Sunteți pe pagina 1din 74

MOTTO:

“Frumuseţea este un izvor nesecat de bucurie. Ea iese din mâinile care


modelează, care cioplesc marmura, care spintecă şi repară carnea omenească. O
putem găsi în arta sângeroasă a marilor chirurgi ca şi în aceea a pictorilor, a
muzicienilor, a poeţilor. Şi încă mai puternică, frumuseţea se află în exprimabila
armonie a creierului uman, în sufletul omului, care se sacrifică neştiut de nimeni
pentru mântuirea celorlalţi. În oricare din formele ei ea rămâne oaspetele
necunoscut al substanţei cerebrale creatoare a înfăţişării universului”.

Alexis Carrel (1873-1944)


“Premiul Nobel pentru medicină”

1
Cuvânt înainte

La începutul acestei prezentări considerăm că suntem datori celor care


consultă lucrarea, cu câteva explicaţii şi cu expunerea unor gânduri care ne-au
condus în elaborarea ei.
Suntem conduşi de existenţa multor insuficienţe, în primul rând sub
aspectul formei, al proporţiilor diferitelor compartimente, deşi facem cu toţii
parte din aceeaşi unitate şi printr-o colaborare îndelungată în preajma maestrului
nostru comun, avem aceeaşi orientare.

OCTAVIAN FODOR

2
PLANUL LUCRĂRII
INTRODUCERE
Date anatomice şi fiziologice ale sistemului afectat de boală.

Capitolul I – Date descriptive privind boala


A. Definiţia şi etiologia bolii
B. Patogenia bolii
C. Diagnosticul bolii. Tabloul clinic şi examenele paraclinice
D. Formele clinice ale bolii
E. Tratamentul şi profilaxia bolii

Capitolul II – Date privind supravegherea bolnavului în spital


A. Internarea bolnavului
B. Asigurarea condiţiilor de spitalizare
C. Asigurarea igienei corporale
D. Supravegherea funcţiilor vitale şi vegetative
E. Alimentaţia bolnavului
F. Administrarea medicamentelor
G. Participarea asistentei medicale la efectuarea examinărilor
paraclinice şi de laborator
H. Recoltări de produse patologice şi biologice
I. Tehnici de îngrijire impuse de boală
J. Externarea bolnavului

Capitolul III – Prezentarea planurilor de îngrijire a trei bolnavi


A. Cazul I
B. Cazul II
C. Cazul III

Capitolul IV – Concluzii generale asupra lucrării


Educaţie pentru sănătate
Bibliografie

3
INTRODUCERE

Maladiile cronice ale ficatului în special HCV constituie o problemă majoră de


sănătate publică prin riscul înalt al cronicizării, apariţia carcinomului
hepatocelular, survine decesului, morbiditatea şi mortalitatea pacienţilor cu
hepatite cronice şi ciroze hepatice.
Deşi virusul hepatic C a rămas neidentificat până în 1988, existenţa lui a
fost remarcată încă din 1974 când un grup de cercetători a demonstrat că cele
mai frecvente hepatite ce apărea după transfuzii era cauzate de “ non A non B “
virus hepatic (NANBH). În ciuda eforturilor susţinute virusul nu a putut fi
identificat timp de peste un deceniu, primul articol despre virusul C apărând în
1989. Ficatul exercită rolul primordial în metabolism şi în procesele imune fiind
organul ce cele mai multiple funcţii, influenţat de oxidul nitric.

4
DATE ANATOMICE ŞI FIZIOLOGICE ALE
SISTEMULUI AFECTAT DE BOALĂ

FICATUL
Ficatul este cel mai mare organ din corp. Organ plin de consistenţă fermă
ficatul cântăreşte la adult 1200-1500 g cu vasele golite. Este situat în loja
subdiafragmatică şi partea internă a hipocondrului drept. Ficatul are 2 feţe: una
superioară, convexă, şi alta inferioară. Faţa superioară este limitată prin două
margini: una posterioară, mai groasă, şi alta anterioară, mai ascuţită. În şanţul
transverasal se află hilul ficatului, prin care pătrund vasele şi nervii ficatului şi
ies canalele biliare şi limfatice organului.
Ficatul are 2 învelişuri: un înveliş seros, pentinde de seroasa peritoneală,
care înveleşte tot ficatul, cu excepţia unei benzi transversale la nivelul suprafeţei
superioare unde ficatul este aderent direct la diafragm; al doilea înveliş este
capsula Glisson, care acoperă ficatul şi intră la nivelul hilului în interiorul
organului de-a lungul vaselor şi căilor biliare.
Vascularizaţia ficatului este asigurată de artera hepatică, care aduce
sângele arterial, şi de vena portă, care aduce sânge venos funcţional. Sângele
pleacă de la ficat prin venele suprahepatice, care colectează tot sângele din organ
şi îl varsă în vena cavă inferioară. Nervii ficatului provin din plexul hepatic,
alcătuit din fibre simpatice care ies din ganglionul celiac şi din fibre
parasimpatice care se desprind din ambii nervi vagi.
Structura histologică
Capsula ficatului este alcătuită din ţesut conjuctiv şi elastic. Din capsulă
pornesc – de la hil spre interiorul ficatului – septuri fibroase, care constituie
suportul conjuctiv al elementelor vasculare, biliare, limfatice şi nervoase.
Cercetările recente bazate pe mijloacele cele mai moderne, arată însă că
unitatea morfofuncţională a ficatului este acinul hepatic, alcătuit dintr-o masă
informă de hepatocite, dispuse în jurul unei vene venule porte (venă axială). O
grupare de 2-3 acini tributari unei venule axiale alcătuieşte un acin complex, iar
3 acini complecşi şi câţiva acini simpli realizează un conglomerat de acini.
Hepatocitele dispuse în apropiere de ramura terminală a venulei porte
axiale formează zona întâi de hepatocite (active metabolic); hepatocitele situate
la periferia acinului formează zona a treia (celule adaptate fincţiei de
depozitare); între ele se situează zona a doua, cu hepatocite care fac schimburi
de glicogen între zone.
Conform schemei lui Eppinger se vorbea de cordoane hepatocelulare
dispuse în două rânduri; între ele fiind canaliculul biliar, care la periferie se
îndreaptă spre sinus: între hepatocite şi sinus se situează spaţiile Diesse; în acest

5
fel hepatocitului i se atribuiau doi poli: unul vascular şi altul biliar. Potrivit
concepţiei acinoase, există însă unele lamele unicelulare, care se întretaie între
ele la încrucişări fiind vasele. În acest fel, hepatocitul este scăldat pe 2-3 feţe de
sinusoide, iar pe celelalte feţe vine în contact cu 2-3 canalicule biliare.
Hepatocitul emite vilozităţi mai mici şi mai rare către caniculul bilar.
FIZIOLOGIA FICATULUI
Ficatul are o mare capacitate de regenerare demonstrată prin faptul că
după o hepatectomie parţială regenerarea începe după 24 de ore, atinge maximul
între 4-5 zile şi se termină în 14 zile. Funcţiile lui sunt multiple, fiind îndeplinite
la nivelul hepatocitului. Nu vom aminti decât funcţiile lui principale.
Funcţiile metabolice
Se exercită în metabolismul glucidic, proteic şi mineral. În metabolismul
glucidic, ficatul intervine în fosforilarea şi polimerizarea glucidelor în glicogen,
asigurând rezerve de glucoză şi menţinerea homeostazei glicemice. La nevoie
fabrică glucoză din proteine şi grăsimi (gliconeogeneză).
În metabolismul proteic, ficatul are funcţie proteinoformatoare şi de
echilibru proteic, funcţie ureogenă. Sintetizează albumina, 70 % din α-
globuline, 50% din ß – globuline , protrombină şi fibrinogenul catabolizează
nucleoproteinele. În metabolismul lipidelor intervine în absorbţia grăsimilor şi în
fosforilarea lor, în sinteza şi esterificarea colesterolului, în sinteza
lipoproteinelor, fosfolipidelor şi trigliceridelor. În metabolismul mineral
acţionează prin depozitarea fierului şi a cuprului şi intervine în repartiţia apei şi
a electroliţilor în organism.
Funcţia biliară comportă secreţia şi excreţia bilei, cu rol important în
digestia şi absorbţia grăsimilor, în absorbţia vitaminelor liposolubile (A,D,E şi
K), în absorbţia fierului şi a calciului alimentar. Bila se varsă în intestin în
cantităţi de 600-1000 ml / 24 de ore. Ea conţine 97 % apă şi următorii
componenţi principali: săruri biliare, pigmenţi biliari, colesterol, lecitine şi săruri
anorganice.
Funcţia antitoxică
Constă în faptul că ficatul dispune de activităţi prin care substanţele toxice
de origine exogenă, ca şi acelea rezultate din metabolismele endogene sunt
transformate în substanţe mai puţin toxice şi eliminate ca atare.
Neutralizarea substanţelor toxice este realizată de ficat cu ajutorul
proceselor de conjugare a acestor substanţe cu sulful de exemplu (acţiunea de
sulfoconjugare)
Ficatul este un important depozit de vitamine: A,B2,B12,D,K. El intervine
în convertirea carotenilor îm vitamină A, în transformarea vitaminei B1 în
cocarboxilază, în conjugarea vitaminei B2 pentru formarea fermentului galben
respirator, în procesul de sintetizare a protrombinei cu ajutorul vitaminei K.
Sinteza fermenţilor necesari proceselor vitale este îndeplinită intr-o foarte
mare măsură de ficat. Fermenţii sunt complexe macromoleculare legate de
grupări active, iar sinteza lor reprezintă o activitate laborioasă a hepatocitului şi

6
necesită integritatea anatomică şi funcţională a ficatului. Mai amintim
intervenţia ficatului în menţinerea echilibrului acido-bazic, de a echilibra
perturbările circulatorii.

CAPITOLUL I

7
DATE DESCRIPTIVE PRIVIND BOALA

A. DEFINIŢIA SI ETIOLOGIA BOLII

HEPATITA CRONICĂ

În general, prin Hepatită cronică se înţelege o leziune sistematizată a


ficatului caracterizată printr-o infiltrare predominant portală, cu celule
mononucleare, limfatice şi plasmocite şi prin dezvoltarea anormală a ţesutului
conjuctiv 75 % din cazuri prezintă în antecedente hepatita virală, Hepatita
cronică manifestându-se după cel puţin 6 luni de la debutul acesteia, 10 % din
hepatitele virale evoluează către cronicizare şi aproape 20 % din ciroze succedă
unei hepatite cronice.
Meritul de a fi descris şi individualizat hepatita cronică revine
hepatologului german Heinz Kalk. Timp îndelungat, fiind inclusă fie în hepatita
virală prelungită, fie în cirozele hepatice incipiente. De altfel delimitarea de
ciroze este esenţial biopsică.
Se descriu trei forme de hepatită cronică: A,B şi C. Există Hepatită
cronică cu prognostic mai sumbru decât unele ciroze. Deşi diagnosticul de
ciroză poate fi uneori infirmat de biopsie, în majoritatea cazurilor biopsia relevă
ciroze la cazuri considerate Hepatită cronică.
Debutează insidios, adeseori atipic cu fenomene extrahepatice; unele
forme sunt mai grave cu componente imunologice şi mers spre cronicizare (tipul
B, cu letalitate de 3 ori mai mare decât tipul A). O infecţie cu un virus ne
conferă imunitate pentru celelalte.
Se descriu forme asimptomatice, după cum există şi forme zgomotoase de
Hepatită cronică, astfel încât foarte elocventă formularea conform căreia “
Hepatita cronică rămâne ascunsă celor care nu o caută „ (J. Waldenstram). În
1968, dr Groote şi Colab, Thaler şi alţii au propus la Congresul de la Praga
clasificarea morfologică (histologică), care a fost reţinută de Asociaţia
europeană a bolilor de ficat, clasificarea astătzi aproape unanim admisă:
- Hepatită cronică – în care vindecarea este regulă, iar fibroza puţin
marcată;
- Hepatită cronică agresivă, care evoluează, mai ales netratată, în 80 %
din cazuri spre ciroză activă – formă clinică cu prognostic sumbru, cu fibroză
importantă cu infiltrat portal limfoplasmocitar mare, cu prezenţa necrozei ( “
piece – mealnecrosis”
Până la un punct, această clasificare se suprapune celei clinice, care
deosebeşte:
- hepatita cronică persistentă (stabilizată, prelungită sau spontan curabilă);
- hepatita cronică activă sau evolutivă.

8
ETIOLOGIA virală este asigurată la 75 % din cazuri (descoperirea
antigenului Australia a fundamentat această proporţie) 25 % din Hepatita
cronică recunosc o etiologie toxică (laxatixe pe bază de oxifenisatină, α –
Metildopa), dismetabolică (obezitate sau diabet), toxiinfecţii alimentare, cauze
nutriţionale microbiene (leptospiroze, salmoneloze, colibaciloze, bruceloze,
parazitoze paludism), medicamentoase (citolitice, colostatice, mixte), alte
infecţii virale ( febră galbenă, variola, mononucleoză, viroză herpetică ).
S-a sugerat şi ipoteza că Hepatita cronică constituie o modalitate de
răspuns la agenţi diferiţi pe un teren cu o predispoziţie genetică implicând şi
dezordini imunologice, droguri, alcool.
Cronicizarea pare legată mai mult de răspunsul imunologic, decât de
abundenţa agentului infecţios. Titrurile cele mai joase de Antigen Australia au
fost notate la purtătorii de virus asimptomatici.
Persistenţa virusului A sau B în organism este astăzi certă, fiind dovedită
de prezenţa antigenului Australia. Persistenţa este un factor de cronicizare, dar şi
un element de contaminare ( donatorii de sânge ).
În Hepatita cronică agresivă spre deosebire de Hepatita cronică
persistentă, joacă un rol şi sexul, vârsta şi ereditatea. Femeile în special timere
sau la menopauză, sunt de 3-4 ori mai afectate decât bărbaţii. Nordicii ( anglo-
saxonii şi scandinavii ), cu tendinţă la reacţii hipereregice şi răspunsuri
imunologice excesive, fac mai frecvent hepatită cronică. De aici, se impune rolul
predispoziţiei ereditare, şi deci şi la Hepatită cronică.
Factorii de cronicizare:
a) deficitul de imunitate celulară, pericolul fiind dublu la cei trataţi cu
imunodepresoare;
b) tratamentul precoce, masiv şi prelungit, cu corticosteroizi în timpul
fazei acute de hepatită virală A sau B ( corticoizii ar acţiona tot prin
imunodepresie );
c) se pare că hepatita serică B ar predispune mai frecvent la Hepatita
cronică;
d) hepatitele virale prelungite sau contactate după vârsta de 30 de ani şi
persistenţa virusului în organism sunt alţi factori de cronicizare. Deci,
agresiunea virală, persistenţa virusului şi mecanismul autoimun sunt principalii
factori de cronicizare.

9
B. PATOGENIA BOLII.
Este explicată de numeroase teorii; infecţioasă, toxică, dismetabolică şi
nutriţională, excesul de fibrinogeneză, dar cea mai acreditată este teoria
imunologică.
Potrivit acesteia, factorii agresivi variaţi produc alterări hepatocitare,
modificând antigenele hepatice. Antigenul hepatic modificat (autoantigen)
devine „ nou self „ (străin de organism) şi nu mai este recunoascut de sistemul
imun. Apar autoanticorpii şi boala se autoîntreţine chiar după dispariţia
agentului agresor.
Anatomie patologică: macroascopic (laparoscopie) ficatul este clar,
necolestatic, uneori pătat, alteori congestiv, poate avea o consistenţă mai
crescută datorită fibrozei.
Histologic, Hepatita cronică se manifestă prin reacţii inflamatorii ale
mezemchimului.
Hepatita cronică persistentă (sau portală) prezintă un infiltrat portal
mononuclear limfoplasmocitar. Nu există fibroză, nici proliferare ductală.
Arhitectura lobulară este respectată şi necrozele hepatocitare, minime
(periportală) prezintă infiltrarea limfoplasmocitare şi histiocitară, cu
predominanţă limfocitară, portal şi periportal, în parenchimul adiacent, se
însoţeşte de necroza hepatocitară la periferia lobulilor sau alte alterări
hepatocitare. Se constată şi proliferare ductulară, precum şi fibroză portală.
Acest ansamblu lezional denumit de Popper, în 1965 “piece meal
necrosis” condiţionează agresivitatea.

10
C. DIAGNOSTICUL BOLII. TABLOUL CLINIC ŞI
EXAMENELE PARACLINICE.

Simptomatologic circumstanţele de diagnostic sunt următoarele:


În 75 % din cazuri, hepatita cronică urmează unei hepatite virale, clinic
evidenţiată. De aici, obligaţia de a urmări clinic şi biologic (transaminaze,
anomalii proteice) orice hepatită acută virală timp de 6 luni sau 1 an de la debut.
În 25 % din cazuri nu există episod inaugural icteric sau anicteric.
Evoluţia este insidioasă, cu astenie crescând, tulburări digestive şi
inconstant, subicter. Examenele biologice (V.S.H. tulburări de hemostază etc) şi
histologice tranşează diagnosticul. Examenul clinic decelează hepatomegalia. În
cazuri excepţionale hepatita cronică se instalează fără semne clinice.
În cursul unui examen de rutină (donare de sânge, purtător de antigen
Australia), se descoperă perturbaţii biologice; (transaminaze, leziuni histologice
evidente şi hipergammaglobiline). De aici rezultă că nu întotdeauna există
concordanţă între datele clinice, biologice şi anatomice.
Alte forme de debut sunt: icter recidivant, semne de ciroză constituită etc.
În perioada de stare sunt prezente în diferite grade (neobligatoriu toate),
sindroamele excretobiliar, de hepatocitoliză, hepatopriv, de activare
mezemechimală şi uneori chiar de hipertensiune portală. Cele mai importante
simptoame sunt: icterul – simptom esenţial deşi există şi forme anicterice; rar
este intens, evoluează în puseuri şi poate lua o alură colestatică ( majoritatea
cazurilor evoluează fără icter); hepatomegalia, uneori dureroasă la efort este
obişnuită (80 %), fermitatea sa fiind condiţionată de accentuarea fibrozei;
splenomegalia este mai puţin frecventă; angioamele stelare, adesea precoce, apar
în puseuri care coincid cu exarcerbarea icterului, febra inconstantă şi moderată;
astenia, care contrastează cu starea generală, de obicei bine păstrată; anorexia,
pierderea în greutate sau invers; tulburări dispeptice biliare, pancreatice,
duodenale etc; completează tabloul; amenoreea apare de regulă la femeia tânără,
ameliorarea sa urmărind evoluţia leziunilor hepatice, alteori, apar semne de
ciroză constituită, encefalopatie, hemoragii digestive; în alte cazuri există
manifestări sistemice extrahepatice: atingeri articulare (artralgii sau aspect de
poliartrită reumatoidă), leucopenie, colită ulceroasă întâlnită mai ales tot la
anglo-saxoni. Semnele prezentate nu sunt obligatorii, multe putând lipsi.
Puncţia-biopsie este obligatorie după 6 luni de evoluţie. Prognosticul este
totdeauna rezervat, deoarece 20-30 % din cazuri evoluează către ciroza
metaicterică. Supravegherea V.S.H. este indicată, deoarece valorile sale indică
cel mai bine evoluţia bolii. Apariţia unui cancer de ficat este posibilă, de aceea
depistarea sistematică a α – feto – proteinei se impune.
Toate probele funcţionale hepatice de rutină pot fi alterate, după gradul de

11
evoluţie şi importanţa leziunilor; în perioada icterică există hiperbilirubinemia;
transaminazele sunt crescute constant (TGC şi TGP), persistenţa unor valori
crescute impune un prognostic mai rezervat, fosfatazele alcaline sunt moderat
crescute; coborârea indicelui de protrombină este obişnuită (scăderea lentă
semnifică un prognostic infanst; testele de floculare sunt intens pozitive (timol);
V.S.H. excepţional normală.
Tulburările imunologice dobândesc astăzi tot mai multă importanţă:
hiposerinemia sub 3g % şi hipergammaglobulinemia peste 29 % indică un
prognostic rezervat. Pot fi însă şi normale; modificările electroforetice se
caracterizează în general printr-un model α2 – globuline scăzute, ß1 – şi mai ales
ß – globuline crescute, modelul imunoelectroferetic constă în scăderea
progresivă a tuturor α2 – globulinelor, cu excepţia macroglobulinelor,
imunoelectroforeza arată creşterea imunoglobulinelor.
Hepatita cronică persistentă
Este o afecţiune benignă; în cele mai multe cazuri este urmarea unei
hepatite virale acute (A,B,C,D,E) la drogaţi, alcoolici.
Laboratorul arată moderate semne: modificări ale transaminazelor,
modificări minore de test de inflamaţie, V.S.H, fibrinogen, I.C.G, proteină C
reactivă. Trebuie prudenţă la efectuarea puncţiei.
Totuşi sunt şi cazuri cu evoluţie zgomotoasă moderată hepato-negative.
Nu există un tratament anume. Eventual repaus şi dietă, şi totuşi unele
cazuri evoluează uneori spre ciroză.
Antigenul Australia este prezentat în 80 % din cazuri. Se admite în aceste
cazuri că boala este rezultatul persistenţei virusului. Tabloul biochimic poate fi
normal permanent sau periodic. Deseori transaminazele sunt moderat crescute;
timolul şi globulinele pot fi puţin crescute, iar reacţia poate fi pozitivă.
Bilirubinemia nu depăşeşte de obicei valorile normale. Anticorpii
circulanţi sunt excepţional prezenţi. Boala nu evoluează către ciroză. Cu sau fără
corticoterapie boala este spontan curabilă, tabloul histologic fiind cel prezentat.
Hepatita cronică agresivă (activă, evolutivă) urmează obişnuit unei
Hepatite virale acute, dar terenul joacă un rol foarte important.
Tabloul clinic este în funcţie de activitatea procesului patologic. Uneori,
evoluţia este asimptomatică timp îndelungat. Starea de nutriţie este mult timp
bună. În general, bolnavii se plâng de astenie, oboseală, lipsă de energie, apetit
diminuat, scaune neregulate. Hepatomegalia dureroasă, netedă şi fermă este
obişnuită, splenomegalia mai rară iar icterul nu apare decât cu ocazia puseurilor
de agravare. Durerile în hipocondrul drept sunt inconstante, dar la unii bolnavi
sunt puternice, sugerând o colică biliară sau un ulcer. Angioamele stelare
reprezintă un semn de agravare.
Variatele manifestări sistemice (articulare, cutanate, cardiovasculare,
febră, leucopenie, proteinurie moderată atunci când sunt prezente, reprezintă
argumente în sprijinul reacţiilor imunologice care iau naştere.
Când apare la tinere femei, hepatita cronică agresivă se însoţeşte de

12
tulburări endocrine, amenoree, acnee, hirsutism, vergeturi, facies lunar.
Tabloul biologic este bogat: transaminazele depăşesc 100 u, timolul este
crescut peste 20 U.M.L., iar celelalte teste de floculare sunt pozitive; V.S.H.
moderat crescută, tulburările de coagulare sunt prezente, electroforeza arată
hiposerinemie cu hipergammaglobulinemie. Prezenţa anticorpilor este martorul
dezordinilor imunologice.
O formă clinică specifică izolată de Mackay în 1956, este hepatita lupoidă
(identificată uneori cu Hepatită cronică hiperimunoglobulinică). Boala apare la
femei tinere , la care icterul, subfebrilitatea şi puseurile evolutive sunt prezente.
Amenoreea şi manifestările sistemice se asociază cu alte boli autoimune
frecvente. În ceea ce priveşte datele de laborator, retenţia BSP, anticorpii
circulanţi, factorul L.E sunt prezente, hipergammaglobulinemia peste 2,5 %
(igG şi igM) .

13
D. FORMELE CLINICE ALE BOLII.

În timpul ultimilor ani, au fost descrise două forme clinice de hepatită


cronică agresivă:
a) Hepatita cronică agresivă cu antigen Australia negativ, care apare în
principal la femeia tânără care are tabloul clinic foarte bogat, iar cel biologic,
foarte alterat: transaminaza, anticorpii.
Evoluţia este spontană, totdeauna spre extins, care se produce prin
insuficienţă hepatică şi, mai rar, când ciroza s-a constituit, prin hemoragii
digestive.
b) Hepatita cronică agresivă cu antigen Australia pozitiv, mai frecvent la
bărbaţi, cu semne clinice mai discrete. Testele de explorare hepatică sunt mai
puţin perturbate.
Hepatita cronică persistentă este o boală benignă care se vindecă
întotdeauna fără sechele, în absenţa oricărui tratament.
Hepatita cronică agresivă, în absenţa tratamentului duce la extins în 80 %
din cazuri prin evoluţie spre ciroză severă (ciroză postnecrotică) prin
insuficienţă hepatică sau hemoragii. Moartea apare în primii ani de evoluţie a
hepatitei cronice agresive severe, chiar în absenţa cirozei, prin insuficienţă
hepatică.
Evoluţia se face în puseuri succesive, cu icter şi febră, secundară de obicei
unor stressuri fizice sau infecţii intercurente. Apar stări comatoase sau
precomatoase, adeseori reversibile, alteori evoluţia este continuă către ciroză.
Ascita precedă rar ciroze. Stabilizarea poate apărea după 1-2 ani de
evoluţie, fie cu normalizarea diferitelor examene biologice, fie cu persistenţa
hipergammaglobulinemiei şi a hepatomegaliei. Evoluţia cirogenă (2-3 luni-2
ani) s-a constatat la 1/3 din Hepatita cronică. Alteori evoluţia este mai severă
conducând în 3-4 luni spre atrofie hepatică brutală.

14
E. TRATAMENTUL ŞI PROFILAŢIA BOLII.

Tratamentul profilactic este asemănător cu cel al Hepatitei acute. Este


important să se respecte indicaţiile de tratament post hepatilic, evitarea toxicelor
şi un regim de viaţă şi de muncă igienic.
Pentru stabilizarea formei clinice bolnavul se internează în spital inde se
practică examenul clinic şi examinările paraclinice.
Tratamentul Hepatitei cronice agresive (active).
Stabilirea diagnosticului este primul gest terapeutic; aceasta se face pe
baza semnelor clinice evolutive biochimice (transaminaze şi g – globuline
crescute dublu faţă de normal) şi histologice. Se recomandă măsuri igieno-
dietetice, terapeutice clasice şi terapeutice active.
Măsurile igieno – dietetice privesc atât hepatitele cronice agresive, cât şi
formele persistente. Rolul repausului timp îndelungat – dogmă în tratamentul
hepatopatiilor – este astăzi controversat. Majoritatea autorilor afirmă că procesul
morbid nu este practic influenţat de repausul la pat şi de regim şi că modificările
radicale ale modului de viaţă al bolnavilor pot antrena tulburări psihice care sunt
mai mari, punând diferite probleme terapeutice.
Se vor evita interdicţiile rigide, ţinându-se seama de gravitatea bolii şi
personalitatea bolnavului. Se va interzice efortul fizic important, recomandându-
se în funcţie de caz, repaus la pat de mai multe ori pe zi abordarea unei activităţi
care necesită un efort fizic moderat, chiar renunţarea pe o perioadă mai mică la
activitate, eventual pensionarea, după caz.
Regimul nu ar avea o importanţă mare, deoarece în absenţa colestazei,
grăsimile sunt bine digerate şi absorbite. Nici un regim nu ar fi justificat, când
nu există ascită. Suprimarea alcoolului este totuşi indicată, deşi nu s-a
demonstrat că etanolul ar fi mai toxic la aceşti bolnavi decât la cei cu ficatul
normal. Aportul de sodiu trebuie redus în timpul corticoterapiei.
Dieta trebuie să urmărească echilibrarea comportamentelor active (100-
200 g proteine; 60-70 g lipide), caracterul moderat gipercaloric şi adoptarea la
condiţiile de viaţă ale bolnavului.
Tratamente curente de protecţie hepatică:
- comprese umede şi calde pe regiunea hepatică (activează circulaţia şi
favorizează vindecarea), tubaje duodenale;
- vitamine din grupul B (B1,B2,B6,B12), complexe de vitamine şi
aminoacizi (Mecopar, Litrison), fosfolipide esenţiale (Essenţiale), aspartaţi, acid
orotic (Purinor), fiole buvabile conţinând maleat de betaină, glutamat de L-
arginină sau de Lornitină, citrulină, sorbitol – toate cu valoare terapeutică
discutabilă. Hidrolizatele hepatice nu mai sunt recomandate.
Tratamentul cu baze nucleotidice (purine + acid orotic), completat cu acid
orotic peroral-Purinor – are unele efecte asupra stării generale şi diurezei,
15
favorizează sinteza proteinică şi metabolismul bilirubinei. Se mai utilizează
steroizi anabolizanţi (de preferat Metandrosterolonul, Madiol, Naposim sau
Dianabol) cu medicaţia antidistrofică şi antiinflamatorie, când există
contraindicaţia pentru cortizon (boli endocrine, ulcer, hipertensiune arterială);
alteori, în asociere cu Predinsonul. Tratamentul complicaţiilor depăşeşte
economia capitolului.
Din principiu, pentru combaterea retenţiei hidrosaline se administrează
Furosemidul cu dietă hiposodată şi CIK. Evaluarea lichidului de ascită se
recomandă numai parţial şi în extremis. În cazul accidentelor hemoragice, se
recomandă perfuzie cu retrohipofiză (axiton) şi sânge, sau tamponarea cu sonda
(Blakmore – Seng – Stoken) sau intervenţia chirurgicală în cazul varicelor
esofagiene.
Tratamentul comei, mai ales în cazul encefalopatiei portale, evidenţiază
efectele favorabile ale perfuziilor repetate cu Glutarom, Aspartofort, vitamina B
(B1,B2,B6,B12); Neomicină, iar în coma posthemoragică-sânge. Terapeutica
activă a hepatitei cronice agresive dispune astăzi de corticosteroizi,
imunodepresoare şi D- penicilamina.
Corticoterapia reprezintă arma cea mai eficace şi mai puţin periculoasă;
este şi cea mai cunoscută (15 ani de utilizare). Acţionează în principal
antiinflamator şi mai puţin prin imunodepresie. Se indică imediat după
confirmarea diagnosticului pe baza criteriilor clinice, biologice şi histologice
cunoscute.
Deoarece corticoterapia este o medicaţie de cursă lungă, dozele mari riscă
să producă complicaţii: diabet, aspect cushingoid, necroză aseptică a capului
femural şi tasări vertebrale prin osteoporoză, ulcere, diminuarea mecanismelor
de apărare contra infecţiilor, cortizonodependenţă.
De aceea, prescrierea moderată, adaptată cazului şi fazei evolutive, este
cea mai bună cale. Se începe cu 30 mg / zi Prednison, se diminuă 5 mg la 15 zile
şi se atinge astfel doza minimală de 5 mg.
Corticoterapia ameliorează notabil şi rapid semnele clinice, corectează
parţial sau total indicii biologiei iar mortalitatea la debut este influenţată (scade
până la 20 %). Se pare că 5 mg / zi, 4-5 ani sau mai puţin, este o doză suficientă
şi necesară, deoarece adeseori întreruperea tratamentului se însoţeşte de reuşita
semnelor clinice şi biologice, ori de câte ori este posibil, să se încerce
suprimarea corticoterapiei sub controlul clinic ţi biochimic.
Este clasic asocierea cu un antiacid, cu CIK şi administrarea periodică de
Ca. Pentru evitarea deprimării funcţiei suprarenale se va recurge fie la
administrarea întregii doze zilnice de Prednison, dimineaţa între orele 8 şi 10, fie
la doze pe două zile administrarea într-o singură zi, dimineaţa, urmărind apoi o
pauză şi aşa mai departe.
Imunodepresoarele cele mai utilizate sunt: Azotioprină (Imuran, Imurel),
în doze de 1,5-3 mg / zi şi Kilocorp (comprimate de 50 mg), Mercaptopurină
(Puri-Nethol)-100-200 mg / zi (2-4 comprimate / zi; mai rar, Ciclofosfamidă sau

16
Cloraminofenul (comprimate de 2 mg / zi, 6-8 mg / zi pentru adulţi); curent se
foloseşte Imuranul.
Tratamentul de atac începe cu 1,5-3 mg / zi şi Kilocorp şi progresiv se
reduce doza la 1-1,5 mg / zi odată cu ameliorarea rezultatelor de laborator
(transaminazele şi g – globulinele – în general după 1-3 luni). Tratamentul de
cursă lungă este grevat de numeroase complicaţii. Rezultatele tratamentelor cu
Imuran sunt încă contradictorii. Majoritatea autorilor consideră rezultatele
inferioare celor obţinute prin corticoterapie simplă sau corticoimunoterapia.
Asocierea cortico-imuno-supresoare este astăzi curent recomandată de
unii autori. În genere se apreciază că nu trebuie să se depăşească doza zilnică de
50 mg Imuran şi 5 mg Prednison. Pare judicios să se înceapă tratamentul cu 20
mg Prednison şi după stabilirea clino-biochimică să se adauge 50 mg Imuran,
reducându-se dozele de Prednison progresiv până la 5 mg / zi; tratamentul se
continuă în funcţie de evoluţia clinică şi histologică. Există şi cazuri rezistente la
terapie.
De fapt nici un tratament nu este constant eficace, deoarece nu se ştie dacă
o hepatită cronică rezistentă la orice tratament nu se va stabiliza spontan după
depistarea acestuia. În cazurile cu mare componenţă imunoagresivă, se preferă
Azotioprina singură. În ultimii ani, D-penicilamina a completat arsenalul
terapeutic al Hepatitei cronice agresive.

CAPITOLUL II

17
DATE PRIVIND SUPRAVEGHEREA BOLNAVULUI
ÎN SPITAL

Supravegherea bolnavilor este condiţionată de pregătirea profesională şi


trăsăturile morale ale cadrelor medicale.
Evoluţia unei boli depinde de o serie de factori pe care medicul şi
ajutoarele sale au obligaţia de a-i cunoaşte. Astfel, starea de nutriţie, preexistenţa
altor boli, asocierea altor boli, convalescenţa după boală, natura bolii actuale,
condiţiile psihice create bolnavului sunt factorii care condiţionează modul de
evoluţie a bolii.
Bolnavul trebuie îngrijit şi supravegheat asigurându-i-se liniştea, mediul
igienic, alimentaţia adecvată suferinţei şi etapei evolutive, medicamentele şi alte
procedee terapeutice.
Evoluţia bolii implică o supraveghere permanentă, deoarece în unele
cazuri ea este înşelătoare, reclamând în acest sens competenţă şi
conştiinciozitate.
Supravegherea bolnavului este una din obligaţiile asistentei medicale,
acordându-se atenţie deosebită evoluţiei, urmărindu-se funcţiile vitale şi
simptomele care ne dau relaţii asupra acestor funcţii.
Instuindu-se continuu, cadrul mediu în contact permanent cu bolnavul,
observă primul (ca urmare a sarcinii de supraveghere) manifestările clinice ale
bolii.
Supravegherea evoluţiei se face nu numai urmărind temperatura, pulsul,
sau tensiunea arterial, respiraţia, pierderile de lichide şi săruri minerale, starea
psihomotorie a bolnavului, ci şi prin practicarea unor probe de laborator, ca
V.S.H., grad de anemie, hematocrit, leucogramă, azotemiie, probe de
disproteinemie, bilirubinemie, examen de urină, glicemie, glicozurie, calcemie
,TGO,TGP,albuminemie. Din cele expuse rezultă că supravegherea bolnavului
este o obligaţie de mare responsabilitate, obligaţie care, neexecutată
conştiincios, poate avea repercursiuni grave chiar fatale asupra bolnavului.

18
A. INTERNAREA BOLNAVULUI.

Internarea în spital constituie un eveniment important în viaţa bolnavului,


el se desparte de mediul său obişnuit şi în starea de infirmitate sau
semiinfirmitate, este nevoit să recurgă la ajutorul medicului. Internarea se face
pe baza biletelor de internare emise de policlinică, dispensarele medicale sau
cabinetele medicale particulare. Cazurile de urgenţă vor fi primite fără bilet de
internare.
Bolnavii internaţi vor fi înscrişi în biroul serviciului de primire, în
registrul de internări; tot aici se completează foaia de observaţie clinică şi datele
de identitate.
Bolnavul adus la spital va fi dezbrăcat şi examinat în cabinetul de
consultaţie al serviciului de primire. Bolnavii vor fi examinaţi la internare de
medicul de gardă. În acest scop acesta va culege datele anamnestice de la bolnav
sau de la însoţitor, datele pe care le va trece în foaia de observaţie a bolnavului.
În vederea evaminării clinice, bolnavii vor fi dezbrăcaţi. Asistenta va ajuta
întotdeauna bolnavul să se dezbrace indiferent de boala lui.
Examinarea clinică poate fi completată cu prelevări de produse biologice,
patologice (secreţie faringiană, urină, sânge etc) în vederea unor examene de
laborator efectuate atunci pe loc. Stabilirea diagnosticului prezumtiv, încă în
serviciul de primire, este necesară şi din punct de vedere al dirijării bolnavilor în
secţii. Hainele şi efectele vor fi înregistrate în vederea înmagazinării pe perioada
cât bolnavul va fi internat şi i se va înmâna bolnavului sau însoţitorului un bon
de preluare.
După stabilirea diagnosticului, înainte de a-l duce în secţie, bolnavul va fi
îmbăiat şi dacă e cazul şi deparazitat. După terminarea băii, bolnavul va fi uscat
bine şi trecut în camera de îmbrăcare. Aici el va fi îmbrăcat cu pijama sau
cămaşă de noapte, ciorapi şi papuci, iar peste pijama primeşte un halat gros.
Bolnavul astfel pregătit va fi dirijat la secţia indicată de serviciul de
primire, după caracterul bolii de care suferă, apoi va fi condus sau transportat în
salon, unde va primi patul lui.

19
B. ASIGURAREA CONDIŢIILOR DE SPITALIZARE.

Scopul internării bolnavilor, în majoritatea cazurilor, este vindecarea.


Funcţiile întregului organism sunt controlate şi dirijate de scoarţa
cerebrală. Sistemul nervos central dirijează totodată şi buna funcţionare a
organismului prin primirea excitaţiilor interne şi externe şi comenzile făcute de
organ. Aceste excitaţii se fac uneori atât calitativ, cât şi cantitativ mai puternic,
care duc la un moment dat la oboseala celulelor nervoase corticale care scapă de
sub control sistemul nervos subcortical. Odată scăpat de sub control, sistemul
nervos subcortical poate produce tulburări; de acea, prin măsurile pe care le
luăm trebuie să protejăm sistemul nervos de acţiunea nocivă, vizuală, gustativă,
olfactive şi spaimă.
Saloanele trebuie să fie cât mai mici, cu 2-4 paturi, iar paturile să fie cât
mai distanţate. Ferestrele să fie prevăzute cu perdele uşor de spălat,
luminozitatea să fie difuză şi indirectă; lângă fiecare pat să existe câte o
noptieră. Pe mese, atât în salon cât şi pe coridoare, este de dorit a fi vaze cu flori
şi fotolii pentru a se odihni bolnavul care trece întâmplător pe hol. Vesela,
lenjeria, instrumentarul, precum şi orice obiect de inventar al secţiei trebuie să
fie în stare impecabilă. Nu se admite vorbitul, ţipatul pe hol sau în salon,
trântitul uşilor, scaunele şi mesele să aibă garnituri de cauciuc la picioare pentru
a nu se face zgomot la mutarea lor.
Bolnavul nu trebuie să vadă rezultatele examinărilor radiologice,
electrocardiografice sau de altă natură şi citirea sau interpretarea lor nu trebuie
discutată cu bolnavii. Asistenta trebuie să ştie cum să înlăture din conştiinţa
bolnavului. Regimul terapeutic de protecţie, ţine cont de odihnă pasivă şi activă
a bolnavilor. Se va respecta somnul bolnavului, care prin inhibiţia scoarţei
cerebrale, constituie un factor terapeutic important.
Condiţiile create în spital trebuie să asigure bolnavului un somn mai bun
decât cel obişnuit; pentru aceasta are nevoie de creearea condiţiilor de odihnire
şi după masă. Trebuie asigurată şi odihna activă a bolnavului. Fiecare secţie este
înzestrată cu o bibliotecă. Asistenta trebuie să ajute bolnavii la alegerea cărţilor.
Cărţile date bolnavilor trebuie alese după sfera lor de interes. Distribuirea
mesei se va face în halate curate, iar servirea mesei se va face în condiţii cât mai
estetice. Crearea condiţiilor asemănătoare anturajului obişnuit al bolnavului
presupune şi lupta contra vicierii aerului din spatele cu substanţe
medicamentoase şi dezinfectante.
Se vor înlătura complet din spitale dezinfectantele cu miros înţepător şi se
vor înlocui cu cele fără miros. Sticlele cu medicamentele volatine, cu miros
pătrunzător vor fi ţinute închise.
Asigurarea condiţiilor pentru realizarea unui regim terapeutic de cruţare

20
poate fi obţinută numai prin munca comună a tuturor lucrătorilor unei instituţii
sanitare.

21
C. ASIGURAREA IGIENEI CORPORALE.

Igiena corporală a bolnavului se începe încă de la internare când este


îmbăiat şi la nevoie deparazitat. Toaleta pacientului face parte din îngrijirile de
bază acordate de asistentul medical cu scopul de a asigura igiena şi confortul
pacientului. Toaleta constă în menţinerea pielii, în stare de curăţenie perfectă şi
prevenirea apariţiei leziunilor cutanate adică a unor răni (escare).
Toaleta pacientului poate fi: zilnică, generală, periodică. Scopul efectuării
tualetei bolnavului este:
- îndepărtarea unor funcţii specifice pielii
- asigurarea unor funcţii specifice pielii
- asigurarea unei stări generale de confort
Toaleta pacientului are următoarele obiective:
- îndepărtarea de pe suprafaţa pielii a stratului cornos, descuamat şi
impregnat cu secreţiile glandelor salivale, a glandelor sudoripare amestecate cu
praf, alimente salivale, a glandelor sudoripare amestecate cu praf, alimente
resturi de dejecţii şi alte substanţe care aderă pe piele. Toaleta pacientului
contribuie la înviorarea circulaţiei cutanate şi a întregului organism. Mai
contribuie la liniştirea bolnavului şi crearea unei stări plăcute de confort.
La efectuarea tualetei se va aprecia starea generală a pacientului pentru a
evita o tualetă lungă şi obositoare.
Se va verifica temperatura din cameră pentru a evita răcirea bolnavului,
se vor evita curenţii de aer prin închiderea geamurilor şi a uşilor, se va izola
bolnavul printr-un paravan.
Toaleta se efectuează de către bolnav, când asistenta însoţeşte şi
supraveghează bolnavul, sau de către asistentă la camera de baie sau la patul
bolnavului.
Baia parţială la pat
Materiale necesare:
- un paravan
- un lighean mare
- o cană de 3-5 l pentru apă caldă
- două prosoape albe sau chiar trei
- o mănuşă de cauciuc
- două mănuşi de baie de culori diferite
- o muşama
- săpunieră cu săpun neutru
- termometru de baie
- 100 g spirt mentolat
Tehnica efectuată:
22
- se izolează patul de restul bolnavilor cu ajutorul paravanului
- se pregăteşte apa la temperatura de 37°C.
Ordinea efectuării toaletei:
Bolnavul va fi dezbrăcat complet şi se va acoperi cu un cearceaf. Se va
descoperi progresiv numai partea care se spală. Se săpuneşte şi se clăteşte cu o
mână pentru a favoriza circulaţia sanguină. Apa caldă trebuie să fie din
abundenţă şi schimbată de câte ori este nevoie.
- se va începe cu faţa, gâtul şi urechile apoi braţele şi mâinile, partea
anterioară a toracelui, abdomenul, faţa anterioară a coapsei după care se întoarce
bolnavul în decubit lateral şi se spală spatele, fesele şi faţa posterioară a
coapselor după care se aşează din nou pe spate, se spală gambele şi picioarele şi
organele genitale externe. După tualetă asistentul medical se va ocupa de
îngrijirea părului şi a tualetei cavităţii bucale.
Îngrijirea ochilor :
Are drept scop prevenirea infecţiilor oculare şi îndepărtarea secreţiilor.
Materiale necesare:
- apă
- prosop
- tanpoane din tifon
- comprese
- mănuşi de baie
Tehnica efectuată:
- pacientul va fi informat de îngrijirile care i se fac;
- se vor îndepărta secreţiile oculare cu ajutorul unui tampon steril
- se spală ochii cu mâna acoperită cu mănuşi
- se limpezesc, se şterg cu prosopul curat.
La pacientul inconştient ochiul rămâne deschis, corneea se usucă, atunci
se vor aplica comprese sterile îmbibate cu ser fiziologic şi se vor îndepărta în
mod repetat secreţiile oculare.
Îngrijirea urechilor:
Are drept scop menţinerea stării de curăţenie a pavilionului urechii şi a
conductului audutiv extern şi îndepărtarea depozitelor naturale.
Materiale necesare:
- tampoane sterile montate pe beţişoare
- tăviţă renală
- apă
- săpun
- prosop
- mănuţi de baie
Tehnica efectuată:
- se va întoarce capul pe partea opusă
- se curăţă conductul auditiv extern cu tamponul uscat
- se spală pavilionul urechii cu mâna acoperită cu mănuşa de baie,

23
cu săpun, se limpezeşte, se usucă cu prosopul pavilionul urechii şi
conductul auditiv extern. La fiecare ureche se curăţă cu un tampon separat
Îngrijirea cavităţii bucale la bolnavii conştienţi:
Are drept scop obţinerea unei stări de bine a pacientului, profilaţia cariilor
dentare şi profilaxia infecţiilor cavităţii bucale.
- se protejează pijamaua, punându-se un prosop în jurul gâtului
- se pregăteşte periuţa şi pasta de dinţi
- se aşează sub bărbie tăviţa renală
- se spală dinţii prin mişcări energice dinspre gingie, fie de către
asistentă, fie de către bolnav
- se clăteşte gura cu apă
- se îndepărtează tăviţa renală şi prosopul
Dacă bolnavul nu poate sta în poziţie şezând, poate fi aşezat în decubit
lateral, tehnica fiind aceeaşi.
Îngrijirea cavităţii bucale la bolnavii inconştienţi:
La bolnavii inconştienţi îngrijirea cavităţii bucale se face în decubit dorsal
fără apă sau lichid de gargară pe care le-ar putea aspira.
Materiale necesare:
- un prosop
- tăviţă renală
- tampoane pe porttampoane
- un deschizător de gură
- o spatulă linguală
- tifon
- apă boricată
- glicerină boraxată 20 %.
Tehnica:
- se întoarce capul bolnavului într-o parte
- se fixează sub bărbie prosopul
- se amplasează între arcadele dentare deschizătorul de gură
- se înmoaie un tampon în glicerină boraxată şi se şterge limba apoi
bolta palatină, suprafaţa interioară şi exterioară a arcadelor dentare
- se curăţă dantura cu un tampon.
Îngrijirea părului:
- se face prin pieptănare şi spălare; pieptănatul se face la sfârşitul
tualetei de dimineaţă şi de seară, înainte de culcare.
Tualeta generală:
- baia generală se efectuează dimineaţa sau seara cât mai departe de
orele digestiei.
Materiale necesare:
- un paravan
- un termometru de baie
- săpun neutru şi săpunieră

24
- două mănuşi de baie
- perie pentru unghii
- cearşaf de baie
- prosoape curate
- lenjerie curată
- un halat
- papuci
Tehnica:
Baia generală se va efectua în cadă sau sub duş. Ordinea de spălare a
suprafeţei corporale este aceeaşi ca la baia parţială la pat. În timpul băii, bolnavii
pot fi aşezaţi pe un scaun în cadă. Baia generală deschide orificiile de secreţie
ale glandelor cutanate, dilată vasele din piele, înviorează circulaţia, creşte
schimburile de substanţe din piele, mobilizează anticorpii formaţi în ţesutul
celular subcutanat, îmbunătăţeşte procesele de metabolism , calmează sistemul
nervos şi creează bolnavului o stare plăcută de confort.

25
D. SUPRAVEGHEREA FUNCŢIILOR VITALE ŞI
VEGETATIVE.

a) Temperatura:
Temperatura normală a omului variază între 36-37 °C, organele principale
ale termogenezei sunt muşchii şi ficatul.
Locurile de măsurare a temperaturii sunt: axilă, plica inghinală, cavitatea
bucală, rect, vagin.
După gradul de hipertermie măsurată în axilă, reacţia febrilă se împarte în
următoarele categorii:
- temperatura normală = 36-37 °C
- temperatura subfebrilă = 37-38 °C
- febră moderată = 38-39 °C
- febră ridicată = 39-41 °C
- hiperpirexie °C.
Materiale necesare:
- termometru maximal
- casoletă cu tampoane de vată şi comprese strerile
- recipient cu soluţie dezinfectantă
- tavă medicală
- lubrifiant, alcool medicinal, ceas
Intervenţiile asistentei:
- pregătirea materialelor lângă pacient, pregătirea psihică a pacientului,
spălarera pe mâini, se scoate termometrul din soluţia dezinfectantă, se
clăteşte şi se şterge cu o compresă, se scutură şi se verifică dacă este în
rezervor mercurul.
Pentru măsurarea în axilă
- se aşează pacientul în poziţie de decubit dorsal sau în poziţia şezând,
se ridică braţul pacientului se şterge axila prin tamponare cu prosopul
pacientului, se aşează termometrul cu rezervorul de mercur în centrul
axilei, paralel cu toracele, se apropie braţul de truncgi cu antebraţul flectat
suprafaţa anterioară a toracelui, dacă pacientul este slăbit, agitat, precum
şi la copii, braţul va fi menţinut în această poziţie de către asistentă.
- termometrul se ţine timp de 10 minute.
Pentru măsurarea în cavitatea bucală
- se introduce termometrul în cavitatea bucală sub limbă sau pe latura
externă a arcadei dentare
- pacientul este rugat să închidă gura şi să respire pe nas.
- se menţine termometrul timp de 5 minute.
26
Pentru măsurarea rectală
- se lubrifiază termometrul, se aşează pacientul în decubit lateral cu
membrele inferioare în semiflexie asigurându-i intimitatea
- se introduce bulbul termometrului în rect prin mişcări de rotaţie şi
înaintare
- termometrul va fi ţinut cu mâna tot timpul măsurării
- se menţine termometrul 3 minute
- după terminarea timpului de menţinere a termometrului, acesta se
scoate, şe şterge cu o compresă
- se citeşte gradaţia la care a ajuns mercurul termometrului
- se spală termometrul, se scutură
- se introduce în recipientul cu soluţie dezinfectantă (soluţie cu cu
cloramină 100 %)
- se notează valoarea obţinută pe foaia de temperatură
- notarea unui punct pe verticală, corespunzătoare datei şi timpului zilei,
socotind pentru fiecare linie orizontală a foii două diviziuni de grad.
- se uneşte valoarea prezentă cu cea anterioară pentru obţinerea curbei
termice
- în mod curent temperatura se măsoară dimineaţa între orele 7-8 şi după
masă între orele 18-19
- temperatura axilară reprezintă temperatura externă a corpului, ea fiind
cu 4-5 zecimi de grad mai joasă decât cea centrală.
- măsurarea temperaturii în cavitatea bucală este contraindicată la copii
, pacienţi agitaţi, la cei cu afecţiuni ale cavităţii bucale
- temperatura măsurată rectal este mai mare decât cea măsurată axial cu
o,4-0,5 °
- măsurarea temperaturii în rect este contraindicată la pacienţii agitaţi şi
la cei cu afecţiuni rectale
- pentru măsurarea temperaturii corpului, se mai pot utiliza termometre
cutanate şi termometre electronice.
b) Pulsul
Pulsul reprezintă o expansiune, sincromă cu bătăile inimii şi se percepe
când se comprimă o arteră pe un plan osos. Luarea pulsului se poate face de la
orice arteră accesibilă palpării şi anume: radială, temporală superficială,
carotidă, femurală, humerală, pedioasă. În practica curentă, pulsul se ia la
nivelul arterei radiare.
Elemente de apreciat:
- ritmicitatea, frecvenţa, amplitudine.
Materiale necesare:
- ceas cu secundar, creion roşu sau pix cu mină roşie
Intervenţiile asistentei
- pregătirea psihică a pacientului; asigurare repausului fizic şi psihic 10-
15 minute; spălarea pe mâini, reperarea arterei; fixarea degetelor palpatoare pe

27
traiectul arterei; exercitarea unei presiuni asupra peretelui arterial cu vârful
degetelor; nimărarea pulsaţiilor timp 1 minut; consemnarea valorii obţinute
printr-un punct pe foaua de temperatură ţinând cont că fiecare linie orizontală a
foii reprezintă patru pilsaţii; unirea valorii prezente cu cea anterioară, cu o linie
pentru obţinerea curbei.
Cu ocazia sistolei ventriculare sângele este împins din cavităţile
ventriculare în arterele mari. Această masă de sânge întâlneşte în sistemul
arterial o altă masă de sânge de care se loveşte sub influenţa contracţiei
puternice a muşchiului cardiac. Conflictul care ia naştere între cele două volume
de sânge se propagă prin coloana sanguină din arborele arterial sub forma unei
unde vibratorii şi se exteriorizează prin destinderea ritmică a arterelor, sincronă
cu sistolele ventriculare. Această destindere ritmică poate fi palpată sub forma
unor zvâcnituri uşoare, ritmice, pulsaţiile, de unde numele de puls.
Întrucât la apariţia pulsului intervin, atât inima cât şi vasele, el va reflecta
atât starea funcţională a inimii, cât şi pe aceea a arterelor, dând în acelaşi timp
indicii preţioase asupra stării anatomice a arborelui arterial.
Pulsul se ia în nivelul următor:
- la luarea pulsului pacientul trebuie să fie în repaus fizic şi psihic cel
puţin 5-10 minute înainte de numărătoare întrucât un efort sau o emoţie oarecare
în timpul sau înaintea luării pulsului ar putea modifica valorile reale
- braţul bolnavului va fi sprijinit pentru ca muşchiul antebraţului să se
relaxeze
- se reperează şanţul radial pentru extremitatea distală a antebraţului în
continuarea policelui
- palparea pulsului se face cu vârful degetelor, index, mediu şi inelar de
la mâna dreaptă
- după ce s-a reperat şanţul radial, se va exercita o uşoară presiune
asupra peretelui arterial ce cele trei degete palpatoare, până la perceperea
zvâcniturilor pulsului
- se numără zvâcniturile timp de un minut
- pulsul poate fi înregistrat şi pe cale instrumentală. Pulsul se va lua la
bolnavii spitalizaţi în mod regulat de două ori pe zi iar frecvenţa lui va fi notată
pe foaia de temperatură.
Frecvenţa pulsului:
Poate fi lentă sau rapidă. Se stabileşte prin numărarea pulsaţiilor pe minut
cu ajutorul ceasului obişnuit, prevăzut cu secundar, ţinut în mână liberă.
Frecvenţa pulsului la adultul sănătos este de 70-80 pulsaţii pe minut,
pulsul fiind declanşat de contracţiile cardiace, frecvenţa lui coincide în stare
normală cu frecvenţa sistolelor ventriculare. Frecvenţa pulsului variază după
sex, vârstă, înălţimea corpului, efort, emoţii, poziţia corpului, stări fiziologice.
Pulsul femeilor este cu 7-8 bătăi mai frecvent decât al bărbaţilor
apropiindu-se de 80 pulsaţii pe minut iar bărbaţii se apropie de 70 pulsaţii pe
minut. La persoanele înalte pulsul este mai rar decât la cele scunde. În poziţia

28
culcat pulsul este mai rar decât în poziţia şezând, în picioare este ceva mai
frecvent. Pulsul se accelerează în caz de efort fizic sau psihic, în caz de emoţii,
tensiune nervoasă precum şi în cursul digestiei.
În funcţie de frecvenţă pulsul poate fi: tahicardic şi bradicardic.
Pulsul tahicardic poate fi determinat de cauze cardiace şi extracardiace,
numărul pulsaţiilor putând să se ridice până la 150-200/minut şi chiar mai mult.
În unele cazuri pulsul este aşa de frecvent încât nu poate fi urmărit. În
mod constant frecvenţa pulsului creşte paralel cu temperatura. Pentru fiecare
grad de temperatură pulsul creşte cu 8-10 pulsaţii pe minut.
Tahicardia poate apărea şi în afara febrei ca un mecanism de compensare
a deficitului de oxigenare a ţesuturilor, compensarea realizându-se prin creşterea
vitezei de circulaţie, de exemplu în caz de insuficienţe circulatorii centrale sau
periferice (miocardite, colaps circulator, leziuni valvulare) în caz de anemii
înaintate, hemoragii abundente, unele intoxicaţii precum şi în cazul tulburărilor
cardiace de natură nervoasă şi endocrină.
Pulsul bradicardic poate fi determinat de cauze cardiace şi extracardicace
numărul pulsaţiilor poate să scadă la 60-50-40 pulsaţii/minut. Apare în cazuri de
icter accentuat, în afecţiunile care măresc tensiunea intracraniană ca hemoragia
cerebrală, tumorile intracraniene, unele meningite sau în caz de inaniţie.
Ritmicitatea pulsului
Pulsul poate fi ritmic şi aritmic. În stare normală volumul şi intensitatea
pulsaţiilor sunt uniforme, pauzele dintre pulsaţii fiind egale. Un astfel de puls
este ritmic. Dacă pulsaţiile nu sunt uniforme şi sunt separate între ele de distanţe
inegale, pulsul este aritmic.
Pentru a sesiza stările de aritmie se vor observa intensitatea şi volumul
pulsaţiilor, precum şi distanţa care le separă. Uneori pe lângă pulsaţia normală
care are o singură undă se percepe o pulsaţie mai slabă cu două unde de
intensităţi diferite, Acesta se numeşte puls dicrot; apare în febra tifoidă, anemii
grave, tuberculoză pulmonară.
Transformarea unui puls ritmic în puls aritmic mai ales dacă este însoţit şi
de scăderea forţei de contracţie a inimii sau tahicardia denotă întotdeauna
înrăutăţirea funcţiei cardiace, ceea ce trebuie adus imediat la cunoştinţa
medicului.
Volumul şi amplitudinea pulsului poate fi mare sau mic. El se micşorează
pe măsură ce ne îndepărtăm de inimă. Volumul pulsului este determinat de
cantitatea de sânge pe care inima o aruncă în artere în cursul unei sistole.
Tensiunea pulsului poate fi dură sau moale. Ea este determinată de
valoarea forţei de contracţie a forţei necesare pentru comprimarea arterei radiale.

Celeritatea pulsului reprezintă iuţeala de ridicare şi de dispariţie a undei


pulsaşiilor, ceea ce reprezintă în fond viteza de efectuare a pulsaţiei sub acest
raport pulsul poate fi celer sau tard.
Pulsul este celer în caz de insuficienţă aortică, căci unda pulsatilă dispare

29
repede prin refularea unei părţi a sângelui din aortă în ventriculul stâng. Când
există un obstacol în calea sângelui precum şi în caz de arterioscleroză, când
elasticitatea vaselor este mai redusă, pulsul are o durată mai lungă, adică este
tard.
Modificările de amplitudine, tensiune, celeritate, se vor interpreta în
aceste cazuri în funcţie de modificările anatomice ale pereţilor arteriali.
c) Respiraţia:
Respiraţia reprezintă funcţia prin care se asigură organismului oxigenul de
care are nevoie. Elementele ce trebuie urmărite sunt:
- tipul de respiraţie = costal superior (la femei)
= costal inferior (la bărbaţi)
= abdominal (la copii şi bătrâni)
- simetria mişcărilor respiratorii = unilaterală
= bilaterală
- amplitudinea mişcărilor respiratorii
- frecvenţa mişcărilor respiratorii (la bărbaţi este de 16 resp/min, la
femei 18-20 resp/min, iar la copii este de 40)
- ritmul poate fi regulat sau normal şi tulburat
Măsurarea se face urmărind timp de un minut miscările respiratorii, fără
ca bolnavul să ştie, aşezând mâna pe torace în partea stângă. Se notează în foaia
de temperatură cu creion albastru sub formă de curbă.
d) Tensiunea arterială:
Tensiunea arterială reprezintă presiunea exercitată de sângele circulant
asupra pereţilor arteriali. Se deosebesc o tensiune arterială maximă (sistolică) şi
tensiune arterială minimă (diastolică).
Comitetul de experţi – O.M.S.-considera ca valori normale 140 – 160 mm
Hg (maxima) şi 90-95 mm/Hg (minima).
Măsurarea tensiunii arteriale se face astfel:
- pacientul trebuie să fie în repaus fizic şi psihic de 15 min înainte
măsurarea tensiunii
- asistenta are la dispoziţie un tensiometru cu manometru şi stetoscop
- asistenta fixează manşeta pneumatică pe braţul pacientului
- braţul trebuie să fie sprijinit şi în extensie
- se fixează membrana stetoscopului pe artera humerală, sub marginea
inferioară a manşetei, apoi se introduc olivele stetoscopului în urechi
- cu ajutorul perei de cauciuc se pompează aer în manşeta pneumatică
până la dispariţia zgomotelor pulsatile
- se decomprimă progresiv aerul din manşetă prin deschiderea supapei
până când se percepe primul zgomot arterial. Acest zgomot reprezintă
valoarea maximă a tensiunii arteriale
- se continuă decomprimarea până când zgomotele dispar, acest moment
- reprezentând valoarea minimă.
Valorile normale ale tensiunii arteriale în funcţie de vârstă sunt:

30
- în primii ani de viaţă - T.A. max =75-90 mm/Hg
- T.A. min = 50-60 mm/Hg
- în copilărie - T.A. max = 90-110 mm/Hg
- T.A. min = 60-65 mm/Hg
- la pubertate - T.A. max = 100-120 mm/Hg
- T.A. min = 65-75 mm /Hg
- la adulţi - T.A. max = 115-140 mm/Hg
- T.A. min = 75-90 mm/Hg
- peste 50 de ani - T.A. max = 150 mm/Hg
- T.A. min = 90 mm/Hg
Când nivelul tensiunii depăşeşte normalul, vorbim de hipertensiune, iar
când este sub normal, vorbim de hipotensiune.
Hipertensiunea arterială poate apărea atât ca simptom, cât şi ca boală de
sine stătătoare. Ea apare ca urmare a unei scăderi a forţei de contracţie a inimii
în insuficienţa circulatorie periferică în caz de reducere a masei sanguine.
e) Diureza
Diureza reprezintă cantitatea de urină eliminată în 24 de ore. Asistenta va
urmări:
1. Tulburări de emisiune urinară
2. Cantitatea de urină emisă în 42 de ore
3. Caractere calitative ale urinii
1. Tulburări de emisiune urinară sunt:
- polachiuria, ischiuria sau retenţia urinară, nicturia
- disuria, incontinenţa urinară
2. Cantitatea normală de urină în 24 de ore este de 1200-1800 ml la
bărbaţi, şi 1000-1400 ml la femei. În condiţii patologice, când cantitatea
de urină creşte peste 3000 ml se numeşte poliurie; când cantitatea de urină
scade până la 500 ml se numeşte oligurie; absenţa eliminării de urină
se numeşte anurie.
3. Caracterele calitative ale urinii emise:
- culoarea = în mod normal este galben deschis
= în cazul icterului este brun-roşcată
= în cazul administrării de Antipirină este roşu intens
- aspectul = este clar şi transparent la emisiune, după in timp devine
tulbure şi în mod normal se formează un nor denumit nubeculă .
- mirosul = fad, ca de bulion la emisiune
= în stările însoţite de acidoză are miros aromat de fructe
coapte
= are miros fecaloid în fistule recto-vezicale
- densitatea = valoarea normală variază între 1015-1020 ml.
f) Scaunul:
Urmărirea tranzitului intestinal şi examinarea sistematică a scaunelor au o
importanţă deosebită pentru stabilirea diagnosticului şi urmărirea evoluţiei unui

31
număr însemnat de îmbolnăviri ale tubului digestiv şi ale glandelor anexe.
Scaunul este alcătuit din reziduri rămase în urma digestiei alimentare şi
din celule descuamate de pe tubul digestiv şi din glandele digestive. Alimentele
sunt în cea mai mare parte digerate complet şi resorbite în intestinul subţire., şi
numai o cantitate redusă apar în materiile fecale sub formă de reziduri
nedigerate.
La scaun se va urmări:
- frecvenţa = adultul are de regulă 1-2 scaune în 24 de ore. Eliminarea
unui număr crescut de scaune şe numeşte diaree (se elimină 3-6 scaune,
ajungându-se până la 20-30 sau chiar 80 în dizenterie). Eliminarea
scaunului la interval de 3-4 zile se numeşte constipaţie, iar oprirea
tranzitului intestinal se numeşte ileus.
- consistenţa şi aspectul = scaunul normal are o consistenţă păstoasă
omogenă. În condiţii fiziologice, scaunele au formă cilindrică cu un
diametru de 3-5 cm, în condiţii patologice au formă de panglică.
- culoarea = în condiţii patologice, culoarea se modifică; în diaree are o
culoare deschisă, iar în constipaţie este mai închisă
- mirosul = este determinat de substanţele rezultate din procesele de
fermentaţie şi de putrefacţie din intestinul gros.
g) Vărsăturile
Vărsăturile reprezintă evacuarea pe gură a conţinutului stomacal.
Vărsătura este un simptom care însoţeşte nu numai îmbolnăvirile
aparatului digestiv ci şi o serie de alte afecţiuni. Voma este un act reflex ce
reprezintă o modalitate de apărare faţă de un conţinut stomacal dăunător
organismului. Vărsăturile pot fi matinale, apar dimineaţa pe stomacul gol şi le
întâlnim la alcoolici şi la gravide. Vărsăturile mai pot apărea imediat după
alimentaţie sau chiar şi în timp ce bolnavul consumă alimente sau pot apărea şi
la câteva ore după consumarea alimentelor.
Unele vărsăturile se produc fără nici un efort alteori sunt precedate de
greaţă, salivaţie abundentă, ameţeli, dureri de cap, stare generală alterată iar
după vărsătură apare o uşurare, ceea ce înseamnă că aceste vărsături au origine
digestivă. Uneori vărsăturile care nu sunt precedate de starea de greaţă sau stare
generală alterată se pot datora unei creşteri a tensiunii intracraniene. Vărsăturile
alimentare conţin de obicei alimentele consumate cu câteva ore înmainte.
Vărsăturile biliare au o culoare galben verzuie şi un gust amar.
Asistenta va urmări:
- frecvenţa vărsăturilor
- orarul = vărsături matinale
= vărsături postprandiale
= vărsături tardive
- cantitatea este variabilă
- mirosul = vărsăturile au un miros fad, cu gust acru în caz de
hiperclorhidrie.

32
- aspectul vărsăturilor = alimentare, mucoase, biliare, fecaloide,
purulente, sanguinolente şi de sânge pur.
Vărsăturile sanguinolente se vor nota în foaia de temperatură cu roşu.
h) Expectoraţia:
Expectoraţia constă în eliminarea prin tuse a conţinutului căilor
respiratorii; mai poartă denumirea de spută.
Se vor urmări:
- cantitatea
- culoarea
- mirosul
- aspectul = spută mucoasă, purulentă, seroasă pseudomembranoasă,
hemoptizie, muco-purulentă, sero-muco-purulentă, sanghinolentă.

33
E. ALIMENTAŢIA BOLNAVULUI.

Alimentaţia bolnavului urmăreşte:


- să acopere cheltuielile energetice de bază ale organismului, cele
necesare creşterii (în cazul copiilor) cât şi cele necesare refacerii
pierderilor prin cheltuieli exagerate
- să asigure aportul de vitamine şi săruri minerale necesare desfăsurării
normale a metabolismului, creşterii şi a celorlalte funcţii ale organismului
- să favorizeze condiţii prielnice procesului de vindecare, cruţând
organele îmbolnăvite şi asigurând un aport de substanţe necesare
organismului bolnav
- să prevină o evoluţie nefavorabilă în cazul unei îmbolnăviri latente
- să împiedice transformarea bolilor acute în cronice precum şi apariţia
recidivelor.
Asistenta trebuie să ţină cont de următoarele reguli
- orarul mesei care este stabilit de regulamentul de ordine interioară
- pregătirea servirii meselor are loc indiferent că se serveşte în salon
sau la masa de mese şi constă în întreruperea activităţilor de orice fel (
recoltare, tratament, vizite medicale), servirea bolnavului, aerisirea
saloanelor, spălarea bolnavului pe mâini şi asigurarea unei poziţii
confortabile. Personalul care va servi masa va fi îmbrăcat în alb şi se va
spăla pe mâini.
- distribuirea alimentelor se face de către asistentă în următoarea ordine:
regimul comun, apoi regimul hip; vor fi sreviţi ultimii cei ce nu se pot
alimenta singuri.
Moduri de alimentare a bolnavilor
- activă
- pasivă
- artificială
Alimentaţia activă se face la sala de mese sau în salon pe o masă.
Alimentarea activă în salon la pat
Pacientul va fi aşezat confortabil în poziţie şezând sau semişezând. Se
protejează lenjeria de pat cu muşamaua, pacientul i se oferă apă şi săpun pentru
a se spăla pe mâini, i se aşează un prosop în jurul gâtului, i se adaptează o
muşama specială la pat şi i se serveşte masa la fel ca în salon.
Alimentarea pacientului în decubit lateral stâng, se aşează pacientul în
decubit lateral stâng cu capul sprijinit de o pernă; se protejează lenjeria de pat cu
aleză iar bolnavului i se pune un prosop curat. Se aşează tava lângă pat pe un
taburet. Bolnavului i se servesc alimentele pe rând, cele solide vor fi tăiate
34
mărunt. Lichidele vor fi servite în căni speciale cu cioc sau cu ajutorul unor
tuburi transparente curate şi fierte.
Alimentarea pasivă
Este atunci când starea generală a bolnavilor nu le permite să se
alimenteze singuri. Alimentarea pasivă are drept scop hrănirea bolnavilor
imobilizaţi, în stare gravă; cu arsuri sau fracturi ale membrelor superioare, deci
la bolnavii care nu se pot deplasa şi nici hrăni singuri, dar reflexul de deglutiţie
este păstrat, aceştia sunt programaţi la urmă şi hrăniţi de către asistentă.
Pcientul va fi aşezat în poziţie semişezând sau în decubit dorsal cu capul
uşor ridicat şi aplecat înainte pentru a uşura deglutiţia. Asistentul medical se va
aşeza în dreapta pacientului şi îi va ridica uşor capul cu perna. Se va verifica
temperatura alimentelor (pacienţii în stare gravă nu simpt nici temperatura şi
nici gustul alimentelor. Supa va fi servită cu lingura sau va fi servită direct din
cana cu cioc. Se va supraveghea debitul lichidului pentru a evita a nu se îneca
pacientul. Alimentele solide vor fi tăiate mărunt. Se vor îndepărta eventualele
resturi alimentare care ajung sub bolnav şi pot contribui la formarea escalelor.
Pacientul va fi încurajat în timpul alimentaţiei asigurându-l de contribuţia
alimentelor în procesul de vindecare. Apetitul poate un indiciu în stabilirea
diagnosticului unor afecţiuni cum ar fi: în cancerul gastric, bolnavii refuză
carnea de vită. În faza preicterică hepatitei bolnavul refuză grăsimile. Pentru
combaterea inapetenţei se vor avea în vedere următoarele:
- se verifică dacă inapetenţa este totală sau se manifestă numai faţă de
alimentele dintr-un anumit regim;
- se vor înlocui alimentele în funcţie de preferinţele bolnavului în limitele
permise de prescripţia medicală, servirea mesei se va face într-un cadru cât mai
estetic.
Alimentele vor fi servite în porţii mici deoarece cantităţile mari pot
provoca anumite senzaţii. Mesele vor fi servite la intervale mici de 2-3 ore.
Pentru eliminarea senzaţiei de greaţă lichidele vor fi servite reci acidifiate
cu lămâe. Nu se vor administra alimente hiperzaharate deoarece pot favoriza
diareea. Laptele în cantităţi mai mari de 1 l poate provoca greaţă şi diaree.
La bolnavii complet inapetenţi senzaţia de sete va fi eliminată prin
oferirea de elemente nutritive sub formă de lichide cum ar fi laptele, sucul de
fructe. În aceste preparate se vor introduce şi preparate de vitamine. La revenirea
apetitului bolnavului i se vor administra alimente solide repartizate în 4-5 mese.
Asistentul medical va nota cantitatea de alimente consumate pentru a
calcula valoarea calorică. Va urmări va bolnavul să consume numai alimente
conform prescripţiilor medicale.
Alimentarea artificială se face la bolnavii inconştienţi cu tulburări de
deglutiţie psihopatic cu negativism. Aceasta se face prin sonda gastrică,
duodenală, intestinală, clisme alimentare, fistulă stomacală şi pe cale
parenterală.
O problemă aparte o constituie alimentarea bolnavilor inapetenţi. Bolnavii

35
inapetenţi vor fi alimentaţi mai ales la interval de 2-3 ore. Alimentele trebuie
îmbunătăţite cu zahăr, cacao, diferite condimente sau alte substanţe după
preferinţa bolnavului.
Asistenta trebuie să lupte pentru a acoperi necesităţile calorice ale
bolnavului inapetent. Consumul necesar caloric în 24 de ore este de 2500-3000
calorii. Necesităţile calorice pentru acoperirea cheltuielilor metabolismului bazal
a unui bolnav în 24 de ore este de 25 cal/Kg corp, la copii aceste necesităţi cresc
cu 20-30 %, iar la bătrâni scad cu 20-30 %.
Hidratarea şi mineralizarea organismului
Organismul uman nu poate trăi decât 3 minute fără oxigen, 3 zile fără apă
şi 3 săptămâni fără hrană.
Apa = este lichidul solvent al tuturor substanţelor chimice, organice şi
anorganice necesare bunei funcţionări a organismului. Apa diluează toţi produşii
rezultaţi din metabolism intermediar destinaţi eliminării.
Apa reprezintă 70 % din greutatea organismului şi se repartizează astfel:
- 5 % circulă în vase şi se numeşte lichid plasmatic;
- 15 % în spaţiile lacunare (spaţii goale) lichid interstiţiar.
Apa menţine în soluţie o serie de săruri minerale: mediul intern al
organismului este o soluţie apoasă de săruri minerale ce formează partea
fundamentală a plasmei sanguine şi a limfei. Nevoia de apă a adultului este de
2000-2500 de ml în 24 de ore. La copil nevoia de apă este mai mare în raport cu
greutatea corporală.
Necesarul de apă se acoperă prin aportul alimentar fie sub formă de
lichide, fie sub formă de apă conţinută în alimente solide. Eliminarea apei din
organism se face astfel: 1000-1500 mil se elimină prin urină, 500-1000 mil se
elimină prin transpiraţie; 350-500 mil se elimină sub formă de vapori prin
plămâni iar 100-200 mil se elimină prin intestin.

36
F. ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR.

Medicamentele sunt produse de origine minerală, vegetală animală sau


chimică (de sinteză) transformate într-o formă de administrare (preparate solide
sau soluţii) prescrise de medic.
Scopul administrării medicamentelor
- prevenirea îmbolnăvirilor (exp = vaccinurile)
- ameliorarea bolilor (exp = medicamente antalgice)
- vindecarea bolilor (exp = antibiotice), prin acţiunea lor locală sau
generală.
Căile de administrare
- calea digestivă = orală, sublinguală, gastrică, intestinală, rectală.
- local = pe tegumente şi mucoase
- respiraţia
- urinară
- parenterală = sub formă de injecţii intradermice, subcutanate,
intramusculare, intravenoase (executate de asistentă), injecţii intraarteriale
intercardiace, intrarahidiene (executate de medic).
Calea de administrare a medicamentelor este aleasă de către medic, în
funcţie de scopul urmărit, scopul de absorbţie a căii respective, acţiunea
medicamentelor asupra mucoaselor, necesitatea unei acţiuni mai lente sau mai
rapide, toleranţa organismului faţă de medicamente, particularităţile
organismului (anatomice şi fiziologice).
Reguli de administrare a medicamentelor
- respectarea întocmai a medicamentelor prescrise
- identificarea medicamentelor administrate
- verificarea calităţii medicamentelor administrate
- respectarea căilor de administrare
- respectarea dozajului prescris
- respectarea oralului de administrare
- respectarea orelor de somn ale bolnavilor
- evitarea compatibilităţilor de medicamente
- administrarea imediată a medicamentelor deschise
- respectarea ordinei succesive de administrare a medicamentelor
- luarea medicamentelor în prezenţa asistentei
- servirea bolnavului spitalizat cu doze unice de medicamente
- prevenirea infecţiilor intraspitaliceşti
- lămurirea bolnavului asupra importanţei efectului lor
- raportarea imediată către medicul secţiei a greşelilor de administrare a
37
medicamentelor.
a) Administrarea medicamentelor pe cale orală
Cale orală este calea naturală de administrarea a medicamentelor acestea
putându-se resorbi la nuvelul mucoasei bucale şi a intestinului subţire şi gros.
Scopul este pentru obţinerea unui efect local şi general.
Efecte locale:
- favorizează cicatrizarea ulceraţiilor mucoasei digestive
- riscul reacţiilor adverse este relativ mic
- protejează mucoasa gastro-intestinală
- înlocuieşte fermenţii digestivi, secreţia gastrică, în cazul lipsei acestora
- dezinfectează tubul digestiv
Efecte generale:
- medicamentele administrate pe cale orală se resorb la nuvelul
mucoasei digestive, pătrund în sânge şi apoi acţionează asupra unor
organe, sisteme, aparate.
Forme de administrare a medicamentelor:
- Lichide = soluţii, mixturi, infuzii, decocturi, tincturi, extracte,
uleiuri şi emulsii
- Solide = pulberi, tablete, drajeuri, granule, mucilagii.
În momentul administrării medicamentului, pacientul este informat asupra
efectelor urmărite prin administrare şi a eventualelor efecte secundare. La
administrarea medicamentelor lichide se măsoară doza unică cu lingura sau
linguriţă. Tincturile se dozează cu pipeta sau sticla picurătoare. Medicamentele
lichide se pot dilua cu ceai sau apă. Medicamentele solide cum ar fi tablete,
drajeuri, comprimate, capsule, se aşează pe limba pacientului după care se
inghit. Tabletele care se resorb la nivelul mucoasei sublinguale (nitroglicerina se
aşează sub limbă).
b) Administrarea medicamentelor pe cale rectală.
Calea rectală reprezintă una din căile digestive de administrare a
medicamentelor.
Indicaţii:
- pacienţii cu tulburări de deglutiţie
- pacienţii operaţi pe tubul digestiv superior sau cu intoleraţii digestive
(vărsături, greţuri, gemoragii)
- pacientul căruia i se doreşte evitarea circulaţiei portabile, necesare
medicamentelor prin ficat
Scopul este pentru obţinerea unor efecte locale şi generale
Efecte locale
- golirea rectului – efect purgativ (supozitoare cu glicerină)
- calmarea durerilor
- atenuarea peristaltismului intestinal
- atenuarea proceselor inflamatoare
Efecte generale:

38
- prin absorbţia medicamentelor la nivelul mucoasei rectale pot acţiona
asupra unor organe sau sisteme
Forme de prezentare a medicamentelor:
- supozitoare = forme solide conice sau ovale cu o extremitate ascuţită
substanţa activă fiind înglobată în unt de cacao care se topeşte la
temperatura corpului
- clisme medicamentoase = medicamentele se dizolvă în apă distilată
pentru a obţine concentraţii cât mai apropiate de soluţii izotone.
c) Administrarea medicamentelor pe cale respiratorie
Calea respiratorie se pretează la administrarea medicamentelor având în
vedere suprafaţa de peste 100 m 2 a alveolelor pulmonare şi vascularizaţia lor
bogată.
Se administrează:
- gaze, substanţe gazeificate
- lichide fin pulverizate sub formă de vapori sau prin injecţie
intratraheală.
Scopul:
- dezinfecţia, decongestionarea mucoaselor căilor respiratorii
- îmbogăţirea aerului inspirat în oxigen pentru combaterea hipoxiei
- fuidificarea sputei, expectoraţia.
d) Administrarea medicamentelor pe suprafaţa tegumentelor
Scopul: - pe suprafaţa tegumentelor se aplică medicamente care au efect
local la acest nivel.
Forma de prezentare a medicamentelor:
- medicamentele pot fi aplicate pe diferite mucoase pentru efecte
locale cum ar fi:
- anestezic local, antiseptic
Efecte locale:
- aplicarea pe piele sub formă de unguient, soluţii, suspensii, are efecte
locale utile în diferite acţiuni dermatologice.
e) Administrarea medicamentelor pe cale parenterală
Calea parenterală este calea care ocoleşte tubul digestiv. În afara faptului
că injecţiile ocolesc tubul digestiv noţiunea de cale parenterală se păstrează
numai pentru calea injectabilă de administrare a medicamentelor.
Injecţia constă în introducerea substanţelor medicamentoase lichide în
organism prin intermediul unor ace care traversează ţesuturile acul fiind adaptat
la seringă. Avantajul căilor parenterale sunt următoarele:
- dozarea precisă a medicamentelor
- obţinerea unui efect rapid şi posibilitatea administrării medicamentelor
la pacienţii inconştienţi cu hemoragie digestivă sau vărsături.
Scopul injecţiilor este următorul:
- explorator care constă în testarea sensibilităţii organismului faţă
de diferite substanţe

39
- terapeutic care constă în administrarea medicamentelor.
Asistentul medical efectuează următoarele tipuri de injecţii:
- intradermică, subcutanată, intramusculară, intravenoasă
Alegerea căii de executare a injecţiei este făcută de către medic în funcţie
de scopul injecţiei, rapiditatea efectului urmărit şi compatibilitatea ţesuturilor cu
substanţa injectată.
Injecţia intradermică
Asistentul medical se spală pe mâini, dezinfectează locul injecţiei, întinde
şi mobilizează pielea cu policele şi indexul mâinii stângi. Se prinde seringa în
mâna dreaptă şi se pătrunde cu acul seringii cu bizoul acului îndreptat în sus în
grosimea dermului. Se injectează lent soluţia prin apăsarea pistonului. După
injectare se retrage brusc acul şi nu se tamponează locul injecţiei.
Injecţia subcutanată:
Scopul:
- terapeutic
Locul injecţiei:
Regiuni bogate în ţesut lax extensibil:
- faţa externă a braţului
- faţa supero-externă a coapsei
- faţa supra şi subspinoasă a omoplatului
- regiunea subclaviculară
- flancurile peretelui abdominal
Soluţii administrate:
- soluţii izotone, nedureroase
- soluţii cristaline: insulină, histamină, cofeină.
Executare:
Asistentul medical se spală pe mâini, se dezinfectează locul injecţiei, se
face o cută a pielii între index şi policele mâinii stângi, se pătrunde brusc cu faţa
la baza cutei longitudinal 2-4 cm. Se verifică poziţia acului prin retragerea
pistonului dacă nu s-a pătruns într-un vas sanguin. Se injectează lent soluţia
medicamentoasă după care se retrage brusc acul cu seringa şi se dezinfectează
locul injecţiei masând uşor pentru a favoriza circulaţia şi pentru a se resorbi
medicamentul. Resorbţia începe la 5-10 minute de la administrare şi durează în
funcţie de cantitatea administrată.
Injecţia intramusculară:
Scopul:
- terapeutic
Locul injecţiei:
Muschii voluminoşi, lipsiţi de trunchiuri mari de vase şi nervi:
- regiunea supero-externă a fesei
- faţa externă a coapsei, în treimea mijlocie
- faţa externă a braţului, în muşchiul deltoid
Soluţii administrate:

40
- soluţii izotone, uleioase, coloidale.
Executare:
Asistentul medical dezinfectează locul injecţiei, se intinde pielea cu
indexul şi policele mâinii stângi se înţeapă pielea perpendicular cu rapiditate şi
siguranţă, se verifică poziţia acului prin asirare. Se injectează lent soluţia. Se
retrage brusc acul şi se dezinfectează locul, se masează uşor pentru a activa
circulaţia. Resorbţia începe imediat după administrare, este mai lentă pentru
soluţii uleioase şi durează 3-5 minute.
Injecţia intravenoasă:
Scopul:
- explorator = se administrează substanţe de contrast radiologic
- terapeutic
Locul injecţiei:
- venele de la plica cotului
- venele antebraţului
- venele de la faţa dorsală a mâinii
- venele maleolare interne
- venele epicraniene
Soluţii administrate:
- soluţii izotone şi hipertone
Executare:
Asistentul medical îşi alege locul puncţiei, se dezinfectează locul puncţiei,
se execută puncţia venoasă, se controlează dacă acul este în venă. Se injectează
lent, se verifică periodic dacă acul este in venă, dacă injecţia s-a terminat se
retrage brusc acul se aplică tamponul compresiv. Resorbţia este instantanee.
Puncţia venoasă:
Scopul:
- recoltarea sângelui pentru examene de laborator
- administrarea unor medicamente sub forma injecţiei şi a perfuziei
intravenoase, transfuzii de sânge sau derivate ale sângelui.
Locul puncţiei:
- venele de la plica cotului
- venele de la faţa dorsală a mâinii
- venele antebraţului
Executare:
Pacientul se aşează într-o poziţie confortabilă, i se examinează calitatea şi
starea venelor, se aşează braţul pe o pernă. Se dezinfectează tegumentele, se
aplică garoul la o distanţă de 7-8 cm deasupra locului unde efectuăm puncţia
srtângându-l pentru a opri circulaţia venoasă. Se fixează vena cu policele mâinii
stângi, se fixează seringa cu acul ataşat cu bizoul în sus, se pătrunde traversând
tegumentul apoi peretele venos până când simţim că acul inaintează în gol.
Se controlează pătrunderea acului în venă prin aspiraţie, se înjectează cu
soluţia medicamentoasă, se indepărtează staza venoasă prin îndepărtarea

41
garoului. După introducerea soluţiei medicamentoase se scoate acul, se aplică
tamponul şi se comprimă locul puncţiei după care se supraveghează pacientul.

42
G. PARTICIPAREA ASISTENTEI MEDICALE LA
EFECTUAREA EXAMENELOR PARACLINICE ŞI
DE LABORATOR

Ajutorul asistentei la examinările clinice este indispensabil în cazul


bolnavului în stare gravă: astenici, adinamici, somnolenţi, inconştienţi etc. Şi
foarte utilă în cazul tuturor bolnavilor. Sarcinile asistentei în pregătirea şi
asistarea unui examen clinic medical sunt următoarele:
- pregătirea psihică a bolnavului
- adunarea, verificarea şi pregătirea instrumentarului necesar
- dezbrăcarea şi îmbrăcarea bolnavului
- aducerea bolnavului în poziţia adecvată examinărilor
- deservirea medicului cu instrumente
- ferirea bolnavului de traumatisme şi răceală
- aşezarea bolnavului în pat după examinare şi facerea patului.
Examenele complementare cuprind examenele radiologice şi pe cele
biologice şi ajută la elucidarea unui diagnostic clinic. Pregătirea psihică a
bolnavului se încadrează în munca de educaţie şi de liniştire pe care asistenta o
duce cu bolnavul din momentul primirii în secţie. Pentru examenul clinic
medical obişnuit, asistenta pregăteşte următoarele:
- o învelitoare uşoară de flanelă
- stetoscopul şi o bucată de tifon pentru auscultarea directă
- spatule linguale sterile, eventual oglinda frontală
- tensiometru, mănuşi sterile de cauciuc
- un termometru
- o tăviţă renală
- instrumente speciale în funcţie de natura examinării
- două prosoape curate şi săpun
Ajutorul acordat de asistentă în cursul examenului clinic trebuie să
ferească bolnavul de traumatisme şi oboseală. După terminarea examinării
clinice, bolnavul va fi aşezat în pat în poziţia preferată de el, dacă specificul
bolii nu impune o altă poziţie.
Examenul radiologic
În perioada catarală a rujeolei, examenul radiologic poate pune în
evidenţă, destul de frecvent pneumonii interstiţiale cu debut hilar şi extinderea
variabilă în parenchimul pulmonar.
Pregătirea bolnavului
Asistenta trebuie să pregătească bolnavul din punct de vedere psihic
pentru examinarea radiologică, în special dacă acesta este pentru prima dată
43
examinat în acest fel.
Trebuie să-l liniştească spunând că examinarea se va face într-o încăpere
întunecoasă cu ajutorul unei maşini complet inofensive. Asistenta trebuie să
însoţească bolnavul la examinările radiologice pentru a le da ajutorul necesar la
dezbrăcarea, îmbrăcare şi pentru a-i sprijini, dacă starea lor generală o cere.
Regiunea pentru examinare va fi dezbrăcată complet, părul lung va fi
legat pe creştetul capului, se vor îndepărta bijuteriile din jurul gâtului. Camera
unde se fac examinările va fi încălzită la 20 grade pentru a nu provoca frisoane
bolnavului.
RADIOGRAFIA
La radiografia organelor toracelui, bolnavul va fi aşezat în faţa unui stativ
în poziţia de ortostatism cu pieptul apropiat de caseta ce poartă filmul. Mâinile
bolnavului se vor aşeza pe şold şi coatele aduse înainte, fără ridicarea umerilor.
Expunerea se va face în apnee după o inspiraţie profundă.
RADIOSCOPIA
Se va face în poziţia ortostatică, bolnavul stând în picioare în dosul
ecranului cu mâinile pe şolduri. Dacă acest lucru nu este posibil, examenul se
face şezând. Sugarii şi copii mici vor fi suspendaţi în hamuri, sau fixaţi pe o
scândură pentru a evita susţinerea lor de către asistentă sau mamă.

44
H. RECOLTĂRI DE PRODUSE BIOLOGICE ŞI
PATOLOGICE

1. RECOLTAREA SÂNGELUI
Sângele se recoltează pentru examene: hematologie, biochimie,
bacteriologie, parazitologie, serologie.
a. Recoltarea sângelui capilar pentru examene hematologice:
- hemoleucogramă, hemoglobină, T.S. (timp de sângerare), T.C. (timp
de coagulare), examen parazitologic.
- grup sanguin
b. Recoltarea sângelui venos pentru examene hematologice:
Sedimentarea: este aşezarea progresivă a elementelor figurate spre fundul
eprubetei din sângele necoagulabil lăsat în repaus (fenomen fizic).
V.S.H. (viteza de sedimentare a hematiilor): este rapiditatea cu care se
produce depunerea lor.
Se recoltează până la 2 ml (1,6 ml) sânge din vena puncţionată fără garou
şi se pun într-o eprubetă în care sunt 0,4 ml citrat de sodiu 3,8 %. Se
omogenizează uşor acest amestec, se etichetează şi se trimite la laborator.
Hematocritul: recoltarea sângelui pentru determinarea hematocritului se
face prin puncţie venoasă, se recoltează 2 ml de sânge pe cristale de EDTA (acid
etilen diamino-tetra-acetic 1%) – 0,5 ml soluţie uscată prin evaporare. Frotiul de
sânge se face numai cu sânge proaspât şi este un frotiu bun atunci când stratul
este regulat şi fără goluri.
Explorarea sângelui
Constante hematologice:
Elemente figurate: eritrocite, hemoglobină, leucocite, limfocite, monocite,
trombocite.
Constante eritrocitare:
- hemoglobina eritrocitară medie (HEM)
- concentraţia eritrocitară medie a hemoglobinei (CHEM)
- valoarea globulară (VG)
- volum eritrocitar mediu (VEM)
VSH
VET (hematocrit)
Rezistenţă globulară
c. Recoltarea sângelui pentru examene biochimice
Se efectuează prin puncţie venoasă dimineaţa, bolnavul fiind nemâncat.
Se recoltează 5-10 ml sânge simplu pentru a determina: uree sanguină,
acid uric, creatinină, bilirubină, colesterol, lipemie, teste de disproteinemie
45
fosfataza alcalină, transaminază, amilaza, electroforeză, calcemie, sideremie
(fier), rezervă alcalină, ionogramă sanguină, glicemie, fibrinogen, timp de
protrombină.
d. Recoltarea sângelui pentu examene serologice:
Examenele serologice cerecetează prezenţa sau absenţa anticorpilor din
serul bolnavilor. Aceste examinări se utilizează pentru diagnosticarea bolilor
infecţioase (tifos exantematic, febră tifoidă, sifilis).
Recoltarea sângelui se face prin puncţie venoasă, direct în eprubetă (fără
seringă) într-o cantitate de 5-10 ml. După coagulare se desprinde cheagul de pe
peretele eprubetei şi după 30 de min se decantează serul într-o eprubetă direct,
sau prin aspirare cu o pipetă Pasteur sterilă.
2. RECOLTAREA LICHIDULUI CEFALORAHIDIAN (LCR)
LCReste un produs de secreţie a plexurilor coroide la nivelul ventricolului
IV cu rol de protecţie a sistemului nervos central, cu rol nutritiv şi excretor, care
circulă în spaţiul subarahnoidian.
Indicaţiile de prelevare a LCR:
- recoltarea se execută pe nemâncate, prin puncţie lombară,
suboccipitală, sau ventriculară
- la pacienţii cu stare generală alterată se execută în decubit lateral
pentru a evita lipotimia
- tehnica de puncţionare şi prelevare va fi strict aseptică
- se extrage 10-20ml lichid, dar după scurgerea câtorva picături care se
aruncă
- lichidul se repartizează în mai multe eprubete sterile (pentru diferite
examinări); aproximativ 4 ml în fiecare eprubetă
- se fac examinări citologice, bacteriologice, serologice, biochimice
3. RECOLTAREA SECREŢIILOR PURULENTE
Secreţiile purulente se recoltează de pe suprafaţa tegumentelor din plăgi
supurate, ulceraţii, organele genitale, conjuctivita oculară, leziuni ale cavităţii
bucale şi din conductul auditiv extern.
Scopul recoltării este pentru depistarea florei microbiene generatoare şi
efectuarea antibiogramei (scop explorator) şi pentru evacuarea şi tratarea
colecţiilor purulente (scop terapeutic).
Locurile de recoltare sunt următoarele:
1 – vezicule, pustule, ulceraţii
2 – papule, noduli sau alte leziuni inflamatoare
3 – abcese, flegmoane, colecţii
4. RECOLTAREA EXUDATULUI FARINGIAN
Exudatul faringian este un lichid rezultat în urma unui proces inflamator
faringian.
Materiale necesare:
- tampoane faringiene sterile sau o ansă de platină
- o spatulă linguală

46
- mască de protecţie pentru asistentă
Tehnica:
Recoltarea se face dimineaţa pe nemâncate, sau la câteva ore după-masă,
fiind trecerea bolului alimentar prin cavitatea bucală şi faringe antrenează şi o
parte a produselor patologice. Exudatul faringian se recoltează înainte de a se
face tualeta cavităţii bucale. Asistenta va îmbrăca masca de protecţie, apoi va
aşeza bolnavul pe un scaun, invitându-l să deschidă gura.
Copii trebuie ţinuţi în braţe, imobilizându-le capul, mâinile, picioarele,
dacă nu vor să deschidă gura se va apăsa cu degetele în dreptul molarilor, sau li
se vor astupa nasul, iar după deschiderea gurii se va introduce imediat între
arcadele dentare deschizătorul de gură.
Asistenta va evita să se aşeze chiar în faţa bolnavului pentru a nu se
contamina prin tuse sau vărsăturile bolnavului. Se apasă limba şi se şterge cu
tamponul faringian steril depozitul de pe faringe şi amigdale. Gura eprubetei în
care se introduce tamponul se flambează, eprubeta va fi etichetată cu numele
pacientului şi trimisă la laborator.
5. RECOLTAREA SECREŢIEI NAZALE
Recoltarea se face cu un tampon mai subţire montat pe un porttampon cu
care se poate pătrunde în nazo-faringe respectând aceeaşi tehnică ca şi în cazul
recoltării exudatului faringian. Se vor folosi tampoane sterile pentru fiecare nară
în parte. Poziţia bolnavului va fi şezând cu capul uşor dat pe spate, cu faţa
îndreptată către o sursă de lumină.
6. RECOLTAREA SECREŢIEI OCULARE
Recoltarea va fi executată dimineaţa înainte de a efectua tualeta feţei, cu
tampon steril pentru fiecare ochi.
Poziţia bolnavului va fi şezând cu faţa spre o sursă de lumină şi capul în
hiperextensie, ştergerea realizându-se de la comisura externă a ochiului la cea
internă.
7. RECOLTAREA SECREŢIEI OTICE
- se face cu tamponul sub control vizual (otoscop) din conductul auditiv
extern
- flora normală a pavilionului urechii şi a conductului auditiv extern este
reprezentată de bacteriile ce se întâlnesc pe piele
- în etiologia otitei medii acute se întâlnesc stafilococi, streptococi,
haemophylus
- la nou-născuţi şi copii se întâlnesc: Escherichia coli, Klebsiella,
stafilococ, pseudomonas etc.
8. RECOLTAREA URINEI
Se face înainte de administrarea de antibiotice sau chimioterapice. La
bărbaţi, se recomandă ca bolnavul să-şi facă tualeta glandului cu apă caldă şi
săpun. Primele jeturi de urină fiind contaminate cu floră microbiană saprofită,
sunt îndepărtate, în continuare se recoltează 20-30 ml urină în recipient cu dop
steril. La bolnavii cu retenţie urinară recoltarea se poate face prin sondaj vezical

47
sau prin puncţie suprapubiană.
La copii mici recoltarea se face în pungi speciale de plastic. La femei
urina se recoltează din mijlocul jetului după o prealabilă tualetă locală urmată de
tamponarea meatului urinar cu ser fiziologic steril. Recoltarea se face într-un
flacon de sticlă cu gâtul larg steril.
9. RECOLTAREA MATERIILOR FECALE
Flora microbiană prezentă în materiile fecale este foarte complexă. Ea
variază mult în funcţie de vârsta şi alimentaţie. Izolarea şi identificarea unui
agent etiologic existent în materiile fecale sunt posibile prin efectuarea unor
coproculturi sistematice.
Materiile fecale sunt recoltate în recipiente speciale, coprocultoare,
coproculturile sunt obligatorii în diagnosticul holerei, salmonelozelor,
dizenteriei bacilare, enterocolitelor provocate de bacilul coli, la bolnavii în
perioada de stare, din scaunul emis spontan, defecat în vasele sterile, se
recoltează în recipiente de plastic sterile cu ajutorul unei linguriţe fişată la capac.
Se aleg porţiunile din scaun cu mucus şi eventual urme de sânge. Dacă
scaunul este lichid recoltarul tip va fi umplut pe jumătate.
Reguli privind recoltarea produselor patologice:
- evitarea contaminării produsului recoltat cu microorganisme de
origine exogenă
- evitarea alterării ( de la recoltare şi până la efectuarea examinărilor de
de laborator trebuie să treacă un timp cât mai scurt)
- recoltarea produselor de cercetat se face în momentele cele mai
potrivite, înainte de începerea tratamentului cu antibiotice, iar pentru
exudatul faringian nu se va recolta după gargara cu antiseptic sau imediat
după masă.
Toate recoltările se vor face numai în recipienţi şi cu instrumente
sterilizate prin căldură. Eprubetele sau vasele în care se află produsele recoltate
vor trebui prevăzute imediat cu o etichetă lipită, scrisă citeţ, pe care se trece
numele şi prenumele bolnavului, numărul patului sau al salonului, felul analizei
cerute şi data recoltării.

48
I. TEHNICI DE ÎNGRIJIRE IMPUSE DE BOALĂ.

Îngrijirea bolnavului cu hepatită cronică necesită urmărirea asigurării


repausului suficient, asigurarea alimentaţiei, administrarea medicamentelor
prescrise şi fiind o boală contagioasă se vor respecta riguros normele de
prevenire şi răspândire a infecţiilor. În toate secţiile se vor respecta principiul
bolnavul şi seringa şi o atenţie deosebită trebuie să avem faţă de cei care primesc
sau donează sânge.
În perioada de stare accentul trebuie pus pe ridicarea capacităţii de apărare
a organismului, în vederea acestuia în lupta contra germenilor patogeni,
asigurând maximum de confort şi servindu-l din toate punctele de vedere.
Asistenta trebuie să-şi adapteze activitatea ei în cursul îngrijirii bolnavilor
cronici fazei în care se găseşte boala, căci neconcordanţa îngrijirilor cu stadiul
bolii poate da naştere la complicaţii sau infecţii intraspitaliceşti.

49
J. EXTERNAREA BOLNAVULUI.

Momentul externării bolnavului este stabilit de către medic. Asistenta va


fixa împreună cu bolnavul ora plecării din spital pentru a-i asigura alimentaţia
până în ultimul moment. Asistenta va anunţa cu 2-3 zile înainte familia
bolnavului, data ieşirii din spital. Ea va însoţi bolnavul până la magazia de
efecte unde îl va ajuta să-şi primească înapoi hainele şi va prelua apoi efectele
spitalului. Se va verifica dacă bolnavul are biletul de ieşire şi reţeta prescrisă
pentru tratamentul postspitalicesc.
Obligaţiile asistentei sunt:
- să ducă medicului de salon foaia de observaţie cu toate datele în vederea
fixării diagnosticului de ieşire şi a întocmirii epicrizei
- face biletul de ieşire din spital, îl dă la semnat medicului şi-l înmânează
bolnavului odată cu reţeta
- i se recomandă bolnavului modul de urmare a tratamentului la domiciliu
şi a regimului dietetic, precum şi modul de preparare
- însoţeşte bolnavul în camera de efecte şi-l ajută la primirea hainelor
- anunţă familia cu 2-3 zile înainte de ieşire atât pentru a veni însoţitorii,
cât şi pentru a completa echipamentul în funcţie de condiţiile atmosferice
- împreună cu serviciul administrativ, asistenta are obligaţia de a se
interesa în privinţa mijlocului de transport
Bolnavul trebuie să fie urmărit de grija ocrotitoare a asistentei până la
părăsirea spitalului.

CAPITOLUL III

50
PREZENTAREA PLANURILOR DE ÎNGRIJIRE
A TREI BOLNAVI

BOLNAVUL A

INTERVIUL
1. Identificarea persoanei îngrijite
- data internării: 10 Februarie 2010
- nume şi prenume: GHEORGHE TUDOR
- data naşterii: 22 Noiembrie 1960
- vârsta: 50 ani
- sex: masculin
- greutate:85 Kg
2. Mediul familial
- stare civilă: căsătorit
- copii: 2
- fraţi: o soră
- relaţia cu fraţii: bună
- persoanele ce pot fi anunţate: părinţii, sora, rudele
- adresa: Huşi, jud. Vaslui
3. Mediul profesional
- ocupaţia: profesor
4. Mediul social
- limba vorbită: română
- naţionalitate: român
- religia: ortodox
5. Starea de sănătate
a) Motivele internării: disconfort abdomial, palpitaţii, epigastralgii,
inapetenţă.
b) Diagnostic: Hepatită cronică
c) Istoricul bolii: boala a început în urmă cu 6 luni cu o Hepatită acută
la care semnele de evoluţie au persistat. Bolnavul nu este alergic la nici
un medicament.
6. Obişnuinţa de viaţă şi muncă înaintea spitalizării
- este fumător
- consumă alcool ocazional
- igiena = tegumente şi mucoase curate, îngrijite
- repaus, somn = stare de oboseală, adinamie
- obişnuinţe alimentare = fără regim alimentar
- munca = profesor
51
7. Psihologia în raport cu boala
- gradul de informare a anturajului = bun, are o verişoară asistentă
- convorbirea cu medicul = ritm lent în vorbire
- reacţia pacientului = rezervată în ceea ce priveşte evoluţia bolii
- reacţia anturajului = încredere în personalul medical
8. Examenul clinic general
Stare generală înrăutăţită.
Tegumente şi mucoase:
- apariţia steluţelor vasculare
- tegumente palide
Sitemul ganglionar:
- nepalpabil
Sistemul muscular:
- normal
Aparatul respirator:
- sonoritate pulmonară normală
Aparatul cardiovascular:
- EKG = tahicardie sinusală
Aparatul digestiv:
- uşor dureros
Ficat, căi biliare, splina:
- Ecografie = Ficat moderat hiperreflectiv moderat neomogen, lob drept
170, vena portă 15 mm
- CBP, CBIH = nedilatate
- pancreas neomogen , dimensiuni normale
- aortă abdominală normală
- rinichi drept normal
- rinichi stâng normal
- splina ax lung – 115 mm
Aparatul urogenital:
- clinic normal
S.N.C.
- clinic normal
9. Investigaţii de laborator
- 10 Februarie 2010
- sediment urinar – frecvente celule epiteliale
- albumină = absent
- glucoză = absent
- pigmenţi biliari = prezenţi

52
BIOCHIMIE

Test Rezultat Val. norm./ unit. mas.


GLU 100 65.00-110.00 / mg/dl
UREA 31.4 15.00-43.00 / mg/dL
CREA 0.6 0.70-1.50 / mg/dL
NA+ 137 137-145 / MMOL/L
K+ 4.4 3.50-5.00 / MMOL/L
CL- 104 98.00-107.0 / MMOL/L
AST/TGO 82 14.00-50.00 / U/L
ALT/TGP 39 9.00-72.00 / U/L
TBIL 3.6 0.20-1.30 / mg/dL
DBIL 2.3 0.0-0.4 / mg/dL
ALKP 89 38.00-126.00 / U/L
GGT 262 8.00-78.00 / U/L
AMYL-Sânge 45 30.00-110.0 / U/L
LIPA 241
CHOL 137 150-240 / mg/dL
TRIG 73 30.00-250.00 / mg/dL
CA 9.6 8.40-10.20 / mg/dL
TP 8.0 6.30-8.20 / g/dL
AMON 86
ECO2 26 22.00-30.00 / MMOL/L

HEMATOLOGIE

Test Rezultat Val. norm./unit. mas


WBC 6.9 4.0/9.0 / 10 /µL
GR% 75.3 60.0-75.0 / %
LY% 18.0 25.0-35.0 / %
MO% 6.7 4.0-8.0 / %
EO >0.7 0-0.7 / *10 /µ
RBC 4.18 3.8-5.3 / 10 *10 /µ
HCB 10.2L 12.0-16.0 / g/dl
HCT 30.7L 37.0-54.0 / %
MCV 73.4L 82.0-94 / fL
MCH 24.4L 26.0-35.0 / pg
MCHC 33.2 32.0-36.0 / g/dl
RDW 18.1H 11.5-16 / %
PLT 96L 180-400 / *10 / µL

53
MPV 5.8L 5.0-10.0 / fL
PCT 0.05L 0.15-1.0 / %
PDW 17H 12.0-18.0 / %
VSH 10 mm/1 oră

Evoluţii:
- 11.02.2010 – stare inrăutăţită, ameţeli dureri abdominale. T.A-130/70
mmHg
- 20.02.2010 – aceeaşi stare
- 24.02.2010 – stare ameliorată
Tratament:
- Ser glucozat 5 % - 500 ml
- Arginină – flacon 1 – 250ml
- No-spa – f 1-2/zi
- Ranitidină – capsule 1-2/zi
- Silimarină – 3 comprimate pe zi
- Essenţiale – 1 capsulă/zi
- Live 52 – 3 cp/zi
- Metoprolol 50 mg ½ cp – 2/zi
- Fenobarbital 1 capsulă seara
10. Ieşirea din spital – epicriză şi recomandări
Bolnavul normo –ponderal s-a internat cu astenie fizică, icter, disconfort
abdominal.
Recomandări – va evita stresul, eforturile fizice, regim de cruţare hepatică
Data externării: 24.02.2010.

54
BOLNAVUL B

INTERVIUL
1. Identificarea persoanei îngrijite
- data internării: 2 Aprilie 2010
- nume şi prenume: Popescu Oana
- data naşterii: 19 Iulie 1944
- vârsta : 65 ani
- sex: feminin
- greutate: 75 Kg
2. Mediul familial
- stare civilă: căsătorită
- copii: 3
- fraţi: unul
- relaţia cu fraţii: bună
- persoanele ce pot fi anunţate: rudele
- adresa: loc. Huşi, jud. Vaslui
3. Mediul profesional
- ocupaţia: pensionară
4. Meduil social
- limba vorbită: română
- naţionalitate: român
- religia: catolică
5. Starea de sănătate
a) Motivele internării: disconfort abdominal, inapetenţă, somnolenţă,
jenă epigastrică, balonări, tulburări intestinale şi duodenale.
b)Diagnostic: Hepatită cronică activă
c) Istoricul bolii: în urmă cu un an având hepatită virală semnele de
evoluţie au persistat datorită unui regim inadecvat.
6. Obişnuinţa de viaţă şi munca înaintea spitalizării
- nu este fumătoare
- consumă alcool ocazional
55
- igiena – tegumente şi mucoase curate
- repaos, somn – stare de oboseală, adinamie
- munca – pensionară
7. Psihologia în raport cu boala
- gradul de informare a anturajului = bun
- convorbirea cu medicul = folosirea termenilor uzuali
- reacţia pacientului = optimistă în ceea ce priveşte evoluţia bolii
- reacţia anturajului = încredere în personalul medical
8. Examenul clinic general
Stare generală înrăutăţită
Tegumente şi mucoase:
- apariţia steluţelor vasculare pe suprafaţa toracelui
- paliditate
Sistemul ganglionar:
- nepalpabil
Aparatul respirator:
- Radioscopie pulmonară – normal
Aparatul cardiovascular:
- regiunea precordială cu aspect normal
- zgomotul cordului normal
- soc apexian în spaţiul V intercostal stâng
Aparatul digestiv
- dureros la palpare
Ficat, căi biliare, splina
- ecografie- ficat moderat intens neomogen hiperreflectiv
- vena portă – 11-12 mm
- CBP, CBIH – nedilatate
- pancreas normal
- splina ax lung – 165
- rinichi drept normal
- rinichi stâng – calculi (litiază) cu mici dimensiuni
S.N.C
- normal
9. Investigaţii de laborator
- 2 aprilie 2010 - sumar de urină:albumină, glucoză, bilirubină =
absente
- sedimente – rare leucocite
= frecvente celule epiteliale poligonale
- Hb = 13,3%
- V.S.H = 20 mm/h
- leucocite 6.900/mm
BIOCHIMIE

56
Test Rezultat Val. norm./unit. mas.
GLU 68 65.00-110.00 / mg/dl
UREA 22.9 15.00-43.00 / mg/dl
CREA 0.8 0.70-1.50 / mg/dL
NA+ 137 137-145 / MMOL/L
K+ 4.4 3.50-5.00 / MMOL/L
CL- 104 98.00 107.0 / MMOL/L
AST/TGO 67 14.00-50.00 / U/L
ALT/TGP 34 9.00-72.00 / U/L
TBIL 0.2 0.20-1.30 / mg/dL
ALKP 89 38.00-126.00 / U/L
GGT 262 8.00-78.00 / U/L
AMYL-sânge 57 30.00-110.0 / U/L
CHOL 137 150-240 / mg/dL
TRIG 72 30.00-250 / mg/dL
CA 8.7 8.40-10.20 / mg/dL
TP 8.0 6.30-8.20 / g/dl
ECO2 26 22.00-30.00 /
MMOL/L

HEMATOLOGIE

Test Rezultat Val. norm./unit. mas.


WBC 9.7 H 4.0-9.0 / 10 /µL
GR% 83.5 60.0-75.0 / %
LY% 12.9 25.0-35.0 %
MO% 3.6 4.0-8.0 / %
EO 0.5 0-0.7 / *10 / µ
RBC 4.15 3.8-5.3 / 10 *10 /µ
HGB 13.8 12.0-16.0 / g/dl
HCT 40.3 37.0-54.0 / %
MCV 97.1 82.0-94 / fL
MCH 33.3H 26.0-35.0 / pg
MCHC 34.2 32.0-36.0 / g/dl
RDW 12.6 11.5-16 / %
PLT 298 180-400 / *10 /µL
MPV 4.3 L 5.0-10.0 / fL
PCT 0.12 0.15-1.0 / %
PDW 17.8 12.0-18.0 / %
VSH 20 /mm la ora
Evoluţii
- 05.04.2010 – stare de oboseală, tulburări pancreatice, duodenale, T.A-

57
145/80mmH
- 07.04.2010 – aceeaşi stare
- 09.04.2010 – stare ameliorată.
Tratament
- Ser glucozat – 5%, 1 flacon
- Arginină
- No-spa injectabil
- Ranitidină
- Silimarină – 3 comprimate/zi
- Algocalmin
- Fenobarbital cp
- Essenţiale
- Live – 3 comprimate/zi
10. Ieşirea din spital – epicriză şi recomandări
Internată pentru discomfort abdominal paloare, epigastralgii, astenie
fizică. Se externează ameliorat.
Recomandări: va evita oboseala, stresul, eforturile fizice, regim de cruţare
hepatică. Tratament cronic cu Silimarină – 3 comprimate/zi, Liv 52 – 3
comprimate/zi, Essenţiale forte – 3 comprimate/zi.
Data externării: 09.04.2010.

58
BOLNAVUL C

INTERVIUL
1. Identificarea persoanei îngrijite
- data internării: 20 mai 2010
- nume şi prenume: Matei Doina
- data naşterii: 28 iunie 1932
- vârsta: 77 ani
- sex: feminin
- greutate: 60 Kg
2. Mediul familial
- stare civilă: căsătorită
- copii: un copil
- fraţi: o soră
- relaţia cu fraţii: bună
- persoanele ce pot fi anunţate: sora, rudele
- adresa: Huşi, jud. Vaslui
3. Mediul profesional
- ocupaţia: pensionară
4. Mediul social
- limba vorbită: română
- naţionalitate: român
- religia: ortodoxă
5. Starea de sănătate
- Motivele internării: tulburări digestive, paliditate, hepatomegalie
dureroasă la efort, angioame stelare, scăderea poftei de mâncare, apariţia
icterului.
- Diagnostic: Hepatită Cronică
- Istoricul bolii: semnele au început să apară în urmă cu 6 luni.
6. Obişnuinţa de viaşă şi muncă înaintea spitalizării
- nu este fumătoare
- nu consumă alcool
- igiena – tegumente şi mucoase curate
- repaus, somn – stare de oboseală, adinamie
- munca – pensionară
7. Psihologie în raport cu boala
59
- gradul de informare a anturajului = bun
- convorbirea cu medicul = ritm rapid în vorbire, folosirea termenilor
uzuali
- reacţia pacientului = rezervată în ceea ce priveşte evoluţia bolii
- reacţia anturajului = încredere în personalul medical
8. Examenul clinic general
Starea generală înrăutăţită
Tegumente şi mucoase:
- apariţia steluţelor vasculare pe torace
- tegumente palide
- faringe discret congestiv
Sistemul ganglionar:
- nepalpabil
Aparatul respirator:
- Radoiscopie pulmonară – normal
Aparatul cardio-vascular:
- regiunea precordială cu aspect normal
- zgomotul cordului normal
Aparatul digestiv:
- faringe discret congestiv
- abdomen dureros
- tulburări digestive
Ficat, căi biliare,splină
- ecografie- ficat moderat hiperreflectiv, colecist destins cu perete gros

- CBP, CBIH – nedilatate


- rinichi drept normal
- rinichi stâng normal
- pancreas normal
- splină ax lung 116mm
Aparatul urogenital:
- vezica urinară – reflexie minimă
- micţiuni fiziologice
S.N.C
- normal
9. Investigaţii de laborator
- 20.05.2010 – sumar de urină: albumină, glucoză, bilirubină =prezentă
- sedimente = rare leucocite
= frecvent cristale de fosfat de magneziu
- leucocite – 7000

BIOCHIMIE

60
Test Rezultat Val. norm./unit. mas
GLU 71. 65.00-10.00 / mg/dl
UREA 53.3 15.00-43.00 / mg/dL
CREA 1.3 0.70-1.50 / mg/dL
NA+ 145 137-145 / MMOL/L
K+ 5.6 3.50-5.00 / MMOL/L
CL- 107 98.00-107.0 / MMOL/L
AST/TGO 67 14.00-50.00 / U/L
ALT/TGP 86 9.00-72.00 / U/L
TBIL 2.1 0.20-1.30 / mg/dL
ALKP 383 38.00-126.00 / U/L
GGT 539 8.00-78.00 / U/L
AMYL-sânge 57 30.00-110.0 / U/L
CHOL 249 150-240 / mg/dL
TRIG 171 30.00-250.00 / mg/dL
CA 8.7 8.40-10.20 / mg/dL
TP 7.5 6.30-8.20 / g/dl
ALB 4.5 3.50-5.00 / g/dL
ECO2 23 22.00-30.00 / MMOL/L

HEMATOLOGIE

Test Rezultat Val. norm./unit. mas.


WBC 6.8 4.0-9.0 / 10 /µL
GR% 78.4 60.0-75.0 / %
LY% 18.8 25.0-35.0 / %
MO% 2.8 4.0-8.0 / %
EO >0.7 0-0.7 / *10 / µ
RBC 4.45 3.8-5.3 / 10 /µ
HGB 15.0 12.0-16.0 / g/dl
HCT 42.2 37.0-54.0 / %
MCV 94.8 82.0-94 / fL
MCH 33.7H 26.0-35.0 / pg
MCHC 35.5 32.0-36.0 / g/dl
RDW 13.3 11.5-16 / %
PLT 194 180-400 / *10 /µL
MPV 7.3 5.0-10.0 / fL
PCT 0.14 0.15-1.0 / %
PDW 17.6H 12.0-18.0 / %
VSH 51/78 mm la 1 oră

61
Evoluţii
- 21.05.2010 – icter scleral, hepatalgie, astenie, scăderea poftei de
de mâncare
- 27.05.2010 – stare ameliorată.
Tratament
- Arginină
- Ser glucozat
- No-spa
- Furosemid
- Silimarină
- Live
- Essenţiale
10. Ieşirea din spital – epicriză şi recomandări.
Internată pentru icter scleral, fatigabilitate, hepatalgie, astenie, disconfort
abdominal. Se externează ameliorat.
Recomandări – va evita, stresul ,oboseala, regim de cruţare hepatică.
Data externării – 27.05.2010.

62
PLAN DE ÎNGRIJIRE A BOLNAVULUI A
Diagnostic: Hepatita cronică
TUDOR GHEORGHE
NR. crt Nevoia Problema de Sursa de Obiective Intervenţiile
fundamentală dependenţă dificultate asistentei
Autonome
1. Nevoia de a independent - uşoară - combaterea Aerisirea
respira şi a avea dispnee tahicardiei zilnică a
o circulaţie datorată salonului
normală tahicardiei - liniştirea
- stare de pacientului
nelinişte
2. Nevoia de a se dependent Regim Să se Explică
alimenta şi a se alimentar alimenteze importanţa
hidrata corect alimentaţiei şi
- să consume hidratării
minim 2000
ml lichide/zi
3. Nevoia de a independent Urmărirea: Se explică
elimina - diurezei/24 importanţa
ore - urmăririi
- apariţia acestor
eventualelor parametri
greţuri,
vărsături,
scaunul
4. Nevoia de a se Dificultate Stare de Să-şi aleagă Asigurarea
mişca şi a avea datorită durerii oboseală, o postură unui confort
o bună postură la nivelul adinamie bună normal
hipocondrului - durere
drept
5. Nevoia de a Dificultăţi în a Spitalizare Asigurarea Respectarea
dormi şi a se se odihni odihnei orelor de
odihni bolnavului somn,
liniştirea
psihică

63
6. Nevoia de a se independent Schimbarea
îmbrăca şi lenjeriei la
dezbrăca nevoie

7. Nevoia de a fi independent Asigurarea


curat, îngrijit, condiţiilor
de a-şi proteja igienice
tegumentele

8. Nevoia de a-şi Temperatură Combaterea Măsurarea


menţine moderată febrei temperaturii
temperatura T- 38,2°C
corpului în
limite normale
9. Nevoia de a adinamie Combaterea Este încurajat
evita pericolele adinamiei că nu este atât
de grav şi că
va fi bine

10. Nevoia de a
comunica cu
semenii

11. Nevoia de a independent - se va În urma


acţiona după respecta discuţiilor
credinţă şi religia putem afla
valorile proprii pacientului dacă ceva îl
nemulţumeşte
sau dacă s-a
schimbat ceva
în evoluţia
bolii
12. Nevoia de a
avea o ocupaţie

64
13. Nevoia de a se Diminuarea Slăbiciune şi Pacientul să Aduce cărţi
recrea capacităţii de indispoziţie aibă o bună de citit
desfăşurare a dispoziţie bolnavului,
activităţii asigură audiţii
recreative muzicale în
salon, se
asigură că
aceste
activităţi nu-l
obosesc
14. Nevoia de a Lipsa de Cunoştinţe Pacientul să Explică
învăţa şi a cunoaştere insuficiente cunoască bolnavului tot
descoperi. despre boală boala şi ce ţine de
tratamentul boală. Face
cu bolnavul
educaţie
sanitară.
Explică
necesitatea
efectuării
tratamentului

PLAN DE ÎNGRIJIRE A
BOLNAVULUI B
Diagnostic:Hepatita cronică activă
POPESCU OANA
Nr crt Nevoia Problema de Sursa de Obiective Intervenţiile
fundamentală dependenţă dificultate asistentei
Autonome
1. Nevoia de a Independent Respiraţie Aerisirea
respira şi a normală zilnică a
avea o salonului
circulaţie
normală
2. Nevoia de a se Dependent Regim Să se Explică
alimenta şi a se alimentar de alimenteze importanţa
hidrata cruţare corect şi să se alimentaţiei
hepatică , hidrateze
consumul la
2000 ml
lichide/zi

65
3. Nevoia de a Independent Urmărirea: Se explică
elimina - diurezei/24 importanţa
h, apariţia urmăririi
eventualelor acestor
greţuri, parametrii
vărsături,
aspectul
macroscopic
al urinii,
scaunul
4. Nevoia de a se Dificultate Stare de Să-şi aleagă Asigurarea
mişca şi a avea oboseală, o bună unui confort
o bună postură adinamie, postură norml
durere
abdominală
5. Nevoia de a Dificultăţi în a Spitalizare Asigurarea Respectarea
dormi şi a se se odihni odihnei orelor de
odihni bolnavului somn,
liniştirea
psihică
6. Nevoia de a se Independent Schimbarea
îmbrăca şi lenjeriei la
dezbrăca nevoie

7. Nevoia de a fi Independent Asigurarea Asigurarea


curat, îngriit, intimităţii condiţiilor
de a-şi proteja pacientului igienice
tegumentele
8. Nevoia de a-şi Temperatură Combaterea Măsurarea
menţine moderată febrei temperaturii
temperatura T-38°C
corpului în
limite normale
9. Nevoia de a Adinamie Combaterea Este încurajat
evita pericolele adinamiei că nu este
atât de grav
şi că va fi
mai bine
10. Nevoia de a Independent
comunica cu
semenii

66
11. Nevoia de a Îndependent
acţiona după
credinţă şi
valorile proprii
12. Nevoia de a
avea o
ocupaţie
13. Nevoia de a se Diminuarea Slăbiciune şi Pacientul să Aduce cărţi
recrea capacităţii de indispoziţie aibă o bună de citit
desfăşurare a dispoziţie bolnavului,
activităţii asigură
recreative audiţii
muzicale în
salon, se
asigură că
aceste
activităţi nu-l
obosesc
14. Nevoia de a Lipsa de Cunoştinţe Pacientul să Explică
învăţa şi a cunoaştere insuficiente cunoască bolnavului
descoperi despre boală boala şi tot ce ţine de
tratamentul boală. Face
cu bolnavul
educaţie
sanitară.
Explică
necesitatea
efectuării
tratamentului

67
PLAN DE ÎNGRIJIRE A
BOLNAVULUI C Diagnostic:
Hepatită cronică MATEI
DOINA
Nr crt. Nevoia Problema de Sursa de Obiective Intervenţiile
fundamentală dependenţă dificultate asistentei
Autonome
1. Nevoia de a Independent Respiraţie Aerisirea zilnică
respira şi a normală a salonului
avea o
circulaţie
normală
2. Nevoia de a se Dependent Regim Să se Explică
alimenta şi a alimentar
alimenteze importanţa
se hidrata corect, să alimentaţiei şi
consume hidratării
minim 2000
ml lichide
/zi
3. Nevoia de a Independent Urmărirea: Se explică
elimina diurezei/24h importanţa
apariţia urmăririi acestor
eventualelor parametrii
greţuri,
vărsături,
aspectul
macroscopic
al urinii,
scaunul
4. Nevoia de a se Dificultate Stare de Să-ţi aleagă Asigurarea unui
mişca şi a avea datorită durerii oboseală, o postură confort normal
o bună postură la nivelul adinamie, bună
hipocondrului durere
drept

5. Nevoia de a Dificultăţi în a Spitalizare Asigurarea Respectarea


dormi şi a se se odihni odihnei orelor de somn,
odihni bolnavului liniştirea psihică

68
6. Nevoia de a se Independent Schimbarea
îmbrăca şi lenjeriei la
dezbrăca nevoie

7. Nevoia de a fi Independent Asigurarea


curat, îngrijit, condiţiilor
de a-şi proteja igienice
tegumentele
8. Nevoia de a-şi Temperatură Combatrea Măsurarea
menţine moderată T- febrei temperaturii
temperatrura 39,2°C
corpului în
limite normale
9. Nevoia de a Adinamie Combaterea Este încurajat că
evita adinamiei nu este atât de
pericolele grav şi că va fi
bine
10 Nevoia de a Independent
comunica cu
semenii
11. Nevoia de a Independent Se va În urma
acţiona după respecta discuţiilor
credinţă şi religia putem afla dacă
valorile proprii pacientului ceva îl
nemulţumeşte
sau dacă s-a
schimbat ceva
în evoluţia bolii
12. Nevoia de a
evea o
ocupaţie
13. Nevoia de a se Diminuarea Slăbiciune şi Pacientul să Adice cărţi de
recrea capacităţii de indispoziţie aibă o bună citit bolnavului,
desfăşurare a dispoziţie asigură audiţii
activităţii muzicale în

69
recreative salon, se asigură
că aceste
activităţi nu-l
obosesc
14. Nevoia de a Lipsa de Cunoştinţe Pacientul să Explică
învăţa şi a cunoaştere insuficiente cunoască bolnavului tot
descoperi despre boală boala şi ce ţine de boală.
tratamentul Face cu
bolnavul
educaţie
sanitară. Explică
necesitatea
efectuării
tratamentului

70
CAPITOLUL IV

CONCLUZII GENERALE ASUPRA LUCRĂRII

Infecţia cronică cu virus C se asociază deseori cu anomalii imunologice şi


hematologice, diverse dintre care cel mai frecvent întâlnite sunt:
crioglobulinemia mixtă, glomerulonefrita membranoproliferativă,
trombocitopenia autoimună, porfiriecutanea tarda, vasculite leucocitoelastice,
lighenul plan şi limfoamele non – Hodgkiniene. La pacienţii cu hepatite cornice
virale C şi mixte au predominat hepatomegalia şi sindromul asteno-vegetativ
versus celelalte loturi de stadiu, semnele de hipertensiune s-au înregistrat
preponderant în HCV.D.

71
EDUCAŢIE PENTRU SĂNĂTATE

Educaţia este un proces interactiv, care favorizează învăţarea.


Scopul:
- cuprinde acţiuni care au scopul de a promova sănătatea, de a preveni
boala, de a ajuta persoana să dobândească mai multă autonomie, de a asigura
continuitatea îngrijirilor din spital la domiciliu
- creşte stima de sine a unei persoane pentru că-i permite să-şi asume
responsabilităţi mai mari faţă de propriai sănătate
Caracteristicile procesului educaţional:
- se bazează pe aplicarea principiilor de comunicare interpersonală, care
constau în a transmite mesaje semnificative unei personae de a primi de la ea o
retroacţiune
- se desfăşoară în domeniul cognitive şi psihomotor, folosind met ode
educate fiacre domain.
Principal educative:
- să se aleagă momentul potrivit (la internare, la externare, în timpul
spitalizării, când pacientul este dispus să înveţe.
- va folosi limbajul pacientului, putând recurge la analogii simple
- se va menţine atenţia pacientului, care va fi determinat să participe (
vor fi stimulate mai multe simţuri, se va discuta pe ton variat şi intensitate
diferită, se va puncta prin gesturi aspectul mai important)
Rolul asistentei în procesul educaţional:
- să respecte principiile educative
- să sesizeze orice comportament care indică o scădere a interesului sau
atenţiei
- să ţină cont de atitudinea pacientului faţă de faptul că a reuşit să
72
execute o tehnică
- să stabilească împreună cu pacientul obiectivele educaţionale
- să observe progresele pacientului în autoîngrijire şi să rămână la
dispoziţia sa pentru a-l ajuta
- să utilizeze metode de educaţie în grup care permit schimbul de idei şi
participanţilor, să înveţe unii de la alţii
- să încerce integrarea educaţiei în procesul de îngrijire(de exp: educaţia
sanitară în timpul efectuării îngrijirilor igienice sau în timpul efectuării unui
pansament).

73
BIBLIOGRAFIE

1. BORUNDEL C – Manual de medicină internă pentru cadre medii,


Editura Medicală, Bucureşti 1995.
2. BALTĂ G – Tehnici de îngrijire generală a bolnavilor, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983.

74