pot fi adesea mai puţin costisitoare decât
terapia propriu-zisă.

24
În societatea contemporană, asistenţa socială se orientează spre realizarea
următoarelor funcţii:
(E. Zamfir, C. Zamfir 1995)
a. Identificarea segmentului de populaţie care are nevoie de ajutor
b. Păstrarea unor evidenţe privind persoanele asistate
c. Diagnoza nevoilor şi a problemelor socio-umane - diagnosticarea problemelor
de diferit ordin cu care persoanele vulnerabile sau grupurile cu risc sporit se
pot confrunta într-o anumită perioadă de timp şi în anumite condiţii sociale,
economice şi culturale
d. Identificarea surselor de finanţare a programelor de sprijin
e. Evaluarea serviciilor şi a programelor sociale
f. Sensibilizarea societăţii, a forurilor politice dar şi civice asupra problemelor celor
aflaţi în situaţii de risc
g. Apărarea drepturilor persoanelor marginalizate sau defavorizate şi promovarea
asigurării unor modalităţi concrete de acces la servicii specializate de protecţie şi
asistare
h. Stabilirea drepturilor şi modalităţilor concrete de acces la serviciile specializate de
asistenţă socială prin cunoaşterea cadrului legislativ - instituţional;
i. Oferirea de sprijin şi consiliere prin modalităţi de intervenţie individuală, de
familie sau de grup, în vederea refacerii capacităţilor de integrare socioculturală şi
economică a persoanelor aflate în situaţii dificile
j. Dezvoltarea de programe de cercetare ştiinţifică la nivel naţional privin amploarea
şi tipologia problemelor sociale şi a felului în care aceste probleme sunt percepute
de societate.

Legătura dintre protecţia socială şi asistenţa socială este complexă. Uneori se


consideră că protecţia socială înglobează asistenţa socială (Neamţu şi Bocancea) Alteori
termenul de asistare şi de protecţie ele se folosesc ca sinonime, referindu-se la toate
activităţile şi formele de ajutor profesional destinate îmbunătăţirii calităţii vieţii unor
persoane, familii, grupuri sau comunităţi. Din definiţia NASW rezultă ca asistenţa
socială cuprinde şi termenul de protecţie socială înţeleasă ca sistem formal de instituţii
şi norme legislative, care defineşte formele de ajutor acordate beneficiarilor dar şi
activitatea propriu-zisă, prin care profesioniştii acordă acest ajutor.

25
Ansamblul măsurilor legislative şi administrative, al serviciilor prin care se
reglementeată modalităţile de sprijin oferite cetăţenilor reprezintă protecţia socială.
Prin sistemul de protecţie socială se caută posibilităţi de redistribuire a resurselor
materiale şi umane ale colectivităţii către acele persoane şi grupuri aflate în dificultate
în vederea eliminării decalajelor mari dintre aceştia şi populaţia majoritară. Protecţia
socială are ca obiectiv nu crearea unei stări cronice de dependenţă a celor în nevoie, ci
reintegrarea lor în viaţa normală prin stimularea forţelor active, a creşterii capacităţilor
lor de a face faţă acestor probleme, a scăderii perioadelor de criză prin mobilizarea
eforturilor proprii.
În sens general, protecţia socială reprezintă un set de măsuri orientat spre
asigurarea unui anumit nivel de bunăstare şi securitate socială pentru întreaga populaţie
şi în mod special pentru anumite grupuri sociale. De asemenea, protecţia socială poate
să aibă în vedere satisfacerea unor nevoi colective care nu se pot realiza corespunzător
prin efort propriu prin intermediul pieţei libere (ex. sprijinirea sistemului de educaţie şi
învăţămînt pentru toţi, promovarea culturii, asigurarea unui grad corespunzător de
sănătate publică, protecţia mediului etc.)
Protecţia socială poate să fie plasată la niveluri distincte:
1. la nivelul întregii colectivităţi (ex. protejarea veniturilor populaţiei de inflaţie,
asigurarea unui nivel minim de consum, unor venituri minime pe familie,
protejarea populaţiei în cazuri de calamităţi naturale sau sociale, protecţia faţă
de criminalitate, violenţe, conflicte etnice, îmbolnăviri în masă, protecţia la
locul de muncă, protecţia drepturilor asupra proprietăţii, protecţia împotriva
corupţiei, alienării politice, împotriva drogurilor şi abuzurilor, etc.);
2. la nivelul diferitelor categorii (copii, vîrstnici, handicapaţi, şomeri etc.);
3. la nivel personal (rezolvarea unor probleme personale legate de starea
individului la un moment dat.)
Măsurile de protecţie socială asigură sprijinul şi ocrotirea indivizilor în toate situaţiile
în care ei nu mai dispun de resurse materiale şi nu mai sînt capabili să-şi obţină prin
eforturi proprii mijloacele necesare unui trai decent, normal. Aceste situaţii pot fi foarte
diferite. Ele se referă la bătrîneţe, boală, accident, handicap, şomaj, moartea membrilor
activi economici din familie etc. Pentru a asigura o protecţia socială în toate aceste
situaţii de risc pentru persoane sau grupuri în nevoie, sînt utilizate în principal două
tipuri (modalităţi) de sprijin: sistemul asigurărilor sociale şi sistemul asistenţei sociale.

26
Un instrument important al politicii de protecţia socială îl reprezintă sistemul
securităţii sociale. Aceasta, prin intermediul unor instituţii şi activităţi, asigură un larg
program de ajutor pentru cei bătrîni, bolnavi, cu disabilităţi, şomeri, văduve, copii
abandonaţi care nu beneficiază de un venit corespunzător. Resursele financiare ale
acestui program de sprijin vin din contribuţiile celor angajaţi, activi, fonduri ale
asigurării de stat precum şi din sistemul de taxe şi fonduri speciale. În ultimul timp, tot
mai frecvent este utilizat în acest cadru termenul de „reţea de securitate, (siguranţă)
socială" (safety net) ca un component de bază al securităţii sociale. Acest termen se
referă la un set de măsuri publice şi private orientate spre asigurarea unui nivel minim
decent de trai pentru toţi membrii colectivităţii, împiedicîndu-se astfel instalarea
sărăciei. În această reţea de securitate socială sînt incluse măsuri speciale ce vizează
politici sociale active ca: salarii minime, pensii minime, ajutor de şomaj corespunzător,
asigurarea unui venit minim pe familie, beneficii minime pentru familii cu mulţi copii,
alocaţii pentru copii, ajutor pentru personae cu handicap care să le permită un nivel
minim decent de viaţă, capabile să situeze aceste persoane, grupuri defavorizate social
şi uman deasupra pragului de sărăcie, oficial stabilit. La acestea se mai adaugă ajutorul
financiar înalt focalizat pe persoane, bazat pe testarea mijloacelor de trai ale familiilor
cu venituri scăzute, care se plasează sub pragul sărăciei oficial stabilit, în ciuda
beneficiilor obţinute prin sistemele mai generale. Calificarea pentru un asemenea sprijin
se bazează pe analiza veniturilor familiei. Aceste beneficii pot fi monetare (în bani) sau
în natură (bunuri şi servicii)
Opţiunile şi strategiile care stau la baza ansamblului de măsuri dintr-o ţară, care
reglementează formele de ajutor la care au dreptul cetăţenii ei(pensii, ajutoare sociale în
caz de şomaj pentru familii numeroase, în caz de deces, pentru persoanele cu handicap,
cele ocazuionale , alocaţiile pt copii etc)constituie politicile sociale
În sensul cel mai general, prin politici sociale se au în vedere atitudinile,
programele şi acţiunile îndreptate spre rezolvarea diferitelor probleme sociale. Politicile
sociale cuprind deopotrivă implicarea autorităţilor publice, acţiunile organizaţiilor
nonguvernamentale şi ale persoanelor individuale, reunind sectoarele public, privat şi
voluntar.
Politica socială se defineşte în cadrul principiilor, valorilor şi tradiţiilor ce guvernează
relaţiile sociale dintre indivizi, grupuri, comunităţi şi instituţii cu referire la distribuţia
resurselor şi nivelul bunăstării populaţiei. O altă strategie de definire a politicilor
sociale constă în enumerarea domeniilor în atenţie, cum ar fi securitatea (protecţia)

27
socială cu cele două componente de bază -asigurările şi asistenţa; serviciile sociale
publice şi personale; sănătatea; educaţia; locuinţa; delincventa; statusul social,
participarea şi distribuţia puterii, mediul înconjurător, securitatea personală etc. În fapt,
se oscilează între o accepţie restrînsă, potrivit căreia politica socială priveşte numai
instituţiile bunăstării sociale şi o enumerare, care se vrea a fi exhuastivă, a problemelor
sociale de interes.

Beneficiarii serviciilor de asistenţă socială


Beneficiarii activităţilor asistenţiale nu au fost dintotdeauna numiţi “clienţi”.
Ei au fost numiţi în mod diferit (sărăci, calici, nenorociţi, mizeri), în funcţie de
situaţia lor materială şi de tipul de prestaţie de care beneficiau. Ulterior, când asistenţa
socială s-a dezvoltat în continuarea asistenţei medicale, a fost preferat termenul
de “pacient”. Metodologia casework a lansat conceptul de “client”, considerând că
acesta ţine cel mai mult de statutul asistatului. În prezent, datorită diversificării
crescânde a prestaţiilor de tip social (fapt ce implică extinderea activităţii
asistenţiale la categorii de persoane care nu se confruntă cu probleme “clasice”ale
asistenţei), se foloseşte tot mai mult termenul de “utilizator”.Indiferent de conceptual
utilizat pentru desemnarea asistatului, trebuie precizat că el este o entitate individuală sau
multipersonală, care beneficiază de ajutorul specializat al unei profesii asistenţiale.
Această definiţie sintetică rezultă din combinarea mai multor accepţiuni pe care
Emanual Tropp o dădea clientului, respectiv aceea de persoană sau grup care caută
un ajutor specializat, profesionist; accepţiunea de utilizator al ajutorului acordat de
cineva şi accepţiunea de individ sau entitate multipersonală care este deservită de o
agenţie sau o instituţie. Scott Briar şi Henry Miller vorbesc despre “client” în termeni
de rol social: clientul este cel care joacă un rol regizat de un complex de norme şi
aşteptări ce vin din partea agenţiei asistenţiale, a grupului de referinţă şi a
comunităţii (a publicului general).
Sistemul client se deosebeşte de ceea ce literatura asistenţială numeşte “system/
grup ţintă”. Dacă identificarea clientului presupune o raportare multiplă: la instituţiile
asistenţiale, la grupul de referinţă şi la autopercepţia celui care beneficiază de
ajutorul specializat, precum şi existenţa unui raport administrativ clar între un beneficiar
şi o instituţie asistenţială, sistemul ţintă este un concept care are
relevanţă doar din perspectiva asistentului social şi a instituţiei sale.
Sistemul/grupul ţintă este persoana, grupul sau comunitatea, care se află

28
într-o situaţie problematică şi care necesită intervenţia unui serviciu
asistenţial specializat, în sensul schimbării. Aşadar, identificarea grupului ţintă este o
activitate de evaluare a nivelului de normalitate funcţională a unui sistem social,
activitate desfăşurată de către asistentul social sau de către un “sistem - martor”.
Grupul ţintă se poate transforma în sistem client fie ca urmare a conştientizării
propriei situaţii disfuncţionale şi ca urmare a formulării unei cereri de ajutor, fie ca
urmare a iniţiativei asistentului social, fie în urma sesizării instituţiilor asistenţiale de către
un terţ. Potrivit lui David Landy, procesul prin care o persoană devine client al
asistenţei sociale presupune o serie de etape:
1. individul recunoaşte faţă de sine că ceva nu merge bine în viaţa sa;
2. cel care caută ajutor îşi asumă riscul ca cei apropiaţi lui (familia, prietenii,
cunoştinţele) să afle despre incapacitatea lui de a-şi rezolva singur problemele;
3. cel care caută ajutor îşi recunoaşte starea critică şi incapacitatea de a o
depăşi prin forţe proprii, în faţa unui asistent social;
4. cel care solicită ajutorul specializat acceptă să renunţe la o parte din autonomia
sa şi să se plaseze într-un rol de dependenţă.
Clienţii asistenţei sociale includ cele mai diverse categorii de oameni: pot fi clienţi
minori, orfani, abandonaţi, în alte situaţii ce necesită instituirea tutelei, familiile
aflate în criză (economică, psiho-afectivă), persoanele cu dezabilităţi, vârstnicii,
şomerii, dependenţii de alcool etc.
În pofida acestei diversităţi, se poate totuşi opera cu unele clasificări ale clienţilor.
Astfel:
1. În funcţie de componenţa numerică a integrităţii pe care o reprezintă
deosebim clienţi individuali şi clienţi multipersonali:
• clientul individual este individul aparte, care trebuie tratat totdeauna ca persoană
unică aflată într-o situaţie unică, chiar dacă problemele pe care le au clienţii par
asemănătoare;
• clientul multipersonal poate fi un grup mic (de tipul familiei) sau o mare comunitate
(populaţia unei regiuni, a unei localităţi, un grup etnic etc.).
2. În funcţie de orientarea ajutorului specializat clienţii pot fi clasificaţi în:
• clienţi care solicită ajutor pentru sine;
• clienţi care solicită ajutor în favoarea altor persoane, grupuri sau comunităţi;
• clienţi care, deşi nu au solicitat ajutor, au intrat în zona de interes a asistenţei sociale,
întrucât ei constituie un factor de blocaj pentru funcţionarea socială normală a altor

29
clienţi (de ex., familia unui minor asistat, familie care constituie un factor educaţional
carenţat);
• clienţi care caută sau utilizează asistenţa socială ca alternativă la alte tipuri de
asistenţă (în special, juridico-represivă);
• clienţi care solicită ajutor pentru scopuri inadecvate.
3. Oaltă clasificare a activităţilor de asistenţă socială diferenţiază mai multe tipuri de
clienţi: clienţi voluntari, care solicită acordarea ajutorului şi care devin astfel motivaţi să
profite de serviciul oferit şi clienţi involuntari în cazul cărora ajutorul este impus fie prin
lege(ajutor mandatat – deţinuţi, persoane eliberate condiţionat, persoane obligate să
participe la activităţi de consiliere), fie prin influenţa unor persoane semnificative, cum
sunt membrii familiei, cadrele didactice(ajutor nemandatat).
Se mai pot realiza, de asemenea, clasificări ale clienţilor în funcţie de aria
problematică, de vârstă etc. Raporturile care se stabilesc între asistent şi asistat se
înscriu într-un context sistemic, dominat de procesele de integrare şi excludere, de
construcţie a identităţii marginalilor şi de instituire şi reafirmare a normalităţii.

Accesul la servicii este acordat persoanelor care sunt:


 cetăţeni români cu domiciliul saureşedinţa în România;
 cetăţeni români fără domiciliu;
 cetăţeni ai altor state şi apatrizii cudomiciliul sau reşedinţa în România;
 cetăţeni ai altor state şi apatrizii care au permisiunea de şedere în România,
inclusiv cei aflaţi în centrele de cazare din zona de tranzit sau în custodie publică.

În sens larg, beneficiarii serviciilor sociale pot fi:

 persoane şi familii aflate în dificultate sau risc;


 grupuri în dificultate sau risc, marginalizate sau excluse în plan social;
 comunitatea care se confruntă cu situaţii de dificultate sau risc.

Potenţialii beneficiarii se pot afla în una sau mai multe dintre


următoarele situaţii de dificultate sau risc:
 dizabilitate sau handicap;
 dependenţă de droguri, alcool, alte substanţe toxice;
 detenţie sau post-detenţie;

30
 infectarea cu HIV/SIDA;
 părinte singur;
 victime ale violenţei în familie;
 lipsa veniturilor sau venituri mici;
 victime ale traficului de fiinţe umane
 boală cronică sau incurabilă.

Relaţia clientului cu sistemul de asistenţă socială presupune deopotrivă un sistem de


drepturi şi obligaţii:
1. drepturi: respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, demnitatea şi
intimitatea; de a fi informaţi asupra drepturilor sociale şi situaţiilor de
risc; de a participa la luarea deciziilor care îi privesc; asigurarea
confidenţialităţii datelor personale.
2. obligaţii: să furnizeze informaţii corecte privind identitatea, situaţia
familială, medicală şi economică; să participe activ la procesul de
intervenţie; să contribuie la plata serviciilor, dacă este cazul.

Relaţia asistent social - client reprezintă


 sufletul asistenţei sociale, în timp ce evaluarea, identificarea nevoilor şi
intervenţia sunt trupul acesteia (cele două sunt oricum inseparabile);
 cadrul în care cunoştinţele despre natura umană sunt puse în valoare spre
beneficiul clientului;
 un tip special de relaţie interpersonală;
 interacţiunea dinamică a atitudinilor, emoţiilor, comportamentelor,
interacţiune apărută între client şi asistentul social, în scopul adaptării mai
bune a clientului la cerinţele mediului în care trăieşte”.

Obiectivele relaţiei dintre asistentul social şi client sunt:

 sprijinirea clientului în depăşirea unor situaţii problematice de viaţă;


 satisfacerea nevoilor psihosociale ale clientului;
 crearea unei atmosfere în care clientul să se simtă liber să comunice şi să
colaboreze în condiţii de securitate psihoemoţională cu asistentul social.

31
Atitudini implicate în relaţia asistent social - client

Nevoile psihosociale ale clienţilor reprezintă:

 surse ale atitudinilor, reacţiilor emoţionale, comportamentului clientului;

 chiar şi atunci când clienţii cer ajutor material sau financiar, cererea lor
include şi satisfacerea implicită a unor nevoi psihosociale complexe;

 satisfacerea lor implică, deseori, stabilirea unor relaţii interpersonale;

 clienţii pot sau nu pot fi conştienţi de aceste nevoi;

 satisfacerea lor are impact asupra relaţiei cu clienţii şi asupra atitudinilor acestora;

 tipuri de nevoi psihosociale:


- de a fi considerat o fiinţă umană, nu un caz;
- de a exprima liber sentimente şi emoţii (pozitive sau negative) pentru a
se simţiei înşişi;
- de a fi acceptat ca o persoană, demnă, de valoare, indiferent de gradul de
dependenţă, vulnerabilitate, număr de eşecuri din viaţă;
- de a fi înţeles şi de a i se răspunde la sentimentele exprimate;
- de a nu fi judecat sau condamnat pentru dificultatea în care se află;
- de a alege şi a decide cu privire la propria viaţă;
- de confidenţialitate.
Atitudinile şi rolul lor în relaţia asistent social-client sunt:

 reacţii evaluative favorabile sau nefavorabile faţă de ceva sau cineva, reacţie
datorată sistemelor de valori cu care operează individual;

 se exteriorizează în comportament;

 relaţia dintre asistent social şi client reprezintă un schimb între două surse de
energie;

 interacţiunea asistent-client este una emoţională, atitudinală, dinamică, cu


intensitate şi externalităţi diferite;

 componenta emoţională nu încetează atâta timp cât relaţia asistent social-client


există;

 satisfacerea anumitor nevoi creează anumite sentimente şi se exteriorizează


prin comportamente verbale/ nonverbale;

 creează disponibilitatea clientului de a fi ajutat.

32
Nivele de intervenţie ale asistenţei sociale
Asistenţa socială abordează probleme la diferite niveluri:
 Individual (asistenţa economică, psihologică, morală pentru persoanele în
nevoie, cum ar fi şomerii, cei dependenţi de droguri, alcool, cei cu probleme
de integrare în comunitate, victime ale abuzurilor de orice fel etc.);
 Familial la care persoanele beneficiază de ajutor ca membrii ai unei familii-
ajutor financiar pentru diferite familii
 Interpersonal şi de grup se referă la munca cu grupuri de personae având
caracteristici şi scopuri commune, fie personae defavorizate, fie aflate în situaţii
de risc din punct de vedere al marginalizării, abuzului etc (terapii de familie, ale
cuplului, ale grupurilor marginalizate);
 Comunitar (rezolvarea conflictelor etnice, de grup, mobilizarea
eforturilor individuale şi colective întru soluţionarea lor normală).
Munca socială cu indivizii, cea în cadrul sistemului familial, cea cu grupurile,
comunităţile îşi are fiecare specificul ei theoretic şi propria sa metodologie. Intervenţia
realizată la aceste multiple nivele ale societăţii umane este una din caracteristicile
principale ale asistenţei sociale.
Prin ansamblul de metode, tehnici de intervenţie, strategii de acţiune, programe
şi măsuri specializate, asistenţa socială oferă un sprijin direct, eficient pentru acele
persoane şi grupuri care din anumite motive nu pot dispune, aşa cum prevede
legislaţia, de venituri, de resurse economice şi bunuri suficiente, de îngrijirea
medicală, de pensie socială, de suport fizic sau moral etc., sau acestea nu sunt în
raport cu necesităţile lor vitale.
Sprijinul acordat persoanelor în nevoie prin sistemul de asistenţă socială nu
poate fi strict stabilit şi reglementat prin lege, pentru aceasta se cere o analiză concretă,
care poate fi realizată în baza anchetelor sociale efectuate de profesionişti.
Sprijinul financiar sau bunurile materiale destinate asistenţei sociale provin fie
de la bugetul de stat (fonduri speciale pentru asistenţa socială), fie din contribuţiile
voluntare individuale sau comunitare şi se repartizează destinatarilor, aflaţi în nevoie, în
funcţie de necesităţile lor .
Asistenţa socială poate fi privită din mai multe perspective:
 ca profesie cu un statut propriu, obiective şi caracteristici
distincte;

33
 ca sistem de formare şi educare a specialiştilor;
 ca sistem instituţional-administrativ, incluzându-se aici sfera serviciilor,
activităţilor practice desfăşurate în vederea soluţionării cazurilor.

Profesia de asistent social


Deşi activităţile prin care se oferă unor altora ajutor au o lungă istorie, asistenţa
socială profesionistă are ca predecesori câteva iniţiative remarcabile din sec al XIX-lea
şi începutul sec XX, prin care s-au propus modalităţi sistematice de asistare, ca
alternative la milostenie faţă de săraci de până atunci: mişcarea settlement a
reformerilor sociali(Anglia şi SUA), Societăţile de organizare a Carităţii( Scoţia
preluat apoi în Germania şi SUA), asistenţa socială în instituţiile medicale, mişcarea
femeilor, mişcarea de tineret, asistenţa socială bazată pe drepturi etc.
De o dezvoltare a profesiei de asistent social se poate vorbi la începutul acestui
secol. În ultimele decenii, în contextul sporirii serviciilor publice şi sociale, se asistă la
o explozie de activităţi de ocrotire socială a celor în dificultate, în impas, asistenţa
socială dobîndind un înalt nivel de pro-fesionalitate. Ea şi-a conturat treptat o arie
problematică relativ autonomă (un profil profesional distinct) sprijinită pe metode şi
tehnici de înţelegere, comunicare, terapie şi sprijin a celor defavorizaţi, disperaţi,
vulnerabili.
Profesia de asistent social a evoluat rapid, atît în extensie cît şi în instrumentarul
ei de lucru (metode şi tehnici din ce în ce mai specializate şi mai sofisticate): de la
asistenţa individului cu mijloace sociale şi psihologice clasice, la terapia specializată a
grupurilor defavorizate sau a comunităţilor în dificultate, pînă la conştientizarea
persoanelor în nevoie de drepturile şi posibilităţile lor de sprijin. De asemenea,
asistentul social este cel care poate ajuta grupuri, comunităţi, indivizi în identificarea
problemelor nevralgice, a resurselor materiale şi umane disponibile, precum şi în
proiectarea strategiilor colective de rezolvare a situaţiilor de criză.
Asistenţa socială abordează probleme la diferite niveluri, începînd cu cel individual,
continuînd cu rezolvareaproblemelor interpersonale (terapia familiei, a relaţiilor dintre
soţi, părinţi şi copii, relaţii în cadrul cuplului etc.), trecînd la nivelul activităţii
profesionale (terapia persoanelor cu probleme de integrare în muncă şi a şomerilor) şi
sfîrşind cu nivelul comunităţii (rezolvarea conflictelor etnice, grupale, mobilizarea
energiilor individuale şi colective pentru rezolvarea problemelor comune).

34
Au existat numeroase discuţii în jurul statutului asistenţei sociale ca profil distinct.
Unii autori au apreciat la începutul acestui secol că asistenţa socială nu beneficiază de
un domeniu propriu (Flexner, 1915 sau că ea ar trebui considerată doar ca o quasi
profesie (Etzion, 1969), sau că ar putea fi asociată cu un statut minor în raport cu alte
profesii ca dreptul medicina (Glazer, 1874). Alţii au pus la îndoială specificitatea şi
autonomia ei pînă tîrziu (Epstein & Conrad, 1978; Cohen & Wagner, 1982).
Profesia de asistent social nu îşi are o istorie îndelungată, ea este o profesie
apărută la începutul secolului al XX-lea, odată cu diferenţierea treptată a tipurilor de
prestaţii sociale.
La Congresul internaţional al asociaţiilor de binefacere, care a
avut loc în anul 1893, s-a pus problema pregătirii de personal specializat pentru o
nouă profesie: aceea de asistent social.
Statele Unite prima a luat iniţiativa profesionalizării în acest nou domeniu, creând
în 1897, la New York, prima Şcoală de Asistenţă Socială.
Primul război mondial a adus cu sine, pe lângă problemele
sociale specifice oricărui conflict armat, şi necesitatea ca femeile să susţină producţia
industrială de război, lucrând la fabrici şi uzine în locul bărbaţilor aflaţi pe front. Însă
întreprinderile industriale nu erau pregătite pentru a primi forţa de muncă feminină:
condiţiile de muncă şi cele igienice erau precare, nu existau cantine şi nici creşe pentru
copii. În Marea Britanie, apoi şi în Franţa, aceste probleme au fost parţial soluţionate prin
activitatea supraintendentelor (ele supravegheau starea sănătăţii a muncitoarelor,
condiţiile de trai ale acestora etc.).
În aceeaşi perioadă, odată cu infirmierele-vizitatoare şi supraintendentele,
apar asistentelesociale propriu-zise. Reprezentantele acestei noi profesii activau în
America deja la începutul secolului al XX-lea. În deceniul al doilea ele pot fi
întâlnite şi în spitalele Europei Occidentale. La început, asistentele sociale aveau ca
sarcină completarea diagnosticului medical al pacientului cu un diagnostic social:
asistenta socială trebuia “să descopere cauzele sociale pe care medicul le poate ignora
şi care întreţin şi agravează maladia”. De asemenea, asistenta socială trebuia “să
prelungească în afara spitalului influenţa medicală”. Asistentele sociale erau recrutate
numai din şcolile de infirmiere. Treptat, munca lor se va extinde şi în sfera educaţiei
sanitare în şcoli şi familii. Primul Congres Internaţional al Serviciilor Sociale (Paris,1928)
va defini asistenţa socială ca “ansamblul eforturilor menite a alina suferinţele provenite

35
din mizerie; a replasa indivizii şi familiile în condiţii normale de existenţă; a preveni
flagelurile sociale, a ameliora condiţiile sociale şi a ridica nivelul de trai”.
Începând cu lucrarea Social Diagnosic (New York, 1917), scrisă de Mary
Richmond, asistenţa socială şi-a asumat ca metodă distinctivă ajutorul psihologic
individualizat (casework). Importată din SUA în Europa după cel de-al doilea război
mondial, metoda casework se va dezvolta încontinuu, în prezent putându-se identifica
două forme de terapie:
 tratamentul direct, sau psihoterapia: modalitatea asistenţială centrată
pe clientul individual, căruia i se acordă sprijin psihologic pentru a-i dezvolta
capacitatea de înţelegere de sine şi de evaluare a propriei situaţii;
 tratamentul indirect, sau socioterapia, centrată pe mediul în care trăieşte
clientul; acţionând asupra mediului (familial, şcolar, de grup, de muncă etc.),
asistentul social determină procese pozitive la nivelul clientului individual.
Asistenţa socială în fostele ţări socialiste prezintă semne specifice ale subdezvoltării.
În timpul regimului comunist, asistenţa socială în România avea o pondere extrem de
redusă, prezentînd un caracter pasiv şi birocratic. De fapt, sistemul protecţiei sociale în
regimul trecut se caracteriza prin:
 politica de utilizare integrală a forţei de muncă şi caracterul larg comprehensiv
al sistemului de pensii, asigurări de boală, creînd cvasiau-tomat celei mai mari
părţi din populaţie resurse de viaţă, deşi minime, dar relativ sigure: salarii,
pensii de bătrîneţe sau de boală, alocaţii pentru copii, îngrijire sanitară gratuită
etc,
 modul generalizat de acordare a acestui suport cuplat cu iluzia că socialismul
rezolvă prin el însuşi dificultăţile social-economice a făcut ca a.s. să fie
marginalizată, dacă nu eliminată complet, primind un caracter mai mult formal
şi birocratic.
În fapt asistenţa socială calitativă, personalizată, orientată spre rezolvarea problemelor
umane urgente a fost desfiinţată, considerîndu-se că mecanismele birocratice de stat şi
cele politico-administrative sînt capabile să rezolve toate problemele. Efectul a fost
dublu: - reducerea la minimum a serviciilor de asistenţa socială - deprofesionalizarea
completă a sistemului de asistenţa socială. Specialiştii au fost înlocuiţi de funcţionari.
Pe această linie se înscrie şi desfiinţarea învăţămîntului de grad universitar, în 1952 (el

36
a funcţionat între 1929-1952), reducîndu-l apoi la un nivel postliceal (1952) şi desfiinţat
şi acesta în 1969.
Asistenţa socială ca parte integrantă a protecţiei sociale suportă şi ea limitele
subdezvoltării. Cauzele care pot explica această situaţie în România sînt:
 natura opresivă a fostului sistem comunist; lipsa unei democraţii reale;
 prezenţa teoriei conform căreia problemele umane se rezolvă prin mecanisme
politice şi administrative, oarecum automat, datorită orientării „umaniste" a
sistemului. Aceasta a reprezentat mai mult o ideologie justificativă decît un
factor explicativ real;
 indiferenţa practică faţă de om, rezultată din sacrificiul individului în raport cu
obiectivele utopice, naive ale construcţiei unui „nou tip de societate".
Atît formarea şi educaţia asistenţilor sociali cît şi tipurile de activităţi pe care
trebuie să le realizeze trebuie privite în contextul nevoilor şi problemelor concrete ce
apar la noi. Procese sociale ca scăderea rapidă a veniturilor reale, creşterea în masă a
sărăciei, creşterea insecurităţii locului de muncă, ridicarea ratei şomajului, alienarea
politică a unei părţi largi a populaţiei, demoralizarea datorată lipsei formelor eficace de
participare la viaţa social-politică, neîncrederea în instituţiile şi personalităţile politice,
lipsa de transparenţă a conducerii politice în unele situaţii, corupţia accentuată datorată
lipsei controlului, creşterea ratei criminalităţii şi a delincventei, a abuzurilor şi a
violenţei de tot felul, accentuarea unor conflicte etnice, marginalizarea unor grupuri
sociale etc., sînt alarmante pentru asistentul social. De aceea, competenţa asistentului
social trebuie definită numai în contextul provocărilor specifice, iar dezvoltarea
sistemului de asistenţa socială trebuie gîndită atît dintr-o perspectivă pe termen scurt şi
mediu, dar şi pe termen lung.
Situaţia României din acest punct de vedere este complet diferită de cea a ţărilor
în care structurile sociale şi economice sînt relativ stabile. În aceste din urmă ţări există
probabil o tendinţă justificată ca asistentul social să trateze mai mult cazurile reziduale
în care sistemul social eşuează. Asistentul social apare aici ca avînd o funcţie mai mult
corectivă şi compensatorie. În situaţia noastră, procesele de reconstrucţie socială se
combină cu cele de dezorganizare socială şi cu vechile mentalităţi şi practici ale unei
culturi opresive, de tip manipulativ. De aceea, aici asistentului social îi revin sarcini
suplimentare: el trebuie să intervină activ în conştientizarea acestor procese, în
sprijinirea indivizilor şi a colectivităţii în încercarea de a face faţă schimbărilor şi

37
problemelor dificile, chiar de a iniţia schimbări într-o manieră pozitivă. Aceasta întrucît
în nevoie şi vulnerabilă este nu numai o minoritate împinsă la marginea societăţii, ci în
diferite grade şi sfere întreaga colectivitate.
Procesul de tranziţie la o economie de piaţă, cu profundele restructurări pe care
le implică, afectează mari grupuri profesionale şi chiar întregi comunităţi. Au apărut
fenomene noi explozive. Şomajul reprezintă un adevărat şoc psihologic şi cultural
pentru oamenii obişnuiţi în trecut să aibă un loc de muncă găsit cu uşurinţă şi menţinut
cu o şi mai mare uşurinţă. Schimbarea atitudinii faţă de muncă, orientarea activă către
menţinerea sau căutarea unui loc de muncă, reconversia profesională reprezintă un
obiectiv pe care asistentul social îl poate realiza prin consiliere, sprijinind adaptarea
unor indivizi şi grupuri la schimbări economice structurale. Mai mult, trebuie cultivată
iniţiativa fiecăruia de a-şi defini o activitate utilă care să-i ofere şi resursele necesare
existenţei sale demne. Se asistă la o creştere masivă a delincventei juvenile, un nou
fenomen - „copiii străzii"; mari mase de oameni împinse rapid în sărăcie şi nevoi
actuale.
Toate acestea nu mai reprezintă dificultăţi marginale ale unor persoane
vulnerabile, ci mai degrabă probleme cruciale ale colectivităţii însăşi. Nu numai unii
indivizi sînt în nevoie, ci însăşi colectivitatea. În acest context, asistentul social este
mult mai mult decît un reprezentant al colectivităţii care asistă persoane izolate, în
nevoie, el reprezintă totodată colectivitatea care vrea să se asiste şi să se sprijine pe ea
însăşi. Aici terapia individuală trebuie suplimentată cu terapia de grup şi la nivel de
colectivitate. De asemenea, terapia trebuie, însă, să aibă în vedere nu numai acţiunea
asupra efectelor patologilor sociale şi umane ci să vizeze şi cauzele care le-au generat.
Eliminarea cauzelor trebuie să cîştige în importanţă în raport cu minimizarea efectelor.
Asistentul social nu apare ca un simplu consilier sau terapist pentru cei în dificultate, ci
şi ca un actualizator al unor posibile schimbări alternative pe care colectivitatea şi
indivizii pot să le aleagă ei înşişi. Realitatea socială este caracterizată printr-o explozie
a problemelor sociale, culturale, morale, dar şi printr-o cronică frustrare generată de
incapacitatea moştenită din trecut de a face faţă acestora.
Asistenţa socială ca mod operativ de punere în aplicare a programelor de protecţie
socială, prin serviciile şi activităţile ei specializate ajută persoane şi grupuri în nevoie
nu numai să facă faţă momentelor dificile, de criză, situaţiilor anormale de viaţă care
pot să apară pentru o anumită perioadă de timp, dar ea susţine, prin mobilizarea
resurselor instituţiilor de stat, voluntare şi a eforturilor comunităţii, prin crearea unor

38
condiţii socio-culturale favorabile, refacerea capacităţilor proprii de integrare
socioculturală normală a categoriilor defavorizate. Se elimină astfel treptat situaţia lor
de dificultate. De aceea, asistentul social trebuie să aibă în vedere permanenta
interacţiune dintre cei doi factori: individul şi mediul lui de viaţă socio-economic,
politic, curtural, familial, moral etc., posedînd cunoştinţe atît despre dezvoltarea lui
umană, despre personalitatea lui cît şi despre contextul socio-curtural şi moral în care el
trăieşte. Din acest punct de vedere, asistentul social are nevoie de o combinaţie de
cunoştinţe specializate de psihologie socială, sociologie, pedagogie, medicină,
economie, psihopatologie, antropologie etc., care reprezintă un fundal teoretic general
indispensabil metodelor şi tehnicilor specializate pentru ajutor, intervenţie şi terapie în
situaţiile concrete de criză.
Asistenţa socială este o profesie pronunţat aplicativă. Ea foloseşte mijloace
complexe de socio şi psihoterapie. Asistenţa socială presupune, în acelaşi timp,
cunoştinţe teoretice din domeniul ştiinţelor socio-umane (psihologie, psihologie socială,
psihopatologie, pedagogie, sociologie, antropologie, medicină internă şi socială,
economie, drept etc.), pe de o parte, deprinderi, abilităţi practice (îndemnuri de a
comunica şi lucra cu persoane şi grupuri în dificultate), pe de altă parte, şi nu în ultimul
rînd, un set de valori, principii, norme, reguli morale (cod deontologic al profesiei care
asigură respectarea drepturilor omului, fără deosebire de rasă, sex, culoare, vîrstă,
limbă, religie etc.). În acest cadru se utilizează frecvent în ultimul timp, termenul de
„acţiune afirmativă" care se referă la un complex de măsuri, de activităţi organizate la
nivelul organizaţiilor, instituţiilor sau colectivităţii de natură a elimina discrepanţele,
inegalităţile în relaţiile dintre grupurile minoritare, dezavantajate şi populaţia
majoritară, de a creşte oportunităţile lor educaţionale, profesionale, de promovare, în
scopul integrării lor normale în comunitate. Uneori, cu semnificaţie apropiată, mai este
utilizat şi termenul de „discriminare pozitivă". De aceea, profesia de asistent social
implică o filosofie proprie centrată umanist. Asistentul social are o dublă
responsabilitate: faţă de cei în neyoie şi faţă de instituţia pe care o deserveşte
(Humphreys & Dinerman, 1984). ( Dicţionar de sociologie, Lazăr Vlăsceanu, Cătălin
Zamfir, Elena Zamfir)
Asistenţa socială oferă celor în nevoie posibilităţi de cunoaştere şi de acces la
servicii specializate de protecţie socială, îi orientează către înţelegerea şi utilizarea
cadrului legislativ de protecţie socială, mobilizează comunitatea, persoanele şi grupurile

39
în dificultate de a influenţa activ politicile sociale. Ea furnizează celor în nevoie ajutor
financiar, material, moral, psihoterapie, consiliere.
În cadrul programelor de asistenţa socială se înscriu şi acele activităţi de prevenire a
unor situaţii de viaţă dezechilibrante, stresante economic, cultural,psihologic sau moral
pentru indivizi sau grupuri, activităţi care pot fi adesea mai puţin costisitoare decît
terapia propriu-zisă.
Avînd în vedere situaţii din cele mai complexe şi diferite din domeniul a.s.
centrate pe protecţia copiilor abandonaţi, neglijaţi, abuzaţi, cu dizabilităţi fizice sau
psihice, vagabonzi, a săracilor, a bătrînilor cu pensii mici, bolnavi, fără ajutor din
familie, a şomerilor pe termen lung, a cuplurilor dezorganizate etc., a.s. şi-a dezvoltat
încă de la începutul acestui secol un ansamblu de metode şi tehnici proprii:
1. de identificare a cazurilor, a problemelor de rezolvat prin diagnostic diferenţiat;
2. de evaluare a posibilităţilor de intervenţie rapidă prin căutarea unor soluţii
specifice şi alegerea unor metode adecvate pentru cazurile particulare;
3. de promovare a unor strategii de prevenire (prevenţie) a situaţiilor
defavorizante, cu risc crescut pentru grupuri şi indivizi;
4. de asigurare a unor condiţii speciale pentru respectarea cu stricteţe a
standardelor etice specifice profesiei de asistent social.
Prin ansamblul său de metode, tehnici de intervenţie, strategii de acţiune, programe
şi măsuri specializate, Asistenţa socială oferă un sprijin direct, eficient pentru acele
persoane şi grupuri care nu pot dispune conform cadrului legislativ de venituri, de
resurse economice şi bunuri suficiente, de îngrijire medicală, de pensie socială, de
suport fizic sau moral etc., ori acestea nu sînt corespunzătoare în raport cu necesităţile
lor de bază. Sprijinul dat persoanelor în nevoie prin sistemul de asistenţa socială, nu
este stabilit prin lege, ci prin analiza de caz la caz a situaţiilor de viaţă pe baza
anchetelor sociale efectuate de profesionişti.
Prin dispozitivele sale de protecţie socială, asistenţa socială ea “ devine
instrumentul acţiunii sociale”(Autès, 1999, p.34, Les paradox du travail social, Paris:
Dunod). După acelaşi autor asistenţa socială se găseşte la confluenţa acţiunii sociale şi
a protecţiei sociale, scopul ei find de a produce coeziune prin atribuirea unui rol social
şi ducând la emanciparea grupurilor şi a indivizilor.

40
Competenţa în asistenţa socială
In orice domeniu profesional, competenţa presupune capacitatea de
îmbinare a cunoştinţelor teoretice, practice şi valoric-motivaţionale solicitate pe
parcursul exercitării profesiei respective.
A fi competent profesional înseamnă a putea raspunde în mod adecvat
scopurilor pe care exercitarea unei anumite profesii le presupune. Pentru a defini
competenţa profesională este necesară identificarea şi cunoaşterea standardelor
pentru practica profesională. Luând în considerare definiţia asistenţei sociale
putem spune că, competenţa profesională a asistentului social se reflectă în
capacitatea acestuia de a rezolva problemele clienţilor - persoană ividuală,
familie, grup, comunitate.
Din punct de vedere istoric, competenţa profesională în asistenţa socială
a fost scrisă de Mary Richmond (1922), cea care a avut o contribuţie
importantă la dezvoltarea asistenţei sociale ca profesie. Mary Richmond (1922)
şi Bertha Reynolds (1934) au subliniat responsabilitatea managerului de caz în
schimbarea mediului social astfel încât să faciliteze dezvoltarea clienţilor.
Lucille Austin (1948) accentua rolul experienţelor de viaţă pozitive în
dezvoltarea personală şi funcţionarea competentă a asistentului social. În mod
similar, unul dintre adepţii perspectivei psihosociale în munca cu cazul, Gordon
Hamilton (1951) identifică acţiunea asupra mediului ca find un mijloc important
în modificarea experienţei de viaţă a clientului. Smalley (1967), unul dintre
reprezentanţii abordării funcţionaliste în asistenţa socială, menţionează
importanţa folosirii experienţelor personale pozitive în generarea
schimbării situaţiei problematice pentru care se construieşte relaţia client-
asistent social.
Modelul care a dominat definirea cât mai completă a competenţei
asistenţilor sociali a fost modelul ecologic (s-a impus in asistenţa socială spre
sfârşitul anilor 70, începutul anilor 80). Sintetic, din perpectivă ecologică,
competenţa presupune utilizarea creativă a multiplelor modele teoretice privind
practica asistenţei sociale, astfel încât asistentul social să formuleze planul
de intervenţie eel mai adecvat, pliat pe nevoile clientului în, circumstanţele
situatiei problematice (Malluccio, A.N, 2000;52-62).

41
Formarea competenţei în asistenţa socială. Potrivit deontologiei profesiei
de asistent social, competenţa profesională este o cerinţă etică faţă de
asistentul social (Hepworth şi altii, 2006;15). Clienţi au dreptul să aştepte şi să
primească servicii competente din partea-asistenţilor sociali. Înainte de a se
implica în problemele clienţilor, asistentul social trebuie să se concentreze
asupra a două aspecte: competenţa sa în calitate de profesionist şi
responsabilitatea faţă de client.
În timpul formării sale, asistentul social trebuie să dobândească
cunoştinţe teoretice despre procesul de ajutor - cunoaşterea diferitelor
modele teoretice, conştientizarea diversităţii umane, a problemelor şi a
cauzalităţii acestora, a valorilor profesionale, etc., dar trebuie să cunoască şi
limitele practicii profesionale şi legislaţia care guvemează practica.
Competenţa profesională înseamnă mai mult decât dobandirea de
cunoştinţe teoretice despre parctica asistenţei sociale. Asistentul social
competent trebuie să fie capabil să transpună în practică definiţiile, teoriile,
interpretările, metodele de intervenţie studiate. Acest demers se realizează sub
forma deprinderilor acţionale. (Roth, M., Rebeleanu, A., Asistenţa socială. Cadru
conceptual şi aplicaţii practice, 2007, 69).
Relaţia dintre planul teoretic şi cel acţional nu este una unilaterală astfel
asistentul social trebuie să raporteze întotdeauna practica la demersul theoretic ce o
fundamentează. Epistemologia asistenţei sociale nu este una statică altfel spus
competenţa profesională trebuie văzută într-un mod dinamic, teoriilor de bază ( teoria
comportamentală, psihanalitică, centrată pe client) adăugâdu-li-se mereu perspective
noi(perspectiva feministă, abordarea centrată pe drepturi).
Competenţa profesională în asistenţa socială are o componentă motivaţională
puternică ce derivă tocmai din scopul asistenţei sociale, acela de a promova o
interacţiune benefică între individ şi societate în vederea creşterii calităţii vieţii sociale.
Cunoaşterea valorilor specifice asistenţei sociale nu determină automat competenţa
profesională- transpunerea lor în practică determinată de statutul etic al asistentului social şi
de principiile practicii de asistenţă socială –este componenta definitorie a relaţiei de ajutor.
Dintre principiile etice care circumscriu comportamentul competent profesional al
asistentului social enumerăm: principiul individualizării, respectării autodetrminării,
nediscriminării, confidenţialităţii, accesului la resurse, al responsabilităţii practicianului, al

42
obiectivităţii în munca cu clienţii. Cunoaşterea şi respectarea valorilor şi principiilor
asistenţei sociale sunt esenţiale în munca cu clienţii dar nu suficiente pentru o practică din
punct de vedere al multiculturalităţii (Miley, KK, O Melia, M., DuBois, B, 2006:92
Practica asistenţei sociale). Altfel spus, în condiţiile diversităţii culturale se
impune o practică asistenţială multiculturală competentă (ibidem, 2006:93).
Din punct de vedere al competenţei multiculturale, Lee şi Greene(1999)fac
distincţia între competenţă culturală, sensibilitate culturală şi practica
asistenţială culturală (Lee şi Greene, 1999,citaţi în Miley, K.K, O Melia, M.,
DuBois, B, 2006:93).
După autorii menţionaţi, competenţa culturală vizează dobândirea de către
asistenţii sociali a cunoştinţelor privind dezvoltarea unui anumit grup cultural într-un
context social dat, iar sensibilitatea culturală vizează setul de valori al grupului
cultural respectiv. Asistentul social trebuie să-şi formeze ca deprindere
„receptivitatea culturală" (ibidem, 2006:93), iar abordarea competentă este
,înrădăcinată în cunoştinţele, valorile şi deprinderile asistenţei sociale generale"
şi se dobandeşte „prin ani de experienţă în interacţiunea cu persoane diferite din
punct de vedere cultural" (Miley, K.K, 0 Melia, M., DuBois, B, 2006:94). Se
asigură prin dobândirea acestui tip de competenţă garantarea unicităţii, demnităţii
şi a nediscriminarii în oferirea de servicii sociale clienţilor, indiferent de gen,
religie, rasă, etnie, etc.

Capacităţi şi competenţe necesare în practica asistenţei sociale. (Roth, M.,


Rebeleanu, A., Asistenţa socială. Cadru conceptual şi aplicaţii practice, 2007, 70).
 capacitatea de a analiza şi clarificare a conceptelor,
 aplicarea cunoştinţelor teoretice în practică,
 abilitatea de a utiliza rezultatele cercetării în practică,
 capacitatea de a lua decizii, de a negocia modalităţile cele mai adecvate de
rezolvare a problemei cu clientul,
 capacitatea de a estima nevoile, cauzele situaţiei problemetice, riscurile, dar şi
resusele existente,
 capacitatea de a utiliza adecvat resursele, de a accepta limitele proprii, dar şi
cele care ţin de personalitatea clientului,

43
 capacitatea acestuia de a se raporta la probleme, limite ale reţelei sociale, ale
instituţiei de asistenţă socială,
 capacitatea de a genera planuri de intervenţie individualizate, de a planifica
corespunzător acţiunile destinate rezolvării situaţiei problematice,
disponibilitatea spre perfecţionare continuă,
 abilităţi de comunicare, în oral şi în scris,
 reflectarea asupra propriei identităţi profesionale în raport cu a celorlalte
profesii
 stăpânirea la cel mai înalt nivel a metodelor şi tehnicilor de intervenţie socială
specifice instituţiei angajatoare, domeniului în care asistentul social îşi exercită
profesia, specifice clienţilor şi situaţiilor problematice care pot să survină şi
cunoasterea cadrului legislativ în care specialistul işi exercită profesia.

Rolurile asistentului social


Asistentul social se ocupă în principal cu recuperarea şi (re)integrarea psiho-socială şi
profesională a persoanelor cu probleme speciale:deficienţe psihice şi /sau
fizice,comportament antisocial(delicvenţă), probleme sociale diverse. Desfașoară o
activitate complexă şi variată:
 analizează influenţa factorilor sociali asupra stării de sănătate mentală şi a
comportamentului uman,
 acordă consultaţii privind drepturile şi obligaţiile asistaţilor,
 colaborează cu instituţii sau organizaţii care au obiective similare,
 participă la elaborarea metodelor şi tehnicilor de lucru,
 propun măsuri de ajutorare sau recuperare.
Munca unui lucrator social este aceea de a ajuta oamenii în rezolvarea problemelor
legate de situaţia lor socială sau de viaţa personală. Exercitarea profesiei de asistent
social este avizată de Colegiul Asistenţilor Sociali din România şi autorizată de
Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale. Asistentul social îndeplineşte o misiune socială
care are la bază valorile şi principiile fundamentale ale profesiei: justiţia socială,
demnitatea şi unicitatea persoanei, integritatea persoanei, autodeterminarea,
confidenţialitatea, importanţa relaţiilor interumane, furnizarea serviciilor cu competenţă
şi în beneficial clienţilor.

44
Exercitarea liberă a profesiei şi independenţa profesională conferă asistentului
social dreptul de a acţiona şi a lua decizii în beneficiul clienţilor săi şi deplina
răspundere a acestora. Profesia de asistent social poate fi exercitată de către persoana
care indeplineşte următoarele condiţii:
 este cetăţea român, cu domiciliul în România ;
 este licenţiat sau absolvent al unei instituţii de învăţământ de specialitate,
acreditată de stat în condiţiile legii;
 deţine avizul Colegiului Asistenţilor Sociali din România pentru exercitarea
liberă a profesiei de asistent social;
 nu se găseşte în vreunul din cazurile de incompatibilitate sau nedemnitate
prevazute de statut.
Exercitarea profesiei de asistent social este incompatibilă cu:
 persoana care nu are capacitate deplină de exerciţiu;
 promovarea sau apartenenţa la o grupare scoasă în afara legii;
 folosesirea cu buna ştiinţă a cunoştinţelor profesionale în defavoarea clientului ;
 desfăşurarea de activităţi de natură a aduce atingere demnităţii profesionale de
asistent social sau bunelor moravuri.
Este nedemn de a exercita profesia de asistent social:
 asistentul social care a fost condamnat definitiv şi irevocabil, chiar dacă a
fost reabilitat, pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii în
împrejurari legate de exercitarea profesiei de asistent social;
 asistentul social căruia i s-a aplicat pedeapsa interdicţiei de a exercita
profesia, indiferent de durată, prin hotărâre judecătorească sau disciplinară.

Asistentul social în munca sa îndeplineşte un şir de roluri, printre care putem


evidenţia următoarele:
 Iniţiator - oferă atenţie problemei apărute sau problemei potenţiale. Acest
rol urmăreşte în esenţă anticiparea apariţiei problemei. asistentul social ajută
indivizii şi grupurile să-şi determine nevoile, să-şi clarifice şi identifice
problemele, să-şi selecteze şi să aplice o strategie de lucru, să-şi dezvolte
capacităţile pentru a se ocupa de problemele lor într-un mod eficient. Acest rol
este cel mai mult întâlnit în practica consilierii individuale, a grupurilor şi

45
familiei. Modelul este folosit, de asemenea, în practica comunitară, în special
atunci când obiectivul principal este acela de a ajuta oamenii pentru a se organiza.
 Consultant(consilier pentru persoane) este un rol activ ce are ca finalitate
rezolvarea problemelor acestuia şi/sau obţinerea unor schimbări în capacitatea
individului de a-şi rezolva problemele
 Avocat Este un rol activ şi direct, în care asistentul social se luptă,
pledează pentru drepturile, nevoile unui client sau ale unui grup.
Într-un astfel de rol, asistentul social promovează lidership pentru
colectarea de informaţii, argumentează nevoile şi drepturile clientului.
Obiectivul este să modifice sau să provoace schimbări ale politicilor sociale în
concordanţă cu nevoile sociale.
 Broker (agent de legătură) - acest rol asistentul social îl îndeplineşte prin
stabilirea legăturilor dintre indivizi sau grupuri sociale, care au nevoie de
ajutor, şi serviciile comunitare. De exemplu: unei femei care este deseori bătută
de soţ i se propune să se adreseze unui serviciu de violenţă domestică.
 Mediator - rolul implică intervenţia asistentului social în dispute dintre părţi,
pentru a le ajuta să ajungă la un consens. De exemplu: divorţuri, vecini în
conflict, proprietarul de bloc-casă cu chiriaşul etc.
 Negociator - adună împreună acele persoane care sunt în conflict şi încearcă să
le ajute să ajungă la un compromis. Uneori, la fel ca si mediatorul, negociatorul
găseşte o soluţie de mijloc ce asigură contrapărţilor existenţă în comun.
 Educator - rolul de educator implică oferirea de informaţii clientului. Pentru a fi
un educator bun, asistentul social trebuie să deţină cunoştinţele necesare. De
exemplu: să-l familiarizeze pe client cu obligaţiunile părinţilor, să fie competent
în educaţia sexuală, în căutarea locurilor de muncă pentru tineri.
 Coordonator -implică conjugarea a mai multor componente într-o manieră
organizată. De exemplu, în cazul unei familii cu multiple probleme, care
necesită atât servicii de sănătate, cât şi servicii de educaţie, asistentul social
joacă rolul de “case manager” pentru coordonarea acestor servicii; făce legătura
între sistemele şi subsistemele în care este implicat clientul
 Cercetător - în anumite momente, fiecare asistent social e un cercetător.
Investigaţiile în asistenţa socială includ analiza literaturii de specialitate,
evaluarea rezultatelor şi studierea nevoilor comunitare.

46
 Facilitator de grup - un lider pentru grupurile experimentale.
Grupul poate fi de educaţie, terapeutic, de autoajutorare etc.
 Planificator/ director de program rol ce presupune activităţi specifice de
scriere de proiecte şi de evaluare a lor în vederea dezvoltării şi susţinerii
resurselor , serviciilor şi programelor sociale
 Expert consultant – asigură asistenţa în cazul unor cercetări precum şi a altor
specialişti sau servicii în efortul de înţelegere şi rezolvare a problemelor sociale.
 Manager/administrator rol ce presupune scrierea de proiecte şi evaluarea lor
în vederea susţinerii resurselor, serviciilor şi programelor sociale.
 Supervizor de stagiu- supervizează personalul sau studenţii care I-au fost
distribuiţi spre îndrumare
 Membru al unei echipe de profesionişti- desfăşoară activităţi în cadrul unei
echipe, prestatori de servicii sociale dintr-o instituţie sau agenţie. Echipa poate
fi una interdisciplinară, deci asistentul social va colabora cu ceilalţi specialişti ai
serviciului asistenţi sociali, medici, psihologi, avocaţi etc
 Arbitru- examinează şi evaluează faptele şi ia decizii în unele situaţii
conflictuale
 Collectare de fonduri -popularizează serviciile sociale pentru a aduna fonduri
în vederea dezvoltării şi implementării de programe sau servicii
 Relaţii cu publicul -planifică şi desfăşoară acticităţi de relaţii cu publicul în
numele agenţiei, instituţiei, profesiei.

Rolurile asistentului social sunt complexe. Este necesar ca asistentul social să fie
conştient de faptul că toate activităţile lui cu clienţii trebuie să poarte pecetea unei
munci cu dăruire de sine.

Sarcinile asistenţei sociale


Putem determina un anumit număr de sarcini pe care trebuie
să le îndeplinească asistenţa socială. Natura acestor sarcini reprezintă poziţia deosebită şi
deseori dificilă pe care asistenţa socială trebuie să o decidă între îngrijirea individuală
şi controlul societăţii Asistenţa socială trebuie să reprezinte individul în faţa
societăţii. De exemplu, instanţa de judecată, înainte de a decide asupra sentinţei
legale, poate dori să cunoască câte ceva despre viaţa personală a unui tânăr infractor.

47
Asistenţa socială trebuie să reprezinte de asemenea şi societatea în faţa
individului. De exemplu, un asistent social poate şi trebuie “judece” o familie care
nu-şi îngrijeşte corespunzător copiii.
Deoarece activităţile de asistenţă socială trebuie să fie orientate în mai
multedirecţii - către individ şi către societate -rolurile ei generează totodată o
inerentă sursă de tensiune: contradicţia dintre îngrijire, vindecare şi control.
Sarcinile asistenţei sociale includ:
 Ajutorarea persoanelor aflate în nevoi să-şi dezvolte la un grad mai înalt
propriile capacităţi de a soluţiona problemele. De exemplu, a le învăţa să
conducă cu bugetul familial, a contribui la ameliorarea relaţiilor în cadrul
familiei.
 Realizarea unor noi interrelaţii între persoanele dezavantajate şi instituţiile de
asistenţă socială. De exemplu, a prezenta unei persoane în vârstă un azil la care
aceasta s-ar putea decide să meargă în cazul când este neajutorată şi nu are pe
nimeni în preajma sa.
 Acordarea de ajutor în obţinerea unor recompense ce se cuvin conform legii.
De exemplu, a ajuta o mamă necăsătorită să obţină de la departamentul de stat
respectiv suma de bani ce i se cuvine pentru întreţinerea copilului.
 Îmbunătăţirea relaţiilor, coordonarea activităţilor diferitelor instituţii de asistenţă
socială. De exemplu, a stabili relaţii de cooperare între două servicii de asistenţă
socială care “tratează” aceeaşi problemă.
 Acordarea de ajutor practic. De exemplu, un copil care cerşeşte în stradă
poate nimeri oricând în mâinile unui infractor, de aceea este necesar ca
acest copil, până a ajunge să fie protejat de familia sa (dacă o are), să fie luat
sub supraveghere de către anumite instituţii.
 A contribui la dezvoltarea şi modificarea politicii sociale, asistenţii sociali
activând concomitent în calitate de agenţi ai controlului social.
Deoarece asistenţa socială reprezintă fie clientul, fie statul, fie ONG-urile, ea va fi cu
clienţii (beneficiarii) în una din următoarele relaţii:
 de colaborare - atunci când se urmăreşte un scop unic;
 de negociere - atunci când trebuie să se ajungă la un anumit consens;
 de conflict - atunci când scopurile sunt diverse şi contrare.

48
Conform IFSW, Federaţia internaţională a asistenţilor sociali IASSW Asociaţia
intenaţională a Şcolilor de asistenţă socială, 2001, asistentul social are scopul de a servi
bunăstării individului de a dezvolta modalităţi ştiinţifice de a cunoaşte comportamentul
individual şi social de a dezvolta resurse, de a promova justiţia socială
AS sunt implicaţi în prevenirea, estimarea aplicarea evaluarea şi modificarea politicilor
sociale şi a serviciilor sociale adresate grupurilor şi comunităţilor. Ei intervin în diferite
domenii folosind diferite metode de cercetare , lucrând în diferite organizaţii şi furnizând
servicii pentru diferite categorii de populaţie atât la nivel micro, meso cât şi macro.
Pregătirea asistentului social are scopul de a promova dezvoltarea socială de a se
implica în autodezvoltarea, perfecţionarea continuă şi de a furniza informaţii, de a
forma practici în serviciile şi politicile sociale.
AS este practicată în 5 domenii, contexte diferite dar care reprezintă parte a unui întreg
Aceste contexete sunt geographic, politic, socio-economic, cultural şi spiritual
 geographic- spaţiul în care a.s. îşi desfăşoară activitatea determină
caracteristicile muncii sale(agenţie, regiune, stat)
 politic - sistemul politic propriu fiecărei ţări determină modalitatea de protecţie
socială(liberal, democratic, socialist, social democrat etc)
 socio-economic - un nivel adecvat de viaţă, muncă, sănătate, servicii, educaţie,
acces la servicii sociale reprezintă nevoi de bază pentru fiecare individ.
Coeziunea socială a unui grup sau naţiune depinde în sens larg de accesul egal
la resurse şi servicii
 cultural –practicile şi credinţele, aspiraţiile, cultura individului, familiei ,
grupului, comunităţii trebuie respectate fără a interveni în evoluţia diferitelor
practici şi credinţe
 spiritual este esenţial ca a.s. să respecte valorile, credinţele, idealurile grupului
în care lucrează respectându-şi în acelaşi timp şi propriile valori, credinţe A S
promovează schimbarea socială, rezolvarea problemelor apărute în cadrul
relaţiilor umane promovând în acelaşi timp stimularea capacităţii indiviţilor de
a-şi spori bunăstarea.
Utilizând teoriile behavioriste şi a sistemelor sociale a.s intervine în momentul în care
individul interacţionează cu mediul. Principiile dr. omului şi a justiţiei sociale sunt
fundamentale în AS . AS în variatele ei forme se adresează multiplelor şi complexelor
acţiuni interacţiuni între oameni şi mediul lor. Misiunea sa este de a stimula toate

49
persoanele să-şi dezvolte întregul potenţial , capacitate pentru a-şi îmbunătăţi viaţa şi a
preveni situaţiile disfuncţionale. Asistenţii sociali sunt axaţi pe schimare şi rezolvarea
de probleme ei sunt agenţi ai schimbării în societate în viaţa indivizilor, familiiilor şi
comunităţilor în care lucrează.

Rolul teoriei în practica asistenţei sociale


Cu cât asistenţii sociali încearcă să înţeleagă mai bine omul cu atât îşi dau
seama de complexitatea ariilor lor de interes. Asistenţii sociali nu pot acţiona fără a lua
în considerare consecinţele şi efectele acţiunilor lor care trebuie să fie predictibile.
Pentru a acţiona corect, efficient asistentul social trebuie să înţeleagă rolul lor în
procesul asistenţial. Teoriile sunt modalităţi de acţiune care ghidează comportamentul şi
intervenţia- funcţia cunoaşterii în asistenţa socială(Polanscky citat de Sporin 1975,
p102) este de a creşte capacitatea practicianului de a-şi controla conştient şi deliberat
“mediul de lucru”. De exemplu atunci când încearcă să organizeze activităţi de îngrijire
la domiciliu pentru un vârstnic asistentul social va lua în considerare mai multe
posibilităţi de acţiune: sprijinirea familiei pentru a se putea ocupa de persoana
vulnerabilă, responsabilizarea persoanei pentru ase putea îngriji, mobilizarea resurselor
instituţionale sau instituţionalizarea (Howe D., Introducere în teoria asistenţei sociale,
2001, p 15).
Asistenţa socială este prin excelenţă o profesie practică bazată atât pe
cunoaşterea şi experienţa comună cât şi pe intuiţia şi experienţa individuală. Th Kuhm
(1976 p.45) adduce în atenţie procesul dezvoltării cunoaşterii ştiinţifice şi spune că
acesta se realizează în contextul “competitivităţii modelelor teoretice”- o teorie este
înlocuită de alta dar nu se anulează valoarea teoriilor înlocuite.
Deşi iniţial, înainte de constituirea asistenţei sociale ca domeniu professional
autonom practicile asistenţiale existau ca activităţi commune de întrajutorare, cu timpul
a ajus să însemne un set de cunoştinţe şi teorii care definesc un camp distinct de
caţiune. Howe D.( 2001, p17)spunea că fiecare profesie este interesată de anumite tipuri
de fenomene şi uzează de anumite aparate teoretice care o ajută să se constituie în
ocupaţie de sine stătătoare.
În prezent asistenţii sociali utilizează o serie de paradigme, teorii şi metode în
munca lor cu clienţii. Conform lui Malcom Payne(1996, p.8) alături de teorii şi
concepte foarte importante sunt politicile sociale, organizarea instituţiilor şi serviciilor
sociale, organitarea grupurilor profesionale şi organizarea sistemului de educaţie în

50
asistenţa socială. Toate aceste definesc câmpul de acţiune în asistenţa socială. Sursele
de cunoştinţe ştiinţifice au fost derivate iniţial din sociologie şi psihologie şi au fost
adaptate la scopurile , obiectivele şi problematica specifică asistenţei sociale.
În urma experimentării diferitelor teorii din psihologie(psihanaliza,
behaviorismul), sociologie(teoria sistemelor, funcţionalismul, structuralismul, teoria
conflictului), antropologie, asistenţii sociali au putut identifica un set de concepte,
cunoştinţe ce vor duce la costruirea de tehnici şi practici proprii domeniului de ex:
abordarea centrată pe sarcină, abordarea centrată pe client etc. D. Howe(2001, p 20-24)
consideră că în procesul de dezvoltare a asistenţei sociale se pot identifica şapte etape:
investigarea, psihanaliza, şcoala de diagnoză şi funcţionalism, achiziţionarea ,
inventarierea, scopul comun şi unificarea, clasificarea teoriilor în asistenţa
socială.Asistenţa socială ca domeniu professional este un construct social constituind
un complex de contexte, structuri sociale, reţele sociale, indivizi, grupuri care
interacţionează reciproc. Ca activitate practică, asistenţa socială, este constituită din trei
elemente: asistentul social, clientul, contextual- prin urmare teoriile trebuie să reflecte
modul în care interacţionează aceste elemente.

Măsuri de asistenţă socială

Asistenţa socială este formată din două componente/ măsuri distincte: serviciile sociale
şi prestaţiile sociale.

Funcţionarea socială are la bază îndeplinirea responsabilităţilor faţă de societate


în general, faţă de cei din imediata apropiere sau faţă de propria persoană. Aceste
responsabilităţi includ satisfacerea nevoilor de bază ale individului şi ale membrilor de
familie .
Conceptul de problemă socială poate fi definit ca fiind o situaţie pe care mai
multe persoane dintr-o comunitate o percep ca fiind greu de rezolvat, dificilă, care
creează disconfort si care cere o soluţionare/ rezolvare imediată. Problemele sociale
generează nevoi sociale ce impun organizarea de servicii sociale în cadrul unei comunităţi

Măsurile/ componentele asistenţei sociale au rolul de a satisface nevoile


unei persoane atunci când aceasta nu se mai poate ajuta singură (din cauza unei boli
cronice, a resurselor financiare insuficiente, a unui handicap fizic sau psihic etc.),
astfel:

51
 Prestaţii sociale: forme de transfer prin care se realizează alocarea de bunuri şi
servicii către indivizi sau familie prin respectarea unui set de reguli şi de roluri
reciproce. Prestaţiile pot fi acordate în bani sau în natură. Din categoria
celor băneşti fac parte: pensiile, indemnizaţiile de şomaj, alocaţiile pentru
copii şi familie, ajutorul social ş.a. Prestaţiile în natură pot consta din bunuri
(“cornul şi laptele”, rechizite pentru şcolarii din familiile cu venituri mici
etc.).

 Servicii sociale: Activităţile asistenţilor sociali sau ale altor profesionişti


care ajută oamenii să prevină dependenţa, să consolideze relaţiile de
familie şi să restabilească funcţionarea socială a indivizilor, familiilor şi
comunităţilor (Parker, 1987, p. 154). Conform OG 86/2004, serviciile sociale:
 reprezintă: măsuri şi acţiuni care răspund nevoilor sociale individuale,
familiale sau de grup.
 urmăresc: prevenirea şi depăşirea situaţiilor de dificultate, de
vulnerabilitate sau dependenţă, în scopul menţinerii autonomiei, prevenirii
marginalizării şi excluziunii sociale, creşterii calităţii vieţii.
 Se bazează pe colaborarea cu serviciile medicale.
Serviciile sociale sunt acordate în primul rând în comunitate, adică beneficiarii sau
utilizatorii primesc asistenţă atunci când este necesar, dar rămân în familia lor şi
continuă să locuiască în casa lor. În cazuri speciale, considerate mai degrabă
excepţionale, persoanele aflate în dificultate sunt plasate în servicii de tip rezidenţial/
institutional (Moore, 1993). Servicii sociale nonrezidenţiale (oferite în afara instituţiilor):
centre de zi, servicii de îngrijiri la domiciliu, centre de reabilitare şi recuperare de zi,
centre de adapost, centre de consiliere.
Servicii sociale rezidenţiale/ în instituţii: cămine de îngrijire pentru vârstnici, cămine
-spital, cămine pentru persoane cu dizabilităţi (de asistenţă şi îngrijire permanentă) etc.
Politica de prevenire a instituţionalizării, adoptată în ultimii ani în România, se înscrie
în tendinţa europeană de a acorda prioritate alternativelor nonrezidenţiale şi îngrijirii
în comunitate.
Asistentul social se ocupă în principal cu recuperarea şi (re)integrarea psiho-socială şi
profesională a persoanelor cu probleme speciale: deficienţe psihice şi/sau fizice,
comportament antisocial(delicvenţă), probleme sociale diverse. Desfăşoară o activitate
complexă şi variată:

52
 analizează influenţa factorilor sociali asupra stării de sănătate mentală şi a
comportamentului uman,
 acordă consultaţii privind drepturile şi obligaţiile asistaţilor,
 colaborează cu instituţii sau organizaţii care au obiective similare,
 participă la elaborarea metodelor şi tehnicilor de lucru,
 propun măsuri de ajutorare sau recuperare.
Asistentul social îşi desfăşoară activitatea în instituţii publice, private, ONG-uri sau
poate să desfăşoare activităţi în cadrul liberei practici, în condiţii autorizate de lege.
Activităţile desfăşurate de către asistentul social pot fi:
 consiliere familială şi sprijin terapeutic în depăşirea unor situaţii de
criză;
 suport social şi psihologic;
 asistenţă şi protecţie a copilului din: centrele de plasament, asistenţă
maternală, adopţie, instituţii;
 sprijin pentru persoanele vârstnice;
 sprijin pentru persoanele afectate de violenţa domestică;
 prevenirea şi tratarea abuzului emoţional, fizic, sexual la copii, tineri şi
adulţi;
 prevenirea şi tratarea dependenţei de drog, alcool etc.;
 sprijin pentru copiii delincvenţi şi corectarea abaterilor de la normele
sociale de viaţă;
 sprijinirea tinerelor mame singure aflate în situaţii dificile;
 sprijinirea şi integrarea acelor persoane sau familii din instituţii sociale
ale căror vieţi sunt puse în pericol (adăposturi sociale);
 ajutor specializat pentru cei săraci, şomeri, tineri proveniţi din casele de
copii, copiii străzii, probaţiune etc.
La tipurile de activităţi menţionate mai sus se pot adauga şi altele în funcţie de nevoile
sociale care pot să apară.
Munca unui asistent social este aceea de a ajuta oamenii în rezolvarea
problemelor legate de situaţia lor socială sau de viaţa personală. Exercitarea profesiei
de asistent social este avizată de Colegiul Asistenţilor Sociali din România şi autorizată
de Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale.

53
Etica profesională se afla la baza activităţii de asistenţă socială. Codul etic reprezintă un set
de reguli care reflectă principii generale de conduită profesională. Comportamentul
asistentului social trebuie să fie consecvent şi responsabil, astfel încât să nu afecteze
imaginea profesiei. Codul etic cuprinde doua capitole:
A. Valorile şi norme etice fundamentale corespunzătoare activităţii asistentului
social;
B. Responsabilităţile asistentului social în desfăşurarea activităţii profesionale.
Codul etic se bazează pe valorile şi normele etice fundamentale ale asistenţei sociale
ca profesie. Codul etic reglementează relaţiile profesionale ale asistenţilor sociali şi se
referă la responsabilităţile acestora în relaţiile cu persoanele asistate, colegii, precum şi
alte categorii de profesionişti. Prevederile codului sunt asumate de către toţi asistenţii
sociali pe toata durata practicării profesiei.
Odată cu aderarea la Cod, asistenţii sociali vor participa la punerea lui în practica şi vor
lua masuri pentru a descuraja, preveni, semnala şi corecta eventualele comportamente care
se abat de la etica profesiei. Asistenţii sociali vor fi trataţi în mod egal şi vor apăra şi
sprijinii colegii care au fost acuzaţi pe nedrept de comportament lipsit de etica. Scopul
codului etic este:
 de a identifica valorile morale fundamentale care stau la baza misiunii
profesiei de asistent social;
 de a stabili un set de responsabilităţi ale asistentului social în desfăşurarea
activităţii profesionale;
 de a clarifica responsabilităţile şi acţiunile profesioniştilor care vor rezolva
posibile conflicte de natura etica.
Prin aderarea la codul etic, Colegiul Asistenţilor Sociali stabileşte reguli
disciplinare şi sancţiuni în concordanţă cu principiile identificate şi acceptate prin Codul
etic. Responsabilităţile asistentului social se adresează tuturor asistenţilor sociali şi
se aplica tuturor activităţilor profesionale de asistenţă socială. Aceste norme
se referă la responsabilităţile asistentului social ca profesionist şi la relaţiile lui cu
societatea, profesia, persoanele asistate, instituţia şi colegii.
Asistentul social îndeplineşte o misiune socială care are la bază valorile şi
principiile fundamentale ale profesiei:
 justiţia socială,
 demnitatea şi unicitatea persoanei,

54
 integritatea persoanei,
 autodeterminarea,
 confidenţialitatea,
 importanţa relaţiilor interumane,
 furnizarea serviciilor cu competenţă şi în beneficial clienţilor.
Exercitarea liberă a profesiei şi independenţa profesională conferă asistentului
social dreptul de a acţiona şi a lua decizii în beneficiul clienţilor săi şi deplina
raspundere a acestora.
Asistentul social are urmatoarele responsabilităţi sociale:
 să pledeze pentru îmbunătăţirea condiţiilor sociale în vederea satisfacerii
nevoilor umane de bază şi promovării justiţiei sociale;
 să acţioneze pentru a facilita accesul la servicii specifice şi posibilitatea de a
alege pentru persoanele vulnerabile, dezavantajate sau aflate în dificultate;
 să promoveze condiţiile care încurajează respectarea diversitătii sociale şi
culturale;
 să promoveze politicile şi practicile care încurajează conştientizarea şi
respectarea diversităţii umane;
 să faciliteze şi să informeze publicul în legatură cu participarea la viaţa
comunitară şi schimbările sociale care intervin;
 să asigure servicii profesionale în situaţii de urgenţă, în condiţiile legii şi ale
normelor privind exercitarea profesiei de asistent social;
 să recunoască importanţa fundamentala a relaţiilor interumane şi să le
promoveze în practica profesională, încurajând relţiile dintre persoane cu
scopul de a promova, reface, menţine şi/sau îmbunătăţi calitatea vieţii;
 să se asigure de respectarea drepturilor fundamentale ale omului şi de aplicarea
legislaţiei internaţionale la care România a aderat.
Asistentul social tratează toate cazurile date spre asistare, în funcţie de concluziile
evaluării riscului, nevoilor şi resurselor. Asistentul social va trata cu prioritate cazurile
minorilor aflaţi în dificultate, fiind activat în mod automat principiul interesului
superior al acestora, în condiţiile Convenţiei ONU cu privire la drepturile copilului, în
acest sens având obligaţia de a se autosesiza. Asistenţii sociali vor avea în vedere
întotdeauna că propriul lor comportament reprezintă un model pentru membrii
comunităţii, acţionând în consecinţă.

55
Valori şi Principii Etice
Acest set de principii etice reprezintă totalitatea exigenţelor de conduită morală
corespunzătoare activităţii asistentului social. Principiile au la bază valorile
fundamentale ale asistenţei sociale: furnizarea de servicii în beneficiul clienţilor, justiţia
socială, respectarea demnităţii şi unicităţii individului, a confideţialităţii şi integrităţii
persoanei, autodeterminării şi competenţei profesionale. Fiecare asistent social îşi va
însuşi aceste valori şi principii, ele urmând să se regăsească în comportamentul sau,
astfel încât să nu aducă prin acţiunile sale prejudicii imaginii profesiei.
1. Valoarea: Furnizarea de servicii în beneficiul clienţilor
Principiul etic: Scopul principal al activităţii asistentului social este acela de a asista
persoanele aflate în dificultate implicându-se în identificarea, înţelegerea, evaluarea
corectă şi soluţionarea problemelor sociale. În toate demersurile sale, asistentul social
acţionează cu prioritate în interesul clientului. În situaţia în care interesul clientului
reprezintă o ameninţare pentru comunitate/membrii comunităţii, asistentul social are
responsabilitatea de a îndruma clientul şi de a media în scopul armonizării intereselor
părţilor implicate.
2. Valoare: Justiţia socială
Principiul etic: Asistenţii sociali promovează principiile justiţiei sociale. Asistenţii
sociali se asigură de egalitatea şanselor privind accesul clienţilor la informaţii, servicii,
resurse şi participarea acestora la procesul de luare a deciziilor. Ei contestă şi combat
diferitele forme ale injustiţiei sociale precum: sărăcia, şomajul, discriminarea,
excluderea şi alte asemenea forme.
3. Valoare: Demnitatea şi unicitatea persoanei
Principiul etic: Asistenţii sociali respectă şi promovează demnitatea individului,
unicitatea şi valoarea fiecarei persoane. Asistentul social nu trebuie să practice, să
tolereze, să faciliteze sau să colaboreze la nici o formă de discriminare bazată pe rasă,
etnie, sex şi orientare sexuală, vârstă, convingeri politice sau religioase, statut marital,
deficienţă fizică sau psihică, situaţie materială şi/sau orice altă preferinţă, caracteristică,
condiţie sau statut.
4. Valoare: Autodeterminarea
Principiul etic: Asistentul social respectă şi promovează dreptul clienţilor la
autodeterminare. Asistentul social asistă clienţii în eforturile lor de a-şi identifica şi

56
clarifica scopurile, în vederea alegerii celei mai bune opţiuni. Asistenţii sociali pot
limita drepturile clienţilor la autodeterminare atunci când, în judecata profesională a
asistentului social, acţiunile prezente şi/sau viitoare ale clienţilor prezintă un risc pentru
ei înşişi şi/sau pentru ceilalţi.
5. Valoare: Relaţiile interumane
Principiul etic: Asistenţii sociali recunosc importanţa fundamentală a relaţiilor
interumane şi le promovează în practica profesională. Asistenţii sociali încurajează şi
întăresc relaţiile dintre persoane cu scopul de a promova, reface, menţine şi/sau
îmbunătăţi calitatea vieţii persoanelor, famililor, grupurilor, organizaţiilor şi
comunităţilor.
6. Valoare: Integritatea
Principiul etic: Asistenţii sociali acţionează cu onestitate şi responsabilitate în
concordanţă cu misiunea profesiei şi standardele profesionale.
7. Valoare: Competenţa
Principiul etic: Asistenţii sociali trebuie să îşi desfaşoare activitatea numai în aria de
competenţă profesională determinată de licenţa, expertiza şi exprienţa profesională.
Asistenţii sociali au obligaţia de a-şi îmbunătăţi permanent cunoştinţele şi deprinderile
profesionale şi de a le aplica în practica. Asistenţii sociali contribuie la îmbunătăţirea şi
dezvoltarea bazei de cunoştinţe a profesiei.

Standardele etice

1. Responsabilităţile etice ale asistentului social faţă de societate


1.1. Acţiune socială şi politica. Asistentul social pledează pentru condiţii de viaţă care
să conducă la satisfacerea nevoilor umane de bază şi promovează valorile sociale,
economice, politice şi culturale care sunt compatibile cu principiile justiţiei sociale.
Asistentul social trebuie să fie conştient de impactul vieţii politice asupra profesiei şi
practicii profesionale. Asistentul social pledează pentru schimbări care să contribuie la
îmbunătăţirea condiţiilor sociale în vederea satisfacerii nevoilor umane de baza şi
promovării justiţiei sociale. Asistentul social acţionează pentru a facilita accesul la
servicii specifice şi posibilitatea de a alege pentru persoanele vulnerabile, dezavantajate
sau aflate în dificultate. Asistentul social promovează condiţiile care încurajează
respectarea diversităţii sociale şi culturale atât în interiorul României, cât şi la nivel
global. Asistentul social promovează politicile şi practicile care încurajează
conştientizarea şi respectarea diversităţii umane. Asistentul social facilitează şi

57
informează publicul în legatură cu participarea la viaţa comunitară şi schimbările
sociale care intervin. Asistentul social trebuie să asigure servicii profesionale în situaţii
de urgenţă. Asistentul social acţionează pentru a preveni şi elimina dominarea,
exploatarea sau discriminarea unei persoane, grup, comunitate sau categorie socială pe
baza etniei, originii naţionale, sexului sau orientării sexuale, vârstei, stării civile,
convingerilor politice sau religioase, deficienţelor fizice/psihice sau altor asemenea
criterii. Asistentul social se asigură de respectarea drepturilor fundamentale ale omului
şi de aplicarea legislaţiei internaţionale la care România a aderat, conform Constituţiei
României.
2. Responsabilităţile etice ale asistentilor sociali faţă de profesie
2.1 Integritatea profesională şi promovarea profesiei. Asistentul social promovează şi
menţine standardele practicii profesionale. Asistentul social promovează şi dezvoltă
valorile şi etica profesiei, baza de cunoştinţe şi misiunea profesiei. Asistentul social
protejează şi promovează integritatea profesională atât prin studii, cercetare, analiză
şi critică constructivă, cât şi prin activităţi de predare, consultanţă, expuneri în
cadrul comunităţii şi participare activă în cadrul organizaţiilor profesionale.
Asistentul social acţionează pentru a preveni şi a elimina practicarea neautorizată şi
necalificată a profesiei de asistent social semnalând Colegiul Asistenţilor Sociali.
2.2 Evaluare şi cercetare. Asistentul social evaluează şi promovează politicile din
domeniu, implementarea programelor şi intervenţiile practice. Asistentul social care
se agajează în programe de cercetare respectă etica profesiei şi utilizează tehnici şi
metode profesionale. Asistentul social care se implică în programe de cercetare
trebuie să asigure anonimatul participanţilor şi confidenţialitea asupra datelor
obţinute.

3. Responsabilităţile etice ale asistentului social faţă de clienţi


3.1 Angajamentul faţă de clienţi.
Principala reponsabilitate a asistentului social este de a promova bunăstarea
clientului. Intresele clientului primează. Asistentul social activează în limitele
obligaţiilor legale şi ale responsabilităţilor sale în cadrul instituţiei angajatoare.
3.2 Respectarea principiului autodeterminării.
Asistentul social nu decide în numele clientului. Asistentul social îl ajută pe client
să-şi identifice şi să-şi dezvolte resursele în vederea alegerii celei mai bune opţiuni,
acordând totodată atenţia necesară intereselor celorlalte părţi implicate. Excepţiile sunt

58
prevazute de lege. Asistenţii sociali pot limita drepturile clienţilor la autodeterminare
atunci când, în judecata profesională a asistentului social acţiunile prezente şi/sau
viitoare ale clienţilor prezintă un risc pentru ei înşişi şi/sau pentru ceilalţi.
3.3 Contractul cu clientul .
Asistentul social va furniza servicii clienţilor numai în contextul unei relaţii
profesionale bazate, atunci când este cazul, pe un contract scris şi/sau pe
consimţământul clientului. În cazul în care clientul nu are capacitatea de a semna un
contract, asistentul social trebuie să protejeze interesele clientului urmărind să obţină
permisinea reprezentantului legal al acestuia (tutore, curator, etc.).
Asistentul social foloseşte un limbaj clar pentru a informa clienţii despre scopul,
riscurile şi limitele serviciilor, costurile legate de serviciul respectiv, alternativele
existente, dreptul clientului de a refuza sau de a rezilia contactul cât şi despre perioada
pentru care se încheie contractul respectiv. Asistentul social trebuie să ofere clienţilor
posibilitatea de a pune întrebări.
În situaţiile în care clienţii nu înţeleg sau au dificultăţi în a înţelege limbajul
primar folosit în practică, asistentul social trebuie să se asigure că acesta a înţeles.
Aceasta presupune asigurarea unei explicaţii verbale detaliate sau asigurarea unui
translator sau intepret.
Asistentul social are responsabilitatea de a furniza informaţii despre natura şi
necesitatea serviciilor şi de a informa clientul cu privire la dreptul său de a refuza
serviciul oferit (indiferent dacă serviciul a fost solicitat su nu de către client).
Asistentul social informează clienţii cu privire la limitele şi riscurile furnizării de
servicii prin intermediul computerelor, telefoanelor sau a altor mijloace de comunicare
şi solicită acordul scris al clienţilor pentru orice înregistare audio şi video, cât şi pentru
prezenţa unei a treia persoane ca observator.
3.4 Competenţa profesională.
Toate acţiunile asistentul social trebuie să se înscrie în limitele de competenţă ale
profesiei. Pregătirea profesională a asistentului social trebuie să fie un proces continuu
de perfecţionare. Colegiul Asistenţilor Sociali stabileşte procedura, limita de timp şi
modalitatea prin care asistenţii sociali îşi vor menţine şi îmbunătăţi performanţele
profesionale. Pentru a asigura o intervenţie competentă, asistentul social are dreptul şi
obligaţia de a asigura servicii şi de a folosi tehnici specializate de intervenţie, numai
după participarea la un program de instruire specializată. Stările personale (emoţionale

59
sau de altă natură) nu influenţează calitatea intervenţiei profesionale a asistentului
social.
3.5 Competenţa culturală şi diversitatea socială.
Asistentul social oferă servicii în concordanţă cu specificul cultural din care
provine clientul, adaptându-se diversităţii culturale prin cunoaşterea, înţelegerea,
acceptarea şi valorizarea modelelor culturale existente. Asistentul social trebuie să aibă
cunoştinţe de bază despre mediul cultural şi caracteristicile grupului/comunităţii din
care fac parte clienţii. Instruirea asistentului social îi permite acestuia înţelegerea
diversităţii sociale şi culturale privind etnia, religia, sexul şi orientarea sexuală, vârsta,
statutul marital, convingerile politice şi religioase, dizabilităţile mentale sau fizice.
3.6 Conflicte de interes.
Asistentul social evită conflictele de interese în exercitarea profesiei şi promovează
o abordare imparţială a situaţiilor profesionale. Asistentul social informează clientul
despre posibilele conflicte de interese şi intervine, după caz, în prevenirea sau
rezolvarea acestora. În anumite cazuri, protejarea clientului poate conduce la încheierea
relaţiei profesionale şi orientarea clientului către un alt coleg sau un alt serviciu.
Asistentul social nu foloseşte relaţia profesională cu clientul pentru obţinerea de
avantaje sau alte beneficii în interes personal. Asistentul social care asigură servicii
pentru două sau mai multe persoane între care există o relaţie (de exemplu membrii
unei familii, cuplul) trebuie să clarifice care dintre indivizi sunt consideraţi clienţi,
natura obligaţiilor profesionale ale asistentului social şi ale părţilor implicate, încercând
să atenueze sau să prevină conflictele de interese posibile sau reale.
3.7 Confidenţialitatea şi viaţa privată.
Asistentul social trebuie să se bazeze pe principiile respectului apărării intimităţii,
confidenţialităţii şi utilizării responsabile a informaţiilor obţinute în actul exercitării
profesiei. Asistentul social nu solicită informaţii despre viaţa privată a clientului decât
în cazul în care acestea sunt relevante pentru intervenţie. Odată ce aceste informaţii au
fost obţinute, asistentul social păstrează confidenţialitatea asupra lor. În anumite situaţii,
asistentul social poate dezvălui informaţii confidenţiale, cu acordul clientului sau al
reprezentantului legal al acestuia. Asistenţii sociali pot dezvălui informaţii confidenţiale
fără acordul clienţilor în anumite situaţii de excepţie, cum ar fi: munca în echipa
pluridisciplinară, când acest lucru este prevăzut prin lege, când se pune în pericol viaţa
clientului şi/sau a altor persoane, când se transferă cazul către alt asistent social.
Asistentul social informează clientul în măsura posibilităţii despre încălcarea

60
confidenţialităţii şi despre posibilele consecinţe. Asistentul social discută cu clienţii şi
alte părţi implicate despre natura informaţiei confidenţiale şi circumstanţele în care
aceasta poate fi încălcată. Discuţia trebuie să se facă la începutul relaţiei profesionale şi
de câte ori este necesar pe parcursul acesteia. Atunci când asistentul social furnizează
servicii de consiliere familiilor, cuplurilor sau grupurilor, acesta trebuie să obţină un
consens privind dreptul fiecăruia la confidenţialitate şi obligaţia fiecăruia de a păstra
confidenţialitatea informaţiilor. Asistentul social informează familia, cuplul sau
membrii grupului cu care lucrează despre faptul că nu poate garanta păstrarea
confidenţialităţii de către toate persoanele implicate. Asistentul social trebuie să
păstreze confidenţialitatea atunci când prezintă un caz social în mass media. Asistentul
social păstrează confidenţialitatea în timpul procedurilor legale, în măsura permisă de
lege.
3.8 Accesul la dosare.
Accesul la dosarele clienţilor şi transferul acestora se realizează astfel încât să
se asigure protecţia informaţiilor confidenţiale. Accesul la dosarele clienţilor este
permis profesioniştilor care lucrează în echipa pluridisciplinară, supervizorilor
activităţii profesionale de asistenţă socială şi altor persoane autorizate în unele cazuri
prevăzute de lege. La cerere, clienţii au acces la informaţii din propriile dosare, în
măsura în care acestea servesc intereselor clienţilor şi nu prejudiciază alte persoane. La
încheierea serviciilor, asistentul social are responsabilitatea de a arhiva dosarele
clienţilor pentru a asigura accesul la informaţie în viitor şi protecţia informaţiilor
confidenţiale.
3.9 Contactul fizic.
Contactul fizic cu clientul este evitat de către asistentul social, dacă acest lucru
îl afectează din punct de vedere psihologic pe client. Asistentul social care se angajează
în contacte fizice cu clienţii are responsabilitatea de a stabili limite adecvate
diferenţelor culturale. Asistentul social nu se angajează în relaţii sexuale cu clienţii sau
rudele acestuia, pe toată durata relaţiei profesionale. Asistentul social nu manifestă faţă
de clienţi comportamente verbale sau fizice de natură sexuală, cum ar fi avansurile
sexuale sau solicitările de favoruri sexuale.
3.10 Limbajul.
Asistentul social foloseste un limbaj adecvat şi respectuos faţă de client şi evită
folosirea termenilor care pot aduce prejudicii persoanelor, grupurilor sau comunităţilor.

61
3.11 Plata serviciilor.
Atunci când se stabilesc taxe pentru furnizarea anumitor servicii, asistentul social se
asigură că acestea sunt rezonabile şi în concordanţă cu serviciile furnizate. Asistentul
social nu acceptă bunuri sau servicii din partea clienţilor în schimbul serviciilor
furnizate.
3.12 Întreruperea şi încheierea relaţiei cu clientul.
Asistentul social asigură continuitatea serviciilor în cazul în care acestea sunt
întrerupte de factori cum ar fi: transfer, boală, indisponibilitate, etc. Asistentul social
încheie relaţia profesională cu clientul şi serviciile oferite acestuia atunci când acestea
nu mai răspund nevoilor şi intereselor clientului. Asistentul social se asigură că
încheierea relaţiei profesionale cu clientul şi a serviciului oferit este un proces planificat
asupra căruia clientul are toate informaţiile necesare.
4. Responsabilităţile etice ale asistenţilor sociali ca profesionişti
4.1. Supervizarea şi consultarea.
Pentru a exercita funcţii de supervizare sau consultanţă, asistenţii sociali trebuie
să deţină pregătirea, cunoştinţele, abilităţile, specializarea şi experienţa practica
solicitată de această poziţie. Asistentul social exercită funcţii de supervizare şi
consultanţă numai în aria de competenţă specifică profesiei. Asistentii sociali cu funcţii
de conducere asigură condiţiile necesare respectării prevederilor Codului Etic.
4.2. Educaţia, formarea şi evaluarea.
Asistenții sociali care îndeplinesc funcţii de supervizare trebuie să asigure un
program de pregătire şi dezvoltare profesională continuă a asistenţilor sociali din
subordine. Asistenţii sociali care au responsabilitatea de a evalua performanţele
asistenţilor sociali din subordine vor folosi criterii şi instrumente de evaluare
profesională clar definite. Asistentul social se implică activ în dezvoltarea continuă a
profesiei prin sprijin profesional acordat colegilor la începutul carierei şi prin
participarea la schimburi de experienţă şi cunoştinţe profesionale intra şi
interdisciplinare.
4.3. Angajamentul faţă de instituţia angajatore.
Asistentul social respectă politica, principiile şi regulamentele interne ale
instituţiei angajatoare. Asistentul social participă la îmbunătăţirea politicilor şi
procedurilor instituţiei angajatoare şi la sporirea eficienţei serviciilor oferite. Asistentul
social se asigură că instituţia angajatoare cunoaşte obligaţiile etice ale profesiei de
asistent social prevazute de Codul Etic şi implicaţiile practice ale acestor obligaţii.

62
Asistentul social se asigură că practicile, politicile şi procedurile instituţiei în cadrul
căreia îşi desfaşoară activitatea sunt compatibile cu prevederile Codului Etic. Asistentul
social acţionează astfel încât să prevină şi să elimine orice formă de discriminare în
activităţile, politicile şi practicile instituţiei angajatoare.
4.4. Conflictele de muncă.
Conflictele de munca ale asistenţilor sociali sunt rezolvate conform legislaţiei în
vigoare. Acţiunile asistenţilor sociali care sunt implicaţi în conflicte de muncă trebuie
să se ghideze după valorile, principiile şi standardele etice ale profesiei. În cazul unui
conflict la locul de muncă, trebuie acceptate diferenţele de opinie, iar acestea trebuie
puse în discuţie ţinând cont şi de interesele clienţilor.
4.5. Discriminarea.
Asistentul social nu practică, nu se implică, nu faciliteză şi nu colaborează la
nici o formă de discriminare bazată pe etnie, sex sau orientare sexuală, stare civilă,
convingeri politice şi/sau religioase, deficienţe fizice sau psihice sau pe alte asemenea
criterii.
4.6. Conduita privată.
Asistentul social va evita ca prin propriul comportament să aducă prejudicii
imaginii profesiei. Asistentul social va evita ca problemele personale să îi afecteze
judecata, performanţele profesionale sau intersele clienţilor. În cazul în care această
situaţie nu se poate evita, asistentul social trebuie să solicite imediat consultanţă şi
sprijin profesional, să reducă numărul de cazuri cu care lucrează, să îşi încheie
activitatea profesională sau să întreprindă orice altă acţiune pentru a proteja clienţii.
4.7. Reprezentare.
În situaţia în care reprezintă o instituţie, asistentul social trebuie să prezinte
clar şi cu acurateţe punctul oficial de vedere al instituţiei respective.
4.8. Onestitate.
Asistentul social îşi asumă responsabilitatea şi meritele numai pentru propria
activitate şi recunoaşte cu onestitate meritele şi contribuţia altor profesionişti.
5. Responsabilităţile etice ale asistentului social faţă de colegi
5.1. Respectul.
Asistentul social îşi tratează colegii cu respect şi evită aprecierile negative la
adresa lor în prezenţa clienţilor sau a altor profesionişti. Asistentul social acordă sprijin
şi asistenţă colegilor care trec prin perioade dificile. Dacă perioada respectivă se

63
prelungeşte şi are urmări în planul activităţii profesionale, asistentul social va apela la
procedurile din cadrul agenţiei sau la Colegiul Asistenţilor Sociali.
5.2. Confidenţialitatea.
Asistentul social respectă confidenţialitatea informaţiilor împartăşite de colegi
în cursul relaţiilor profesionale.
5.3. Colaborarea interdisciplinară şi consultarea.
Asistenţii sociali care sunt membri în echipe multidisciplinare participă la luarea
deciziilor care vizează bunăstarea clientului, utilizând valorile profesiei şi experienţa
profesională. Obligaţiile etice şi profesionale ale echipei multidisciplinare ca întreg şi a
membrilor echipei trebuie clar definite. Asistenţii sociali solicită şi oferă consultanţă şi
consiliere colegilor ori de câte ori este nevoie.
5.4. Disputele dintre colegi.
Disputele dintre colegi se rezolvă în interiorul echipei de către cei implicaţi şi
prin respectarea dreptului părţilor la opinie. În cazul prelungirii acestora se apelează la
un mediator sau la supervizor. Disputa dintre angajator şi un alt coleg nu este folosită
de asistentul social pentru a obţine o poziţie sau un avantaj personal. Disputele sau
conflictele dintre colegi sunt rezolvate fără implicarea clientului.
5.5. Orientarea către alte servicii.
Asistentul social orientează clienţii către alte servicii atunci când problematica
clientului depăşeşte competenţele sale profesionale, când nu a înregistrat progrese
semnificative şi atunci când clientul are nevoie de servicii suplimentare sau specializate
pe care el nu le poate oferi. Asistentul social care orientează clientul către alte servicii,
transmite către noua agenţie toate informaţiile necesare soluţionării cazului.
5.6. Relaţiile sexuale şi hărţuirea sexuală.
Asistenţii sociali care desfasoară activităţi de supervizare evită să întreţină
relaţii sexuale cu supervizaţii sau cu alte persoane asupra cărora îşi exercită o autoritate
profesională. Asistenţii sociali evită să se implice în relaţii sexuale cu colegii atunci
când există un posibil conflict de interese. Asistenţii sociali nu trebuie să manifeste faţă
de colegi comportamente verbale sau fizice susceptibile a fi interpretate drept hărţuire
sexuală.
5.7. Incompetenţa şi comportamentul lipsit de etică.
În situaţiile în care asistentul social observă incompetenţă sau comportamentul
lipsit de etica al unuia dintre colegi, îi acordă acestuia sprijin şi asistenţă. Dacă cel în
cauza nu îşi corectează comportamentul profesional, asistentul social va apela la

64
procedurile din cadrul agenţiei sau la Colegiul Asistenţilor Sociali. Asistentul social
acţionează pentru a descuraja, preveni şi corecta comportamentul lipsit de etică.
Asistentul social trebuie să apere şi să asiste colegii acuzaţi pe nedrept de
comportament lipsit de etică.

Sistemul de valori în practica asistenţei sociale

Noţiunile de cunoştinţe, abilităţi, deprinderi sunt determinate de teorie practică


şi valori. Astfel să ştii înseamnă să ai cunoştinţe despre…, deci o bază teoretică, să poţi
presupune să ai formate abilităţile necesare obţinute prin practica profesională
(experienţa dobândită) iar să vrei presupune să ai atitudini faţă de… , atitudini ce au la
bază un set de valori.
Valorile sunt acele lucruri pe care le considerăm importante. Ele include
scopuri, idealuri, comportamente iar sistemul de valori este reflectat în deciziile şi
comportamentul individual.
Etică(etimologic) provine din limba greacă – ethos(morav, obicei, caracter)
reprezintă o disciplină filosofică ce studiază problemele practice şi teoretice ale moralei
dar şi o concepţie sistematizată şi coerentă, fie personală, fie proprie unui current
filosofic, fie reprezentând comandamentele unei societăţi cu privire la normele de
desfăşurare a vieţii sociale(Dicţionar de Filosofie, 1978).
În filosofie etica studiază şi evaluează comportamentul uman în lumina
principiilor morale , care pot fi considerate standarde de comportament, pe care
oamenii şi le-au stabilit, sau obligaţii şi îndatoriri pe care una numit grup social le
impune memebrilor săi. Etica s-a dezvoltat pe măsură ce oamenii au reflectat asupra
intenţiilor şi consecinţelor actelor lor. Etica poate fi considerată ştiinţa îndatoririlor
umane, un set de reguli, îndatoriri deduse din această ştiinţă, un system particular de
principii şi reguli care se aplică unei sfere a acţiunilor umane(sfera politică, socială etc).
Etica defineşte modul în care indivizii, corpurile profesionale şi instituţiile aleg să
interacţioneze.
Morala(etimologic)provine din limba latină- mores(atitudine morală,
comportament acceptat tradiţional, obicei) reprezintă un ansamblu de norme de
reglementare a comportamentului fondat pe valorile de bine-rău, moral-imoral, cinste,
corectitudine, responsabilitate etc, larg răspândite în cadrul unei colectivităţi având un

65
grad mare de interiorizare şi impuse de propria conştiinţă(conştiinţă morală) cât şi de
presiunea atitudinilor celorlalţi(opinie publică). În sfera moralei sunt cuprinse conştiinţa
morală-convingeri, concepţii, valori, idealuri morale-norme sau principii morale, relaţii
morale.
Astfel dacă morala reprezintă convenţii sociale(credinţe şi practici) legate de
comportamentul uman correct/greşit care sunt atât de larg răspândite şi acceptate încât
reprezintă un consens constant în comunitate iar etica o reflectare , analiză sistematică
asupra moralităţii, un termen generic pentru diferitele modalităţi de înţelegere şi
examinare a vieţii morale, obiectivul acesteia din urmă (a eticii) este luarea de decizii,
alegerea unor alternative în problemele semnificative etic din practica asistenţei sociale,
o abordare practică şi structurată pentru a veni în sprijinul profesioniştilor din domeniul
asistenţei sociale în identificarea, analiza şi rezolvarea constructivă a dilemelor etice ce
pot să apară.
Moralitatea se referă la gradul în care normele morale sunt respectate de către
o persoană, un grup, o colectivitate.
Moravuri- concept general referindu-se la morală ca ansamblu de norme şi
valori recunoscute şi impuse de către societate , la moralitate- ca grad de respectare a
acestor norme în cadrul unei colectivităţi cât şi la o serie de practici, moduri de
comportare specifice respectivei comunităţi şi care sunt mai mult sau mai puţin
formulate explicit ca norme morale, adesea ele fiind chiar opuse normelor şi valorilor
formalşi general acceptate dar fiind larg practicate(Vlăsceanu L., Zamfir C., 1998,
Dicţionar de sociologie).
Deontologie (etimologic) provine din limba greacă deon, deontos- ceea ce se
cade, datorie, ceea ce ste necesar şi logos-ştiinţă, şi reprezintă un cod al moralei
profesionale, al principiilor şi normelor morale specifice pe care le implică exercitarea
unei profesii. Acesta poate fi scris sau transmis prin tradiţie, pe cale orală şi acceptat
tacit de către toţi practicienii unei profesii (Dicţionar de filosfie).
În sens restrâns deontologia reprezintă ansamblul regulilor după care se
ghidează o organizaţie, instituţie, profesie sau o parte a acesteia prin intermediul
organizaţiilor profesionale care devin instanţe de elaborare, aplicare şi supraveghere a
aplicării acestor reguli(Miroiu M., Berbea N., 2004, Introducere în etica profesională,
Ed. Trei,Bucureşti).
Codul deontologic reprezintă ansamblul obligaţiilor speciale care rezultă din
aderarea deliberată la o anumită profesie.

66
Codul etic(Roth M., 2003) reprezintă un set de reguli care reflectă principii
generale de conduită profesională.
Valoare poate fi definită drept ceva ce este valoros, dezirabil, prin sine
însuşi.Din punctual de vedere al asistenţei sociale valorile pot fi private ca păreri,
credinţe despre oameni şi despre cele mai potrivite căi de a-i trata pe oameni.
Aceste credinţe sunt reflectate în activitatea zilnică şi conduc activitatea
profesională.
Valorile folosite în asistenţa socială fac subiectul a trei instanţe:
 normele generale ale societăţii,
 funcţiile agenţiei,
 contactul cu clientul.
Sistemul de valori al profesiei de asistent social adduce în atenţia societăţii
ideile eticii sociale, ale solidarităţii, ajutorului, grijii fată de alţii, includerii şi acceptării
altora(Roth M., 2003). Una din valorile importante se referă tocmai la libertatea alegerii
individuale. Astfel se constituie valorile personale configurate în mod individual dar şi
nu independent de valorile grupului sau ale comunităţii din care individul face parte.
Valorile sunt implicate în orice decizie care presupune judecăţi etice. Pentru
situaţiile în care nu este evident ceea ce este bine şi ceea ce este rău, în situaţiile în care
nu există un mod clar de a rezolva un conflict între principiile morale, valorile ne
ghidează în alegerea unei soluţii optime. Asistentul social achiziţionează în timpul
formării sale o bază de cunoştinţe teoretice şi abilităţi practice necesare desfăşurării
activităţii profesionale, însă modul de a gândi şi a acţiona a asistentului social sunt
influenţate şi de propria experienţă de viaţă şi de calităţile sale umane. Cunoaşterea şi
respectarea valorilor şi principiilor asistenţei sociale sunt esenţiale în munca cu clienţii
dar ele trebuie completate de o practică asistenţială multiculturală competentă. Lee şi
Greene(Miley K.,K., O Melia M., Du Bois B.,2006, p.93, Practica asistenţei sociale )
fac distincţia între competenţa culturală, sensibilitatea culturală şi practica asistenţială
culturală. Astfel competenţa culturală vizează dobândirea cunoştinţelor privind
dezvoltarea unui anumit grup cultural într-un context social dat iar sensibilitatea
culturală vizează setul de valori al grupului cultural respective. Asistentul social trebuie
să-şi formeze ca deprindere receptivitatea socială iar abordarea trebuie să fie
determinată de cunoştinţele, valorile şi deprinderile asistenţei sociale generale şi se
dobândeşte prin interacţiunea cu personae diferite din punct de vedere cultural.

67
Dobândirea acestui tip de competenţă garantează respectarea principiilor unicităţii,
demnităţii şi a nondiscriminării în oferirea de servicii sociale clienţilor indifferent de
gen, religie, rasă etc.
Valorile asistenţei sociale se exprimă prin ideile referitoare la atitudinile faţă de
oameni, la nevoile şi scopurile sale şi la modalităţile de a obţine resursele necesare
vieţii. Valorile fundamentale ale asistenţei sociale combină valori fundamentale ale
tradiţiei religioase iudeo-creştine cu cele ale umanismului şi ale liberalismului.
Sistemul propriu de valori , modalităţile în care acestea au fost interiorizate
precum şi modul în care acestea interacţionează ca valorile celorlalţi determină apariţia
următoarelor situaţii:
Valorile asistentului social/ valorile clientului (ceea ce este important pentru
asistentul social nu este obligatoriu important şi pentru client)
Valorile asistentului social ca model. De cele mai multe ori asistentul social
reprezintă un model pentru client situându-se pe o poziţie de putere în ceea ce priveşte
impactul asupra perrsoanei asistate de aceea este foarte important ca asistentul social
să-şi înţeleagă sistemul propriu de valori şi modul în care acesta îl influenţează în
luarea deciziilor.
Valorile asistentului social/valorile instituţiei/valorile societăţii/valorile
profesionale. Sistemul personal de valori poate intra în conflict direct cu valorile
instituţiei în care îşi desfăşoară activitatea, cu normele societăţii sau cu codul etic
professional. Valorile individuale diferă adesea de alegerile individuale ale clienţilor fie
ei indivizi sau grupuri( avort, pedeapsa cu moartea, homosexualitatea etc )şi pot ridica
probleme în alegerea modalităţi de rezolvare a problemele sociale.
Alegerea unei cariere profesionale ca cea în asistenţa socială cere o profundă
explorare a valorilor individuale şi compararea lor cu valorile profesiei (Hoffman şi Salle,
1994 în Roth-Szamonskozi, 2003). Valorile individuale diferă adesea de problemele
concrete ale vieţii sociale ca, de exemplu, sinuciderea, avortul, pedeapsa cu moartea,
homosexualitatea şi altele. Majoritatea practicienilor din domeniul asistenţei sociale
subscrie la următoarele valori fundamentale, cu importanţă cardinală pentru
profesie (Codul deontologic, Asociaţia Naţională Americană a Asistenţilor Sociali,
1996.) (Roth-Szamoskozi, 2003):

1. Afirmarea individualităţii proprii. Oamenii au dreptul la libertate, la alegerea


propriilor lor valori şi modalităţi de viaţă, atâta timp cât acestea nu afectează libertatea

68
altora.
2. Lupta împotriva tiparelor şi a clişeelor în a-i percepe pe ceilalţi. Lupta
împotriva prejudecăţilor.
3. Dreptul persoanelor de a avea acces la resursele necesare. Oamenii au
dreptul la resursele necesare susţinerii vieţii şi dezvoltării lor şi la posibilităţi de a-şi
realiza şi de a-şi exprima potenţialul.
4. Respectul demnităţii şi încrederea în valoarea fiinţei umane. Fiecare persoană
este o valoare în sine şi este unică. Procesul de asistenţă socială va trebui să
conducă la valorizarea personalităţii umane, la creşterea demnităţii ei şi la creşterea
demnităţii fiecărei persoane asistate.
5. Încrederea în capacitatea de autodeterminare şi în capacitatea de
rezolvare a problemelor persoanelor asistate. Încrederea în capacitatea de învăţare şi
dezvoltare a acestora.
6. Păstrarea confidenţialităţii informaţiilor primite de la persoanele asistate şi în
legătură cu aceştia.
Problema confidenţialităţii este una dintre cele mai importante în asistenţă
socială. Confidenţialitatea este esenţială pentru asigurarea unui climat de încredere,
dar şi pentru respectarea drepturilor persoanei asistate. Regula generală este că nici o
informaţie nu poate fi împărtăşită fără acordul persoanei asistate. Dar, se poate
face o diferenţiere între confidenţialitate absolută - caz în care nici o informaţie nu
poate fi împărtăşită altora, indiferent de circumstanţe- şi confidenţialitate relativă - caz
în care se specifică situaţiile în care este responsabilitatea noastră etică şi profesională
de a transmite altora informaţiile obţinute. Anumite situaţii pot garanta confidenţialitate
absolută. În afară de nevoile persoanei asistate, rolul nostru este dictat şi de regulile
instituţiei în care lucrăm, ca şi de prevederile legale. Responsabilităţile pentru realizarea
valorilor menţionate revin în comun indivizilor şi comunităţilor. Societatea va trebui să
creeze condiţiile unei participări democratice a cetăţenilor la viaţa socială iar aceştia au
responsabilitatea de a fi actori activi în viaţa socială.

Am putea spune că în practică nu există un set universal acceptat de valori, dar putem
identifica un nucleu de bază (Rădulescu, 2004):
1. respectul faţă de autodeterminare;
2. promovarea bunăstării individuale şi colective;
3. egalitatea de şanse;

69
4. justiţia socială.
1. Respectul faţă de persoana asistată nu este inclus aici ca o valoare specifică
deoarece mulţi autori îl consideră o precondiţie a celorlalte valori menţionate
Autodeterminarea are în practică un dublu sens:
 un sens negativ înţeles ca libertate şi suport acordat unei persoane pentru a face
propriile alegeri;
 un sens pozitiv înţeles ca asigurarea condiţiilor care să faciliteze înţelegerea
deciziilor luate şi dezvoltarea personală.
Autodeterminarea este întâlnită în practica asistenţei sociale ca:
 încurajarea persoanei asistate pentru a participa la definirea problemei,
stabilirea priorităţilor şi alternativelor de intervenţie, precum şi pentru a decide
utilizarea resurselor personale;
 suportul oferit persoanei asistate pentru dezvoltarea abilităţilor şi a încrederii în
sine.
Asistentul social sprijină persoanele asistate în eforturile lor de a-şi identifica şi
clarifica scopurile, în vederea alegerii celei mai bune opţiuni. Asistenţii sociali pot
limita drepturile persoanelor asistate la autodeterminare atunci când, în judecata
profesională a asistentului social, acţiunile prezente şi/sau viitoare ale persoanelor
asistate prezintă un risc pentru ei înşişi şi/sau pentru ceilalţi.
Codul Deontologic al profesiei de asistent social din România obligă asistentul
social să nu decidă în numele beneficiarului ci să-şi dezvolte resursele în vederea
alegerii celei mai bune opţiuni şi limitarea drepturilor beneficiarilor la autodeterminare
este posibilă atunci când asistentul social consideră că acţiunile prezente şi/sau viitoare
ale beneficiarilor prezintă risc pentru ei înşişi sau pentru ceilalţi.
Codul etic al NASW susţine dreptul clienţilor de a lua decizii în ceea ce îi priveşte-
autodeterminarea reprezintă libertatea alegerii, dar această libertate depinde de existenţa
unor opţiuni şi resurse. Resursele reduse limitează opţiunile posibile şi potenţialul de
autodeterminare a clientului.
Asistenţii sociali care susţin dreptul clienţilor la autodetrminare ghidează procesul de
asistenţă, confirmă capacităţile clientului, activează resursele acestuia şi îi extind
oportunităţile. Capacitatea de autodeterminare poate fi sporită prin activitatea îndreptată
spre îndepărtarea barierelor exterioare care limitează posibilităţile clientului(obiceiuri,
norme, instituţii) şi a barierelor interioare care îi limitează posibilităţile de a găsi

70
modalităţi alternative de acţiune. Există unele domenii ale practicii unde asistenţii sociali
au autoritatea legală de a-l obliga pe client să facă unele acţiuni:
 clienţii care au nevoie de protecţie dat fiind statutul lor de dependenţă(copii
instituţionalizaţi, persoane cu handicap, bătrâni)
 persoane care se reabilitează după ce au încălcat normele sociale(delincvenţi,
toxicomani, bolnavi mental)

2. Tema promovării bunăstării individuale şi comunitare este interpretabilă,


depinzând de viziunea asistentului social asupra conceptului de bunăstare umană,
de înţelegerea bunăstării de către persoana asistată şi de înţelegerea culturală a nevoii.
Apare întrebarea: în acţiunile întreprinse asistentul social urmăreşte aplicarea propriei
înţelegeri a bunăstării sau înţelegerea pe care o are persoana asistată?
În standardele etice internaţionale ale asistenţilor sociali (Federaţia Internaţională a
Asistenţilor Sociali) este menţionată datoria asistentului social de a acţiona în
interesul persoanei asistate; această prevedere este completată de alte două menţiuni:
pe de-o parte, dezvoltarea unui punct de vedere al asistentului social asupra a ceea ce
reprezintă interesul persoanei asistate în acord cu teoria asistenţei sociale, iar pe de altă
parte, asistentul social trebuie să aibă în vedere interesul altor persoane din
vecinătatea persoane asistate precum şi interesul public.

3. Egalitatea de şanse implică stabilirea unor criterii de egalitate a persoanelor


aflate în dificultate şi „eliminarea dezavantajelor” acestora în accesul la servicii. Acestă
valoare poate fi înţeleasă în trei moduri:
 tratament egal: eliminarea dezavantajelor în accesul la resurse şi servicii,
incluzând asistarea oricărei persoane fără prejudecăţi şi favoruri;
 oportunităţi egale: eliminarea dezavantajelor persoanei asistate în competiţie cu

ceilalţi;
 egalitatea rezultatelor: promovarea bunăstării pentru toate persoanele aflate în
dificultate
Pentru respectarea demnităţii şi autodeterminării, accesul clienţilor la resurse este o
necessitate imperativă. Garantarea accesului clienţilor la alternative şi oportunităţi
este un principiu practice fundamental şi o necessitate pentru participare. Codul

71
NASW mandatează asistentul social să sprijine crearea de oportunităţi pentru
populaţiile dezavantajate şi să promoveze schimbări de politici care ar conduce la
îmbunătăţirea condiţiilor sociale.
4. Conceptul de justiţie socială vizează distribuirea bunurilor în acord cu:
 criteriile şi regulile generale stabilite de către fiecare serviciu social;
 drepturile personale stabilite prin lege;
 nevoile individuale.
Conceptul de justiţie socială este fundamentat pe două reguli de bază:
(1) egalitatea în evaluarea nevoilor şi a resurselor;
(2) acordarea ajutorului în funcţie de nevoi
Acest concept este unul dintre cele mai importante, punctând responsabilitatea
asistentului social în distribuţia resurselor publice în acord cu drepturile şi nevoile
individuale. El este operaţional în multe din acţiunile asistentului social şi poate fi
considerat central în asistenţa socială, atâta vreme cât alocarea resurselor, ca răspuns la
nevoi, este o activitate des întâlnită în procesul de asistenţă.
Asistenţii sociali se asigură de egalitatea şanselor privind accesul persoanelor asistate la
informaţii, servicii, resurse şi participarea acestora la procesul de luare a deciziilor.
Ei contestă şi combat diferitele forme ale injustiţiei sociale precum: sărăcia,
şomajul, discriminarea, excluderea şi alte asemenea forme.
În practica asistentului social sunt implicate (Morales & Sheafor, 1980):
 Valorile persoanelor asistate;
 Valorile sociale;
 Valorile în asistenţă socială;
 Valorile personale ale asistentului social.
Valori în asistenţa socială Codul etic al profesiei de asistent social - proiect elaborat de
Federaţia Naţională a Asistenţilor Sociali din România, 2004
1. Furnizarea de servicii în beneficiul persoanelor asistate
Scopul principal al activităţii asistentului social este acela de a asista persoanele aflate în
dificultate, implicându-se în identificarea, înţelegerea, evaluarea corectă şi soluţionarea
problemelor sociale.
2. Justiţia socială Asistenţii sociali promovează principiile justiţiei sociale.
3. Demnitatea şi unicitatea persoanei Asistenţii sociali respectă şi promovează demnitatea
individului, unicitatea şi valoarea fiecărei persoane.

72
4. Autodeterminarea Asistentul social respectă şi promovează dreptul persoanelor asistate
la autodeterminare
5. Relaţiile interumane Asistenţii sociali recunosc importanţa fundamentală a relaţiilor
interumane şi le promovează în practica profesională.
6. Integritatea Asistenţii sociali acţionează cu onestitate şi responsabilitate în concordanţă
cu misiunea profesiei şi normele etice profesionale.
7. Competenţa Asistenţii sociali trebuie să îşi desfăşoare activitatea numai în aria de
competenţă profesională determinată de licenţa, expertiza şi experienţa profesională.

Principii etice
Termenul de principiu etic poate fi definit ca totalitatea legilor şi noţiunilor de bază ale
unei discipline. Un principiu etic se referă la noţiunile de bază privind desfăşurarea unei
vieţi morale, acceptate în cadrul unei colectivităţi - în cazul nostru, noţiuni de bază în
practica asistenţei sociale. Principiile etice (Hepworth şi Larsen în Roth-Szamoskozi,
2003) specifice profesiei de asistent social:
1. Oamenii sunt capabili să facă propriile lor alegeri, să ia propriile decizii şi să
înveţe să-şi conducă propria viaţă. Ei trebuie lăsaţi şi încurajaţi să-şi
asume responsabilităţile propriilor decizii şi să-şi exercite libertatea.
2. Asistenţii sociali au responsabilitatea de a asista persoanele pentru ca acestea
să obţină maximum de independenţă. În relaţia de consiliere şi de
sprijin, profesionistul va întări încrederea în sine a asistatului şi demnitatea
individului, încurajând manifestările sale de independenţă.
3. Asistentul social are responsabilitatea de a interveni pentru modificarea
acelor factori sociali care au o acţiune defavorabilă asupra indivizilor,
familiilor şi grupurilor.
4. Problemele de viaţă ale indivizilor se datorează, în general, lipsei deprinderilor şi
a mecanismelor de adaptare ale acestora. Formarea unei noi competenţe duce
adesea la rezolvarea problemelor şi la dezvoltarea personalităţii individului.
5. Oamenii sunt capabili să înveţe noi comportamente. Asistenţii sociali
au responsabilitatea să ajute oamenii să-şi descopere şi să-şi utilizeze
capacităţile de schimbare şi dezvoltare.
6. Deşi se acceptă ideea că originea problemelor de viaţă se află adesea în
experienţele şi evenimentele trăite anterior şi se ştie că analiza experienţelor
trecute poate fi benefică, totuşi, se apreciază că cele mai multe din

73
dificultăţile în calea îmbunătăţirii integrării sociale pot fi rezolvate prin
centrarea atenţiei pe alegerile şi posibilităţile prezente, prin mobilizarea
potenţialului latent de adaptare al indivizilor.
7. Multe din problemele indivizilor îşi au originea în societate şi nu se
datorează indivizilor înşişi. Prin urmare, rezolvarea nu se poate limita
la creşterea competenţelor individuale, ci necesită implementarea unor
măsuri de politică socială.
8. Oamenii au nevoie de conştiinţa valorii proprii şi de stimă de sine, pentru
aceasta având nevoie de confirmarea valorii lor din partea persoanelor
semnificative din viaţa lor. Asistentul social poate contribui la creşterea stimei de
sine a clienţilor în cadrul relaţiilor de consiliere, prin grijă, încurajare, acceptare.
9. Relaţia dintre asistentul social şi client poate deveni pentru acesta din urmă
model de relaţie deschisă, sinceră, autentică. Persoana asistată poate să preia
modelul şi să îl transpună asupra celorlalte relaţii ale sale.
10. Orice metodă de rezolvare a cazurilor de asistenţă socială trebuie să aibă în
vedere că mijloacele de a ajunge la un scop sunt tot atât de importante ca şi
scopul. Mijloacele folosite de asistentul social vor trebui să respecte demnitatea,
dreptul la autodeterminare şi la confidenţialitate ale asistatului.
11. Autocunoaşterea este o primă etapă necesară în procesul de dezvoltare şi
schimbare a persoanei.
12. Dreptul persoanelor asistate la propriile valori şi convingeri este
inviolabil.
Asistenţii sociali au responsabilitatea de a oferi ajutor indivizilor, indiferent
de valorile şi convingerile acestora.
Practicianul în asistenţă socială trebuie să demonstreze că:
 Identifică propriile valori şi înţelege implicaţia acestora în practica de
asistenţă socială;
 Recunoaşte şi respectă unicitatea şi diversitatea fiecărei persoane,
înţelegând posibilităţile de dezvoltare a aspectelor pozitive ale vieţii
persoanelor asistate;
 Înţelege modalităţile de promovare a dreptului persoanei de a alege, a
dreptului la viaţa privată, confidenţialitate şi protecţie, putând acţiona pentru
respectarea dreptului la competiţie (competiţia este deseori impusă de resursele

74
limitate şi se regăseşte în accesul pe baza îndeplinirii criteriilor de acordare a
ajutorului);
 Înţelege formele de asistare a persoanelor aflate în nevoi în demersul de
îmbunătăţire a nivelului de trai;
 Poate identifica şi acţiona împotriva discriminării, rasismului,
inegalităţilor şi injustiţiei, folosind metode adecvate rolului asistentului social
şi contextului în care persoana trăieşte;
 Poate practica asistenţa socială într-un mod care să nu stigmatizeze
sau să dezavantajeze persoanele, grupurile sau comunităţile asistate. Sursa:
CCETSW (The Central Council for Education and Training in Social Work)
(1995). Banks, S., Ethics and Values in Social Work, London, BASW, 2001.

Probleme etice - dileme etice


Asistenţii sociali sunt confruntaţi zilnic cu nevoia de a lua decizii morale.
Uneori au posibilitatea să discute deciziile pe care le iau cu colegii sau/şi cu
supervizorii lor. În majoritatea cazurilor, însă, ei au de luat singuri decizii.
Problemele etice au luat o amploare mai mare pe măsură ce creşte
publicitatea cazurilor sociale, ca şi datorită accentuării interesului statului în
problemele sociale şi, în general, ca urmare a creşterii interesului public pentru
bunăstarea şi calitatea vieţii individului. Se spune că morala nu poate fi predată în
sălile de curs, nici lămurită în manuale, ea trebuie exersată în activitatea efectivă. Rămâne
de reţinut avertizarea lui Thomas d’Aquino care spunea că în chestiuni de etică “nu putem
discuta ceea ce ar trebui să facem, fără să ştim ce anume am putea face”. Pentru ca
asistenţii sociali să se pregătească pentru sarcina dificilă a rezolvării dilemelor
morale prin luarea unor decizii responsabile, ei trebuie să ştie să recunoască acele
aspecte ale practicii asistenţei sociale care pun în balanţă diferite valori morale, să îşi
clarifice propriile valori personale, pe care să le raporteze la valorile profesiei (Roth-
Szamoskozi, 2003). Problemele etice apar atunci când asistentul social vede o situaţie ca
implicând decizii morale dificile.
Dilema etică apare atunci când asistentul social se confruntă cu o situaţie în
care trebuie să decidă în cazul unei alternative conflictuale, cum ar fi conflictul între
valorile personale/ valorile profesionale, valorile personale/ valorile persoanei
asistate, valorile personale/ valorile instituţiei în care lucrează etc. După identificarea şi

75
definirea dilemei etice, asistentul social va trebui să decidă care din valorile implicate vor
fi luate în considerare cu prioritate.
Pentru a lua o hotărâre etică, trebuie să clarificăm ce părţi implicate vor fi
influenţate de decizia noastră şi pe care dintre ele ne simţim mai obligaţi să le
susţinem. Când vom analiza o dilemă etică, vom investiga cinci categorii de
responsabilităţi:

1. responsabilităţi faţă de societate;


2. responsabilităţi faţă de profesie;
3. responsabilităţi faţă de persoanele asistate;
4. responsabilităţi faţă de noi înşine ca profesionişti;
5. responsabilităţi faţă de colegi;
6. responsabilităţi faţă de instituţia angajatoare.

Teme majore de confruntare etică


Conflictele morale cărora trebuie să le facă faţă asistenţii sociali se pot datora
următoarelor trei grupe de factori (din Roth-Szamoskozi, 2003):
1. Factori care ţin de asistenţii sociali: presupunerile lor, convingerile lor, judecăţile
lor de valoare privind natura umană, valorile, scopurile activităţii de asistenţă
socială sau concepţiile lor teoretice privind activitatea lor profesională.
2. Factori legaţi de client: personalitatea sa, nivelul său mintal şi educaţional,
relaţiile sale cu alţi membri ai familiei sale, cu comunitatea, relaţiile şi situaţia sa
profesională etc.
3. Factori legaţi de problemă: natura problemei, definirea ei, scopurile şi priorităţile
care derivă din acest specific, strategiile şi opţiunile la care se pretează.
4. Factori care ţin de mediul instituţional.
Aspectele etice ale muncii de asistenţă socială apar ori de câte ori există un conflict sau
o lipsă de simetrie legată de factorii amintiţi sau când se ciocnesc valori în interiorul
diferitelor componente.
Subiectele principale care constituie elemente ale dilemelor practicienilor asistenţi
sociali sunt următoarele:
- cunoştinţele profesionale ale celui care oferă ajutor versus drepturile persoanelor
asistate de a alege serviciile pe care le doresc;

76
- obligaţiile şi solicitările contradictorii la care asistentul social e nevoit să le răspundă;
- hotărârile privind persoanele asistate trebuie luate împreună cu aceştia, cu
consimţământul lor, dar în multe cazuri ei nu înţeleg toate implicaţiile alegerii lor;
- asistentul social trebuie să ia uneori decizii în situaţii neclare, ambigue sau
contradictorii;
- asistentului social i se cere să fie sincer şi să spună adevărul, dar există situaţii în care
cunoaşterea adevărului este greu suportabilă de către persoana asistată sau pare că îi face
rău acestuia;
- respectarea confidenţialităţii este adesea dificilă, deoarece sunt situaţii în care i se cere
comunicarea informaţiilor în interesul clientului sau al altora implicaţi în situaţie;
- caracterul limitat al resurselor aflate la dispoziţia asistenţilor sociali ridică problema
echităţii, respectiv a priorităţilor în distribuirea acestora;
- în general, interesele persoanelor asistate sunt primordiale faţă de ale profesioniştilor,
dar sunt situaţii în care ele periclitează serviciul sau chiar viaţa asistentului social;
- în deciziile sale profesionale, asistentul social trebuie să renunţe la propriile judecăţi
de valoare, chiar şi în situaţiile în care propriile valori îl fac să încline într-o anumită
direcţie;
- asistentul social îşi va menţine raporturile cu persoanele asistate la nivelul limitat al
relaţiilor profesionale, chiar dacă aceştia manifestă nevoia de o relaţie mai complexă;
- alegerea modalităţilor de evaluare şi a căilor de intervenţie poate pretinde alegerea
între o tehnică mai potrivită pentru persoana asistată şi una mai convenabilă pentru
asistentul social
- relaţiile cu colegii pot deveni conflictuale din cauza unor confruntări cu caracter
profesional, provenind din înţelegerea diferită a obligaţiilor faţă de persoanele asistate;
- respectarea regulamentelor interioare şi a dispoziţiilor superiorilor este o obligaţie a
oricărui angajat, care vine însă uneori în conflict cu alte cerinţe etice.
Luarea unei decizii etice
Luarea unei decizii etice presupune urmarea unor paşi (Paradise, 1985):
1. Identificarea problemei.
Primul pas presupune identificarea problemei sau a dilemei- care este sursa
conflictului, şi ce factori sunt implicaţi.
De exemplu, dacă eşuezi în a explica persoanei asistate care sunt limitele
confidenţialităţii şi informaţia trebuie să fie împărtăşită ca urmare a unor cerinţe legale
sau instituţionale, atunci apare o potenţială dilemă etică. Dacă asistentul social nu este de

77
acord cu anumite direcţionări din partea instituţiei şi are un argument convingător pentru
care lucrurile ar trebui schimbate, atunci se află într-o poziţie mai bună.
Primul pas pentru depăşirea unei probleme este recunoaşterea ei.
2. Examinarea valorilor şi normelor etice necesare pentru rezolvarea dilemei.
3. Cursurile posibile şi probabile ale acţiunii.
În enumerarea tuturor posibilelor cursuri ale acţiunii va trebui să luaţi în considerare
argumentele dvs. pentru fiecare acţiune în parte. Astfel, luând în considerare
fiecare alternativă, va deveni evident propriul sistem de valori.
4. Analiza implicaţiilor alternativelor propuse
Este important să identificaţi care este poziţia responsabilităţilor dvs. Reamintiţi-vă că
aveţi responsabilităţi faţă de persoana asistată, faţă de instituţia unde lucraţi, faţă de
societate, profesie şi, foarte important, faţă de dvs.
De asemenea, e important să fiţi cât se poate de realişti. Uneori situaţiile personale
afectează decizia pe care o luăm. De exemplu, asistentul social poate să nu fie de acord
cu şeful său şi drept urmare, îşi poate pierde slujba. Elemente de genul acesta pot avea un
impact asupra deciziei şi de aceea trebuie luate în considerare, dar, din fericire, astfel de
situaţii nu se întâlnesc prea des.
5. Alegerea celui mai bun curs al acţiunii.
Nu se poate elabora o tipologie a dilemelor morale, dat fiind numărul mare al acestora şi
varietatea lor, dar este cert că avem nevoie de a ne forma capacitatea de a discerne în
urma unei evaluări deontologice asupra subiectelor dilematice. Astfel, codul
deontologic funcţionează ca un ghid de raportare la situaţii etice şi nu reprezintă un
ansamblu de reguli cu aplicabilitate la o situaţie dată. Formarea unei gândiri
deontologice presupune evaluare deciziilor în spiritul valorilor profesionale, rolul
codului deontologic fiind de a face conştient că decizia luată va trebui să fie
satisfăcătoare nu numai pentru el/ea însuşi/însăşi, ci şi pentru standardele profesionale.
De cele mai multe ori, soluţiile dilemelor etice nu sunt absolut satisfăcătoare, sarcina cea
mai grea a asistenţilor sociali fiind de a raporta continuu valorile profesionale la valorile
personale, având în permanenţă ca preocupare respectarea standardelor profesionale.

Codul deontologic
Primul cod deontologic al asistenţilor sociali a fost elaborat de Mary
Richmond şi tipărit în 1920 sub numele “Cod etic experimental pentru cei care lucrează
cu cazuri sociale” (Experimental draft code of ethics for social case workers).

78
Necesitatea unor coduri deontologice a apărut mai evidentă pe măsură ce s-au înfiinţat
asociaţii ale asistenţilor sociali. Astfel, în 1924, în “The Compass”, jurnalul oficial al
asistenţilor sociali americani, se susţinea ideea că publicul are şi el dreptul să cunoască
principiile pe baza cărora asistentul social ia decizii. Abia în 1951 Adunarea Generală
a Asociaţiei Americane a Asistenţilor Sociali a adoptat primul cod deontologic valabil
pentru toţi membrii asociaţiei.
În 1979, Asociaţia Naţională Americană a Asistenţilor Sociali (National
Association of Social Workers, NASW) a adoptat un nou cod deontologic, pus în mai
mare măsură în acord cu realităţile sociale (Roth-Szamoskozi, 2003). “
În 1994, în Colombo, Sri Lanka, a avut loc întâlnirea specialiştilor la
nivel internaţional, care au încercat definirea ariei operative a asistentului social
în cadrul programelor de protecţie socială. Federaţia Internaţională a Asistenţilor
Sociali a adoptat în această întâlnire „Etica Asistenţei Sociale - Principii şi Standarde”,
care cuprinde două documente: Declaraţia Internaţională a Principiilor Etice ale
Asistenţei Sociale şi Standardele Etice Internaţionale ale Asistenţilor Sociali. Plecând
de la principiul de bază al profesiei de asistent social, potrivit căruia asistentul social
intervine pentru creşterea bunăstării individuale şi a determinării de sine a individului,
Standardele Etice Internaţionale ale Asistenţilor Sociali reglementează relaţiile dintre:
1. asistentul social şi problematica socială, în care sunt prevăzute standarde referitoare
la identificarea, înţelegerea şi interpretarea nevoilor individuale şi sociale;
2. asistentul social şi client, referitoare la principiile de colectare şi utilizare a
informaţiei privind situaţia clientului şi modalităţile de lucru cu clientul.
3. asistentul social şi agenţia în care lucrează, conţinând aspecte referitoare la aspectele
ce ţin de procedurile şi practicile adecvate serviciilor oferite de agenţie;
4. asistentul social şi colegi, în care sunt prevăzute standarde referitoare la
susţinerea oportunităţilor de informare şi experienţă între specialişti şi reglementează
situaţiile în care este încălcată etica profesională;
5. asistentul social şi profesie, referitoare la modalităţile de menţinere şi aplicare a
valorilor profesionale în practica asistenţei sociale.
Codul deontologic nu reprezintă un set de reguli care prescriu toate tipurile de
comportament pentru toate situaţiile în care poate fi implicat asistentul social. Codul
oferă principii generale prin care asistentul social se orientează în acţiunile întreprinse şi
furnizează cadrul în care asistentul social poate lua decizii privitoare la relaţia sa cu
persoana asistată, colegii şi agenţia în care lucrează.

79
Aplicaţiile principiilor etice trebuie judecate în funcţie de contextul în care acţionează
asistentul social. Aria problemelor în care Federaţia Internaţională a Asistenţilor
Sociali apreciază că asistentul social trebuie să decidă conduita pe care o adoptă în
consens cu standardele şi principiile etice sunt:
- când loialitatea asistentului social este în mijlocul unor conflicte de interes, cum
ar fi conflictele între interesele clientului şi a altor persoane, între grupul clientului şi
societate sau între diferite grupuri profesionale.
- când asistentul social trebuie să fie atât cel care ajută persoana asistată cât şi cel
care verifică situaţia acestuia.
- când datoria asistentului social de a proteja interesele persoanei asistate poate
veni în conflict cu cerinţele eficacităţii şi utilităţii acţiunilor întreprinse de către asistentul
social.
Codul deontologic al profesiei de asistent social oferă un set de valori,
principii şi standarde profesionale pentru a-l ajuta pe asistentul social să ia deciziile
adecvate persoanei asistate şi contextului său de viaţă. Pe lângă acest cod, asistentul
social trebuie să utilizeze şi alte surse de informare pentru delimitarea activităţilor sale
cum ar fi: legislaţia, metodologia cercetării sociale, politica agenţiei în care lucrează,
alte coduri etice relevante, consultarea supervizorului sau consilierului legal al agenţiei,
consultarea colegilor.
Acest cod nu privează pe nici un asistent social de libertatea practicii cu condiţia ca
acţiunile sale să fie în consens cu principiile etice ale codului deontologic.
Problematica socială porneşte de la diferite premise de spaţiu geografic,
condiţii istorice, economice, sociale şi culturale care se regăsesc în strategiile
guvernamentale în sfera politicilor sociale. Federaţia Internaţională a Asistenţilor
Sociali încurajează specialiştii fiecărui stat să discute şi să clarifice problemele
particulare relevante pentru fiecare ţară. Astfel, Federaţia Internaţională a Asistenţilor
Sociali recomandă „Etica Asistenţei Sociale -Principii şi Standarde”, ca pe un ghid
general pe baza căruia specialiştii fiecărui stat membru îşi pot stabili principii etice
profesionale proprii.
Plecând de la acest principiu, Asociaţia Romană Pentru Promovarea
Asistenţei Sociale, a elaborat primul Cod deontologic al asistentului social în România.
În elaborarea Codului, realizat de un colectiv de specialişti, membri ai Asociaţiei
Romane pentru Promovarea Asistenţei Sociale şi fondatori ai Federaţiei Naţionale a
Asistenţilor Sociali din România (2002), au fost folosite modele de coduri deontologice

80
ale unor ţări cu experienţă avansată în domeniu (Olanda, Spania, SUA) şi Codul
Deontologic Profesional al Federaţiei Internaţionale a Asistenţilor Sociali şi Asociaţiei
Europene de Asistenţă Socială.” În 2003, a fost finalizat, de către Federaţia
Naţională a Asistenţilor Sociali din România, Codul deontologic al profesiei de
asistent social, cod care a fost discutat de comunitatea profesională a asistenţilor
sociali (membri ai asociaţiilor membre în FNASR), în cadrul Conferinţei Naţionale de
Asistenţă Socială desfăşurată la Oradea, în septembrie 2003.
Acesta cuprinde două capitole:
A. Valorile şi normele etice fundamentale corespunzătoare activităţii asistentului social;
B. Responsabilităţile asistentului social în desfăşurarea activităţii profesionale.
Responsabilităţile asistentului social se adresează tuturor asistenţilor sociali şi se
aplică tuturor activităţilor profesionale de asistenţă socială. Aceste norme se referă
la responsabilităţile asistentului social ca profesionist şi la relaţiile lui cu societatea,
profesia, persoanele asistate, instituţia şi colegii.

81