CURS 4-5 – Protecția Consumatorului împotriva Clauzelor Abuzive

I. Fundamentul clauzelor abuzive: echilibrul contractual.

Apariția unor noi forme de contractare (contractele tip, contractele de adeziune), au
determinat un dezechilibru între prestațiile părților, în defavoarea consumatorului.
Regimul juridic al clauzelor abuzive își găsește fundamentul în principiile libertății
contractuale, consensualismului și forței obligatorii, principii care nu mai reușesc să asigure în
materia raporturilor juridice de consumație un echilibru, motiv pentru care s-a intervenit
legislativ pentru contracararea efectelor nefavorabile ale contractelor care conțin clauze
abuzive.
Odată ce consumatorul nu se află pe o poziție de egalitate cu profesionistul, nici nu
poate negocia de pe o poziție egală, neputând modifica clauzele contractului. Dreptul
consumului pornește de la premisa unui dezechilibru între poziția dominantă a profesionistului
și situația precară a consumatorului. Pentru înlăturarea unui astfel de dezechilibru sunt posibile,
în primul rând, remediile prevăzute în dreptul comun, anume anularea contractului pentru vicii
de consimțământ, anularea pentru lipsă de cauză, despăgubiri pentru abuzul de drept. Însă, în
practică, acestea au fost mai dificil de aplicat, motiv pentru care echilibrul contractual este
restabilit prin mecanisme juridice particulare, specifice dreptului consumatorului.
În primul rând, asigurarea libertății voinței consumatorului se realizează printr-o totală
transparență a contractului, cum este, spre exemplu, cerința ca toate clauzele contractuale să
fie redactate în mod clar, fără echivoc, astfel încât să fie înțelese fără a fi necesare cunoștințe
de specialitate (art. 1 din Legea nr. 193/2000). Nu sunt compatibile cu această cerință clauzele
ilizibile, clauzele incomplete, clauzele inserate pe verso-ul documentului, precum și cele care
figurează după semnătura consumatorului.
II. Noțiunea și elementele clauzelor abuzive.
Art. 4 din Legea nr. 193/2000 : ”(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu
consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din
contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru
semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Din textul alin. 1 al art. 4 rezultă că trei elemente caracterizează clauza abuzivă :
a) Clauza nu a fost negociată direct cu consumatorul
O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă
aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi
contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa
produsului sau serviciului respectiv.

De asemenea, conform alin. 3 al art. 4 din Legea nr. 193/2000: ”Daca un comerciant pretinde ca
o clauza standard preformulata a fost negociata direct cu consumatorul, este de datoria lui sa prezinte
probe in acest sens”.
Se prezumă așadar că nu a fost negociată o clauză care nu dă posibilitatea consumatorului să
influențeze natura ei, cum sunt contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare,
practicate de profesioniști. Se are în vedere o negociere reală în urma căreia clauza poate fi modificată
sau chiar înlăturată din contract, iar nu o negociere formală. Acceptarea unor clauze nu echivalează cu
negocierea lor.
În acest sens, Decizia ÎCCJ nr. 110 din 21 ianuarie 2014 a statuat asupra interpretării
caracterului abuziv al clauzelor preformulate: ”simpla afirmație că o clauză este abuzivă întrucât
este prevăzută într-un contract standard preformulat nu este suficientă pentru declararea acesteia ca
fiind abuzivă, ci este necesar ca o atare clauză, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din
contract să creeze, în detrimentul consumatorului sau contrar bunei-credințe, un dezechilibru
semnificativ între drepturile și obligațiile părților„.

b) Este încălcată cerința bunei credințe

Cerința unei conduite de bună credință, fiind una generală se aplică și contractelor dintre
profesioniști și consumatori. Potrivit art. 14 C.civ., orice persoană fizică sau juridică trebuie să-și
exercite drepturile și să-și execute obligațiile civile cu bună credință, în acord cu ordinea publică și
bunele moravuri.
Inserarea unei clauze care creează un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului
este prin ea însăși contrară bunei credințe.

c) Să existe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților

Deși textul de lege nu precizează ce se înțelege prin dezechilibru, totuși este de la sine înțeles că
se urmărește asigurarea unor condiții egale la momentul încheierii contractului, pentru evitarea unui
prejudiciu viitor.
Criteriul de apreciere al dezechilibrului este unul concret, respectiv în funcție de împrejurările
specifice fiecărui contract. Oricum, nu orice inegalitate prezintă relevanță, ci numai acel dezechilibru
care este semnificativ.

III. Lista clauzelor considerate abuzive.

ANEXA la Legea nr. 193/2000 cuprinde lista clauzelor considerate ca fiind

abuzive

Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care:

a) dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fara a avea un motiv
intemeiat care sa fie precizat in contract.
Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor in temeiul carora un furnizor de servicii financiare
isi rezerva dreptul de a modifica rata dobanzii platibile de catre consumator ori datorata acestuia din
urma sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fara o notificare prealabila, daca exista o
motivatie intemeiata, in conditiile in care comerciantul este obligat sa informeze cat mai curand posibil
despre aceasta celelalte parti contractante si acestea din urma au libertatea de a rezilia imediat contractul.
Prevederile acestei litere nu se opun, de asemenea, clauzelor prin care comerciantul isi rezerva
dreptul de a modifica unilateral clauzele unui contract cu durata nedeterminata, in conditiile in care
comerciantul are obligatia de a-l informa pe consumator, printr-o notificare prealabila transmisa in
termen rezonabil, pentru ca acesta din urma sa aiba libertatea de a rezilia contractul;
b) obliga consumatorul sa se supuna unor conditii contractuale despre care nu a avut
posibilitatea reala sa ia cunostinta la data semnarii contractului;
c) obliga consumatorul sa isi indeplineasca obligatiile contractuale, chiar si in situatiile in care
comerciantul nu si le-a indeplinit pe ale sale;
d) dau dreptul comerciantului sa prelungeasca automat un contract incheiat pentru o perioada
determinata, prin acordul tacit al consumatorului, daca perioada limita la care acesta putea sa isi exprime
optiunea a fost insuficienta;
 e) dau dreptul comerciantului sa modifice unilateral, fara acordul consumatorului, clauzele
privind caracteristicile produselor si serviciilor care urmeaza sa fie furnizate sau termenul de livrare a
unui produs ori termenul de executare a unui serviciu;
f) dau dreptul comerciantului sa constate unilateral conformitatea produselor si serviciilor
furnizate cu prevederile contractuale;
g) dau dreptul exclusiv comerciantului sa interpreteze clauzele contractuale;
h) restrang sau anuleaza dreptul consumatorului sa pretinda despagubiri in cazurile in care
comerciantul nu isi indeplineste obligatiile contractuale;
i) obliga consumatorul la plata unor sume disproportionat de mari in cazul neindeplinirii
obligatiilor contractuale de catre acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant;
j) restrang sau interzic dreptul consumatorului de a rezilia contractul, in cazurile in care:
- comerciantul a modificat unilateral clauzele mentionate la lit. e);
- comerciantul nu si-a indeplinit obligatiile contractuale;
j) restrang sau anuleaza dreptul consumatorului de a denunta sau de a rezilia unilateral
contractul, in cazurile in care:
- comerciantul a modificat unilateral clauzele prevazute la lit. e);
- comerciantul nu si-a indeplinit obligatiile contractuale;
- comerciantul a impus consumatorului, prin contract, clauze referitoare la plata unei sume fixe
in cazul denuntarii unilaterale;
k) exclud sau limiteaza raspunderea legala a comerciantului in cazul vatamarii sau decesului
consumatorului, ca rezultat al unei actiuni sau omisiuni a comerciantului privind utilizarea produselor
si serviciilor;
l) exclud dreptul consumatorului de a intreprinde o actiune legala sau de a exercita un alt
remediu legal, solicitandu-i in acelasi timp rezolvarea disputelor in special prin arbitraj;
m) permit in mod nejustificat impunerea unor restrictii in administrarea probelor evidente de
care dispune consumatorul sau solicitarea unor probe care, potrivit legii, fac obiectul unei alte parti din
contract;
n) dau dreptul comerciantului sa transfere obligatiile contractuale unei terte persoane agent,
mandatar etc. , fara acordul consumatorului, daca acest transfer serveste la reducerea garantiilor sau a
altor raspunderi fata de consumator;
o) interzic consumatorului sa compenseze o datorie catre comerciant cu o creanta pe care el ar
avea-o asupra comerciantului;
p) prevad ca pretul produselor este determinat la momentul livrarii sau permit vanzatorilor de
produse ori furnizorilor de servicii dreptul de a creste preturile, fara ca, in ambele cazuri, sa acorde
consumatorului dreptul de a anula contractul in cazul in care pretul final este prea mare in raport cu
pretul convenit la momentul incheierii contractului.
Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor de indexare a preturilor, atat timp cat sunt legale,
cu conditia ca metoda prin care preturile variaza sa fie descrisa in mod explicit;
r) permit comerciantului obtinerea unor sume de bani de la consumator, in cazul neexecutarii
sau finalizarii contractului de catre acesta din urma, fara a prevedea existenta compensatiilor in suma
echivalenta si pentru consumator, in cazul neexecutarii contractului de catre comerciant;
s) dau dreptul comerciantului sa anuleze contractul in mod unilateral, fara sa prevada acelasi
drept si pentru consumator;
t) dau dreptul comerciantului sa inceteze contractul incheiat pentru o durata nedeterminata fara
o notificare prealabila rezonabila, cu exceptia unor motive intemeiate.

IV. Constatarea, sancționarea și probarea clauzelor abuzive.

a) Constatarea clauzelor abuzive cuprinse în contracte, poate fi făcută fie personal, fie prin
intermediul organelor abilitate prin lege.
 Atunci când consumatorul apreciază că o clauză este abuzivă el poate fie să introducă acțiune în
justiție, fie să sesizeze autoritățile competente să controleze respectarea dispozițiilor legale.
În situația în care consumatorul sesizează instanța invocând caracterul abuziv al unei clauze,
instanța din oficiu poate să analizeze și caracterul altor clauze, chiar dacă partea nu le-a indicat.
Dreptul personal de constatare în sensul art. 6 din Legea nr. 193/2000 aparține și asociațiilor
pentru protecția consumatorilor.
Pe de altă parte, constatarea caracterului abuziv al clauzelor poate fi realizată și de către
autoritatea competentă, respectiv de Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor (ANPC),
sau de alți specialiști autorizați ai altor organe ale administrației publice. Organele de control efectuează
verificări la sesizarea persoanelor prejudiciate sau din oficiu, ocazie cu care profesioniștii trebuie să
prezinte contractele încheiate cu consumatorii în original.
Organele de control abilitate încheie procese verbale în care se consemnează faptele constatate,
precum și eventualele articole încălcate de comerciant.
Procesul verbal se transmite tribunalului în a cărei rază teritorială s-a săvârșit fapta sau în care
contravenientul își are domiciliul, după caz.
De precizat că în cazul contractelor de adeziune care conțin clauze abuzive, organele de control
pot solicita profesionistului să modifice contractele aflate în curs de executare prin eliminarea clauzelor
abuzive.

b) Sancționarea clauzelor abuzive.

Sancțiunea aplicabilă clauzelor abuzive o constituite nuliatatea clauzei respective, potrivit art. 6
din Legea nr. 193/2000 ” Clauzele abuzive cuprinse in contract si constatate fie personal, fie prin
intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul
se va derula in continuare, cu acordul consumatorului, numai daca dupa eliminarea acestora mai poate
continua”.
Din perspectiva naturii sancțiunii, ÎCCJ a stabilit că ”astfel, consecinţa constatării caracterului
abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulităţii absolute a acestora, nefiind aplicabilă
sancţiunea existentă în cazul nulităţii relative, şi anume anularea clauzei respective”(Decizia nr. 686
din data de 21 februarie 2013 pronunțată în recurs de Secția a II-a civilă).

Conform art. 7 din Legea nr. 193/2000: „în masura in care contractul nu își mai poate produce
efectele dupa înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este indreptatit să ceara
rezilierea contractului, putand solicita, dupa caz, si daune-interese”.
Cu privire la restituirea prestațiilor executate în temeiul unei clauze constatată utlerior ca fiind
abuzivă : Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că, ”în situaţia în care clauza privind comisionul de
risc dintr-un contract de credit a fost declarată abuzivă, ca efect al constatării nulităţii absolute a acesteia,
instanţa de fond trebuie să dea eficienţă principiului potrivit căruia quod nullum est, nullum producit
effectum, şi, prin urmare, este necesar să dispună restituirea prestaţiilor/sumelor încasate cu titlu de
comision de risc, dreptul de a solicita restituirea acestor sume fiind imprescriptibil. (Decizia nr. 992 din
13 martie 2014 pronunţată în recurs de Secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca
obiect constatare clauză abuzivă)”

c) Proba clauzelor abuzive

Îndeplinirea condițiilor pentru constatarea caracterului abuziv trebuie probată, iar cum legea nr.
193/2000 nu cuprinde dispoziții speciale, urmează a se aplica regulile generale din materia probațiunii,
respectiv art. 249 C.pr.civ., care prevede că cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o
dovedească. În această materie, cel care invocă natura abuzivă este consumatorul, astfel că lui îi revine
sarcina probei, mai puțin în situația prevăzută de art. 4 alin. 3 ultima teză din Legea nr. 193/2000 : ”Daca
un comerciant pretinde ca o clauza standard preformulata a fost negociata direct cu consumatorul, este
de datoria lui sa prezinte probe in acest sens”.
 Cu privire la mijloacele de probă admisibile în litigii privind clauzele abuzive, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a hotărât că, ”în litigiile dintre profesioniştii care sunt specializaţi în acordarea de
credite şi consumatorii neprofesionişti, nu se pot administra alte probe decât proba cu înscrisuri, dar cu
înscrisuri preexistente momentului introducerii cererii de chemare în judecată. În acest sens, Înalta Curte
a precizat că aprecierea caracterului abuziv al unor clauze în contractele de credit trebuie să se facă,
exclusiv, pe baza acestor înscrisuri şi al cuprinsului clauzelor însăşi, iar nu pe baza unei expertize tehnice
de specialitatea finanţe-bănci, care nu ar avea nicio relevanţă în cauză, deoarece s-ar raporta la elemente
extrinseci contractelor de credit”. (Decizia nr. 3661 din 20 noiembrie 2014 pronunţată în recurs de Secţia
a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect constatare clauze abuzive).

d) Aspecte procedurale

În cazul în care constată utilizarea unor contracte de adeziune care conţin clauze abuzive,
organele de control vor sesiza tribunalul de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului,
solicitând obligarea acestuia să modifice contractele aflate în curs de executare, prin eliminarea
clauzelor abuzive.La cererea de chemare în judecată va fi anexat procesul-verbal întocmit. Competența
tribunalului revine doar când cererea este formulată de organul de control, iar nu și în cazul cererilor
formulate direct de consumatori, care urmează regulile instituie de art. 14 din Legea nr. 193/2000 și art.
94 din C.pr.civ.

Conform art. 12 alin. 3 din Legea nr. 193/200 asociaţiile pentru protecţia consumatorului care
îndeplinesc condiţiile prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, îl pot chema în judecată pe profesionistul care
utilizează contracte de adeziune care conţin clauze abuzive, la instanța mai sus arătată, pentru ca aceasta
să dispună încetarea folosirii acestora, precum şi modificarea contractelor aflate în curs de executare,
prin eliminarea clauzelor abuzive.
Posibilitatea organelor de control sau a asociațiilor de a sesiza instanța nu aduc atingere dreptului
consumatorului căruia i se opune un contract de adeziune ce conţine clauze abuzive de a invoca nulitatea
clauzei pe cale de acţiune ori pe cale de excepţie, în condiţiile legii.
Instanţa, în cazul în care constată existenţa clauzelor abuzive în contract, obligă profesionistul
să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare, precum şi să elimine clauzele abuzive
din contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activităţii profesionale.
Instanţa, de asemenea, va aplica şi amenda contravenţională.
Dacă instanţa constată că nu sunt clauze abuzive în contract, va anula procesul-verbal întocmit.
Hotărârea pronunțată de instanță este supusă numai apelului.

Pe de altă parte, independent de dreptul organelor de control sau a asociațiilor de a sesiza

instanța, consumatorii prejudiciaţi prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au
dreptul de a se adresa direct instanțelor în conformitate cu prevederile Codului civil şi ale Codului de
procedură civilă.

Competenţa conform Codului de procedură civilă

Art. 126 : ”(2) În litigiile din materia protecţiei drepturilor consumatorilor, precum şi în alte
cazuri prevăzute de lege, părţile pot conveni alegerea instanţei competente, în condiţiile prevăzute la
alin. (1), numai după naşterea dreptului la despăgubire. Orice convenţie contrară este considerată ca
nescrisă„.
Art. 113 : „ (1) În afară de instanţele prevăzute la art. 107–112, mai sunt competente:
8. instanţa domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulităţii
absolute, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractului încheiat cu un
profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor„.

În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că este abuzivă clauza prin care părţile
unui contract de credit au stabilit competenţa în favoarea instanţelor de la sediul principal al băncii, iar
nu al celor de la sediul sucursalei cu care s-a încheiat convenţia, întrucât distanţa mare la care este situată
instanţa faţă de localitatea de domiciliu a împrumutatului „este de natură să creeze o prezumţie în sensul
că deplasarea şi cheltuielile implicate în sarcina consumatorilor pentru a compărea în faţa instanţei s-
ar putea dovedi disuasive şi i-ar putea determina pe aceştia să renunţe la orice acţiune în justiţie sau
la orice apărare”(Decizia nr. 2938 din 27 septembrie 2013 pronunţată de Secţia a II-a civilă a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect conflict negativ de competenţă).

Principalele clauze considerate în prezent abuzive de instanțele române:

Aprecierea clauzelor ca fiind abuzive variază în funcție de instanța la care ne referim, precum și
de contractul de credit analizat. Băncile nu percep toate aceleași costuri pentru credit și același tip de
dobândă, motiv pentru care clauzele sunt diferite de la contract la contract.
I. Exemplificare
1. Comisionul de acordare; acesta este perceput ca un procent din suma împrumutată și reținut
din aceasta la momentul rambursării, astfel încât consumatorul nu îl achită efectiv din fondurile sale
anterioare. Instanțele consideră comisionul ca fiind abuziv deoarece acesta se justifică în măsura în care
acoperă costurile băncii în procedura de informare, evaluare și aprobare a creditului, aceste costuri
trebuind să fie exprimate într-o sumă fixă, deoarece ar fi aceleași pentru toate creditele acordate, astfel
încât este inechitabil să reprezinte un procent din suma împrumutată.
OUG 50/2010 prevede posibilitatea perceperii acestui comision prin:
Art. 19: ” Se interzice perceperea unui comision de analiză dosar în cazul în care creditul nu se
acordă„.
Art. 36: ” (1) Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar,
comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensaţie în cazul
rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor şi, după caz, dobânda penalizatoare, alte costuri
percepute de terţi, precum şi un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor.
(2) Comisionul de analiză dosar şi cel unic vor fi stabilite în sumă fixă, aceeaşi sumă fiind percepută
tuturor consumatorilor cu acelaşi tip de credit în cadrul aceleiaşi instituţii de credit”.
2. Comisionul de risc/comisionul de administrare (cele două nu se confundă în toate
contractele de credit !); comisionul de risc a fost perceput de unele bănci (în special Volksbank) cu
motivarea că acesta acoperă riscurile băncii derivate din activitatea de creditare. Instanțele au considerat
aproape în unanimitate că acesta este abuziv deoarece creditele pentru care acesta era peceput prevedeau
garanții pentru bancă în caz de imposibilitate de restituire. De asemenea, contractele de credit conțineau
clauze prin care consumatorul era obligat să încheie o poliță de asigurare cu un asigurator agreat de
bancă, astfel încât riscul la care se expune banca este practic inexistent.
În cazul contractelor de credit încheiate cu Volksbank, ulterior intrării în vigoare a OUG nr.
50/2010, au fost încheiate acte adiționale la contractele de credit prin care comisionul de risc a fost
eliminate însă a fost înlocuit de un comision de administrare. În realitate modificarea a fost pur formală
și strict în ceea ce privește denumirea comisionului, deoarece la descriere se prevedea că acest comision
este perceput pentru ”administrarea creditului din perspectiva riscului„. Fiind vorba despre același
comision, instanțele au considerat în continuare că acesta este abuziv.
În ceea ce privește comisioanele de administrare clasice, OUG nr. 50/2010 permite perceperea
acestora prin art. 36 alin. 3 : ”Comisionul de administrare se percepe pentru
monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operaţiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării
creditului acordat consumatorului. În cazul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va
fi aplicat la soldul curent al creditului„. Prin urmare, acest comision a fost la rândul său abuziv în cazul
în care nu se prevede destinația sumei percepute sau atunci când acesta este aplicat la soldul inițial al
creditului.
3. Comisionul de rambursare anticipată; acest comision era prevăzut ca un procent din credit
(sau din suma efectiv achitată) și aplicat doar în cazul în care consumatorul rambursa printr-o singură
plată mai multe rate de credit. Comisionul a fost considerat abuziv deoarece procentul prea mare stabilit
de bănci era disproporționat față de pierderea suferită de bancă (dobânda şi costurile aferente perioadei
dintre data rambursării anticipate şi data prevăzută pentru încetarea contractului de credit), provocând
astfel un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Acest comision în cuantumurile
prevăzute de bănci avea practic rolul de a inhiba consumatorul care dorea rambursarea anticipată a
creditului.
OUG nr. 50/2010 prevede posibilitatea perceperii acestui comision însă fixează limitele sale prin
art. 67: ” (1) În cazul rambursării anticipate a creditului, creditorul este îndreptăţit la o compensaţie
echitabilă şi justificată în mod obiectiv pentru eventualele costuri legate direct de rambursarea anticipată
a creditului cu condiţia ca rambursarea anticipată să intervină într-o perioadă în care rata dobânzii
aferente creditului este fixă. (2) O astfel de compensaţie nu poate fi mai mare de: a) 1% din valoarea
creditului rambursată anticipat, dacă perioada de timp dintre rambursarea anticipată şi data convenită
pentru încetarea contractului de credit este mai mare de un an; b) 0,5% din valoarea creditului rambursat
anticipat, dacă perioada de timp dintre rambursarea anticipată şi data convenită pentru încetarea
contractului de credit nu este mai mare de un an„.
De asemenea, acest comision nu poate fi perceput în cazul în care ”rambursarea anticipată
intervine într-o perioadă în care rata dobânzii aferente creditului nu este fixă„ (art. 68 alin. 1 lit. c)
din OUG nr. 50/2010)
De remarcat că unele bănci (Piraeus) au eliminat acest comision integral prin actul adițional de
aliniere la prevederile OUG nr. 50/2010.
4. Rata variabilă a dobânzii în funcție de marja băncii ce poate fi modificată prin decizia
unilaterală a acesteia.
Această clauză a fost considerată abuzivă de instanțe deoarece dobânda variabilă avea ca și
componente indicele de referință (ROBOR, LIBOR, EURIBOR – variabile prin definiție) și marja
variabilă a băncii. Banca avea posibilitatea de a decide în mod unilateral modificarea marjei și o făcea
doar în sens ascendent. Clazuele contractuale identificau criterii total subiective în funcție de care banca
putea decide modificarea marjei, așa cum ar fi ”modificări semnificative pe piața monetară
internațională„ pe care consumatorul nu le putea controla și nici nu le putea prevede la momentul
semnării contractului.
Ulterior, OUG nr. 50/2010 a interzis astfel de formulări în contractele de credit, obligând băncile
să calculeze dobânda variabilă după formula indice de referință variabil+marja fixă a băncii.
Art. 37 din OUG nr. 50/2010 : ”În contractele de credit cu dobândă variabilă se vor aplica
următoarele reguli: a) dobânda va fi compusă dintr-un indice de referinţă EURIBOR/ROBOR/LIBOR
la o anumită perioadă sau din rata dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, în funcţie de
valuta creditului, la care creditorul adaugă o anumită marjă fixă pe toată perioada derulării
contractului„.
5. Clauza privind dobânda penalizatoare aplicată de bancă (mai rar); acest tip de dobândă
se aplică în cazul creditelor restante și reprezintă o dobândă mărită a creditului ce include și penalitățile
pentru executarea cu întârziere a obligațiilor. Instanțele au apreciat o astfel de clauză abuzivă în ipoteza
în care cuantumul prevăzut era mult prea mare față de prejudiciul înregistrat efectiv de bancă într-o
astfel de situație. De asemenea, au fost respinse cereri de constatare a acestei clauze ca fiind abuzivă
atunci când s-a constatat că prin aplicarea ei nu s-a produs un prejudiciu semnificativ consumatorului
(suma achitată cu titlu de dobândă era derizorie).
 Conform art. 38 din OUG nr. 50/2010: ”(2) Dobânda penalizatoare se calculează pe bază de
procent fix şi se aplică la sumele restante în conformitate cu prevederile contractului de credit, cu
excepţia sumelor provenite din calculul dobânzii. (3) Rata dobânzii aplicabilă în cazul creditelor
restante nu poate depăşi cu mai mult de două puncte procentuale rata dobânzii aplicată atunci când
creditul nu înregistrează restanţă, în cazul în care consumatorul sau soţul/soţia acestuia se afla în una
dintre următoarele situaţii: şomaj, reducere drastică a salariului, deces. Prin reducerea drastică a
salariului se înţelege o reducere de cel puţin 15% din valoarea acestuia. Această dobândă va fi
percepută până la încetarea evenimentului care a generat reducerea veniturilor, dar nu mai mult de 12
luni. În caz de deces, perioada nu poate fi mai mică de 6 luni„.

6. Clauza privind competența instanțelor în caz de litigiu; această clauză prevedea că în caz
de litigiu derivat din executarea contractului este competentă instanța de la sediul central al băncii (de
cele mai multe ori instanțele din București).
În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că este abuzivă clauza prin care părţile
unui contract de credit au stabilit competenţa în favoarea instanţelor de la sediul principal al băncii, iar
nu al celor de la sediul sucursalei cu care s-a încheiat convenţia, întrucât distanţa mare la care este situată
instanţa faţă de localitatea de domiciliu a împrumutatului „este de natură să creeze o prezumţie în sensul
că deplasarea şi cheltuielile implicate în sarcina consumatorilor pentru a compărea în faţa instanţei s-
ar putea dovedi disuasive şi i-ar putea determina pe aceştia să renunţe la orice acţiune în justiţie sau
la orice apărare”(Decizia nr. 2938 din 27 septembrie 2013 pronunţată de Secţia a II-a civilă a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect conflict negativ de competenţă).
De asemenea, prevederile C.pr.civ. 2013 direcționează spre aceeași soluție :
Art. 126 : ”(2) În litigiile din materia protecţiei drepturilor consumatorilor, precum şi în alte
cazuri prevăzute de lege, părţile pot conveni alegerea instanţei competente, în condiţiile prevăzute la
alin. (1), numai după naşterea dreptului la despăgubire. Orice convenţie contrară este considerată ca
nescrisă„.
Art. 113 : „ (1) În afară de instanţele prevăzute la art. 107–112, mai sunt competente:
8. instanţa domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulităţii
absolute, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractului încheiat cu un
profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor„.

II. Textele de lege aplicabile în astfel de acțiuni.

În general, acțiunile consumatorilor sunt întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 193/2000 și ale
Codului civil din 1864 (executarea cu bună credință a contractelor).
Art. 4 din Legea nr. 193/2000 : ”(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu
consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din
contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru
semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca
nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate
consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile
generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv. (5) Fără a
încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de:
a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia;
b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor
contracte de care acesta depinde„.
În acest sens, o mare importanță are Decizia ÎCCJ nr. 110 din 21 ianuarie 2014 prin care s-a
statuat asupra interpretării caracterului abuziv al clauzelor preformulate: ”simpla afirmație că o
clauză este abuzivă întrucât este prevăzută într-un contract standard preformulat nu este suficientă
pentru declararea acesteia ca fiind abuzivă, ci este necesar ca o atare clauză, prin ea însăși sau
împreună cu alte prevederi din contract să creeze, în detrimentul consumatorului sau contrar bunei-
credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților„.
Fundamentarea pe dispozițiile OUG nr. 50/2010 nu este posibilă din pricipa formulării actuale
a art. 95 (modificat de Legea nr. 288/2010): ”Prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă nu se aplică
contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, cu excepţia
dispoziţiilor art. 371, ale art. 66–69 şi, în ceea ce priveşte contractele de credit pe durată nedeterminată
existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, ale art. 50–55, ale art. 56 alin.
(2), ale art. 57 alin. (1) şi (2), precum şi ale art. 66–71„.
Cu toate acestea, la momentul intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010 (din 21.06.2010 până la
01.01.2011), forma art. 95 era următoarea: ”(1) Pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii
au obligaţia ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă,
să asigure conformitatea contractului cu dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă. (2) Modificarea
contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiţionale în termen de 90 de zile de la data intrării
în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă. (3) Creditorul trebuie să poată face dovada că a depus
toate diligenţele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiţionale. (4) Se
interzice introducerea în actele adiţionale a altor prevederi decât cele din prezenta ordonanţă de
urgenţă. Introducerea în actele adiţionale a oricăror altor prevederi decât cele impuse de prezenta
ordonanţă de urgenţă sunt considerate nule de drept. (5) Nesemnarea de către consumator a actelor
adiţionale prevăzute la alin. (2) este considerată acceptare tacită„.
Prin urmare, băncile au fost obligate la acea dată să încheie acte adiționale prin care să
elimine din contractele de credit prevederile contrare OUG nr. 50/2010. Prin aceste acte dobânda a
devenit variabilă doar în funcție de indicele de referință (marja băncii fiind fixată), comisionul de
rambursare anticipată a fost eliminat integral sau prevăzut în cuantumul permis de lege, alte comisioane
percepute au fost eliminate, etc.
Posibilitatea consumatorilor de a se prezenta la bancă pentru a încheia actele adiționale a fost
notificată acestora prin diverse mijloace, având în vedere că textul OUG nr. 50/2010 nu a prevăzut o
modalitate expresă în acest sens. Astfel, unele bănci au transmis notificări prin poștă, altele au afișat
notificările la sediul sucursalelelor sau au postat informația pe site-ul băncii.
Băncile au profitat de prevederea art. 7 pct. 15 din OUG nr. 50/2010 și au procedat la notificare
pe suport durabil: ”suport durabil este orice instrument care permite consumatorului să stocheze
informaţii care îi sunt adresate personal, în aşa fel încât acestea să fie accesibile pentru consultare în
viitor pe o perioadă de timp adecvată scopului informaţiilor, şi care permite reproducerea fidelă a
informaţiilor stocate”. În aceste condiții website-ul este considerat suport durabil conform pct. 24 din
Preambulul Directivei 2007/46/CE, transpusa în dreptul intern prin OUG nr. 113/2009.
De asemenea, conform art. 95 alin. 5 din OUG nr. 90/2010, nesemnarea de către consumator
a actelor adiționale de aliniere, care conțin dispozițiile din acest act normativ, este considerată
acceptare tacită de către consumator.

III. Problema creditelor acordate în CHF și a riscului valutar.

Opinia instanțelor naționale este până în prezent în sensul respingerii acțiunilor privind:
obligarea băncilor de a percepe ratele de credit la cursul RON/CHF de la momentul semnării
contractului; obligarea băncii de a converti în RON creditele (cu excepția hotărârii de la Galați)
sau ”înghețarea„ cursului valutar la momentul semnării contractului.
S-a reținut că un consumator și-a asumat în mod conștient și voluntar riscul de schimb
valutar aferent rambursării creditului în moneda împrumutului, ceea ce nu poate fi negat. De
asemenea, nici nu există o culpă a băncii în această alegere.
În plus, variația circumstanțelor contractuale și deci riscul contractual este suportat de
debitorul obligației de executat, respectiv de împrumutat, în cazul în care nu există o
dispoziție contractuală contrară. În acest sens a statuat deja ÎCCJ prin Decizia nr. 1122/2003:
”Variaţia circumstanţelor şi, prin urmare, noile sarcini ce afectează executarea fac parte din
riscul contractual, pe care-l suportă debitorul obligaţiei de executat, în lipsa unei dispoziţii
contrare.”
C.civ. 1864 a instituit principiul nominalistului monetar:
- Art. 1584 C.civ. prevede : ”Împrumutatul este dator să restituie lucrurile
împrumutate în aceeași calitate și cantitate și la timpul stipulat„.
- Art. 1778 C.civ. prevede : ”Obligația ce rezultă din un împrumut în bani este
totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contractul. Întâmplându-se o sporire sau
scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma
numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în
curs la momentul plății„.
Instanțele au dat deja eficiență principiului nominalismului monetar prevăzut de art.
1778 C.civ. 1864, apreciind că acesta ”este tradițional în contractele de împrumut„ iar ”în
cazul creditelor acordate în valută nu suntem în prezența niciunei clauze abuzive, pentru că
nu banca a instituit printr-o clauză în contract regula nominalismului, ci însuși legiuitorul„
(Sentința nr. 13198/29.10.2014 a Judecătoriei Craiova).

IV. Deciziile recente privind creditele acordate în CHF

1. Cauza C-26/13 Arpad Kasler contra OTP (Curtea de Justiție a Uniunii Europene).
Ca o considerație preliminară arătăm că hotărârea preliminară a CJUE (art. 267 TFUE)
este obligatorie pentru instanţa de trimitere, dar numai în privinţa litigiului în cadrul căruia a
fost formulată chestiunea prejudicială.
Cu toate acestea, de fapt, hotărârea CJUE are caracter obligatoriu pentru toate instanţele
tuturor statelor membre, fiindcă instanţa care intenţionează să interpreteze în alt fel norma
europeană deja interpretată de CJUE are obligaţia ca, anterior deciziei sale, să se adreseze Curţii
de Justiţie a Uniunii Europene, motivându-şi opinia divergentă şi solicitând o nouă hotărâre în
chestiunea aflată în discuţie

În cauza Kasler exista o diferență între prețul de vânzare și prețul de cumpărare al monedei
creditului. Creditul soților Kasler, conținea prevederi conform cărora, valoarea in franci urma sa fie
cea de la data eliberarii imprumutului, calculata in functie de cursul de cumparare a valutei. In
schimb, banca urma sa primeasca contravaloarea ratelor lunare in forinti, la cursul de vanzare a
francului din ziua de dinante de scadenta ratei. De asemenea, creditul acordat de OTP conținea o
clauză conform căreia : ”imprumutatorul stabileste valoarea in forinti maghiari a fiecareia dintre ratele
lunare datorate pe baza cursului de schimb la vanzare al monedei [straine] aplicat de banca in ziua
anterioara scadentei”.
Speța este în general inaplicabilă în sistemul național din cauza specificului acesteia. Pe teritoriul
României, creditele acordate de bănci în CHF nu conțin (în general) o astfel de clauză ci percep ratele
tot în CHF, efectuând schimbul valutar dacă este necesar și astfel protejându-se de efectele deciziei
CJCE.

V. Acțiunile sunt scutite de obligația de plată a taxei de timbru.

Un aspect important este acela că legiuitorul prevede o scutire a reclamanților consumatori
de la obligația de plată a taxei de timbru în cauzele având ca obiect constatarea caracterului abuziv
al clauzelor contractuale și repararea prejudiciului cauzat prin acestea.
Art. 29 alin. 1 lit. f) din OUG nr. 80/2013: ”Sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru
acţiunile şi cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, ordinare şi extraordinare,
referitoare la: f) protecţia drepturilor consumatorilor, atunci când persoanele fizice şi asociaţiile
pentru protecţia consumatorilor au calitatea de reclamant împotriva operatorilor economici care au
prejudiciat drepturile şi interesele legitime ale consumatorilor„.

Jurisprudența instanțelor românești cu privire la conversia creditelor acordate în

franci elvețieni

În ultimul timp, ca urmare a fenomenului de hipervalorizare a francului elvețian (CHF),

clienții băncilor au ajuns în imposibilitatea de a-și executa obligațiile de plată asumate prin
contract, ajungându-se la un fenomen îngrijorător dacă ținem cont de numărul mare de
împrumutați. În concret, împrumutații deși au contractat credite în CHF doar din punct de vedere
scriptic, deoarece tragerea creditului s-a făcut în moneda națională, și la un curs leu/chf aflat la un
minim instoric (2,1 lei/1 chf) trebuie să achite ratele de credit exprimate în CHF la cursul de
schimb de la momentul fiecărei plăți (în prezent 4,14 lei/ 1 chf).
În lipsa unui răspuns concret din partea legislativului sau executivului la această situație,
precum și în condițiile în care poziția Băncii Naționale a României rămâne una pasivă față de
problemele împrumutaților și protectoare față de instituțiile bancare ce au fost instruite să găsească
soluții individuale pentru creditele în CHF, speranța cetățenilor se îndreaptă spre instanțele de
judecată.
Soluțiile instanțelor nu conturează încă o jurisprudență constantă la nivel național și nici
măcar la cel local/regional, aflându-se încă într-o fază incipientă a unui nou val de litigii.
Prima soluție de acest gen a fost pronunțată de Tribunalului Galați, însă într-o speță care
are o aplicabilitate limitată ca și argument juridic (în sistemul de drept național jurisprudența
nefiind izvor de drept).
În speța judecată de Tribunalul Galați (dosarul nr. 7843/233/2012, definitivă), contractul
de credit al recurenților, încheiat cu V.R. SA, conținea o clauză (art. 5.1), prin care exista
posibilitatea băncii de a converti creditul într-o altă valută, cu o majorare de curs de 10%. Prin
urmare, exista o prevedere contractuală care să ofere în mod expres această posibilitate, instanța
obligând banca să efectueze conversia în baza acestei prevederi și în favoarea recurenților. De
asemenea, prevederea presupunea o cerere anterioară în sensul convenției, căreia banca să nu îi fi
dat curs, instanța reținând că există astfel de cereri. Speța nu este aplicabilă în cazul în care
contractele de credit nu conțin o astfel de clauză, astfel încât nu există nici un temei pentru
admiterea unei astfel de cereri. În caz contrar, instanța ar adăuga, în mod nelegal, la contractul
încheiat între părți.

Ulterior, în alte două cazuri, Tribunalul Buzău (dosarul nr. 1730/114/2014) și Judecătoria
Tg. Jiu (dosarul nr. 7530/318/2014) au fost admise acțiunile clienților cu credite în CHF, și s-a
dispus ”înghețarea„ cursului de schimb leu/chf la valoarea de la data încheierii contractului. De
menționat că aceste două hotărâri nu sunt încă definitive, ele putând fii atacate cu apel.
Dacă în hotărârea pronunțată de Tribunalul Galați soluția a fost convertirea creditului
contractat în CHF într-un credit în lei la cursul valutar leu/chf de la momentul semnării
contractului majorat cu 10%, în celelalte două hotărâri soluția a fost de menținere a monedei
creditului însă de ”înghețare„ sau ”stabilizare„ a creditului la cursul de schimb leu/chf de la
momentul semnării contractului.
Soluțiile pronunțate la Târgu Jiu și la Buzău au avut la bază o motivare întemeiată pe
Legea nr. 193/2000 prin analizarea caracterului abuziv al clauzelor privind efectuarea plăților în
moneda creditului. În concret instanțele au reținut că băncile și-ar fi încălcat obligația de informare
corectă a împrumutaților asupra riscurilor pe care le implică un împrumut într-o monedă
necunoscută până la acel moment pe piața din România.
 De reținut însă că există destule dosare pe rolul instanțelor naționale în care judecătorii nu
au dat dreptate împrumutaților, respingând acțiunile având ca obiect conversia împrumuturilor sau
înghețarea cursului valutar. Instanțele au dat astfel eficiență principiului nominalismului monetar
prevăzut de art. 1778 C.civ. 1864, apreciind că acesta ”este tradițional în contractele de împrumut„
iar ”în cazul creditelor acordate în valută nu suntem în prezența niciunei clauze abuzive, pentru
că nu banca a instituit printr-o clauză în contract regula nominalismului, ci însuși legiuitorul„
(Sentința nr. 13198/29.10.2014 a Judecătoriei Craiova). Soluții asemănătoare au fost pronunțate
și de Judecătoria Târgu Jiu (Sentința nr. 769/02.02.2015 în dosarul nr. 15883/318/2014* sau
Sentința nr. Sentința nr. 8285/19.12.2014 în dosarul nr. 3680/318/2014) sau Judecătoria Slatina
(Sentința nr. 1928/04.03.2015 în dosarul nr. 883/311/2014).

Un aspect important în contextul acestei probleme este faptul că recent a fost adoptată
Directiva 17/2014/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind contractele de credit
oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidențiale, cu termen de implementare pentru
statele membre UE până cel mai târziu la 16 martie 2016, prevede la art. 23 alin. 3 că : ” În cazul
în care un consumator are dreptul să convertească un contract de credit într-o monedă alternativă
în conformitate cu alineatul (1) litera (a), statul membru se asigură că cursul de schimb la care se
efectuează conversia este rata de schimb a pieței aplicabilă în ziua aplicării conversiei, dacă
contractul de credit nu specifică altfel„.

I. Jurisprudenţă în sensul calificării unor clauze ca fiind abuzive

a) Contract de credit pentru consum. Modificarea unilaterală a dobânzii. Clauză abuzivă.

Art. 4, 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între
comercianţi şi consumatori
Clauza prin care împrumutătorul are dreptul de a modifica unilateral dobânda fără
a fi raportată la un indicator precis individualizat face ca respectiva clauză să fie
interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a
da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă şi dacă
era necesară şi proporţională scopului urmărit.
Corespondenţa băncii către client prin care a notificat împrumutaţilor modificarea
dobânzii/comisioanelor prin raportarea la situaţia financiară naţională şi internaţională nu
este de natură a înlătura caracterul abuziv al clauzei, întrucât şi acest indicator este generic
şi nu precis, individualizat, reţinându-se că o astfel de adresă este în legătură cu derularea
contractului de credit, dar în condiţiile prestabilite anterior.
Critica împrumutătorului în sensul că se impunea ca urmare a admiterii acţiunii şi
rezilierea contractului este nefondată odată ce potrivit art. 7 din Legea nr. 193/2000
cumpărătorul este îndreptăţit să ceară rezilierea contractului, eventual şi daune-interese
numai în măsura în care contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea
clauzelor considerate abuzive.
(Curtea de Apel Iaşi, Secţia comercială, Decizia nr. 8 din 25 ianuarie 2010, definitivă)

Prin cererea introductivă reclamanţii Ş.F. şi Ş.N. au chemat în judecată pe pârâta S.C.
„E” S.A. şi au solicitat să se constate că art. 4 pct. 3 din contractul de credit încheiat în 2008
conţine o clauză abuzivă în sensul dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 şi eliminarea acestei clauze.
 Potrivit dispoziţiilor art. 4 pct. 3 din contract „Pe parcursul derulării contractului, banca
îşi rezervă dreptul de a modifica dobânzile şi/sau comisioanele bancare. Modificarea dobânzii
şi/sau a comisioanelor bancare va fi comunicată împrumutatului până cel mai târziu data
aplicării ei prin oricare dintre următoarele modalităţi la libera alegere a băncii”.
Prin întâmpinare pârâta a solicitat respingerea acţiunii susţinând că încă de la semnarea
contractului reclamanţii au cunoscut faptul că se va percepe dobânda variabilă, asumându-şi
acest risc.
Prin sentinţa nr. 1454/COM/07 octombrie 2009 Tribunalul Iaşi a admis acţiunea
formulată şi a constatat că dispoziţiile art. 4 pct. 3 din contractul de credit de consum
conţin o clauză abuzivă şi a dispus derularea în continuare a efectelor contractului cu
eliminarea acestei clauze.
Instanţa de fond a reţinut că acest contract de credit bancar intră sub incidenţa Legii nr.
193/2000, întrucât împrumutatul are calitatea de consumator, iar banca de comerciant,
prevederi legale ce sunt conforme cu Directiva 87/102/CEE a Consiliului din 22 decembrie
1986 cu privire la armonizarea dispoziţiilor legislative, reglementare şi administrative ale
statelor membre în materie de credit destinat consumului (art. 1 pct. 2 lit. a şi b).
Instanţa constată că respectiva clauză inserată la articolul 4 pct. 3 din contract
constituie o clauză abuzivă în sensul legii, aceasta încălcând prevederile art. 4 din Legea nr.
193/2000.
În momentul în care a fost încheiat acest contract, consumatorul a acţionat de pe o
poziţie inegală, în raport cu banca. Contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele
cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului
de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze. Consumatorul nu a avut posibilitatea
să negocieze nici o clauză din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma
respectivă, de către bancă.
Conform art. 4 alin. ultim din Legea nr. 193/2000, băncii îi revenea obligaţia de a
dovedi că a negociat în mod direct această clauză cu împrumutatul, ceea ce nu s-a
întâmplat în cauză.
Prin necircumstanţierea în nici un mod a elementelor care-i permit băncii modificarea
unilaterală a dobânzii curente contractuale, prin neindicarea niciunui criteriu care să-i dea
băncii acest drept, lăsând la libera sa apreciere majorarea dobânzii, această clauză încalcă
prevederile legale incidente în materie, fiind de natură să îi prejudicieze pe consumator.
Această clauză care dă dreptul împrumutătorului de a modifica unilateral dobânda nu
este raportată la un indicator precis, individualizat. Această modalitate de exprimare face
ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar
intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este
judicios dispusă şi dacă era necesară şi proporţională scopului urmărit.
Instanţa are, de asemenea, în vedere şi faptul că dobânda este un element esenţial într-
un contract de credit bancar, orice clauză nelegală cu incidenţa asupra dobânzii, afectând
însăşi normala derulare a raporturilor contractuale. În raport de prevederile contractuale,
instanţa reţine că, în ipoteza în care acest contract s-ar derula în continuare, în aceeaşi
formă s-ar menţine pericolul lezării drepturilor şi intereselor consumatorului prin
majorarea indirectă a dobânzii anuale efective, potrivit art. 4 pct. 3 din contract.
Prin urmare, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 193/2000 şi
constatând caracterul abuziv al clauzei prevăzute de dispoziţiile art. 4 pct. 3 din convenţia
părţilor instanţa urmează să dispună derularea în continuare a contractului cu excluderea
efectelor produse de reglementarea abuzivă.
Împotriva soluţiei pronunţate de Tribunalul Iaşi pârâta a formulat apel susţinând că
instanţa de fond a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000.
În esenţă, se susţine că potrivit dispoziţiilor paragrafului 2 şi 3 lit. a) din Anexa la Legea
nr. 193/2000, banca putea să majoreze nivelul comisioanelor şi dobânzilor, dar cu
recunoaşterea dreptului împrumutatului de a rezilia contractul unilateral şi rambursarea
anticipată a creditorului.
Mai susţine apelanta că a oferit reclamanţilor mai multe variante privind derularea în
continuare a contractului de credit, după majorarea dobânzii, respectiv: reeşalonarea soldului
prin extinderea perioadei de plată până la zece ani; modificarea datei scadente fără comision
până la data de 30 iunie 2009; rambursarea integrală a soldului prin refinanţare sau surse
proprii, beneficiind de comision de rambursare anticipată zero, până la data de 30 iunie 2009.
Cu privire la posibilitatea reclamanţilor de a înţelege clauzele contractului de credit
pârâta a susţinut că aceştia se încadrează în categoria „consumatorului mediu” aşa cum este
definit de prevederile art. 2 lit. m din Legea nr. 363/2007, astfel că au semnat contractul în
cunoştinţă de cauză.
De asemenea, pârâta consideră nelegală hotărârea instanţei de fond deoarece modifică
contractul transformând contractul de credit dintr-unul cu dobândă variabilă într-un contract cu
dobândă fixă.
Curtea de Apel Iaşi analizând motivele de apel a respins apelul menţinând soluţia
pronunţată de instanţa de fond reţinând că potrivit art. 1 alin. 3 din Legea nr. 133/2000,
republicată, privind clauzele abuzive din contractele încheiat între comercianţi şi consumatori
– „Se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu
consumatorii”, iar dispoziţiile art. 4 şi 5 din acelaşi act normativ definesc clauza contractuală
abuzivă, inclusiv în cazul contractelor standard preformulate.
Cu privire la caracterul clauzei prevăzută de dispoziţiile art. 4 pct. 3 din contractul
încheiat între părţi, în mod corect tribunalul a considerat-o ca fiind abuzivă în sensul că aceasta
dă dreptul împrumutătorului de a modifica unilateral dobânda şi/sau comisioanele bancare fără
a se raporta la vreun indicator.
Deşi apelanta-pârâtă a invocat în apărare o adresă prin care a notificat intimaţilor
modificarea dobânzii/comisioanelor prin raportarea la situaţia financiară naţională şi
internaţională, dar şi acest indicator este generic şi nu precis, individualizat, Curtea de Apel
Iaşi constată că aceasta este în legătură cu derularea contractului de credit, dar în condiţiile
prestabilite anterior.
În ceea ce priveşte critica apelanţilor referitoare la rezilierea contractului, curtea
constată că este nefondată odată ce potrivit art. 7 din Legea nr. 193/2000, cumpărătorul este
îndreptăţit să ceară rezilierea contractului (eventual şi daune-interese) numai dacă contractul
nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive.
Constatându-se caracterul abuziv al clauzei prevederilor la art. 4 pct. 3 din contractul
de credit, acesta urmând să-şi producă celelalte efecte ce decurg din clauzele sale, cu
dobânda/comisioanele stabilite iniţial de părţi până la o nouă renegociere, curtea apreciază că
nu sunt întrunite condiţiile legale pentru rezilierea întregului contract.
 Cu privire la dispoziţiile art. 1 lit. a din anexă, la care face referire apelanta în motivele
de apel, curtea constată că potrivit art. 4 alin. 4 din Legea nr. 137/2000 lista are caracter
exemplificativ şi că prevederile fac referire la posibilitatea împrumutatului de a solicita
rezilierea contractului, ceea ce în cauză nu este cazul.
Mai reţine Curtea că în cauză nu au relevanţă dispoziţiile art. 2 lit. m din Legea nr.
363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii
şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor
referitoare la definirea „consumatorului mediu” deoarece clauza abuzivă presupune, în
principal, caracterul prestabilit al acesteia şi nicidecum o neinformare corespunzătoare asupra
respectivei clauze.

b) Contract de credit şi contract de garanţie imobiliară. Anulare clauză privind

interdicţia de construire
(Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia comercială, decizia comercială nr. 22/A din 26 februarie
2010)

Prin Sentinţa nr. 1791/C/19.11.2009 Tribunalul Sibiu a admis acţiunea formulată de

reclamanţii D. J. B. şi D. P. N. împotriva pârâtei BANCA D. SA Sibiu şi s-a constatat abuzivă
clauza prevăzută la art. V din contractul de garanţie imobiliară privind interdicţia de construire
ce a fost notată asupra imobilului, fiind obligată pârâta să-şi dea consimţământul la radierea
din CF a interdicţiei de construire, iar în caz de refuz, hotărârea ce se va pronunţa să ţină loc
de consimţământ.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că acţiunea reclamanţilor
este întemeiată şi a admis-o reţinând că respectivele contracte de creditare au fost încheiate
pentru achiziţionarea imobilului (teren), cât şi pentru construirea a trei imobile de locuit şi
spaţii comerciale pe terenul situat în intravilanul oraşului. Angajarea ambelor credite, conform
uzanţelor bancare, a fost condiţionată de semnarea contractelor de garanţie imobiliară arătate
mai sus, în condiţiile prestabilite de către bancă.
În contractele de garanţie imobiliară s-a inserat clauza privind notarea interdicţiei de
construire pe acest teren. Datorită notării acestei interdicţii, Serviciul Urbanism şi
Amenajarea Teritoriului din cadrul Primăriei nu a eliberat reclamanţilor autorizaţia de
construire pentru terenurile menţionate, deşi, anterior, prin Hotărârea Consiliului Local S M
nr. 131/24.04.2008, s-a hotărât aprobarea „planului urbanistic zonal” ansamblu de locuinţe cu
48 apartamente P + 1 - 4E cu spaţii comerciale şi 3 clădiri E., în S M,(...).
Prin adresa înregistrată la BANCA D. SA, sub nr. 3111/21.01.2009, reclamantul
învederează băncii că desfăşoară activităţi exclusiv în domeniul construcţiei de locuinţe şi doar
în acest scop a achiziţionat terenul.
În acest context, a propus băncii radierea interdicţiei de construire şi inserarea clauzei
potrivit căreia înstrăinarea apartamentelor care se vor construi să se facă de comun acord.
Banca pârâtă nu a răspuns afirmativ solicitării reclamantului. În cursul desfăşurării
procesului, deşi părţile au solicitat la termenul de judecată din 20.08.2009 amânarea cauzei
pentru stingerea procesului pe cale amiabilă, acest acord al părţilor nu s-a realizat în final.
 Instanţa apreciază că în speţă cele 4 condiţii ale art. 78 şi următoarele din Legea nr.
296/2004 ce definesc o clauză ca fiind abuzivă sunt fost îndeplinite.
Este adevărat că reclamanţii au acceptat toate clauzele contractelor, însă aceste clauze
au fost prestabilite de către bancă.
Reclamanţii intenţionează să realizeze investiţii profitabile, din care să aibă
posibilitatea achitării obligaţiilor către bancă, cu atât mai mult cu cât, până la data intentării
acţiunii, şi-au onorat obligaţiile faţă de banca creditoare.
Mai mult, instanţa a considerat că atitudinea reclamanţilor relevă bună credinţă în
relaţia cu partenerul contractual, prin propunerea de vânzare numai cu acordul băncii a
apartamentelor care se vor edifica.
La toate acestea se adaugă şi un aspect exterior voinţei părţilor – actuala criză
economică, care afectează reclamanţii, ca investitori imobiliari.
Clauza prin care se interzice reclamanţilor dreptul de a construi, este considerată de
instanţă ca abuzivă şi datorită faptului că banca nu a făcut vreo dovadă în sensul că prin
construirea de locuinţe pe terenurile achiziţionate de reclamanţi ar fi prejudiciată în vreun fel.
Curtea de Apel Alba Iulia a respins apelul menţinând soluţia instanţei de fond
considerându-se nefondate argumentele băncii prin care se arăta că s-au negociat clauzele
contractuale prin adoptarea de către reclamanţi a unui pachet bancar cu dobânda mai scăzută
faţă de alte pachete cu costuri mai ridicate care nu presupuneau garanţii, instanţa reţinând că
aceasta nu reflectă o negociere, întrucât negocierea trebuie să existe cu privire la tipul de
produs pentru care s-a optat şi nu poate fi interpretată în sensul alegerii unui produs din mai
multe pentru care se putea opta.
Este neîndoielnic caracterul standard şi preformulat al clauzelor contractului de
garanţie, iar reaua-credinţă a pârâtei reţinută de instanţa de fond decurge din caracterul abuziv
al refuzului radierii interdicţiei de construire, care determină implicit imposibilitatea atingerii
scopului pentru care a fost încheiat contractul – investiţii .
Mai mult, acest refuz nu are justificare în condiţiile în care, prin adresa nr.
2108/25.04.2008, pârâta şi-a exprimat acordul privind radierea interdicţiei de demolare a
imobilelor, susţinerea apelantei că demolarea construcţiilor ar fi sporit valoarea imobilului fiind
contrară realităţilor economice.
Dispoziţiile art. 1777 Cod civil invocate de pârâtă drept omise de instanţa de fond
referitoare la extinderea ipotecii oferă argumente în sensul majorării în fapt a garanţiilor băncii
în urma edificării de construcţii noi pe terenurile ipotecate, astfel că interdicţia de construire
nu îşi găseşte justificare nici prin prisma intereselor economice ale băncii. Aşa-zisul risc ce ar
exista până la momentul înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietatea asupra
construcţiilor edificate nu este sustenabil prin prisma faptului că orice construcţie, chiar
neterminată, conferă un plus de valoare.
Totodată, existenţa interdicţiei de construire în cartea funciară are ca efect direct
imposibilitatea emiterii autorizaţiei de construire de către primar potrivit dispoziţiilor legale.

c) Constatarea caracterului abuziv a clauzei privind modalitatea de determinare

a nivelului dobânzii din contractul de credit. Competenţă materială.
(Curtea de apel Iaşi, Secţia comercială, decizia nr. 79 din 5 octombrie 2009)
 Prin sentinţa comercială nr. 832/com din 20.03.2009Tribunalul Iaşi a admis în parte
cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul S.J.B. în contradictoriu cu pârâta
Banca R. S.A. şi a constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 7.1 şi 7.3 din
contractul de credit bancar încheiat de către părţi, doar în ceea ce priveşte modalitatea de
determinare a nivelului dobânzii contractuale după primul an din perioada de creditare şi, pe
cale de consecinţă, a dispus înlăturarea acestora din contract.
În temeiul art. 13 din Legea nr. 193/2000 a obligat pârâta să modifice art. 7 din
contractul de credit bancar încheiat de către părţi, în ceea ce priveşte modalitatea de
determinare a nivelului dobânzii contractuale după primul an din perioada de creditare cu
respectarea principiilor previzibilităţii, a bunei-credinţe şi a corectei informări ce guvernează
raporturile contractuale dintre părţi.
În apelul formulat de societatea bancară s-a invocat, printre altele, necompetenţa
materială a Tribunalului Iaşi având în vedere prevederile deciziei nr. 32/2008 a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie.
Curtea de Apel a apreciat excepţia ca fiind întemeiată, anulând sentinţa atacată şi
trimiţând cauza spre soluţionare Judecătoriei Iaşi, reţinând că prin decizia nr. 38/2008
pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, s-a admis recursul în interesul
legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
şi s-a dispus că dispoziţiile art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. c şi art. 281 ind. 1 alin. 1 Cod procedură
civilă se interpretează în sensul că, în vederea determinării competenţei materiale de
soluţionare în primă instanţă, în căile de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile şi
comerciale având ca obiect anularea unui act juridic privind drepturi patrimoniale.
Faţă de obiectul acţiunii, respectiv anularea unor clauze a unor contracte bancare,
valoarea obiectului acţiunii (sub 100.000 lei), dispoziţiile deciziei nr. 38/2008 pronunţată de
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, raportat la art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a şi art. 158 Cod
procedură civilă, Curtea constată că aparţine Judecătoriei Iaşi, competentă de soluţionare a
cauzei în primă instanţă.

d) Clauză de reziliere în caz de diminuarea garanţiilor ca urmare a faptei unui terţ

faţă de contractul de credit. Caracter abuziv. Executarea silită bunurilor aduse ca şi
garanţie.
(Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, decizia civilă
nr. 202/2008)
Prin sentinţa civilă nr.274/2008 Tribunalul Bistriţa Năsăud a respins ca neîntemeiată
acţiunea formulată de reclamanta E. J. împotriva pârâtei Banca R., reţinându-se că între părţi a
intervenit un contract de împrumut pentru 64.200 Euro pe o perioadă de 10 ani, împrumutul
fiind garantat prin ipotecarea a două imobile, unul situat în A. iar celălalt în comuna M. jud.
B-N. Asupra imobilului situat în comuna M. s-a început executarea silită de către un alt creditor
- beneficiar al unei ipoteci, situaţie în care banca s-a prelevat de clauzele înscrise la pct.8 alin.2
şi pct.10 din contractul de credit, a declarat creditul scadent anticipat, a investit contractul de
credit cu formulă executorie, procedând la executarea silită asupra imobilului din A. ce a fost
cumpărat cu creditul acordat de bancă.
 Instanţa a reţinut că potrivit pvct.8 şi 10 din contractul de credit, banca are dreptul să
verifice respectarea destinaţiei creditului aprobat, „existenţa permanentă şi integrală a
garanţiilor şi asigurarea acestora” iar nerespectarea acestei clauze dădea băncii dreptul de a
retrage creditul înainte de scadenţă. Declararea scadenţei anticipate era reglementată şi în
pct.10 din contract pentru situaţia în care împrumutatul nu plăteşte la scadenţă şi dobânzi de la
creditul acordat sau nu respectă oricare din clauzele şi obligaţiile prevăzute în contract.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta susţinând că dispoziţiile pct.8 şi
pct.10 din contractul de credit nu constituie obligaţii, ci o facultate pentru intimata, fiind o
problemă de oportunitate. Se susţine că s-a dovedit refuzul băncii de a încasa ratele ajunse la
scadenţă conform graficului anexă la contract. Se motivează că nu are importanţă dacă pct.8 şi
10 din contract sunt interpretate în sensul că ele constituie o clauză penală atâta timp cât se
susţine caracterul leonin al acestora. Declararea scadentă la o dată anticipată faţă de contract a
creditului acordat reclamantei în baza unui regulament intern al băncii care nu este opozabil
apelantei, contravine practicii Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
Fundamentale referitoare la „cerinţa de accesibilitate” precum şi dispoziţiile art.1581 C.civ. 1
Curtea de Apel Cluj analizând apelul declarat reţine că acesta este fondat. În primul
rând, în cauză nu se poate reţine că dispoziţiile art.8 şi 10 din contract sunt lovite de nulitate
absolută datorită caracterului leonin avându-se în vedere că specificul clauzei leonine nu
corespunde naturii contractului de credit bancar, deoarece nici debitorul şi nici creditorul parte
în contract nu îşi pot stipula totalitatea câştigurilor şi nici nu pot ca unul dintre ei să fie absolvit
de pierderi.
În cauză nu se poate pune nici problema unei clauze abuzive deoarece nu s-a făcut
dovada că art.8 şi 10 nu au fost negociate în mod direct. În plus prin ele însele aceste clauze nu
creează apelantei în raport cu intimaţii, contrar cerinţelor băncii-creditor, un dezechilibru
semnificativ între drepturile şi obligaţiile lor, conform definiţiei din art.4 alin.1 al Legii
nr.193/200.
Din motivarea hotărârii instanţei de fond rezultă că soluţia de respingere a acţiunii s-a
întemeiat pe dispoziţiile pct.8 şi 10 din contractul de credit.
Din conţinutul pct.10 al contractului rezultă că acesta devine aplicabil în situaţia în care
împrumutantul nu plăteşte la scadenţă rate şi dobânzile aferente creditului acordat sau nu
respectă nici una din clauzele şi obligaţiile prevăzute în contract. Pentru situaţiile expres
prevăzute în art.10, banca solicită de îndată rambursarea acestuia şi a dobânzilor. Prin urmare
în această situaţie creditul poate fi declarat scadent anticipat, iar debitorul trebuie înştiinţat cu
privire la aceasta.
Referitor la declararea creditului scadent pentru situaţia expresă reglementată de art.8
din contract, Curtea reţine că acesta intervine dacă pe parcursul declarării creditului au dispărut
garanţiile aferente sau acestea au fost diminuate. Art.8 alin. 2 se referă la nerespectarea de
către împrumutant a obligaţiei de a menţine permanent şi integral garanţiile, astfel că acesta
este cel care trebuie să se abţină de la orice faptă care ar avea un astfel de rezultat. În cauză

1
Împrumutătorul nu poate cere mai înainte de termen să ceară lucrul împrumutat
intimata a declarat scadent întregul debit datorită diminuării garanţiilor ca urmare a
intervenţiei unui terţ faţă de raportul de credit.
Împrejurarea că unul sau mai mulţi creditori ai apelantei, în recuperarea propriilor
creanţe, au început executarea silită asupra unor bunuri proprietatea acesteia, bunuri care fac
obiectul obligaţiei de garanţie, nu constituie o activitate culpabilă a apelantei deoarece nu prin
fapta ei s-a adus atingere garanţiilor oferite prin contract. În consecinţă în mod neîntemeiat i
se impută apelantei nerespectarea obligaţiilor contractuale, astfel că pentru fapta unui terţ nu
devin aplicabile dispoziţiile art. 8 din contract.
În aceste condiţii apare întemeiată cererea reclamantei-apelante de a obliga societatea
bancară să încaseze ratele conform graficului de rambursare.
Referitor la constatarea existenţei refuzului pârâtei de a-şi îndeplini obligaţia
menţionată, Curtea reţine că o astfel de cerere în constatare este inadmisibilă, în condiţiile în
care, reclamanta are la îndemână acţiunea în realizare.
În ceea ce priveşte cererea de a se constat ca valabile plăţile făcute de reclamanta
apelantă după declararea scadenţei anticipate a creditului cu consecinţa obligării la emiterea
unui nou grafic de rambursare, Curtea reţine că aceste cereri apar ca nefondate. În condiţiile
în care Curtea a obligat pârâta să respecte graficul de rambursare apelanta-debitoare poate face
imputaţia plăţilor făcute după declararea scadenţei anticipate în baza art.1110 Cod civil, sau
aceasta poate fi realizată de creditor, în condiţiile art.1111 Cod civil.
Faţă de toate considerentele reţinute anterior, Curtea de Apel Cluj a admis în parte apelul
declarat modificând sentinţa instanţei de fond în sensul că admite în parte acţiunea reclamantei
împotriva societăţii bancare obligând-o să încaseze sumele scadente conform graficului de
rambursare, parte din contractul de credit nr. 30/18.04.2003, respingând celelalte cereri.

II. Jurisprudenţă în sensul respingerii cererilor prin care se solicita constatarea

caracterului abuziv al unor clauze contractuale

a) Contract de credit de investiţii imobiliare şi contract de ipotecă. Asumarea

obligaţiei de a nu închiria imobilul ipoteca. Cerere de chemare în judecată formulată
împotriva băncii pentru ca aceasta să-şi dea acordul în sensul închirierii imobilului.
(Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială. decizia nr. 215/A din 17.12.2009, definitivă)
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 21.10.2008, reclamantul
E. M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta J. BANK B. obligarea pârâtei să emită adresa/avizul
prin care aceasta să-şi dea acordul pentru închirierea imobilului,în motivarea cererii,
motivându-se că a încheiat cu pârâta un contract de credit de investiţii imobiliare şi un contract
de ipotecă prin care a adus ca şi garanţie imobilul arătat; pe parcursul derulării contractului de
credit reclamantul a adus o serie de îmbunătăţiri imobilului, cu respectarea clauzelor
contractuale, respectiv solicitând acordul Băncii pentru modificări, după finalizarea lucrărilor
întocmindu-se un raport de evaluare, evaluarea fiind superioară evaluării de la momentul
acordării creditului.
Reclamantul a solicitat acordul băncii pentru a închiria imobilul, acord refuzat de către
bancă; în aceste condiţii, reclamantul a revenit cu un memoriu, arătând că există posibilitatea
închirierii cu o chirie lunară deloc de neglijat, iar pe de altă parte interdicţia astfel cum este
înscrisă în cartea funciară nu prevede obligaţia contractuală a reclamantului de a obţine acordul.
Prin sentinţa civilă nr. 474/PI/28.04.2009 Tribunalul Timiş a admis cererea şi a obligat
pârâta să-şi exprime acordul prealabil în vederea închirierii imobilului proprietatea
reclamantului.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a constatat următoarele:
Potrivit art. 2.2 Contract, garantul s-a angajat să nu înstrăineze, închirieze, schimbe,
greveze de sarcini, să nu dezmembreze ori demoleze, fără acordul prealabil scris al J. Bank.
La data de 30 iunie 2008, reclamantul a comunicat J. Bank intenţia de închiriere a
apartamentului, solicitând comunicarea condiţiilor în care banca este de acord cu închirierea.
Prin cererea introductivă de instanţă, reclamantul a solicitat să se constate caracterul abuziv al
refuzului şi, pe cale de consecinţă, să fie obligată banca a-şi da acordul privind închirierea
imobilului ipotecat.
Analizând clauza contractuală invocată de către pârâtă în justificarea refuzului, instanţa
de fond a constatat că această clauză permite garantului închirierea; limitările, agreate într-
adevăr de către reclamant, vizează condiţiile închirierii, acestea nefiind lăsate la libera
apreciere a garantului şi a terţului cu care se contractează, proprietarul locator fiind obligat a
respecta condiţiile impuse de bancă. Prin urmare, clauza oferă dreptul creditorului garantat de
a impune propriile clauze contractuale, nicidecum nu interzice închirierea. De altfel, chiar
pârâta consideră că, stabilitatea raporturilor contractuale şi previzibilitatea înţelegerii
contractuale se opune ca una dintre părţi contractante să-şi asume anumite obligaţii pentru ca
ulterior să se sustragă sub diferite pretexte; or, în speţă, pârâta a permis închirierea, iar faptul
că în prezent normele interne impun interdicţia închirierii, indiferentă fiind justificarea acestei
interdicţii cât timp părţile nu au agreat-o în condiţiile art. 969 C.civ., este lipsită de relevanţă.
Prin urmare, instanţa a reţinut refuzul abuziv al pârâtei în darea acordului privind
închirierea imobilului ipotecat, cu consecinţa admiterii acţiunii şi obligării pârâtei la
exprimarea acordului, prealabil, în vederea închirierii imobilului.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta J. BANK NV B. solicitând, în principal,
admiterea acestuia şi anularea sentinţei apelate, iar în subsidiar modificarea hotărârii, în sensul
respingerii cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.
Curtea de Apel Timişoara a admis apelul, schimbând soluţia instanţei de fond în sensul
respingerii cererii în judecată reţinându-se aplicabilitatea principiului pacta sunt servanda,
principiu conţinut de art. 969, alin. 1 C.civ., convenţiile legal făcute au putere de lege între
părţile contractante. Încheierea actelor juridice civile este guvernată de principiul autonomiei
de voinţă a părţilor contractante, singurele limite fiind dispoziţiile imperative ale legii, morala
şi ordinea publică. În speţă, prin clauza care condiţionează închirierea imobilului pentru care
s-a contractat împrumutul de acordul băncii, nu se încalcă aceste limite care circumscriu
libertatea contractuală.
Ca urmare, reclamantul a acceptat ca orice închiriere a imobilului, pe timpul cât acesta
este ipotecat, să se facă doar cu acordul băncii. Refuzul băncii este emis în virtutea dreptului
său rezultând din clauza contractuală (art. 2.2 din Contractul de ipotecă), drept conferit tocmai
de către reclamantul.
Nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 79 din Legea nr. 296/2004 pentru ca o
clauză contractuală să fie considerată abuzivă, întrucât inserarea clauzei respective în
contractul de ipotecă, la fel ca şi refuzul băncii de a-şi da acceptul în vederea închirierii sunt
justificate, în adresa nr. CM/RT 5710/19.08.2008, de greutăţile ce s-ar putea ivi în cazul în care
banca ar trece la executarea silită a imobilului ipotecat. Astfel, în cazul în care în imobil
locuieşte doar proprietarul, executarea silită se face în baza contractului de ipotecă, acesta
constituind titlu executoriu, conform art. 79, alin. 2 din Legea 58/1998, însă, în cazul în care în
imobil locuieşte un chiriaş, evacuarea sa nu se va mai putea face în baza contractului de ipotecă,
iar prezenţa sa în imobil ar putea duce la o micşorare a valorii imobilului respectiv. Prevederi
similare sunt conţinute şi de Legea 190/1999, privind creditul ipotecar pentru investiţii
imobiliare (art. 21 şi art. 22).
Trebuie acceptat că orice credit acordat de către bancă trebuie protejat printr-o serie
de garanţii care să conserve dreptul băncii şi care, în ansamblu, contribuie la asigurarea unui
climat de stabilitate şi securitate pe piaţa bancară. Ïn cazul clauzei în litigiu se oglindeşte
preocuparea legitimă şi de bună credinţă a băncii de a putea controla şi conserva integritatea
(fizică şi juridică) a garanţiilor imobiliare afectate la plata creditului contractat.
Curtea reţine că reclamantul chiar a obţinut, anterior, permisiunea băncii de a aduce
modificări interioare în imobil, în vederea creşterii confortului, însă permisiunea a fost obţinută
numai cu condiţia să nu se diminueze valoarea de circulaţie a imobilului. Din această
perspectivă, se observă clar că interesul băncii este de conservare a bunului ipotecat, iar
condiţiile puse, în acest sens reclamantului, nu sunt excesive, fiind justificate de conservarea
garanţiei.
Curtea consideră că nu există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile
părţilor, astfel cum ele sunt prevăzute în contractul de credit şi în cel de ipotecă, întrucât dreptul
băncii de a controla închirierea imobilului ipotecat este justificat de normele de prudenţă
bancară mai sus expuse.
Prin refuzul băncii de a emite acordul la închirierea imobilului nu se poate spune că se
încalcă dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului respectiv, întrucât tocmai
reclamantul a consimţit în sensul limitării exerciţiului dreptului său de proprietate, prin
contractul de ipotecă.

b) Cerere de chemare în judecată formulată de o societate comercială Neaplicarea

în cauză a prevederilor Legii nr. 193/2000 întrucât reclamanta nu are calitate de
consumator.
(Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a comercială, decizia nr. 340/2009)
Prin acţiunea introductivă Societatea Comercială „N. D. & U.” S.R.L. reclamă
caracterul abuziv al clauzelor privitoare la schimbarea unilaterală a ratei anuale a dobânzii, a
clauzelor privind modificarea unilaterală a nivelului comisioanelor şi dobânda majorată, a
clauzelor privind declararea unilaterală a scadenţei anticipate şi rambursarea subsecventă a
creditului invocând prevederile Legii nr.193/2000, Directivei 93/13/CEE şi OUG nr.174/2008.
Prima instanţă a reţinut că normele conţinute în Legea nr.193/2000, Directiva
93/13/CEE, O.U.G. nr.174/2008 nu sunt aplicabile reclamantei, întrucât potrivit art. 2 din
Legea nr.193/2000 "prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane
fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei
legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie,
artizanale ori liberale".
 De asemenea, art.2 al Directivei 93/13/CEE, ce a fost transpusă în legislaţia română
prin Legea nr.193/2000 şi O.U.G. nr.174/2008, prevede: "În sensul prezentei directive:(a)
"clauzele abuzive" înseamnă clauzele contractuale definite la articolul 3; (b) "consumator"
înseamnă orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă,
acţionează în scopuri care se află în afara activităţii sale profesionale;(c) "vânzător sau
furnizor" înseamnă orice persoană fizică sau juridică care, în cadrul contractelor reglementate
de prezenta directivă, acţionează în scopuri legate de activitatea sa profesională, publică sau
privată."
Reclamanta este o societate comercială, iar potrivit cererii de chemare în judecată
creditul a fost utilizat în desfăşurarea activităţii comerciale. Prin urmare, reclamanta, fiind un
comerciant, un profesionist, nu poate beneficia de ocrotirea oferită de Legea nr.193/2000,
Directiva 93/13/CEE, O.U.G. nr.174/2008, scopul acestor reglementări fiind protejarea
persoanelor fizice care acţionează în scopuri din afara activităţii comerciale, industriale sau de
producţie, artizanale ori liberale.
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a comercială a menţinut soluţia instanţei de fond
reţinând că aceasta a făcut o corectă aplicare a Legii nr. 193/2000, reglementare legală specială
nefiind aplicabilă reclamantei, raportat la faptul că legea invocată protejează pe consumatorul
persoană fizică sau un grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care încheie un contract
în afara activităţii lor autorizate, profesionale sau comerciale.
În sensul articolului 2 litera b din Directiva 93/13/CEE, D. este denumită orice persoană
fizică ce, în cadrul contractelor care cad sub incidenţa acestei directive, acţionează în scopuri
care nu vizează aspecte legate de o afacere sau profesiune proprie, chiar dacă aceasta este
proprietate publică sau privată.
Chiar dacă s-ar face în cauza de faţă o aplicare extensivă a dispoziţiilor din Legea
nr.193/2000, trebuie să se aibă în vedere că natura abuzivă a unei clauze se evaluează în funcţie
de natura serviciilor care fac obiectul contractului, toţi factorii care au determinat încheierea
contractului şi celelalte clauze din convenţie.
În acest sens, se reţine că potrivit articolului 1 litera a din Anexa la Legea nr.193/2000,
este considerată clauză abuzivă aceea care dă dreptul comerciantului (în speţă băncii) de a
modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în
contract.
Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii
financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii
financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care
comerciantul este obligat să informeze despre aceasta cealaltă parte contractantă şi aceasta din
urmă are libertatea de a rezilia contractul.
Or, în cauza de faţă suntem în prezenţa unui contract de servicii financiare (contract de
credit bancar), există indicat temeiul modificării ratei anuale a dobânzii (fluctuaţia în funcţie
de evoluţia dobânzilor pe piaţa bancară), există prevăzută obligaţia băncii de a notifica clientul
în privinţa schimbărilor aplicate la rata dobânzii în cazul în care fluctuaţia totală a acesteia
atinge +/-1% pe an pentru utilizările în valută sau +/-3% pe an pentru cele în lei şi este prevăzută
libertatea clientului de a nu accepta modificările propuse cu rambursarea în întregime a
Creditului.
 Aşa fiind, nu se poate aprecia existenţa unor clauze ca fiind abuzive de vreme ce nu
sunt modificări ale ratei dobânzii sau comisioane despre care să nu se fi convenit prin clauze
clare, asumate de părţi, şi nu s-au produs nici schimbări fără notificări.

c) Constatarea ca fiind abuzive a clauzelor referitoare la declararea anticipată a

creditorului şi calcularea dobânzii majorate. Respingere.
(Curtea de Apel Bucureşti, decizia comercială nr. 77 din 13 februarie 2008)
Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat anularea clauzelor abuzive
din contractul de credit considerând ca fiind abuzive clauzele referitoare la declararea scadenţei
anticipate a creditului şi cele referitoare la dreptul băncii de a calcula dobânda majorată
invocând prevederile Legii nr. 193/2000.
Prin sentinţa comercială nr. 11583/2007 Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a Comercială
a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul E. H. în contradictoriu cu pârâta SC
M. BANK SA, iar Curtea de Apel Bucureşti a menţinut soluţia instanţei de fond reţinând cu
privire la caracterul abuziv al clauzei referitoare la majorarea dobânzii în cazul depăşirii
termenelor de plată, se reţine că nu este incidentă în cauză dispoziţia din anexa la Legea nr.
193/2000 invocată de apelant. Se susţine de către apelanta reclamantă că în anexa Legii nr.
193/2000 este prevăzută ca exemplu de clauză abuzivă cea care permite comerciantului
obţinerea unor sume de bani de la consumator în cazul neexecutării sau finalizării contractului
de către acesta din urmă, fără a prevedea existenţa compensaţiilor în sumă echivalentă şi pentru
consumator în cazul neexecutării contractului de către comerciant. Exemplu invocat de
apelanta reclamantă are în vedere prevederea unor compensaţii în sumă echivalentă pentru
consumator în cazul neexecutării contractului de către comerciant. Or, este evident că în cazul
semnării contractului de credit comerciantul, în speţă banca intimată, şi-a executat obligaţia ce
îi revenea, respectiv cea de virare a sumei acordată cu titlu de credit. În consecinţă, nu poate fi
prevăzută o clauză compensatorie în sensul oferit de exemplul din anexa la lege, câtă vreme
comerciantul şi-a executat propria obligaţie, deci, a procedat la executarea contractului. Este
evident, deci, că prevederea contractuală referitoare la majorarea dobânzi pentru depăşirea
termenelor de plată este în strânsă relaţie cu executarea de către comerciant – banca intimată a
obligaţiei ce îi revenea, aceea de virare a sumei împrumutate. În lipsa virării sumei împrumutate
nu se naşte obligaţia de rambursare a împrumutatului, deci nu se poate vorbi de plata cu
întârziere a ratelor stabilite în graficul de rambursare.
Nu este întemeiată nici critica referitoare la caracterul abuziv al clauzei care dă dreptul
băncii intimate de a modifica procentul de dobândă. Nu se poate susţine că această modificare
se realizează fără acordul consumatorului, câtă vreme această posibilitate este prevăzută în
contractul dintre părţi şi, deci, asumată de părţi prin semnarea contractului. Pe de altă parte,
prin semnarea contractului împrumutatul şi garanţii săi şi-au dat acordul cu privire la
modificările ce pot fi aduse procentului de dobândă, nemaifiind vorba, deci, de o modificare
unilaterală, abuzivă, în sensul reglementat de Legea nr. 193/2000, ci de o modificare realizată
cu acordul prealabil al împrumutatului, acord exprimat în acest sens la semnarea contractului.
Nu este reţinută nici critica referitoare la caracterul abuziv al clauzelor la care se supune
consumatorului faţă de care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării
contractului. Este evident că la momentul semnării contractului semnatarii au avut posibilitatea
reală de a lua cunoştinţă de clauzele sale prin simpla citire a înscrisului pe care şi-au pus
semnăturile. Deci, posibilitatea reală de a lua cunoştinţă de clauzele contractuale a existat,
împrumutatul putând lua cunoştinţă de toate aceste clauze prin simpla citire a înscrisului.
Nici critica referitoare la declararea scadenţei anticipate a creditului ca fiind abuzivă nu
poate fi reţinută, această posibilitate fiind stabilită doar în cazuri clar şi strict determinate care
afectează dreptul băncii intimate de a recupera suma împrumutată ori de a executa garanţiile
constituite, ca urmare a unor fapte săvârşite de împrumutat sau garanţi. Referirile apelantului
la denunţarea unilaterală a convenţiilor nu au relevanţă în cauză, în speţă nefiind vorba de o
denunţare unilaterală a contractului, ci doar de accelerarea rambursării creditului, ceea ce nu
echivalează că denunţarea contractului.

DEFINIȚII INDICI DE REFERINȚĂ :

1. Euribor (EURO Interbank Offered Rate) este rata la care o bancă de prim ordin oferă altei
bănci de prim ordin depozite în zona EURO. Euribor este publicat în fiecare zi la ora 11.00 a.m. CET,
pentru valoarea spot.
EURIBOR este rata de referință pentru piața monetară în EURO, care a luat ființă din
1999. Este sponsorizată de către Federația Europeană Bancară (FBE), care reprezintă interesele
a 4 500 de bănci, din 24 de țări membre ale Uniunii Europene, Islanda, Norvegia, Elveția,
precum și Asociația Piețelor Financiare (ACI). Euribor are impact doar asupra dobânzilor
variabile și nu asupra dobânzilor fixe, fiind folosit la calculul dobânzilor variabile la creditele
acordate în Euro.
În calculul dobânzilor variabile în euro ale creditelor cei mai utilizați indici sunt Euribor
3M și Euribor 6M. Creșterea valorii indicelui Euribor duce la o creștere a ratei creditului, iar
scăderea valorii acestui indice duce la scăderea acesteia.
Indicele Euribor este stabilit în urma unui sondaj în rândul a 39 de bănci, care trebuie
să prezinte estimări privind costul finanțării reciproce în euro pentru perioade de la o zi la un
an. Asemenea LIBOR, indicele euro este stabilit în funcție de estimări și nu de date reale de
pe piață, fiind vulnerabil neregulilor.
2. LIBOR - denumire dată indicelui folosit la stabilirea dobânzii la care băncile de pe piața
londoneză se împrumută între ele, calculată ca medie aritmetică a ratelor dobânzilor practicate de
principalele bănci pentru diverse valute majore de pe piața financiară internațională (lira sterlină,
dolar, EURO, franc elvețian, yen japonez). Denumirea provine din abrevierea London InterBank
Offered Rate.

3. ROBOR - denumire dată indicelui folosit la stabilirea ratei medii a dobânzii pentru creditele
în lei, stabilit zilnic de către Banca Națională a României ca medie aritmetică a dobânzilor utilizate de
10 bănci comerciale selectate de către banca centrala. Denumirea provine din abrevierea ROmanian
InterBank Offered Rate.