UNIVERSITATEA DE STAT „BOGDAN PETRICEICU HASDEU” DIN CAHUL

CATEDRA DE ECONOMIE și MANAGEMENT în AFACERI și SERVICII

CONSPECT
la disciplina

DOCTIRNE ECONOMICE

Elaborat de: GÎRNEȚ SLAVIC

lector super. univ.

1
 Introducere
Cursul „Istoria doctrinelor economice” reprezintă un element constitutiv al ciclului disciplinelor
generale ale specialităţii „Economie”, iar studierea lui este necesară pentru formarea culturii general –
profesioniste a specialiştilor de profil economic.
Cursul de bază include premisele apariţiei unei anumite doctrine, reprezentanţii ei principali,
problema centrală de cercetare, conceptele şi teoriile de bază, instrumentarul metodologic utilizat,
legătura dintre postulatele teoretice şi acţiunile practice în vederea promovării politicii economice. Un
deosebit interes îl prezintă aplicaţiile metodice cum ar fi: - schemele logice, fragmentele din texte
originale, testele de control, denumirea de referate şi recomandările bibliografice. Astfel, la dispoziţia
studenţilor se află un ansamblu de cunoştinţe esenţiale şi un instrument de lucru individual în domeniul
istoriei doctrinelor economice.
Cursul de “Istoria doctrinelor economice” este destinat studenţilor anului II de la specialităţile
Finanţe şi bănci, Business şi administrare, Contabilitate, Turism. Obiectul are drept scop analiza
doctrinelor economice în procesul constituirii, dezvoltării şi confruntării lor pe parcursul evoluţiei
economico-sociale. În elaborarea acestui curs s-a ţinut cont de faptul în perioada de tranziţie la economia
de piaţă sporirea importanţei studierii doctrinelor economice este condiţionată de lărgirea orizontului
cunoaşterii dezvoltării gândirii economice, a concepţiilor economice destul de variate, promovarea
spiritului critic constructiv ca o condiţie a dezvoltării ştiinţei economice, înzestrarea celor ce studiază
disciplina dată cu criterii de apreciere obiectivă a doctrinelor economice, formarea capacităţilor de
sesizare a legăturilor dezvoltării gândirii economice dar şi de interpretare proprie a întregului proces şi nu
în ultima instanţă depistarea legăturilor dintre teorii, doctrine şi politici economice practicate în trecut şi
prezent relevând influenţe reciproce.

2
 CUPRINS Paj.

1. Obiectul de studiu. Mercantilismul 4

2. Fiziocraţii 12

Doctrina liberalismului economic

3. 16

Doctrina naţionalismului economic

4. 34

Doctrina economică socialistă

5. 40

Doctrina neoclasică
6. 54

Instituţionalismul
7. 71

Keynisismul
8. 80

Neokeynisismul
9. 86

Neoliberalismul
10 92

Gândirea economică română de la începuturi şi până la 1918

11 99

Gândirea economică românească în perioada interbelică. Caracterul

12 doctrinei perioadei de tranziţie la economia de piaţă. 99

3
 Tema 1: Obiectul de studiu la istoria doctrinelor economice. Mercantilismul
1.1 Importanţa I.D.E.; obiectul de studiu; gândirea economică a vechilor indieni;
1.2 Originea termenului de Mercantilism şi condiţiile apariţiei doctrinei;
1.3 Concepţia despre bogăţie şi izvorul bogăţiei;

1.1 Importanţa I.D.E.; obiectul de studiu; gândirea economică a vechilor indieni;

De secole puşi în situaţia de a concura cu alte popoare în domeniu economic, am tot dat înapoi..
Iar când, la răscrucea deceniului opt şi nouă în fosta URSS s-a procedat la o liberalizare vieţii economice,
cei mai mulţi dintre populaţie au rămas pasivi la aceste schimbări. Acest fapt a generat ca unele persoane
ce convieţuiesc alături de noi, au acumulat milioane, făcând primul pas în a deveni stăpânii noştri de
mâine.
De această situaţie care s-a instaurat, într-o oarecare măsură de vină este caracterul nostru
naţional, căci activitatea economică cere şi duritate şi capacitatea de a înfrunta riscul, calităţi cu care nu
ne prea lăuda. La mijloc e şi faptul că am rămas cu o structură socială similară celor mai înapoiate
popoare din Africa. Iar ţăranii, dintotdeauna, într-un fel sau altul, au fost dominaţi şi storşi de orăşeni.
Ei bine, pe lângă lipsa durităţii, a faptului de a merge la risc şi a unui alt şir de factori, ne mai
lipseşte o calitate, poate cea mai însemnată, numită de francezi „savoir - fair”, iar de englezi „know -
how” – ceea ce înseamnă a şti să faci, a fi întreprinzător.
Exemplu: Producţia agricolă la ţărani
Astfel, după obţinerea independenţei politice, lupta pentru eliberarea naţională nu s-a terminat. Pur
şi simplu ea a trecut în domeniul economic. Dacă nu vom şti cum să ne apărăm rodul muncii, vom fi
nevoiţi să ne spetim şi de acum înainte pentru bunăstarea altora, cu mai multe cunoştinţe economice. Din
acest motiv să vedem de ce este necesară studierea istoriei doctrinelor economice.
De notat: Ideile apărute în gândirea economică nu dispar nici o dată, deoarece după o perioadă de
uitare, ele reapar din nou pe prim plan, poate cu mici modificări. Ca urmare, unele idei formulate cândva
de Aristotel sau Platon le regăsim reînnoite şi dezvoltate de către economiştii medievali, fiziocraţi sau
chiar marxişti. Exemplu: Intervenţia statului în economie, sterilitatea sferei comerţului la fiziocraţi şi
Aristotel „Legea sterilităţii schimbului” etc. Mai mult, o bună parte din teoriile contemporane nu sunt
decât nişte variante ale unor vechi concepte, adaptate la împrejurările zilei.
Cunoaşterea ideilor , teoriilor şi doctrinelor economice, lansate cu sute şi chiar mii de ani în urmă,
este oportună şi din simplul motiv că evoluţia lor în timp are loc nu într-o direcţie oarecare, ci în spirală.
Un alt argument în favoarea studierii IDE este şi faptul că „bagajul” de cunoştinţe economice, acumulate

4
de omenire pe parcursul mai multor secole, trebuie mereu „regândit” şi analizat nu numai de pe poziţiile
momentului dat, ci şi pornind de la interesele, specificul şi obiectivele urmărite de poporul respectiv.
În fine, între realitatea economică concretă şi cunoştinţele economice puse în circulaţie, există o
strânsă interdependenţă. Un economist francez J. Lajugue afirma: „Un Aristotel şi un Toma d' Aquino, un
Adam Smith şi un Karl Marx au exercitat asupra istoriei economice a omenirii o influenţă la fel de
profundă ca şi descoperirea morii de apă sau a maşinii cu aburi. ” Doctrinele Economice au apărut mai
târziu decât Gândirea Economică. Astfel putem vorbi despre doctrina lui Platon şi Aristotel – cu o
anumită aproximaţie. Cei mai mulţi dintre specialişti însă consideră că deja în cazul mercantiliştilor se
poate vorbi despre o doctrină economică în sensul actual al cuvântului.
La început IDE, era o parte componentă a economiei politice. Apoi în lucrarea „Avuţia
Popoarelor” A. Smith analizează ideile economice ale mercantiliştilor şi fiziocraţilor, iar K. Marx a
adunat un material voluminos despre gândirea economică, care a fost publicat în anii 1905 – 1910.
Lucrarea se intitula „Capitalul”, unde al IV volum se denumea „Teorii asupra plusvalorii”, volum pe care
francezii l-au editat aparte sub denumirea de „Istoria gândirii Economice.” Paralel cu aceasta încă din
prima jumătate a secolului XIX – lea IDE se transformă treptat într-un domeniu de sine stătător ajungând
ca azi să ocupe în sistemul e învăţământ mondial un loc de prim rang.

Concepţiile Economice ale Vechilor Indieni

1. Principal particularitate a vechii civilizaţii indiene constă în divizarea societăţii în caste:
brahman, cşatria, vaişa etc şi şudra.
Conform „Vedelor” (culegere de imnuri religioase) reprezentanţii primelor trei caste, aveau
misiunea de a acumula avere, îmbogăţirea fiind o faptă lăudabilă, o datorie sfântă. Deoarece, ei socoteau
că cel ce reuşeşte să se îmbogăţească este un ales al zeilor, pe când cel sărac este lipsit de bunăvoinţa lor.
S. Vivekanada (1863 - 1902) – mare cugetător şi reformator indian scria în lucrarea sa „Kharma -
yoga”: „Mireanul trebuie să lupte energic pentru a acumula două lucruri – mai întâi cunoştinţe, apoi
avuţie. Aceasta este datoria lui şi este un om de nimic, dacă nu-şi îndeplineşte datoria.”
2. Averea acumulată, urma să fie utilizată pentru înfăptuirea diferitor ritualuri religioase , jertfite
zeilor. Odată jertfite zeii le trimit oamenilor timp favorabil, belşug, ploaie etc.
3. „Teoria valorii produsului” – valoarea bunului este determinată de numărul de zile cheltuite la
crearea lui. Dar, deoarece concurenţa duce la creşterea preţului peste valoarea mărfii – M ≠ P
4. „Problema repartizării venitului” – averea nu este un rezultat al hărniciei sau leneviei, ci se
explică prin acţiunile legii Kharma. Avuţia sau sărăcia oamenilor este au o recompensă sau o pedeapsă,
pentru păcatele săvârşite în viaţa precedentă.
5. „Rolul statului” – „Arthasatra” – tratat despre arta conducerii statului (sec IV – III î.e.n.) Statul
avea misiunea:

5
 a) Să strângă impozite
b) Să construiască şi să menţină sistemele de irigare, drumurile, podurile
c) Să reglementeze preţurile
d) Să aloce mijloace necesare pentru dezvoltarea comerţului
e) Să-şi organizeze activitatea astfel ca veniturile sa fie mai mari ca cheltuielile
f) Aplicarea celor mai dure metode contra corupţiei, falsificarea banilor etc.

Doctrina Elitei în opera lui Platon şi Aristotel

Ei condamnau avuţia, dar numai în măsura în care aceasta îl lega pe om de lucruri, îl înrobea, făcându-l
mai degrabă să degradeze
1. Adepţi ai intervenţiei statului în economie
2. Subordonau drepturile individului intereselor economice
3. sclavia era un fenomen firesc, iar sclavii nişte unelte vorbitoare.
Xenofon: „Dezvoltarea diviziunii muncii se află în dependenţă directă de volumul pieţei”
Platon: 428 – 347 î.e.n. – discipolul lui Socrate, profesor – Aristotel
Principalele opere: „Statul” şi „Legile”.
Elaborează modelul unui „stat ideal”, unde analizează diviziunea muncii, proprietatea, banii.
Diviziunea muncii: cea mai importanţă lege economică, duce la creşterea cantităţii şi calităţii bunurilor.
Dar el vorbeşte de o diviziune naturală şi nu socială a muncii. (Omul este înzestrat de a efectua un lucru.
Astfel, nobilii conduc statul, iar ţăranii meşteşugul – să producă, lipsiţi de drepturi politice )
Rolul statului: el consideră că amestecul trebuie să fie subordonat atingerii unor obiective de ordin moral,
politic, religios şi nu economic. Trebuie să ţină sub control „setea de îmbogăţire” prin reglarea dobânzii
pentru împrumut şi vânzarea mărfurilor în credit, la preţ stabil – profit moderat.
Reglementarea comerţului exterior (interzicând exportul mărfurilor de care societatea are nevoie şi
importând bunurile ce nu sunt strict necesare pentru viaţă (obiecte de lux))
Proprietatea:
1. Suprimarea proprietăţii private şi înlocuirea cu cea colectivă
2. Până şi femeile şi copiii trebuie să fie comuni, se interzice de a avea obiecte de aur şi argint, de a
duce un mod de viaţă luxos
Divizând societatea în trei clase (filosofii, militarii, producătorii) el susţine că comunitatea de avere şi
familii este proprie doar primelor două clase, iar ţăranii vor avea şi ei proprietate privată.
Aristotel 382 – 322 î.e.n.
Meritul: a studiat un şir de probleme pur economice ca: banii, valoarea, preţul, proprietatea, schimbul.
Opere: „Politica” şi „Opera nicomachică”
Economia domestică şi hremastica
Distinge două forme ale bogăţiei:

6
 - bunurile necesare satisfacerii nevoilor cotidiene
- acumularea de bani (o condamnă)
Distinge două forme de sporire a avuţiei:
- economia domestică, activitatea de a obţine prima formă de bogăţie
- hremastica, o formă de organizare a activităţii economice, bazată pe schimb şi care are ca scop
acumularea de bani.
Legea sterilităţii schimbului:
El constă în aceea că economia domestică tinde să se transforme în hremastică, din acest motiv el optează
pentru o intervenţie a statului. În procesul schibului de mărfuri mărimea avuţiei nu poate spori (este doar
parţial justă, deoarece valoarea mărfii creşte cu mărirea efortului depus pentru a o trece de la producător
la consumator).
Legea dominaţiei supreme:
Justifică sclavia, considerând-o ca o consecinţă a unei legi proprii atât naturii cât şi societăţii. Deci sclavii
sunt predestinaţi de la natură pentru a munci, iar nobilii pentru a conduce. Fiind o lege universală se
răsfrânge şi asupra popoarelor. Unele popoare domnesc, iar altele se supun

Doctrina justiţiei sociale Sfântul Toma D' Aquino 476 e.n.

Scolastici – profesori din Universitatea timpului
Canonişti – cei mai iluştri reprezentanţi ai bisericii
Caracterul justiţiei sociale: la temelie stă principiul „dreptăţii comutative” - adică orice drept implică şi o
obligaţie. Adică toţi oamenii sunt egali în faţa lui Dumnezeu şi ei trebuie să ducă un mod de viaţă
moderat, să fie buni etc.
Sfântul Toma D' Aquino – 1225-1274, a fost canonizat în 1879.
Opera: „Summa teologică” – 1266 – 1273
Proprietatea: dumnezeu este proprietarul suprem al bunurilor, admite existenţa proprietăţii private
necesară pentru existenţă. În proprietatea privată, bunurile sunt mai bine administrate, au o ordine mai
perfectă. El o admite doar cu condiţia ca ea să fie folosită în interesul general, spre binele societăţii.
Teoria preţului just şi salariului just
Mărimea preţului nu trebuie să fie determinată de jocul cererii şi ofertei, ci fixă, pornind de la anumite
principii:
a) Cantitatea de muncă cheltuită pentru a produce marfa respectivă
b) Situaţia materială şi socială a producătorului
Adică o marfă identică poate fi vândută la preţuri diferite. Şi salariile trebuie plătite în dependenţă de
starea socială, ce i-ar permite să trăiască decent la nivelul poziţiei sale sociale.

7
 1.2 Originea termenului de Mercantilism şi condiţiile apariţiei doctrinei;
Adam Smith este considerat părintele economiei ţi el pentru prima dată defineşte termenul de
mercantilism (de la italianul „merkante” – comerţ, „merkantile” – setos de bani).
Mercantilismul a fost o doctrină economică care susţinea ideea ca aurul şi argintul constituie forma
principală a bogăţiei atât pentru indivizi cât şi pentru stat. Totodată, această doctrină reprezintă o politică
economică promovată de tinerele state. Mercantilismul este opera unor autori care au dominat gândirea
economică circa trei secole (1450 - 1750). Cei mai de seamă mercantilişti au fost:
Francezii, Jean Bodin (1530 - 1596),
Antoine de Monchrestien (1575 - 1621),
Englezul Thomas Mun (1571 - 1641), lucrarea sa principală este „Avuţia Angliei în comerţul
extern” (1664). El analizează în exclusivitate sfera circulaţiei,comerţul considerat a fi sfera în
care se obţine sporul avuţiei.
Italieni: Boterro, Serra care publică în 1613 o lucrare intitulată „O scurtă tratare a cauzelor care fac
abundenţa de aur ţi argint într-o ţară”
Mercantilismul ca teorie şi politică economică apare într-o perioada când:
1. O lume rurală şi meşteşugărească este înlocuită cu o lume comercială şi manufacturieră.
2. În locul principatelor feudale, slabe şi fărâmiţate, apar state naţionale, unificate ţi puternice, care
până la urmă câştigă lupta cu biserica. Aceste state se constituie sub forma monarhiilor absolute.
3. Efectuarea marilor descoperiri geografice a sec. XV – XVI, care erau într-un raport direct cu
dezvoltarea capitalului comercial şi a comerţului exterior
4. Mica producţie artizanală nu mai putea satisface cererea crescătoare a pieţei.
Odată cu renaşterea filosofiei şi artei antice bogăţia încetează a mai fi condamnată iar viaţa terestră
nu mai este considerată doar ca o etapă de pregătire spirituală pentru viaţa veşnică de după moarte.
Transformări revoluţionare se produc chiar în sânul bisericii. Luther şi Calvin au schimbat din
temelie felul de a judeca succesul economic şi setea de îmbogăţire. Potrivit învăţăturii lui Calvin, soarta
omului este pecetluită în ceruri. Omul nu este în stare să cunoască voinţa divină. Dar indirect, analizând
rezultatele activităţii sale, el poate afla, dacă-i este sortit să fie mântuit sau nu. Dacă prosperă, dacă are
venituri mari, sa fie liniştit, nu va arde în flăcările Tartarului. Dar atenţie (să ne amintim de concepţiile
vechilor indieni, precum şi de ale canoniştilor) profitul obţinut nu poate fi risipit în vânt, nu poate fi
consumat pentru procurarea obiectelor de lux. Rezultatele muncii, programate în ceruri, nu aparţin celor
muritori, de aceea profitul urmează să fie acumulat, apoi să fie reinvestit în producţie.
În aşa mod, reuşita economică, tratată cu dispreţ în Evul Mediu devine o datorie de morală, un
semnal bunăvoinţei divine, al mântuirii. Ca urmare, în locul unei dispoziţii de aşteptare a milei cereşti se
înscăunează mentalitatea acţiunii, cultul muncii, dorinţa de a spori rezultatele activităţii economice.

8
 Astfel un şir de circumstanţe majore aduc în centru preocupărilor societăţii problema reuşitei,
problema îmbogăţirii. A suveranului, mai întâi de toate, ca simbol al naţiunii, apoi a fiecărui individ în
parte.

1.3 Concepţia despre bogăţie şi izvorul bogăţiei;

Mercantiliştii au fost primii care au studiat în mod special procesele economice, şi nu tangenţial şi
printre altele, ca în Antichitate şi Evul Mediu. Ei au scos gândirea economică de sub presiunea dogmelor
morale şi religioase, transformând-o într-un domeniu aparte de cercetare, într-o ştiinţă autonomă.
Din secolul XVI până la sfârşitul secolului XIX, începând cu primul mercantilist şi până la Adam
Smith, întrebarea principală la care toţi economiştii vroiau să răspundă era:
Prin ce procedee şi cum să îmbogăţeşti naţiunea şi prinţul, şu cum să asiguri pentru ţară
maximul posibil de activitate? Răspunsul a fost găsit, de către mercantilişti în sfera
comerţului.
Concepţia despre bogăţie
Mercantiliştii au fost primii care au declarat la nivel de teorie, că îmbogăţirea este o faptă lăudabilă. Din
acest motiv ei au înaintat şi au argumentat teza, precum că preocuparea principală atât a indivizilor cât şi
a statului trebuie să fie sporirea avuţiei. Ei identificau bogăţia cu banii (deoarece la acea epocă domina
sistemul monetar bimetalic, când monedele de aur şi argint circulau liber între ţări), mercantiliştii au
aşezat la temelia doctrinei lor ideea că semnul şi măsura avuţiei unei ţări este determinată de cantitatea de
aur şi argint pe care o posedă. J. Colbert chiar afirma că: „Grandoarea şi forţa unui stat nu se manifestă
decât prin abundenţa de bani”.
Potrivit opiniei unor economişti, o asemenea mentalitate era condiţionată de faptul că în secolul XIV –
XV se simţea un deficit enorm de bani lichizi. Astfel, pentru a plăti răscumpărarea din captivitate a
regelui Ioan cel Bun (sec. XIV), Franţa se văzu nevoită să adune practic toţi banii de care dispunea.
Oricum, identificând avuţia unei ţări oarecare cu stocul de argint şi aur de care ea dispunea, mercantiliştii
ignorau celelalte forme ale avuţiei, cum ar fi pământul, construcţiile, bunurile de consum etc.
Dacă forma ideală a bogăţiei o constituie aurul şi argintul, care-i mijlocul cel mai bun de obţinere a unei
cantităţi tot mai însemnate de metale preţioase. Căutând răspuns la întrebarea dată ei au ajuns la concluzia
că izvorul, mijlocul bogăţiei este comerţul, circulaţia mărfurilor, în mod special comerţul exterior.
A cumpăra pentru a vinde mai scump, iată principiul capitalului circulant. Dar, după cum ştim, înainte ca
să cumperi ceva, este necesar ca să produci, pentru a efectua schimbul. Deci sursa profitului trebuie
căutată nu în sfera circulaţiei ci în sfera producţiei bunurilor materiale.
Mercantiliştii afirmau că sporul de bani, de bogăţie se capătă în cazul când cantitatea de bani care
iese din ţară este mai mică decât cea care intră (mercantilismul timpuriu), sau când valoarea mărfurilor
exportate depăşeşte pe cea a mărfurilor importate. Din acest motiv în secolul XVII – XVIII, mercantiliştii
aplică o politică mai constructivă. Ei au înţeles că un mijloc mai sigur de a atrage banii în ţară era de a

9
dezvolta producerea de mărfuri destinate exportului, cu condiţia ca exportul să fie mai mare decât
importul. Astfel, mercantiliştii apărau ideea unei balanţe monetare (sau comerciale ) active şi a creării
unui surplus de bani în ţară. Conform acestei teorii bogăţia este furnizată de comerţul exterior.
Preocupările mercantiliştilor cu problemele comerţului, banilor şi a preţurilor s-au materializat şi
prin lansarea unor teorii mai concrete. Astfel, Jean Bodin formulează celebra teorie cantitativă a banilor,
potrivit căreia puterea de cumpărare a unei unităţi monetare depinde de cantitatea de bani aflată în
circulaţie.
După forma de sporire a avuţiei deosebim 4 forme de mercantilism
1. Bullionist
2. Industrial
3. Comercial
4. Cameralist
Politica economică:
Deşi au elaborat o doctrină economică originală, mercantiliştii au abordat şi anumite aspecte ale politicii
economice a statului. Ei justifică un amestec masiv al statului în economie.
Funcţiile statului:
- Misiunea de a asigura o balanţă monetară activă prin instituirea punctelor vamale, stabilirea
taxelor vamale, încurajarea producerii mărfurilor pentru export.
- Promovarea unei politici economice protecţioniste ca: interzicerea scoaterii din ţară a materiilor
prime, necesare funcţionării industriei naţionale; limitarea pătrunderii pe piaţă a produselor
manufacturiere străine; dezvoltarea manufacturilor de stat pentru forţarea exportului de mărfuri
industriale.
Deci, principalele trăsături ale mercantilismului ca teorie şi politică economică sunt:
a) Considerarea banilor (aur, argint, lingouri comori) drept esenţă a bogăţiei
b) Analiza aproape în exclusivitate a sferei circulaţiei mărfurilor, comerţul
c) Promovarea unei politici economice active (export > import)
d) Încurajarea dezvoltării industriei naţionale, prin stimularea importului de materie primă şi
a exportului de produse manufacturate.

Locul mercantiliştilor în dezvoltarea gândirii economice.

1. Mercantiliştii au fost primul curent de gândire economică modernă, care a înlocuit
scolastica medievală, încătuşată de numeroase norme morale şi religioase, cu o nouă mentalitate, liberă,
întreprinzătoare, activă
2. Ei au fost primii care au pus problema economiei naţionale ca obiectiv major a ştiinţei
economice

10
 3. Lor le aparţine meritul de a fi formulat teoria cantitativă a banilor, conceptul de balanţă
comercială, noţiunea de politică protecţionistă.
4. Prin teoria şi politica lor economică, mercantiliştii au grăbit transformarea economiei
naturale, în economie de schimb, mult mai eficientă
5. Încurajând intervenţia statului în economie mercantiliştii au contribuit la formarea pieţelor
naţionale, la adâncirea diviziunii sociale a muncii, la susţinerea progresului tehnic şi economic.
Dar în gândirea lor economică mercantiliştii au avut şi unele erori, rătăciri, ca:
1. Mercantiliştii au supraapreciat rolul circulaţiei mărfurilor în raport cu sfera de producţie,
care de fapt era neglijată de ei complet.
2. Mercantiliştii au identificat în mod eronat banii cu capitalul, deşi se ştie că banii nu
constituie decât o parte neînsemnată din întreg capitalul unei ţări.(Capital fix – Capital
circulant)
3. Aplicarea în viaţă a teoriei mercantiliştilor s-a făcut cu preţul multor sacrificii. Anume în
această perioadă se înregistrează o scădere a nivelului de trai şi o adâncire a diferenţierii
între cei bogaţi şi cei săraci. Mercantiliştii încurajau exportul diferitor produse ceea ce
contribuie la creşterea preţurilor. Pe de altă parte, echivalentul produselor exportate, în aur
şi argint, se concentra în mâinile unui număr tot mai mic de întreprinzători.

11
 Tema 2: Fiziocrații
2.1 Instituirea cultului raţiunii şi ordinii naturale;
2.2 Ideile principale ale doctrinei fiziocrate;
2.3 F. Quesnay – fondatorul şcolii fiziocrate şi autorul ,,Tabloului economic”.

2.4 Instituirea cultului raţiunii şi ordinii naturale;

Fiziocraţii au fost reprezentanţii economiei politice clasice în Franţa, sau altfel spus - precursorii
liberalismului economic. Fiziocraţia este compusă din două cuvinte greci: „Phisis” – natură, „kratos” –
putere. Factorii care au dus la apariţia doctrinei fiziocrate au fost:
1. Marea criză a sistemului feudal şi declinul economic în Franţa
2. Instituirea cultului raţiunii şi „ordinii naturale”, are loc o zeificare a naturii, o
recunoaştere a existenţei unei „ordini naturale”. Omul încetează de a mai considerat drept o creaţie divină,
ci doar o parte componentă a naturii, comportamentul căruia este determinat de acţiunea legilor ei eterne
şi universale. Nerespectarea acestor legi se află la originea tuturor relelor.
3. Necesitatea libertăţilor economice:
Devenind o forţă economică, burghezia nu mai are nevoie de sprijinul statului, astfel ea doreşte o
independenţă deplină, un neamestec absolut în afacerile ei, ea nu mai vrea să fie subordonată nici
anumitor principii morale şi religioase, nici interesul suveranilor. Ea doreşte aplicarea ideilor libertăţii
personale, a unei ordini naturale perfecte şi în viaţa economică.
4. Triumful ideilor lui Calvin:
În Antichitate şi în Evul Mediu munca era socotită drept pedeapsă pentru păcatele săvârşite sau drept un
efort dezgustător, o activitate rezervată doar pentru sclavi. Calvinismul, din contra, glorifică munca
(învăţătura lui Calvin). Treptat, de respectul societăţii începe să se bucure omul muncitor sau
întreprinzătorul. Totodată asigurându-i pe foştii ţărani, izgoniţi de pe domeniile feudale, cu un loc de
muncă, el îndeplinea şi o funcţie socială de primă importanţă.
Astfel, în urma evenimentelor enumerate mai sus, în societate apare o nouă clasă de întreprinzători, care
aveau nevoie de o doctrină economică capabilă să le justifice şi să le apere interesele economice. Această
misiune avea să-i revină liberalismului economic clasic.
Caracteristica şcolii fiziocrate:
1. Au fost primii care îşi ziceau economişti
2. Au fondat prima şcoală a liberalismului economic
3. Au supus unei critici vehemente ideile mercantilismului, demonstrând că izvorul avuţiei este
producţia materială şi ne sfera comerţului.
4. Au lansat în circuitul ştiinţific un şir de concepte ca: ideea ordinii naturale, produsul net, clasele
sociale etc.

12
 Reprezentanţii de bază:
Anne Turgot: 1727 – 1781, ministru de finanţe în vremea lui Ludovic al XVI. În 1766 apare celebra sa
lucrare „Reflecţii asupra formării şi distribuirii bogăţiilor”. Este considerat de unii specialişti drept un
„desident” al şcolii fiziocrate, pentru ideile sale originale.
Francois Quenay: 1694 – 1774, fondatorul şi principalul teoretician al şcolii fiziocrate. S-a născut în
familia unui ţăran francez. Devenind medic, însuşeşte foarte bine flebotomia (alegerea unei vene pentru
lăsare de sânge), folosită pe atunci pentru tratarea mai că a tuturor bolilor. În 1730, publică un studiu
asupra vaselor sangvine, dând dovadă de măiestrie în flebotomie, scoaterea dinţilor şi asistarea la naştere,
încât este invitat la Curte unde devine medic personal al Marchizei de Pompadour, apoi şi al regelui.
Atingând vârsta de 60 ani, el începe să se intereseze de problemele economice. După apariţia în 1758 a
„Tabloului Economic” el devine părintele şcolii fiziocrate.

2.2 Ideile principale ale Doctrinei Fiziocrate

La temelia sistemului economic al fiziocraţilor se află teoria produsului net. Criticând teza
mercantiliştilor, precum că izvorul sporirii avuţiei unei naţiuni este comerţul exterior, ei afirmă că acest
izvor trebuie căutat în agricultură, singurul domeniu în care se creează un surplus de bunuri materiale,
numit de ei, produs net, care reprezintă diferenţa dintre producţia agricolă obţinută şi cheltuielile
efectuate.
Exemplu: Un bob de grâu, semănat în pământ aduce toamna o mulţime de boabe, acelaşi lucru are loc şi
în cazul creşterii animalelor.
În industrie şi în comerţ, un asemenea produs suplimentar nu se creează, de aceea aceste ramuri sunt
sterile. Este o rătăcire ce pornea de la convingerea că produsul net nu este un rezultat al muncii ci un dar
al naturii (identificată cu renta funciară). Deci, ei considerau că numai munca din agricultură este
productivă, unde se creează produsul net, iar industria şi comerţul sunt sterile deoarece muncitorul din
industrie nu măreşte valoarea produsului ci doar îi modifică forma.
Concepţia „laisser - faire”
Una din tezele teoretice de bază ale fiziocraţilor, era cea a neamestecului statului în economie. Adică,
indivizii trebuie lăsaţi să procedeze aşa cum consideră ei de cuviinţă, fără a fi strâmtoraţi în activitatea lor
de către stat. Statul procedează greşit când îi titulează pe producători, când îi ajută, le permite ceva, iar alt
ceva le interzice. Căci libertatea economică este un drept legitim, un drept natural al omului, drept care i-a
fost oferit de către Părintele ceresc.
Lozinca lor era: „Laisser – faire, laisse – passer le monde va de lui - meme” – nu vă amestecaţi, lăsaţi
lumea să-şi urmeze calea ei firească.
Legile economice
Fiziocraţii credeau în existenţa lui Dumnezeu şi afirmau că de la el a fost stabilită o anumită ordine natură
de existenţă şi dezvoltare a societăţii şi a naturi, având la bază anumite legi ce-o guvernează. Aceste legi,

13
eterne şi universale, reglementează toate aspectele vieţii economice. Deoarece aceste legi au fost stabilite
de voinţa divină, oamenii sunt obligaţi să le cunoască şi să-şi organizeze activitatea în deplină
concordanţă cu ele.
Divizarea societăţii în clase:
F. Quesnay afirma că naţiunea se reduce la trei clase de locuitori:
a) Clasa producătorilor (agricultorilor), prin munca lor scot din pământ venitul global, o parte
însuşind – o ca recompensă a muncii depuse, cealaltă (produsul net) cedând-o
proprietarilor funciari.
b) Clasa proprietarilor, adică regii, nobilii şi toţi acei care sub o formă sau alta dispun de
produsul net.
c) Clasa sterilă sunt incluşi toţi ceilalţi cetăţeni, adică meseriaşii, negustorii, oamenii
profesiunilor libere etc. Sterilă nu înseamnă şi inutilă. Această clasă este sterilă deoarece
nu participă la crearea produsului net, ea doar transformă forma naturală a produsului creat
de agricultură.
F. Quesnay distinge trei forme de proprietate:
1. Proprietate personală – dreptul omului de a beneficia de toate calităţile fizice şi intelectuale
2. Proprietate mobiliară – dreptul omului de a dispune de rodul muncii sale.
3. Proprietate funciară
Teoria capitalului: F. Quesnay a introdus în teoria economică, noţiunea de capital, ca bogăţie acumulată
înainte de începerea producţiei. Spre deosebire de mercantilişti, care identificau capitalul cu banii, el arată
că nu banii ca atare, ci acele mijloace de producţie care sunt procurate pe bani constituie capitalul. (Ei
folosesc cuvântul avansuri, în loc de capital – introdus abia de A. Smith).
F. Quesnay a divizat capitalul folosit în agricultură în două categorii:
a) Avansuri iniţiale (capital fix) – cheltuieli pentru construcţii, animale, utilaje etc.
b) Avansuri anuale (capital circulant) – cheltuieli pentru procurarea seminţelor, plata muncii
etc.
2.3 F. Quesnay – fondatorul şcolii fiziocrate şi autorul „Tabloului economic”

Meritul cel mai însemnat al fiziocraţilor constă în analiza circuitului economic, efectuată pentru
prima dată de F. Quesnay în „Tabloul Economic”.
Medic de profesie Quesnay vede o asemănare între circulaţia sângelui şi activitatea economică,
rolul inimii revenindu-i, desigur, agriculturii. Iar „sângele” economiei este „produsul net” care se mişcă
sub formă de zigzag. În „Tabloul Economic” găsim toate componentele sistemului economic fiziocratic:
produsul net, capitalul, clasele. Tabloul este împărţit în trei coloane: Coloana centrală este rezervată
proprietarilor funciari, suveranului şi a celor ce încasează dijma, cea din stânga – producătorilor, cea din

14
dreapta – clasei sterile. Se presupune că la începutul anului clasa productivă dispune de întreaga sumă a
venitului naţional egală cu 5 miliarde. Ea se va utiliza în felul următor:

Fig. Circuitul economic al lui Fr. Quesnay

1. 2m – pentru continuarea procesului de producţie; 2m – pentru plata arendei proprietarilor; 1m –
procurarea de produse manufacturate de la clasa sterilă (săgeata e).
2. Clasa proprietarilor va cheltui: 1m – producţia alimentară (săgeata a ) şi 1m – producţie
manufacturieră (săgeata b).
3. Clasa sterilă va cheltui cele 2m astfel:
1m – procurarea de materii prime (săgeata c) de la agricultori
1m – produse alimentare (săgeata d)
Ca rezultat al circulaţiei mărfurilor şi a banilor de la o clasa la alta la sfârşitul anului se restabileşte
situaţia de la începutul anului respectiv. Anul următor procesul de producţie poate să reîncepă în aceleaşi
proporţii.
Reproducţia simplă: cât s-a produs, atât s-a cheltuit
Deci putem face următoarele concluzii:
1. Au fondat prima şcoală economică şi au reorientat cercetările economice din domeniul
circulaţiei mărfurilor în cel al producţiei.
2. Au inventat teoria, termenul şi politica „laiser - faire”
3. Au elaborat un prim model al circuitului economic
Erori:
4. Afirmă că industria şi comerţul sunt sterile, unde nu se creează nici un fel de produs
5. Afirmaţia lor despre caracterul universal şi continuu al legilor economice
6. Afirmă că o balanţă comercială pozitivă duce la sărăcirea ţării, deoarece ţara exportă mai
mult decât importă.

15
 Tema 3: Doctrina liberalismului clasic
3.1 Condiţiile apariţiei liberalismului clasic.
3.2 Gândirea economică a lui A. Smith; viaţa şi operele principale.
3.3 Teoria pesimistă a lui T. Malthus; viaţa şi opera.
3.4 Aportul teoretic a lui D. Ricardo la dezvoltarea gândirii economice.
3.5 Originalitatea şcolii franceze clasice – J. B. Say.
3.6 Locul doctrinei liberalismului clasic în gândirea economică;

3.1 Condiţiile apariţiei liberalismului clasic.

Gândirea economică liberală s-a afirmat în luptă cu mercantilismul, doctrină ce subordona interesul
personal celui naţional şi justifica amestecul statului în economie.
Liberalismul economic nu a avut ecou doar în Anglia, cu toate că aici, el îşi va găsi expresia
maturităţii. Încă din 1789 Revoluţia franceză crease cadrul propice afirmării concepţiilor liberale, la care
aderă şi Pierre de Boisguillebert, Richard Cantillon, Etienne Bonnot de Condillac, etc. Richard Cantillon
(1697-1734), irlandez de origine, bancher în Franţa, a enunţat principii economice dintre cele mai
sistematice. Contribuţiile lui Cantillon vizează concepţia despre avuţie şi factorii ei; banii şi rolul lor în
economie; comerţul exterior şi efectele sale asupra creşterii avuţiei. Asemenea lui William Petty,
Cantillon determină valoarea intrinsecă prin doi factori: munca şi natura. Munca, factor de producere a
avuţiei, nu este egală, ci diferă în funcţie de cantitatea, priceperea lucrătorului, fiind influenţată de
condiţiile de lucru şi risc. Prin urmare şi veniturile obţinute din muncă sunt diferenţiate, iar această
deosebire s-ar întemeia pe argumente naturale, deoarece, lucrătorii din diferite domenii trebuie să se afle
în raport bine determinat cu propriile produse şi servicii realizate. Deşi Cantillon a fost printre primii
gânditori ce a măsurat valoarea prin muncă totuşi, Adam Smith este cel care va marca ruptura cu tradiţia
fiziocrată, dând muncii un statut şi un rol nou în analiză căci, pentru Smith, munca este ireductibilă şi,
înainte de toate, are calitatea de măsurătoare a valorii. În teoria banilor, contribuţiile lui Cantillon vizează
analiza valorii lor, a cererii şi ofertei de monedă. Pentru el, valoarea intrinsecă a monedei din metal
preţios, considerată ea însăşi ca fiind marfă, este determinată ca valoarea oricărei alte mărfi. Cantitatea de
masă monetară aflată în circulaţie este determinată de volumul schimburilor şi de viteza de circulaţie a
banilor. Prin excelenţă, liberalismul economic, libertatea economică, vor constitui deopotrivă impulsuri,
argumente şi stimulente vitale pentru dezvoltarea producţiei şi a comerţului. Sub aspect doctrinar,
liberalismul economic se ghidează după o serie de percepte:
Liberalii clasici sunt adepţi ai individualismului, al nonintervenţionalismului şi ai ordinii
naturale. Afirmă că ordinea naturală care se stabileşte în mod spontan, este valabilă nu numai pentru
fenomenele biologice (naturale) ci şi pentru cele economice. Temelia unei economii bazate pe ordinea

16
naturii poate fi numai proprietatea privată. Statul are rol de asigurator a cadrului juridic, în special rolul de
„paznic de noapte”, având sarcina de a apăra proprietatea, liniştea politică, interesele naţionale. Forma de
organizare a economiei este libera concurenţă – o condiţie necesară pentru menţinerea ordinii naturale.
Simbolul doctrinei liberal clasice: „Homo economicus”, un individ ce se conduce în activitatea
sa de principiul hedonist, adică el tinde să obţină maximum de avantaj cu minim de efort.
Problematica: în centrul preocupărilor clasicilor se află sfera producţiei şi munca. Deci ca
domeniu de investigaţie pentru liberalii clasici este: diviziunea muncii, preţurile, capitalul, salariul,
profitul, renta, echilibrul economic, comerţul exterior.
Teoria valorii bazată pe muncă: Cea mai complicată problemă în ştiinţa economică este
problema valorii şi a mărimii preţului. De felul cum ea este explicată depinde înţelegerea procesului de
repartiţie a venitului naţional, cât şi a mecanismului de funcţionare a economiei de piaţă. În antichitate
Aristotel a înţeles că schimbul presupune o egalitate valorică între mărfurile destinate schimbului.
Întrucât, după valoarea lor de întrebuinţare acestea sunt foarte diferite, schimbul presupune existenţa unui
element comun. Care – i el? În Antichitate şi Evul Mediu nu s-a dat răspuns. Liberalii au ajuns la
concluzia că la baza egalităţii mărfurilor stă munca. Teoria dată a fost analizată încă de W. Petty şi
F.Quesnay, doar că Petty considera că munca creează valoare doar în minerit, iar fiziocraţii numai în
agricultură. Numai A.Smith şi D. Ricardo au dovedit că izvorul, mărimea valorii mărfurilor în toate
ramurile o constituie munca.
Mărimea valorii: este determinată de cantitatea de muncă ce este depusă pentru a obţine marfa
respectivă. „În toate timpurile şi în toate locurile, este scump ceea ce se obţine cu greutate, sau costă
multă muncă pentru a o dobândi şi ieftin ceea ce se obţine uşor, sau cu foarte puţină muncă”. „Dacă la un
popor de vânători este nevoie de o muncă d două ori mai mare pentru a ucide un castor decât pentru a
vâna o căprioară rezultă că un castor se va schimba pe două căprioare sau va valora cât două. E natural ca
ceea ce este produsul unei munci de două zile să valoreze de două ori cât ceea ce reprezintă produsul unei
munci de o zi sau de o oră.”
Repartizarea veniturilor: Repartizarea veniturilor se face în dependenţă cu apartenenţa
individului la clasa socială, adică: ce factor de producţie posedă:
Muncitorii – munca – salariu
Capitaliştii – capitalul – profitul
Proprietarii funciari – pământul – renta funciară
Spre deosebire de fiziocraţi că venitul se creează numai în agricultură şi provine de la natură,
clasicii afirmă că el se formează în toate ramurile.
Salariul – singurul venit bazat pe muncă, şi reprezintă doar o parte din valoarea creată, şi se
stabileşte la minimum de existenţă. A. Smith: „Un om trebuie întotdeauna să poată trăi din munca sa, iar
salariul trebuie să cel puţin suficient pentru a se întreţine. Sau chiar ceva mai mare decât atât, altfel ar fi
imposibil pentru muncitori să întemeieze şi să ţină o familie.”
17
 Profitul: forţa motrice a dezvoltării economice. Mărimea lui este proporţională cu capitalul.
Profitul este munca neplătită a muncitorului.
Banii: o marfă specială desprinsă de celelalte mărfuri, care au apărut spontan în procesul
dezvoltării schimbului. Deoarece la sporirea avuţiei se află munca, nu comerţul, banii nu influenţează
nemijlocit dezvoltarea economică. Nu-i nimic mai puţin important ca banii. În acest sens ce rost mai are
acumularea lor? Odată câştigaţi ei urmează a fi investiţi în producţie. A. Smith: „Banii pot fi foarte bine
comparaţi cu o şosea, care deşi serveşte circulaţia şi transportul la târg a tuturor mărfurilor, totuşi ea nu
produce nici măcar o singură claie de cereale sau fân.”
Teoria schimbului internaţional: Clasicii sunt fondatorii liberului schimb. Mercantiliştii
afirmau că în procesul schimbului, dacă o ţară câştigă, cealaltă neapărat trebuie să piardă. Clasicii,
lansează teza potrivit căreia schimbul între două ţări este reciproc avantajos. Iar echilibrul dintre export -
import, e stabileşte de la sine, fără amestecul statului (Un dezechilibru de lungă durată al balanţei era
imposibil).

3.2. Gândirea economică a lui A. Smith; viaţa şi operele principale.

S-a născut la 1723, într-un mic port din Scoţia, în familia unui funcţionar al vămii. La trei ani este
furat de o bandă de nomazi de unde scapă ca prin minune. Visa să devină preot. La Universităţile din
Glasgow şi Oxford , studiază teologia, filosofia şi literatura. După terminarea învăţăturii devine profesor
de etică, apoi de filozofie la Glasgow. În 1759 – „Teoria sentimentelor morale” . În 1764 -1766,
întreprinde o călătorie în Franţa unde face cunoştinţă cu fiziocraţii F.Quesnay şi Turgot, precum şi cu
marii filosofi ai timpului ca Rousseau, D' Alembert etc.
În 1776, A. Smith publică celebra sa operă „Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzele
ei” Sintetizând cele mai de seamă realizări ale predecesorilor săi, A. Smith creează un sistem teoretic,
analizează în ansamblu toate fenomenele economiei de piaţă, structura şi mecanismul ei de funcţionare.
Cartea dată conţine cinci cărţi:
I. Este expusă diviziunea muncii şi se face analiza valorii şi a a plusprodusului (profit, renta)
II. Despre natura, acumularea şi întrebuinţarea capitalului
III. Despre creşterea în mod diferit a belşugului la diferite naţiuni
IV. Despre sistemele de economie politică
V. Despre venitul suveranului sau a statului
Moare la 1790.
Concepţia despre bogăţie. Factorii creşterii ei, Scopul: cercetarea naturii şi izvorului bogăţiei,
precum şi factorii care contribuie la sporirea ei.
A. Smith consideră concepţia mercantiliştilor (avuţia şi izvorul) absolut greşită, iar pe cea a
fiziocraţilor unilaterală. El afirmă că bogăţia unei naţiuni se compune din toate bunurile necesare vieţii,
18
iar izvorul ei este munca. Dar cere sunt factorii creşterii acestei bogăţii? La care el răspunde: „Creşterea
productivităţii muncii ca urmare a diviziunii muncii ca urmare a diviziunii muncii şi raportul dintre
numărul celor întrebuinţaţi într-o muncă folositoare şi cei care sunt întrebuinţaţi în munci neproductive.”
Productivă spune A. Smith, este munca din industrie şi agricultură, deoarece-i plătită din capital şi
aduce un sor de valoare peste cheltuielile de producţie. Restul, munca funcţionarilor, medicilor, savanţilor
pedagogilor este neproductivă, deci ei sunt întreţinuşi din producţia creată de cei care fac o muncă
productivă. Deci cu cât munca productivă este mai mare decât munca neproductivă va creşte bogăţia în
stat. Ponderea lucrătorilor productivi depinde de capitalul utilizat în procesul de producţie.
A. Smith afirma că capitalul reprezintă suma de bani care fiind investită în producţie poate aduce
venit. Capitalul este de două tipuri:
a) Capital fix aduce venit fără a circula (unelte, clădiri , utilaje)
b) Capital circulant – aduce venit numai daca circulă (banii, materii prime etc.)
Capitalul provine din economii, deoarece veniturile nu se consumă integral, ci o parte se
economisesc de unde rezultă creşterea economiilor, iar ca rezultat are loc creşterea capitalului utilizat în
producţie.
Diviziunea muncii: „Colosalul progres realizat în dezvoltarea forţei productive a muncii şi o parte
însemnată a iscusinţei, măiestriei şi agerimii cu care ea este organizată şi aplicată, au fost probabil,
rezultatul diviziunii muncii.” A. Smith
Şi el dă un exemplu: Zece lucrători, acţionând izolat, confecţionau câte 20 articole pe zi. Împărţind
însă între ei funcţiile şi specializându-se, au început să producă zilnic, fiecare câte 4800 de articole. Astfel
diviziunea muncii a garantat sporirea W cu 240 ori.
Diviziunea muncii face posibilă inventarea şi aplicarea maşinilor. Numai în măsura în care munca
manuală se descompune în operaţii elementare devine realizabilă industrializarea ţării.
Dar piaţa - este condiţia principală a progresului tehnic, temelia oricărui progres, Deoarece,
specializarea producătorilor va depinde în mare măsură de dezvoltarea pieţii. În acelaşi timp diviziunea
duce la creşterea cantităţii de mărfuri produse care trebuie realizată mai repede.
Diviziunea muncii are loc atât în industrie cât şi în agricultură, doar că în agricultură acest proces
se face mai greu. Naţiunile superioare sunt cele industrializate.
Interesul personal. Principiul „mâinii invizibile”
A. Smith adept al ordinii economice naturale, dar spre deosebire de fiziocraţi (se bazau pe legile
economice), el pune accent pe „homo economicus” care mânat de interesul său personal, egoist şi îngust
este ghidat în activitatea sa de o „mână invizibilă” mâna lui Dumnezeu. Prin voinţa divină se realizează
echilibrul economic, piaţa se autoreglează şi se realizează o armonie între interesele individuale şi
interesul general al societăţii.

19
 Motorul activităţii economice: Interesul personal, care-l impune pe om să muncească şi să-şi
sporească avuţia, în conformitate cu principiul hedonist (obţinerea maximului de rezultat cu minim de
efort).
Individul fiind liber în activitatea sa economică poate duce la apariţia unei anarhii în producţie.
Dar acest lucru este imposibil, afirmă A. Smith, deoarece individul urmărind scopul obţinerii unui câştig
cât mai mare, este ghidat de o „mână invizibilă”, care asigură concordarea interesului personal cu cel
social. Mai mult, vrând să-şi atingă scopul său pur personal, individul contribuie la satisfacerea interesului
social într-o mai mare măsură.
Deoarece, „mâna invizibilă”, armonizează interesul personal cu cel social, reglează preşurile prin
intermediul concurenţei, alocă resurse, distribuie factorii de producţie şi asigură echilibrul dintre cerere şi
ofertă, este absolut inutilă orice intervenţie a statului în economie.
Foram cea mai perfectă de organizare a vieţii economice este libera concurenţă, deplina libertate a
agenţilor economici şi nu intervenţionalismul. Deoarece:
a) Statul utilizează banii câştigaţi de alţii şi nu de sine
b) El nu cunoaşte totalitatea caracteristicilor activităţii agenţilor economici, pentru a le acorda
ajutorul necesar
c) Funcţionarii publici sunt administratori răi, fiind plătiţi din fondurile publice, nefiind
interesaţi în administrare.
Dar în cazul când interesul personal vine în contradicţie cu cel social, atunci este nevoie de o intervenţie
uşoară a statului, pentru a apăra concurenţa, să fixeze rata maximală dobânzii, să introducă monopolul
său asupra unor domenii de activitate economică.
Rolul statului în acest caz este cel de „paznic de noapte” care trebuie să se limiteze la trei funcţii
principale:
a) Apărarea ţării
b) Administrarea justiţiei
c) Producerea bunurilor publice şi finanţarea învăţământului primar – cu cât omul este mai
instruit, cu atât mai greu el aderă la ideile fanatice care reprezintă izvorul permanent al
tulburărilor sociale.
Teoria valorii: Distinge două forme ale valorii ca şi Aristotel:
a) Valoare de întrebuinţare – pentru satisfacerea nevoilor (utilitate)
b) Valoare de schimb - (muncă)
Utilitatea nu poate sta la baza valorii schimb, deoarece sunt bunuri (ex, apa) la care creşte
utilitatea dar valoarea de schimb e mică. Ex. (diamantele) sunt bunuri utilitatea cărora e scazută dar
valoarea de schimb este mare deci la baza valorii de schimb se află un alt izvor, decât al utilităţii:

20
 a) Stadiul primitiv: bunurile erau produse de un singur factor – munca. Mărimea valorii era
determinată de cantitatea de muncă depusă sau obţinută prin schimb, iar măsura acestei munci era
dată de timpul de muncă mediu utilizat pentru producerea bunului respectiv
b) Stadiul capitalist: deoarece la producţie în afară de muncă participă alţi factori: natura ţi capitalul,
valoarea mărfurilor este determinată de suma celor trei venituri primare: VB = Sl + Pr + R
Această valoare (preţul natural al mărfii) este limita inferioară care stimulează producătorul de a produce
bunuri destinate pieţii. Dar pe piaţă, bunul nu se vinde la preţul natural, ci la cel de piaţă – se formează
liber în dependenţă de cerere şi oferta bunurilor.
Teoria repartiţiei bogăţiei la A. Smith: Totalitatea bunurilor produse în societate timp de un an,
în expresie monetară, formează „Produsul social” ce se distribuie în societate sub formă de venituri. Dacă
mercantiliştii deosebeau o formă de venit (profitul comercial), iar fiziocraţii două (renta funciară şi
salariul), A. Smith evidenţiază trei forme de venit, distribuit între clasele sociale.
Salariul (muncitorii salariaţi): venitul obţinut în urma muncii prestate, de către muncitorii
salariaţi ţi care este influenţat de următorii factori:
a) Cantitatea ţi preţul mijloacelor de existenţă necesare muncitorilor ţi familiei sale (preţul natural
al muncii)
b) Cererea de braţe de muncă: preţ de piaţă a muncii
c) Starea în care se află economia: progresivă(salariul creşte), regresivă (salariul descreşte)
d) Raportul de forţe dintre salariaţi ţi patroni (muncitorii vor salarii mari, iar patronii vor salarii
mici)
Profitul (capitaliştii): venitul obţinut de la utilizarea capitalului, fiind influenţat de trei factori:
a) Dimensiunile capitalului investit
b) Riscul investiţiei
c) Mărimea salariului ţi rentei, profitul fiind un venit rezidual
Renta (proprietate funciară): venitul obţinut de la utilizarea pământului, depinzând de doi
factori:
a) Fertilitatea şi amplasarea terenurilor agricole
b) Raportul de forţe dintre proprietarii funciari şi arendaşi.
Deoarece salariul ajunge doar pentru existenţă, iar renta funciară este utilizată cu precădere, în
scopuri neproductive, rezultă că doar profitul poate asigura investiţiile necesare şi prin acumularea
capitalului, rezultă creşterea economiei.

3.3. Teoria pesimistă a lui T. Malthus; viaţa şi opera.

Succesorii şcolii liberalismului clasic s-au divizat în două şcoli diferite:
a) Liberalii britanici pesimişti – D. Ricardo, T. Malthus
b) Liberalii francezi optimişti – J.B.Say, Bastiot
21
Pesimismul liberalilor britanici era condiţionat de faptul că ei au trăit în acea perioadă când se dezvolta
şomajul, crizele economice, creşterea mizeriei etc.
Thomas Malthus: Născut la 1766 în familia unui moşier englez, îşi face studiile la Universitatea
din Cambridge. După terminarea învăţăturii se stabileşte la ţară slujind ca preot. Mai apoi va lucra ca
profesor de istorie şi economie politică la un colegiu. În 1798, publică „Eseu asupra principiului
populaţiei”. Deşi domeniul de cercetare a lui Malthus este mic, aportul său la dezvoltarea ştiinţelor
economice prin „legea populaţiei”, „teoria rentei”, „legea randamentelor descrescânde” este enorm de
mare. „Un om care se naşte într-o lume deja ocupată, dacă familia sa nu poate să-l hrănească, sau dacă
societatea nu poate utiliza munca lui, nu are nici un drept de a pretinde la o anumită porţie de hrană, prin
urmare el este de prisos pe pământ. La marele banchet al naturii nu există loc pentru el. Natura îl
condamnă să plece şi să nu întârzie de a executa chiar la acest verdict” Thomas Malthus. S-a stins din
viaţă la 1834.
Legea populaţiei
Afirmaţia lui A. Smith, precum că creşterea avuţiei duce la bunăstare pentru toată lumea este
caracterizată de Malthus ca un proces ce duce la o creştere excesivă a populaţiei, sărăciei şi mizeriei.
Malthus înaintează o nouă problemă în faţa economiei politice ca: raportul dintre numărul populaţiei şi
mijloacele de existenţă de care dispune economia. În 1562, în Anglia există un sistem de asistenţă socială
pentru nevoiaşi, finanţat printr-un impozit numit taxă pentru săraci. În urma revoluţiei industriale numărul
şomerilor creşte foarte tare şi atunci apare întrebarea dacă să se mai dea acest ajutor sau nu.
Malthus răspunde prin următoarea teorie: Capacitatea biologică de reproducere a omului se
efectuează în progresie geometrică, pe când mijloacele de alimentaţie cresc şi ele dar în progresie
aritmetică. Astfel, în două secole, populaţia va creşte de 356 ori, iar producţia alimentară doar de 9 ori,
dacă nu ar exista anumite obstacole ca: războiul, epidemiile, foamea etc. Teoria elaborată de Malthus
are la bază trei principii:
a) Populaţia este în mod necesar limitată de mijloacele de existenţă
b) Populaţia creşte acolo unde mijloacele de existenţă cresc, dacă nu este împiedicată de unele
obstacole foarte puternice şi inevitabile
c) Aceste obstacole se reduc toate la: scădere morală, viciu, mizerie
d) El condamnă orice politică de asistenţă socială, se pronunţă pentru stimularea căsătoriei la o vârstă
înaintată. Salariul real nu se poate stabili la un nivel mult mai înalt decât nivelul de subexistenţă.
Deoarece creşterea bunăstării oamenilor duce la creşterea mâinilor de muncă ceea ce ar duce la scăderea
salariului, şi dacă salariul scade sub nivelul de existenţă atunci rezerva de forţă de muncă este supusă
foametei şi maladiei.
Teoria lui Malthus n-a fost din fericire confirmată de viaţă. Nu este cunoscut nici un caz de
creştere a populaţiei în ordine geometrică. În Europa legea nu s-a adeverit din cauza epidemiilor,
războaielor, precum şi a reducerii ritmurilor de creştere a populaţiei.

22
 La numai trei ani de la publicarea “Principiilor” lui David Ricardo, apare şi lucrarea malthusiană,
“Principii de economie politică” (1820). Aici Malthus încearcă o tranşare a disputei privind legăturile
ştiinţei economice cu o serie de domenii înrudite, autorul susţinând că “economia politică are mai mult
relaţii cu morala şi politica decât cu ştiinţele matematice”. El va susţine ca economia politică a devenit
ştiinţă atunci când a putut fi în măsură să explice avuţia naţiunilor, sursele acesteia, modul de
întrebuinţare, de reproducere şi sporire. Potrivit concepţiei malthusiene, avuţia cuprinde acele bunuri şi
servicii materiale şi imateriale care pot servi omului şi care au valoare de schimb sau, cum spune însuşi
autorul, acele “obiecte materiale necesare, utile sau plăcute omului care au solicitat un efort al activităţii
umane pentru a fi apropiat”. Crearea avuţiei presupune efort uman, dar nu orice muncă este creatoare de
avuţie, consideră Malthus. Avuţia este creată de către munca productivă. Munca productivă poate fi
estimată prin cantitatea şi valoarea obiectului produs. Serviciile personale “sunt acel gen de muncă sau de
activitate care, în ciuda marii sale utilităţi şi marii sale importanţe nu poate intra în estimarea avuţiei
naţionale”. Malthus adoptă concepţia, potrivit căreia, avuţia trebuie să crească continuu şi în acelaşi mod
să se consume. Criticând legea lui Say, Malthus sesizează că, prin acumularea accentuată de capital pot
apărea şi se pot manifesta o serie de nepotriviri între creşterea cererii şi cea a ofertei. Acumularea
accentuată de capital stimulează oferta generală de mărfuri şi servicii, concomitent cu limitarea cererii
solvabile, fapt care pregăteşte terenul pentru crize şi şomaj. El caută să explice şi să găsească posibile
soluţii la problema sărăciei şi a lipsei de locuri de muncă în condiţiile creşterii avuţiei şi a capitalului; la
problema supraaglomerării pieţelor cu mărfuri şi crizelor prin intermediul teoriei demo-economice. În
ceea ce priveşte valoarea şi avuţia, precum şi raporturile ce se stabilesc între acestea, Malthus le consideră
a fi categorii economice intim legate între ele şi totuşi diferite ca origine, substanţă, natură şi mărime.
Malthus recunoaşte meritul lui Ricardo de a fi arătat că valoarea, ca substanţă socială, este creată de
muncă, în timp ce avuţia este rezultatul conlucrării omului cu natura, ajutat de capital. După îndelungi
căutări şi oscilaţii, Malthus, va adera la teoria ricardiană a considerării muncii drept izvor al valorii mărfii.
Pornind de la ipoteza, potrivit căreia, capitalul este considerat muncă acumulată, Malthus face distincţie
între capitalul constant, numit capital “care comandă” şi capitalul variabil, în accepţiunea sa, “capitalul
care este comandat”. În abordarea teoriei repartiţiei veniturilor factorilor de producţie a raporturilor dintre
ele şi clasele sociale ce şi le însuşesc, Malthus se află în opoziţie faţă de teoria ricardiană de aceeaşi
factură. Thomas Malthus respinge ideea că renta ar fi acel impozit asupra societăţii pe care aceasta îl 43
plăteşte, ca să întreţină o clasă parazitară. Din contră, logica malthusiană socoteşte renta drept un venit
justificat şi meritat, ca toate celelalte venituri, ba chiar cu funcţii mai importante decât ele, în contextul
realizării reproducţiei. Ideea malthusiană era, că prin menţinerea acelei clase parazitare se asigura un
consum permanent de bunuri în societate, ceea ce determina reluarea procesului reproductiv. Se ridica
însă o mare problemă: de ce să se reducă posibilităţile de acumulare a capitalului pentru întreţinerea clasei
parazitare, când foarte bine s-ar fi putut spori veniturile celor săraci şi ridicarea standardului lor de viaţă?
La această întrebare Malthus răspunde că orice îmbunătăţire a nivelului de trai al populaţiei sărace nu ar

23
determina decât stimularea înmulţirii ei naturale şi prin aceasta s-ar ajunge într-un “cerc vicios” – la
viitorul sumbru preconizat omenirii de teoria malthusiană a creşterii populaţiei.

3.4. Aportul teoretic a lui D. Ricardo la dezvoltarea gândirii economice.

D. Ricardo (1772 - 1823), s-a născut la Londra într-o familie de evrei - spanioli, strămutaţi cu
traiul din Anglia. La 13 ani se lansează împreună cu tatăl său la bursa de valori din Londra. La 21 de ani
se căsătoreşte şi rămâne fără sprijin material. Lucrând de unul singur la Bursă el la vârsta de 42 ani devine
multimilionar şi se retrage de la bursă la ţară.
În domeniul ştiinţei economice, Ricardo străbate întregul perimetru al ştiinţei economice, sesizând
şi relevând repere solide, originale şi coerente, unele, şi nu puţine, confirmate ulterior în timp, altele
infirmate, dar folosite ulterior ca puncte de referinţă de economiştii teoreticieni. Ricardo i-a contact
întâmplător cu lucrarea “Avuţia naţiunilor”, la vârsta de 27 de ani. Este momentul care-i va marca
destinul şi-l va încadra în perimetrul gândirii economice ca un deschizător de domenii în cel puţin patru
direcţii esenţiale: teoria valorii; teoria rentei funciare; teoria repartiţiei şi teoria costurilor comparative şi
avantajelor relative în schimburile dintre ţări. Principala operă a lui David Ricardo este volumul intitulat
“Despre principiile economiei politice şi ale impunerii”, apărut pentru prima dată la Londra, în aprilie
1817. Interesant este că, potrivit exegeţilor operei sale, dar şi ca urmare a studierii bogatei corespondenţe,
[peste 500 de scrisori], pe care Ricardo a avut-o cu o serie de economişti, bancheri, politicieni, gânditori
de seamă ai timpului, el nu a ajuns la publicistica economică pornind de la considerente economice. În
mare măsură animat de dorinţa de a contribui la găsirea unor soluţii problemelor practice din domeniul
economico-financiar care se ridicau în faţa Angliei în primele decenii ale secolului al XIX-lea. Tocmai de
aceea Ricardo mai mult încearcă să demonstreze, decât să expună, emiterea judecăţilor sale economice
având la bază o multitudine de exemple cifrice. Esenţa concepţiei ricardiene se concetrează în primele
şase capitole ale lucrării sale fundamentale şi întregit cu unele precizări interesante rezultate din studiul
“Valoare absolută şi valoare de schimb” (1823) scris în ultimul an al vieţii sale.
Teoria valorii, Dacă A. Smith, pune pe primul plan creşterea avuţiei naţiunilor, diviziunea
muncii, atunci Ricardo debutează cu analiza valorii. Ricardo arată legătura între progresul tehnic,
productivitatea muncii şi mărimea valorii şi anume: „Orice perfecţionare a maşinilor duce la economisirea
muncii şi ca rezultat se modifică valoarea.” Valoarea este un produs al muncii şi numai al ei. Bogăţia este
rezultatul conlucrării omului cu natura şi cu mijloacele de care se serveşte. Dacă la A. Smith, valoarea are
o dublă substanţă (determinată de muncă şi valoare egală cu suma veniturilor), la Ricardo: Valoarea de
schimb este determinată strict de munca cheltuită pentru producerea mărfurilor. La determinarea valorii,
Ricardo, ia în considerare atât munca vie cât şi trecută.
Munca vie: munca întrebuinţată direct în producerea mărfurilor

24
 Munca trecută: munca întrebuinţată la producerea de instrumente, unelte, clădiri etc. Mijloacele
de producţie nu creează valoare nouă, ei doar îşi transmit valoarea pe care o au.
Mărimea valorii bunului este determinată de timpul de muncă cel mai îndelungat. Valoarea
bunului se află în raport direct proporţional cu cantitatea de muncă depusă şi invers proporţional cu
productivitatea muncii respective. Există însă anumite mărfuri a căror valoare este determinată de
raritatea lor (tablouri, sculpturi etc.) Valoarea unor astfel de bunuri nu depinde de munca depusă ci de
posibilităţile şi înclinaţiile acelor indivizi care doresc să le posede.
Repartiţia veniturilor: A. Smith , mercantiliştii, fiziocraţii au pus accent în lucrările lor pe
analiza izvoarelor de îmbogăţire a statului. Ricardo, însă, analizează problema repartiţiei valorii (avuţiei)
şi legile care guvernează acest domeniu. Repartiţia se face în dependenţă de apartenenţa oamenilor la una
din aceste trei clase:
Salariul: este fixat la nivelul minimului de existenţă al muncitorului şi familiei sale şi care
depinde de preşul alimentelor. De ce? Fiind că preţul la producţia agricolă are tendinţă de creştere, în timp
ce preţul mărfurilor industriale descreşte (diviziunea muncii şi mecanizarea lui A. Smith.)
Profitul: venitul ce-i rămâne capitalistului după ce a scăzut renta şi salariul. Creşterea profitului
duce la înnoirea şi modernizarea producţiei, pe când scăderea lui duce la micşorarea capacităţii de
producţie şi ocupării forţei de muncă. Ricardo spune că profitul este invers proporţional cu salariul,
deoarece dacă preţul la alimente creşte va rezulta creşterea salariului, reducerea profitului şi apariţiei
situaţiilor de crize, mizerie, şomaj etc.
Renta: venitul obţinut ca rezultat al posedării unuia din factorii de producţie (munca, capital,
pământ). De aceea şi formele rentei sunt multiple ca: renta minieră, renta în construcţii, renta în raritate,
renta funciară etc.
Fiziocraţii şi Maltus: renta este un dar al naturii şi o confundau cu profitul şi dobânda.
A. Smith face o deosebire între rentă şi profit. Renta este o parte din produsul muncii muncitorului
care este însoţită de proprietarul funciar. El afirmă că renta întră în mărimea preţului mărfii, pe când
salariul şi profitul sunt cauzele preţului. Adică preţul rentei creşte , creşte salariul, iar profitul scade.
D. Ricardo respinge teze fiziocraţilor şi teza lui A. Smith. Renta funciară este acea parte din
produsul pământului care se plăteşte proprietarului pentru caracteristicile specifice ale solului. Adică este
un excedent de venit peste profitul normal, un profit suplimentar. Ea este generată de nivelul ridicat al
preţului la principalele produse agricole şi nu cum spunea A. Smith (renta duce la creşterea preţului). Ea
apare ca rezultat al acaparării pământului în proprietate privată. Odată cu creşterea populaţiei este nevoie
de a prelucra pământul mai puţin fertil. Deoarece preţul la producţia agricolă se stabileşte la nivelul
cheltuielilor pe pământurile cele mai puţin fertile, rezultă că pe pământurile cu p productivitate mai mare
se obţine un surplus de venit care se numeşte renta diferenţială.

25
 Renta se obţine şi pe pământurile mai puţin fertile, din cauza caracterului limitat al pământului. Din
acest motiv el presupune că pământul şi resursele naturale să fie naţionalizate de stat pentru ca renta să
treacă în mâinile societăţii.
Pesimismul lui D. Ricardo: Întemeindu-şi teoria sa pe legea populaţiei a lui T. Malthus el
judecă în felul următor:
a) Pământul este limitat. Odată cu creşterea populaţiei va creşte cererea la produsele alimentare
ceea ce va duce la creşterea producţiei agricole şi ca rezultat la creşterea rentei funciare. Rezultă că odată
cu creşterea preţului la mijloacele de existenţă , salariile cresc , profitul scade ceea ce duce la reducerea
creşterii economice
b) Dacă creşte profitul , salariile scad de unde rezultă ca muncitorii vor trăi în mizerie revoltându-
se întruna
Teoria costurilor comparative. (legea avantajului relativ) Se află la teoria liberului schimb, la
circulaţia liberă a mărfurilor.
Amploarea crescândă a comerţului exterior al Marii Britanii în perioada revoluţiei industriale ca şi
preocuparea ei pentru întărirea legăturilor ei cu coloniile deţinute pe alte continente, au adus în atenţia
economiştilor timpului şi problemele comerţului internaţional şi ale politicii comerciale. Persistenţa unor
restricţii în calea liberei circulaţii a mărfurilor şi rezistenţa unor ţări faţă de tendinţele expansioniste ale
Marii Britanii constituiau veritabile provocări. Răspunsul la aceste provocări l-a constituit teoria
costurilor comparative şi a avantajelor absolute în comerţul internaţional, elaborată de David Ricardo și
A. Smith, menite să explice cauzele şi consecinţele diviziunii internaţionale a muncii, precum şi
principiile alocării raţionale a resurselor şi câştigul ce poate fi obţinut prin practicarea comerţului
internaţional de către statele participante.
A. Smith: „teoria costurilor absolute” – fiecare ţară urmează să se specializeze în acele produse
pentru care obţine costuri absolute mai mici în comparaţie cu alte ţări.
Noţiunea de cost comparativ este utilizată pentru prima dată, cu doi ani înaintea lui David Ricardo,
de către Robert Torrens (1780-1864) în lucrarea “Eseu asupra comerţului exterior cu cereale” (1815),
unde autorul urmăreşte să demonstreze că practicarea comerţului exterior este avantajoasă chiar şi în
cazul în care mărfurile importate au fost obţinute în ţara de origine cu costuri mai mari decât ar putea fi
obţinute în ţara importatoare. Preluând noţiunea de cost comparativ, David Ricardo va elabora ulterior o
teorie coerentă asupra comerţului internaţional cunoscută sub denumirea de “teoria costurilor
comparative de producţie şi a avantajelor relative în comerţul internaţional - fiecare ţară se va specializa
în producerea şi exportul acelor mărfuri pe care le fabrică cu cheltuieli relativ mai mici şi va importa
mărfurile pe care le produce cu cheltuieli relativ mai mari.”.
Astfel criteriul de diviziune internaţională a muncii este productivitatea muncii care diferă de la o
ţară la alta. Idei principale:

26
 1. Nu este posibil şi nici necesar ca fiecare ţară să producă toate felurile de mărfuri de care are
nevoie
2. Mai raţional este specializarea ţărilor în producerea anumitor mărfuri pentru care dispune de
anumite avantaje fie naturale fie dobândite.
3. Criteriul specializării trebuie să fie avantajul comparativ, adică munca cheltuită pentru producerea
mărfurilor respective.
4. Avantajul relativ, constă în posibilitatea de a produce o marfă cu cheltuieli de timp de muncă
relativ mai mici în comparaţie cu altă marfă din aceeaşi ţară, chiar dacă pentru ea s-a cheltuit mai mult
timp de muncă decât în alte ţări.

3.5. Originalitatea şcolii franceze clasice – J. B. Say.

Optimismul lor se datora faptului că revoluţia industrială în Franţa a început cu mult mai târziu
decât în Anglia pentru că nu făcuseră încă cunoştinţă cu crizele, şomajul, mizeria, etc. Ei afirmau că ele
sunt trecătoare şi că toate problemele ce par se rezolvă de la sine, iar un dezechilibru economic general
este imposibil.
J. B. Say (1767 - 1832)
Provine dintr-o familie de negustori de aceea şi devine un mare fabricant. Este primul profesor de
economie politică din Franţa. Conceptele analizate: factorii de producţie, întreprinzătorul,piaţa, consumul.
1803 – „Tratat de economie politică”, 1829 – „Curs complet de economie politică”
În lucrările sale, Jean Baptiste Say reia concepţia economică a lui Adam Smith, o sistematizează şi
o ordonează logic, îi relevă principiile generale ale căror consecinţe “aproape că se deduc singure”. Say,
cum remarcau Gide şi Rist, “cerne întrucâtva ideile lui Smith (...) le colorează cu un colorit propriu care
va da, multă vreme, economiei politice franceze (a lui Say, n.n.) caracterul ei original faţă de economia
politica engleză, căreia, în acelaşi moment, Malthus şi Ricardo, “pesimiştii” în raport cu optimismul lui
Adam Smith, aveau să-i dea o direcţie nouă”. Potrivit concepţiei lui Say, economia politică este ştiinţa
care studiază producţia, repartiţia, circulaţia şi consumul avuţiei, în contextul utilizării corespunzătoare a
celor trei factori de producţie – munca, natura şi capitalul – precum şi pe baza raporturilor cerere-ofertă
stabilite pe piaţă. Ea este o ştiinţă cu un pronunţat caracter normativ ce stă la baza constituirii în mod
spontan a ordinii vieţii economice. Este criticată lipsa de consistenţă a unor idei fiziocrate care se bucurau
de recunoaştere în epocă. Astfel, Say arată că, nu numai în agricultură ci pretutindeni “natura este forţată
să lucreze împreună cu omul”, prin “fonds de terre” Say înţelegând tot ajutorul pe care “o naţie îl are
direct de la puterile naturale, respectiv din forţa vântului, din curenţii de apă etc.”. Ideea este corectă deşi,
Say face abstracţie de ceea ce fiziocraţii au intuit în mod primar şi care mai târziu s-a numit “monopolul
asupra pământului ca obiect al economiei” şi “monopolul asupra pământului ca obiect al proprietăţii
private. Putem să reţinem drept justă această idee a lui Say, mai ales că ea poate fi coroborată cu o alta, la

27
fel de valoroasă: “Sunt productive, scrie Say, nu numai muncile din agricultură ci toate muncile care
creează utilităţi şi sunt productive nu numai muncile care creează, direct bunuri materiale, ci toate
muncile care amplifică capacitatea lucrurilor de a răspunde nevoilor noastre şi de a satisface dorinţele
noastre”. Prin urmare, explicaţiile lui Say depăşesc cadrul trasat de Adam Smith. El consideră productive
toate muncile care concură la obţinerea unui rezultat util societăţii şi membrilor săi. Sistematizarea teoriei
smithiene despre valoare, îl face pe Say să renunţe la ideea potrivit căreia aceasta ar fi rodul muncii şi ea
ar presupune raporturi sociale bine determinate. El nu realizează o distincţie clară între valoare şi avuţie.
Aflat sub influenţa teoriei utilităţii a lui Condillac, Say consideră valoarea ca sumă a utilităţilor imprimate
bunurilor de cei trei factori de producţie şi prin aceasta s-ar justifica şi modul de repartiţie a veniturilor
celor trei factori de producţie, respectiv prin aportul pe care aceştia şi-l aduc la crearea valorii – utilitate.
Dezvoltarea rapidă a Franţei după 1789, sub imperiul revoluţiei industriale, îl va determina pe Say să
întreprindă o analiză atentă a vieţii economice şi îndeosebi a industriei. Un merit important în această
direcţie constă în surprinderea “întreprinzătorului” ca personaj central al vieţii economice. Pentru Say,
“agentul principal al progresului economic este omul industrial, activ, instruit, inventator ingenios,
agricultor inventiv, omul de afaceri îndrăzneţ, acel om care se implică în toate în măsura în care se fac
descoperirile ştiinţifice şi se extind debuşeele. El este acela care, mai mult decât capitalistul propriu-zis,
care dă banii şi încasează redevenţele, mai mult decât proprietarul funciar relativ pasiv, mai mult decât
lucrătorul care primeşte ordinele asupra a ceea ce are de făcut, conduce producţia şi domină distribuirea
bogăţiilor”. Omul, capitalurile şi pământul sunt cele care aduc servicii productive. Serviciile aduse pe
piaţă se schimbă contra unui salariu, profit sau contra unei dobânzi sau rente. Ele sunt cerute de
întreprinzătorii industriali – inclusiv de negustori, agricultori, manufacturieri - şi combinate în aşa fel
încât să satisfacă cât mai deplin cererea de produse exprimată de consumatori. Prin urmare, legea cererii
şi a ofertei reglează atât preţul serviciilor (procentul arenzilor, dobânzilor, salariilor) cât şi preţul
produselor. “Mulţumită întreprinzătorului, arăta Say, valoarea produselor se repartizează între diferite
servicii productive şi diferitele servicii se repartizează între industrii. Teoria distribuţiei se coordonează
astfel cu teoria schimbului şi a producţiei” Era un punct de vedere înaintat comparativ cu concepţia
fiziocrată, unde produsele se schimbau de la o clasă socială la alta şi nu de la individ la individ. Totodată,
Say are meritul de a fi făcut distincţie între remunerarea capitalului de cea a întreprinzătorului, idee relativ
confuză la Adam Smith. Ideea unei ordini fireşti în cadrul economiei de piaţă a fost prezentă în gândirea
tuturor economiştilor liberali, încă de la începuturile ştiinţei economice. Acestei idei îi vor da consistenţă
fiziocraţii, Quesnay şi Turgot, prin folosirea noţiunilor de “ordine naturală” şi “legi naturale”, preluate
ulterior de Adam Smith. La baza acestei concepţii s-a situat convingerea economiştilor liberali în
autoreglarea spontană a economiei de piaţă prin mecanismul preţurilor. Ei recunoşteau că, în mod
accidental, pot apărea neconcordanţe între cererea şi oferta totală de mărfuri, dar erau convinşi, că prin
manifestarea libertăţii de acţiune a agenţilor economici şi funcţionarea nestingherită a concurenţei, piaţa
emite semnale adecvate, iar agenţii economici, stimulaţi de aceste semnale vor lua măsurile necesare

28
restabilirii echilibrului (sporirea sau scăderea ofertei din bunul respectiv). La sfârşitul secolului al XVIII-
lea şi începutul secolului al XIX-lea, această concepţie a cunoscut două forme concrete de răspândire şi
anume: “teoria mâinii invizibile” enunţată de Adam Smith, la care se adaugă ulterior şi David Ricardo şi
“teoria pieţelor sau a debuşeelor”, formulată de Jean Baptiste Say. Teoria debuşeelor porneşte de la ideea
că “produsele se schimbă pe produse” dacă se face abstracţie de rolul banilor ca mijlocitor al schimbului
de mărfuri.

Fig. Circuitul economic al lui J.B.Say (legea debușeelor)

Aceasta are drept consecinţă faptul că, orice ofertă de mărfuri îşi crează în mod automat cererea
corespunzătoare, întrucât pentru producerea mărfurilor oferite au fost cerute pe piaţă factorii de producţie
corespunzători. Mărfurile, conchide Say, îşi servesc reciproc ca debuşee şi deci, “interesul unei ţări care
produce mult este ca şi celelalte ţări să producă tot atât”. În planul abstract al ideilor sale, totul părea
absolut verosimil, autorul însuşi apreciind că “teoria debuşeelor va schimba politica lumii”. Economistul
francez aplică “teoria debuşeelor” la analiza crizelor de supraproducţie. Forţând în mod evident
raţionamentul, Say pretinde că, dacă la un moment dat se constată greutăţi în vânzarea mărfurilor pe piaţă,
ca urmare a unei cereri insuficiente, faptul se explică prin aceea că se produce prea puţin. În consecinţă,
Say trage concluzia că, nu ar exista pericolul unor dereglări de durată sau al unor dezechilibre mai ample
şi contestă posibilitatea apariţiei şi manifestării crizelor economice specifice economiei de piaţă. Say
considera că nu poate fi vorba decât de “o supraîncărcare parţială” a pieţelor, fenomen rezultat dintr-o
posibilă conducere eronată a procesului de producţie şi, prin urmare, o creştere nepermisă a cantităţii
dintr-un produs sau altul. Dintr-o asemenea perspectivă, Say a fost acuzat că a negat existenţa crizelor.
Totuşi, trebuie remarcat că, economistul francez le-a privit doar ca pe un fenomen trecător, care dacă ar fi
reprimat “libertatea industrială ar suferi”. Se referea, în acest sens, printre altele, atât la părerea lui
Malthus, adept al ideii “menţinerii bogaţilor trândavi ca supapă pentru supraproducţie”, cât şi la ideile lui
Sismonde de Sismondi care considera drept remediu al crizelor, încetinirea procesului industrial şi oprirea
invenţiilor.

3.6. Locul doctrinei liberalismului clasic în gândirea economică.

John Stuart Mill (1806-1873), fiu al profesorului de economie James Mill s-a format într-un mediu
propice studiului gândirii economice clasice. Influenţat de concepţia utilitaristă a filosofului Bentham,

29
concepţie publicată în lucrarea “Catechism of Parlamentary Reform”, Mill va începe să studieze
sistematic şi lucrarea lui David Ricardo, “Despre principiile economiei politice şi ale impunerii”. În 1820
Stuart Mill vizitează Franţa, unde se întâlneşte cu economistul Jean Baptiste Say, precum şi cu Saint-
Simon. La 15 ani, publică sub numele tatălui său, rezumatul unor lecţii de economie politică. Se
instruieşte temeinic în filozofie şi economie. În 1822 întemeiază un club al tineretului, “Utilitarism
Society”, unde îşi expune ideile şi iniţiază o serie de dezbateri pe probleme de morală şi politică. Paralel
cu activitatea ştiinţifică Mill a lucrat timp de 30 de ani ca angajat al Companiei Indiilor. În 1831 publică o
serie de articole saintsimoniene în cotidianul “Examiner” sub titlul “The Spirit of the Age”. O dată cu
anul 1829 publică lucrarea “Eseuri de economie politică”, urmând ca în 1843 să îi apară lucrarea de
factură filozofică “Sistem de logică”. În 1848 tipăreşte lucrarea sa economică fundamentală “Principii de
economie politică”, “considerată un gen de sumum al economiei clasice”. Ulterior va mai publica
lucrările: “Despre libertate” (1859) şi “Utilitarismul” (1861). În “Principii de economie politică”, Stuart
Mill face o veritabilă sinteză a economiei clasice, căreia îi adaugă şi propriile contribuţii. În această
lucrare sunt evidenţiate, din perspectiva staticii şi dinamicii economice, ale evoluţiei societăţii spre o stare
staţionară, o serie de probleme şi anume: influenţa progreselor industriei şi ale populaţiei asupra valorilor
şi preţurilor, asupra rentelor, profiturilor şi salariilor; viitorul probabil al celor trei forme ale veniturilor şi
ale claselor ce le obţin, cu accent special asupra viitorului clasei muncitoare; funcţiile guvernării;
intervenţia guvernării în economia bazată pe teorii eronate (doctrina protecţiei industriei naţionale,
încercări de reglare a preţurilor mărfurilor, monopolurilor, legile împotriva coaliţiilor muncitorilor),
bazele şi limitele principiului “laissez-faire-ului” sau al non-intervenţiei guvernării; cazurile în care
intervenţia guvernării este necesară. În concepţia lui Mill şi a predecesorilor săi, ştiinţa economică este
chemată să studieze avuţia creată de oameni în procesul de producţie, cu ajutorul elementelor constitutive
ale capitalului sau altfel spus, obiectul ştiinţei economice îl reprezintă studiul “naturii şi legilor producerii
şi ale distribuirii avuţiei”. Dar nu numai de stadiul avuţiei trebuie să se ocupe ştiinţa economică, ci şi de
investigarea condiţiilor economice ale naţiunii şi indivizilor, consideră Mill, din punctul de vedere al
instituţiilor şi relaţiilor sociale, al naturii umane, precum şi al cauzelor morale şi psihologice. Munca este
considerată un factor de producţie important, creator de utilităţi fixate şi încorporate în obiecte materiale.
Numai munca care participă la crearea utilităţilor este în accepţiunea lui Mill, muncă productivă. Celelalte
munci, deşi utile, intră în categoria celor neproductive. Condiţiile producţiei sunt sociale şi naturale,
concretizate prin intermediul acţiunii conjugate a celor trei factori de producţie: munca, natura şi
capitalul. Capitalul apare definit ca fiind acea parte din avuţia acumulată creată prin intermediul muncii şi
utilizată în producerea şi reproducerea avuţiei, sau, cum spune Mill, “stocul acumulat al produsului
muncii se numeşte capital”. Mărimea şi modul de utilizare a capitolului poate lărgi sau diminua crearea
avuţiei, iar menirea capitalului este să fie utilizat, şi nu conservat. Funcţia capitalului în procesul
productiv este “în realitate funcţia muncii sub o formă indirectă”, prin mijloacele şi obiectivele în care ea
s-a materializat. Agenţii naturali, respectiv materiile şi forţele motrice furnizate de natură, constituie un al

30
treilea factor de producţie. Meritoriu la Mill este faptul că împarte agenţii naturali în două categorii:
reproductibili, care se refac şi epuizabili, cei care se consumă în procesul de producţie. Prin această
clasificare, Mill pune în evidenţă o serie de probleme importante, şi anume: legătura indisolubilă dintre
om-tehnică-natură şi raporturile dintre acestea; precum şi raporturile ce se stabilesc între mediul
economic, tehnic, social şi ecologic. Mill a studiat şi implicaţiile pe care factorii de producţie le au asupra
creşterii productivităţii muncii, pe fundalul manifestării legii creşterii producţiei, aceasta din urmă fiind
considerată “o consecinţă a utilizării legilor ce guvernează aceşti factori; limitele creşterii producţiei
trebuie să fie determinate, indiferent de cum se ajunge la aceasta, de limitele fixate de aceste legi”. Ele
sunt: legea populaţiei, legea creşterii sau acumulării capitalului, legea creşterii producţiei pământului.
Legea populaţiei, scrie Mill, nu frânează modalitatea de manifestare a legii creşterii producţiei căci
populaţia are mari posibilităţi de sporire, condiţia de bază este să se creeze suficiente locuri de muncă, iar
aceasta depinde de modul în care acţionează legea acumulării capitalului. În evoluţia lor, spune Mill,
economiile pot atinge stări staţionare, atunci când profiturile obţinute diminuează dorinţa de acumulare
din partea agenţilor economici. Din aceste stări staţionare se poate ieşi numai atunci când apar stimuli
pentru motivaţia acumulării de capital. Ieşirea din starea staţionară este însoţită de consolidarea poziţiei
agenţilor economici puternici şi abili în lupta de concurenţă şi eliminarea agenţilor economici sărăciţi şi
ale căror active vor alimenta ulterior procesul de centralizare a capitalurilor. Legea creşterii producţiei
având la bază folosirea agenţilor naturali se izbeşte de legea randamentului descrescând al atragerii în
circuitul economic a unor categorii de agenţi din ce în ce mai greu, mai costisitor de exploatat şi al
investiţiilor succesive. După Mill, aceste limite nu pot fi considerate drept o barieră de netrecut ci,
dimpotrivă, realizările din ştiinţă, tehnică, tehnologie, pot reduce din dificultăţi, eforturi şi costuri. În
concepţia lui Mill, producţia este privită dintr-un unghi mai mult tehnico-economic. În ceea ce priveşte
teoria repartiţiei avuţiei, ea este puternic ancorată în planul socialului şi evident legată de manifestarea
raporturilor sociale. Aşa se explică de ce problema repartiţiei avuţiei debutează cu proprietatea, iar
proiectul său despre socialismul liberal vizează schimbarea repartiţiei şi nu a producţiei sau a circulaţiei.
Proprietatea individuală este socotită bună, în principiu, dacă regulile gestionării ei şi ale împărţirii
rezultatelor sunt bune. Repartiţia se realizează sub forma împărţirii veniturilor claselor sociale, contribuţia
lui Mill pe acest segment al gândirii economice constând în adâncirea analizei structurii claselor sociale şi
a formelor de venit ce şi le apropie fiecare dintre acestea. La baza mărimii salariilor se află raportul
cerere-ofertă de forţă de muncă, marcând o tendinţă de scădere a salariilor căreia se opun diverşi factori
cu acţiune contrară. Rata profitului este considerată a fi proporţională cu costul muncii, profitul apare
divizat în dobândă, asigurare şi salariul conducerii. Renta apare definită ca “rezultat al unui monopol
natural şi care nu face parte din cheltuielile de producţie ale agriculturii”. În contextul demersului teoretic
pe care Mill îl întreprinde faţă de problemele repartiţiei şi proprietăţii, este adus în prim plan şi viitorul
societăţii. Viziunile prospective ale lui Mill îl determină să oscileze între libertate şi socialism.
Contradicţiile, distorsiunile din societatea capitalistă i-au îndreptat paşii spre acest socialism sui-generis.

31
Potrivit lui Stuart Mill, problema socială a viitorului constă în “a concilia cea mai mare libertate de
acţiune a individului cu dreptul tuturor asupra proprietăţii materiilor prime oferite pe glob, şi cu
participare a tuturor la profiturile muncii în comun”. Rezolvarea ei era lăsată pe seama tuturor oamenilor
de bine care, prin instruire vor ajunge să găsească soluţia concilierii individului cu societatea, avuţia
creată cu bunăstarea tuturor. În ceea ce priveşte teoria valorii, Mill o analizează în contextul schimbului
ţinând seama de importanţa ei pentru acest moment al procesului de producţie. Marea majoritate a
operaţiunilor economice bazate pe piaţă implică manifestarea teoriei valorii, lucru cu care ulterior unii
economişti nu au mai fost de acord. Dacă teoria valorii este confuză, atunci şi ştiinţa economică devine
confuză. Teoria despre valoare prezentată de clasici este considerată de Mill ca fiind completă şi
desăvârşită, singurul lucru ce ar fi trebuit realizat era transformarea ei într-o teorie operaţională, care să
ducă, măcar parţial, la rezolvarea problemelor sociale. Faţă de comerţul internaţional primele contribuţii
ale lui Stuart Mill sunt formulate într-o lucrare din 1844, ce se axează pe analiza legităţilor ce stau la baza
efectuării schimburilor dintre ţări şi repartiţia avantajelor dintre ele. În ceea ce se va numi “teoria valorilor
internaţionale”, Mill porneşte de la teoria ricardiană a comerţului, dar luând în considerare posibilităţile şi
disponibilităţile de factori de producţie. El aduce în discuţie noi aspecte ale schimburilor economice
internaţionale cum ar fi: rolul cererii de mărfuri în explicarea valorilor internaţionale, problema
repartizării avantajelor relative între parteneri şi influenţa progresului tehnic, respectiv a creşterii
productivităţii muncii asupra preţurilor din tranzacţiile internaţionale. “Teoria valorilor internaţionale”
încearcă să dea o explicaţie plauzibilă principiului pe baza căruia se desfăşoară schimbul de mărfuri dintre
ţări şi să determine raportul de schimb dintre ele, depărtându-se de teoria ricardiană a valorii-muncă. 46
În ciuda denumirii ei pretenţioase, această teorie nu face decât să rezume constatarea empirică a agenţilor
economici din care rezultă că mărfurile pe care le importă o ţară, sunt plătite cu exporturile pe care ea le
face în ţara cu care efectuează aceste tranzacţii. Mill recunoaşte că nu se poate explica valoarea mărfurilor
care constituie obiectul tranzacţiilor internaţionale înainte de desfăşurarea lor, ci numai după ce a avut loc
operaţiunea respectivă. Concluzia la care se ajunge este că, raportul de schimb este cu atât mai avantajos
cu cât cererea pentru mărfurile ei este mai mare, iar cererea proprie pentru mărfurile străine este mai
mică. Deci, în timp ce Ricardo este consecvent şi ia în considerare numai oferta de mărfuri atunci când
explică preţul lor, pornind de la costul lor exprimat în timp de muncă, John Stuart Mill are o atitudine
ambiguă şi contradictorie. El susţine că, în timp ce, pe piaţa internă, schimbul de mărfuri are loc în funcţie
de costurile de producţie, exprimate uneori în timp de muncă cheltuit, alteori în veniturile agenţilor
economici, pe piaţa internaţională, schimbul de mărfuri depinde de raportul dintre cererea şi oferta de
mărfuri, respectiv de cantitatea de produse indigene cu care se schimbă mărfurile importate. Împărţirea
avantajelor se face, potrivit lui Mill, între toţi partenerii, chiar dacă nu în mod egal. El exclude ipoteza în
care unul din parteneri ar avea de pierdut. Ducând la extrem acest raţionament, Mill ajunge la un
“paradox”, ce îi poartă numele. “Paradoxul Mill” constă în ideea că cel mai mult ar avea de câştigat din
comerţul internaţional ţările mici, nedezvoltate şi sărace, deoarece cererea lor este mai redusă, în aceste

32
condiţii ar realiza un raport de schimb mai avantajos, în timp ce ţările bogate, ce au o cerere mult mai
mare de mărfuri, ar avea raporturi de schimb dezavantajoase. John Stuart Mill are în vedere două feluri de
avantaje în comerţul internaţional: avantaje directe şi avantaje indirecte. Avantajele directe rezultate din
tranzacţiile internaţionale au în vedere obţinerea de produse cât mai ieftine. Avantajele indirecte se referă
la propagarea progresului tehnic, ca şi al răspândirii culturii în lume. Mill recunoaşte faptul că, progresul
tehnic permite ieftinirea produselor şi aceasta favorizează cererea mărfurilor respective pe piaţa mondială,
dar nu are în vedere şi consecinţele pe termen lung ale acestor schimbări tehnico-economice în ceea ce
priveşte competitivitatea diferitelor ţări şi rezultatul schimburilor internaţionale pe termen lung pentru
toate categoriile de parteneri, inegali dezvoltaţi.
Locul doctrinei liberal clasice în gândirea economică
1. Au elaborat un sistem complet de teorie economică, bazat pe „ordinea naturală”, individualism şi
nonintervenţionalism
2. În centrul doctrinei se află „homo economicus”, care dirijat de „mâna invizibilă satisface
interesele sociale”
3. Creşterea avuţiei este cauzată de muncă
4. Au introdus următoarele concepte:teoria valoare muncă, teoriile profitului , rentei, salariului,
factorii de producţie, circuitul economic, schimbul internaţional
5. Teoria lor: creşterea volumului producţiei, precum şi creşterea calităţii mărfurilor

Neajunsuri:
1. Apărarea foarte tare a liberalismului ce duce la diferenţierea averii, ruinarea celor slabi etc.
2. Au optat ca să elibereze viaţa economică de orice influenţă politică, morală, religioasă. În realitate
cei care au ocupat o poziţie puternică pe piaţă îşi modificau aparatul de conducere după placul lor.
3. Au negat problemele macroeconomice efectuând o analiză la nivel micro.
4. Unele teorii greşite ca: imposibilitatea crizelor economice, echilibrul economic, forţa de muncă
5. Teoria valorii bazată pe muncă, ignoră alţi factori ca: capitalul, cererea şi oferta utilitatea gustul,
raritatea etc.
6. Principiul lui Say se respectă doar în economia de troc. În condiţiile unei economii monetare banii
au şi funcţia de acumulare. Astfel, nu toţi banii economisiţi sunt investiţi. Ceea ce creează o ruptură în
circuitul optimistului francez.

33
 Tema 4: Doctrina naționalismului economic
4.1. Condiţiile apariţiei şi principalele trăsături ale naţionalismului economic.
4.2. Politica protecţionismului vamal elaborată de F. List.
4.3. Doctrina naţionalismului economic şi actualitatea.

4.1. Condiţiile apariţiei şi principalele trăsături ale naţionalismului economic.

Reactia nationala fata de liberalismul clasic a aparut in Germania, aceasta tara manifestând ritmuri
mult mai lente de dezvoltare comparativ cu celelalte puteri europene. Printre cauzele retardarii economice
a Germaniei fata de Anglia, Olanda si Franta a fost, in primul rând, pierderea pozitiilor de mare centru
comercial din bazinul marii Baltice (confederatia oraselor hanseatice a dominat comertul european in sec.
XII – XV ). În urma marilor descoperiri geografice caile comerciale au ocolit Germania, ele deplasându-
se in Oceanul Atlantic. În al doilea rând, cautarea altor izvoare externe de acumulare primitiva a
capitalului si cotropirile coloniale s-au ciocnit de factorul dezintegrarii teritoriale. În sec. XVIII –
inceputul sec. XIX pe teritoriul german erau amplasate peste 300 regate, knezate si episcopii, precum si
50 orase imperiale, acest conglomerat purtând denumirea de „Sfântul Imperiu roman al natiunii
germane”.
Dezintegrarea teritoriala crea obstacole serioase dezvoltarii economice. În lipsa statului unitar erau
diferite unitatile de masura si greutate. Neexistând o moneda unica, circulau peste 600 feluri de unitati
monetare. Aceasta determina existenta frontierelor vamale in interiorul Imperiului, hotarele lui exterioare,
datorita lipsei puterii centrale efective, fiind in mare masura deschise marfurilor straine. Când in anul
1815, dupa batalia de la Waterloo, a fost anulata blocada continentala a Angliei, stocurile ei de marfuri s-
au indreptat in Europa. Respinse din Franta, unde Restauratia stabilise un regim prohibitiv, ele s-au
orientat spre Germania, care s-a pomenit inundata de produsele industriale engleze, mai ieftene si
calitative. Mica si slaba industrie germana, bazata pe activitatea manufacturiera, a devenit total
necompetitiva.
Astfel s-a impus protectia urgenta a pietei interne, argumentarea si justificarea acestei protectii
revenindu-i lui Friedrich List.
List era un spirit prea practic si prea mult legat de problemele vitale ale mersului economiei
nationale ca sa-si inchege un sistem bazat pe cercetari la nivelul intregii omeniri. Sistemul sau economic
vizeaza prioritar acele momente si elemente interne si internationale, care ar fi putut impiedica sau
accelera progresul rapid si afirmarea natiunii germane. De fapt, scopul intregii lui vieti si activitati
stiintifice poate fi redus la urmatoarele idei majore:
Realizarea unitatii economice si politice a Germaniei.
Lansarea dezvoltarii economiei germane pe cale industriala.

34
 Progresul economic rapid al Germaniei si atingerea, cel putin, a nivelului de dezvoltare a
Angliei.
List a operat in cercetarile sale cu notiunea de „natiune”. Societatea nu reprezinta o suma a
indivizilor egoisti care produc si schimba bunuri urmarind doar propriul lor interes, considera el. Indivizii
traiesc intr-o comunitate care este natiunea. Însa daca la mercantilisti natiunea se identifica cu statul si
regele, caracterizându-se prin solidaritate in interiorul tarii si ostilitate fata de exterior, List evidentiaza
contradictiile in interiorul tarii – intre interesele indivizilor si cele ale natiunii. Astfel, o natiune cu o
industrie slab dezvoltata este in pierdere, desi unii comercianti pot prospera pe contul importului
produselor straine. Când ei importa leacuri sau iaduri, opiu si rachiu lor le este indiferent efectul
importurilor lor asupra bunastarii poporului, moralitatii societatii si prosperitatii statului. Şi invers: pentru
o natiune adesea este mai avantajos sa produca in tara anumite marfuri industriale, chiar daca o costa mai
scump decât daca le-ar cumpara din strainatate. În acest caz apare o contradictie intre interesul individual
al cumparatorului, care ar prefera marfa straina mai ieftena, si interesul natiunii care, prin dezvoltarea
industriilor producatoare ale bunului respectiv, poate deveni mai puternica si mai bogata. De aceea,
considera List, este necesar de a trece de la tratarea problemelor economice prin prisma individului
la tratarea lor prin prisma natiunii, ea fiind veriga de legatura intre individ si umanitate. Daca indivizii
au interes sa se imbogateasca prin crearea si manipularea valorilor de schimb, apoi natiunea, dupa el, are
interes sa se consolideze si sa-si asigure maretia. Prin aceasta difera, in opinia lui List, „economia
cosmopolita” clasica de „economia politica a natiunii”.

4.2 Politica protecţionismului vamal elaborată de F. List.

Natiunea fiind plasata in centrul cercetarilor, List elaboreaza o teorie a evolutiei economice a
natiunilor.Ea se bazeaza, in primul rând, pe conceptul celor 5 stari prin care trece, in dezvoltarea sa,
orice natiune:
Starea salbatica;
Starea pastorala;
Starea agrara;
Starea agroindustriala;
Starea agroindustriala-comerciala.
Efectuând un studiu comparativ al nivelului de dezvoltare al tarilor europene, List ajunge la concluzia
ca economia Spaniei si Portugaliei se caracterizeaza prin stare agrara, cea a Frantei – agroindustriala, cea
a Angliei – agroindustriala-comerciala. Cât priveste economia statelor germane ea se afla, in aprecierea
lui, in perioada de tranzitie de la starea agrara la cea agroindustriala. Sarcina stringenta pentru statele
germane devine, deci, atingerea nivelului Angliei – a starii agroindustrial-comerciale, Anglia fiind
considerata natiune „normala”. Fiecare natiune „normala”, in opinia lui List, trebuie sa posede
urmatoarele caracteristici de baza:
35
 Teritoriu vast, pentru a dispune de resurse economice variate
De mentionat ca List a fost primul din economisti care a pus in cercetare corelatia dintre puterea
natiunii si dimensiunile teritoriului national. Un teritoriu bine arondat trebuie sa cuprinda câmpii, paduri,
iesire la mare, cursuri de apa. Statele care nu dispun de aceste conditii, le-ar putea obtine pe doua cai:
a) cucerirea prin forta militara ori economica;
b) asocierea benevola la natiunile mai dezvoltate.
Considerând natiunea germana lipsita de conditii teritoriale optime, List considera ca daca Germania
in comun cu Olanda, Belgia si Elvetia ar fi format o puternica uniune politica si comerciala, aceasta ar
crea premise pentru o indelungata pace pe continentul european si slabirea pozitiilor detinute de Anglia pe
pietele europene. În plus, el cerea emigrarea germanilor in regiunile bazinului Dunarii pentru a extinde
pietele agricole ale Germaniei. Deci, se poate considera ca List a creat nu doar o „economie politica
nationala”, ci o „economie geopolitica” care, ulterior, a fost utilizata la fundamentarea teoretica a
spatiului si raihului german.
Populatie numeroasa, pentru a produce mult si, prin consum, a stimula dezvoltarea ulterioara a
productiei.
Economie dezvoltata complex.
Dar care este factorul care determina trecerea de la o stare a evolutiei economice la alta ? În opinia lui
List acesta este nivelul de dezvoltare a fortelor productive ale natiunii. Categoria data este apreciata de
el destul de vag si include tot ce exista in societatea germana si poate fi mobilizat benefic in directia
progresului:
Fortele naturale (clima, caracterele solului);
Fortele materiale (utilaje, instrumente, obiecte infrastructurale);
Fortele institutionale – incepând cu religia crestina, monogamia si terminând cu organele de
securitate nationala.
În modelul listian, cu cât mai bune si dezvoltate vor fi aceste forte, cu atât va fi mai ridicat nivelul de
dezvoltare a fortelor productive ale natiunii, natiunea aflându-se intr-o stare mai avansata de dezvoltare
economica. Deci, puterea unei natiuni, considera List, nu se poate aprecia dupa bogatia pe care o poseda
la un moment dat. Aceasta poate fi consumata si, daca nu exista forte productive corespunzatoare care sa
asigure crearea ei, natiunea poate sa decada. List aduce un exemplu care explica clar ideea inaintata.
„Traiau doi tati, fiecare din ei la un moment dat posedând o avere identica, estimata la 1000 taleri, si un
numar egal de feciori – câte cinci. Diferita era, insa, strategia utilizarii banilor posedati. Primul tata si-a
depus banii la banca in vederea obtinerii dobânzilor si majorarii sumei posedate, feciorii sai fiind
preocupati cu indeplinirea lucrarilor gospodaresti. Al doilea tata si-a cheltuit banii pentru instruirea
feciorilor sai. În aceste conditii, mentiona List, comportamentul primului tata se bazeaza pe teoria
bogatiei, iar celui de-al doilea tata – pe teoria fortelor productive. În momentul decesului lor, primul tata
va fi mai bogat, insa ulterior cei cinci feciori ai sai neinstruiti vor risipi rapid avutia acumulata de el. Cât
36
priveste situatia din cea de-a doua familie, cei cinci feciori instruiti nu numai ca vor restitui sumele
cheltuite pentru instruirea lor, ci vor multiplica averea prin inteligenta lor.

Politica protectionismului vamal. Atacul a fost indreptat, in primul rând, asupra politicii
comerciale liber-schimbiste, considerata de liberalii clasici valabila pentru toate tarile in toate
timpurile. În conditiile nivelurilor diferite de dezvoltare ale natiunilor liber-schimbismul
avantajeaza doar tarile mai dezvoltate, dezavantajându-le pe cele ramase in urma, aprofundând
prapastia intre ele si favorizând crearea situatiei de monopol pentru tarile dezvoltate. „Cu timpul,
mentiona List, s-ar fi creat o situatie când natiunile europene continentale s-ar fi pierdut asemenea unor
rase sterile. Franta, Spania si Portugalia ar fi asigurat Anglia cu cele mai bune vinuri, singure
consumându-le pe cele mai rele, Germania ar fi asigurat-o cu jucarii, ceasuri de lemn, iar uneori si cu
oameni indreptati sa lucreze in Asia si Africa”. Reflectând asupra cauzelor hegemoniei economice a
Angliei, List ajunge la concluzia ca, creându-si in sec. XVII-XVIII potentialul sau industrial si comercial
prin aplicarea protectionismului vehement, englezii special doresc sa induca celelalte natiuni in eroare
prin aplicarea politicii liber-schimbiste. De ce ? Pentru a-si asigura si pe viitor suprematia sa economica.
Deci unicul mijloc de a ridica nivelul tarilor ramase in urma la nivelul tarilor avansate, conchide List, este
promovarea politicii protectionismului vamal. Protectionismul listian, spre deosebire de cel mercantilist,
se baza pe trei caracteristici de baza:
1. Caracter selectiv tarifele vamale erau prevazute a fi aplicate nu la toate marfurile straine, ci doar
la cele care erau mai competitive comparativ cu marfurile nationale. Deci, ele nu erau aplicate la
produsele agricole, ci doar la cele industriale - pentru a sustine producatorii industriali germani. Opera lui
List cuprinde multe idei si demonstratii cu privire la rolul si avantajele industriei in economia moderna,
despre contributia ei la ridicarea economiei tarii si a asigurarii unei pozitii favorabile in schimburile
internationale. Astfel, List mentiona ca la o natiune curat agricola o parte considerabila din fortele
productive ramân in zacere si neintrebuintare. Natiunea agricola depinde de natiunile straine, ea fiind
dependenta de cererea lor, extrem de instabila in diferiti ani ( mare in anii cu conditii climaterice
defavorabile si mica – cu conditii favorabile). În plus, concurenta pe pietele produselor agricole este mai
mare decât pe cele ale produselor manufacturate, natiunea agricola fiind permanent amenintata de
concurentii sai. Adversarii sustinerii dezvoltarii industriale inaintau argumentul ca industrializarea s-ar
face pe contul dezvoltarii agriculturii si in detrimentul acesteia, acest lucru fiind demonstrat prin
consecintele politicii colbertiste in Franta. Contraargumentele aduse de List au fost urmatoarele:
Industria creeaza unelte si utilaje care, fiind utilizate in agricultura, ridica randamentul ei;
Industria creeaza noi locuri de munca pentru populatia agricola devenita suplimentara in urma
cresterii randamentului agriculturii;
Industria, utilizând materie prima agricola, asigura o piata sigura pentru produsele
agriculturii.
37
 Deci, conchide List, prin dezvoltarea sa industria asigura atât dezvoltarea agriculturii, cât si
veniturile celor preocupati de activitatea agricola sau industriala, pierderile de la preturile sporite in urma
aplicarii masurilor protectioniste fiind compensate intr-o masura mai mare de veniturile de la extinderea
pietelor de desfacere. În plus, prin industrializare se inlatura caracterul unilateral al economiei, ea capata
un caracter complex, iar forta productiva a muncii nationale creste considerabil, inlaturând pericolul de a
fi dezavantajata in schimburile internationale si, cu atât mai mult, de a fi subjugata economia nationala de
alte tari.
2. Caracter temporar în opinia lui List tipul politicii comerciale trebuie sa depinda de faza de
dezvoltare a natiunii. Ea trebuie sa fie liber-schimbista pentru a iesi din barbarie, dar inlocuita cu una
protectionista in cazul tranzitiei de la starea agricola la cea agroindustriala. Pe masura ce produsele
nationale devin competitive fata de cele straine, protectia statului devine inutila, politica comerciala fiind
din nou orientata spre liber-schimbism. În acceptie contemporana se poate mentiona ca pâna ajung la un
asemenea stadiu, tarile in dezvoltare trebuie sa-si creeze propriile blocuri regionale, liberalizând
schimburile dintre ele si negociind in colectiv cu statele avansate conditiile comertului si investitiilor.
3. Caracter educativ pentru a stimula producatorii autohtoni, populatia trebuie sa fie educata in
spirit patriotic, cererea ei fiind indreptata la produsele autohtone si nu la cele straine, chiar daca acestea
din urma sunt mai bune sau ieftene. Prin aceasta tara se va dezvolta in baza fortelor sale interne,
asigurându-si securitatea economica. De mentionat ca acest spirit patriotic este prezent la natiunea
germana pâna in prezent, el asigurând in mare parte suprematia economica a Germaniei in cadrul Europei
unificate. Rezulta, deci, ca protectionismul este un pret pe care il suporta consumatorii intr-un
termen scurt si mediu de timp. Dar cum numai industria nationala devine competitiva,
consumatorii incep sa beneficieze de acest sacrificiu. Totodata, List pleda pentru importul masiv al
competentelor straine si reintoarcerea, prin intermediul primelor platite, a competentelor germane
ce activeaza in exterior. Putini au fost gânditori economisti care sa fi avut o asa mare influenta asupra
derularii ulterioare a evenimentelor cum a avut-o F.List.

4.2. Doctrina naţionalismului economic şi actualitatea.

1. Doctrina naţionalistă este o reacţie normală a ţărilor mai tinere contra efectelor negative ce reeşeau
de la aplicarea teoriei liberului schimb. Protecţionismul a permis unor ţări ca SUA, Germania să-şi
recapete puterile sale actuale.
2. Teoria liberului schimb în totalitate nu a fost aplicată nici o dată chiar şi de Anglia, deoarece toate
statele avansate şi-au protejat piaţa internă. Un argument în plus pentru doctrina naţionaliştilor.
3. Istoria liberului schimb şi protecţionismul:
Până 1846 – protecţionismul
1846 – 1875 – liberul schimb (în Anglia până 1933)

38
 1875 – 1945 – protecţionismul
1945 – 1974 – liber schimb
1974 – prezent – liber schimb îmbinat cu protecţionism
În ţările în curs de dezvoltare se observă o renaştere a teoriei protecţioniste.
4. Protecţionismul s-a dezvoltat şi în România. Cartea lui List a fost prima tradusă în limba română
(1887). Reprezentant P.Aurelian.
Protecţionismul nord – american (SUA)
Odată cu obţinerea independenţei în 1776, SUA a adoptat o politică protecţionistă de dezvoltare a
economiei. Reprezentanţi:
Alexandr Hamilton (1757 - 1864)
H.Carey (1793 - 1879)
N. Patten (1852 - 1922)
Protecţionismul american critică şi el politica liberului schimb şi apără interesele naţionale.
H.Carey – afirmă că clasicii englezi au adoptat o astfel de politică care duce la divizarea ţărilor în
agrare şi industriale, la monopolizarea producţiei industriale de un grup de ţări.
Teoria liberului schimb este un instrument al dominaţiei britanice. Admitea o îmbinare a
protecţionismului cu liberul schimb.
Un teoretician ala armoniei unde sunt bine dezvoltate toate ramurile economiei (industria,
agricultura, comerţul).
Statul trebuie să promoveze o politică protecţionistă permanentă, atât la produsele industriale cât
şi la cele agricole, creând astfel condiţiile necesare pentru dezvoltarea unei economii complexe.

39
 Tema 5: Doctrina economică socialistă
5.1. Viziunea generală a doctrinei economice socialiste;
5.2. Ideile economice ale socialismului utopic;
5.3. Economia politică a micilor burghezi;
5.4. Gândirea economică marxistă; viaţa şi opera;

5.1. Viziunea generală a doctrinei economice socialiste.

Prima reactie critica fata de ideile liberalismului clasic a fost cea din partea reprezentantilor
paturilor nevoiase. Liberalismul clasic a declarat libertatea individului si a proprietatii, insa aceasta nu i-a
facut pe toti fericiti. A aparut o contradictie serioasa – intre ideea ca munca este izvorul bogatiei si
practica reala in care clasa sociala, care indeplinea cel mai mare volum de munca, ocupa treapta inferioara
a societatii, cu greu asigurându-si mijloacele de existenta. Situatia precara a clasei muncitoare s-a datorat
mai multor factori. Pâna in sec. XIX domina mica productie de marfuri, bazata pe munca manuala. Dat
fiind faptul ca instituirea unei asemenea productii nu cerea mari capitaluri, multi sperau sa devina, cu
timpul, gospodari independenti. Însa aparitia masinilor in urma revolutiei industriale a pus capat acestor
sperante. Primele masini erau scumpe, putini având posibilitatea sa le cumpere. Iar cei care le cumparau
erau nevoiti sa-si recupere cât mai rapid cheltuielile efectuate, aceasta putând fi facut doar pe seama
prelungirii zilei de munca, ziua de munca de 12-14 ore devenind norma. Utilizarea masinilor a ridicat
brusc productivitatea muncii, facând suplimentara o buna parte din lucratori si generând, prin aceasta,
somajul in masa. Iar veniturile minimale ale somerilor si salariile reduse ale muncitorilor, pe de o parte, si
masa crescuta de bunuri in urma cresterii productivitatii muncii, pe de alta parte, au provocat aparitia
crizelor de supraproductie.
Conceperea acestor consecinte si nazuinta de a le inlatura au dat nastere unui sir de teorii, cunoscute
sub titlul comun – doctrina socialista. Izvoarele ei le gasim inca la Platon si T. d’Aquino, in lucrarile lui
T.Moore si T.Campanella. Însasocialismul modern s-a nascut in Franta la sfârsitul sec. XVIII-lea prin
autori ca Morelly, J.-J.Rousseau si Mabli. Plecând de la considerarea indianului salbatic ca superior
europeanului pentru necunoasterea distinctiei intre „al meu” si „al tau”, Morelly considera ca omul este
impus la apropierea de semenii sai prin actiuni de cooperare mutuala. J.-J.Rousseau a incercat sa
gaseasca o forma de asociatie care ar proteja atât bunurile fiecarui asociat, cât si libertatea lui, varianta
propusa fiind contractul social. Libertatea primitiva, considera el, trebuie inlocuita printr-o forma de
libertate civica, sociala, care presupune, insa, respectarea de catre fiecare a Legii. Deci, egalitatea poate fi
restaurata cu ajutorul legii prin interventia puterii politice. Constatarea de la care pleaca
abatele Mably este existenta raului in lume. Ordinea sociala nu se poate baza, prin urmare, pe cea
naturala. Societatea trebuie sa aiba la baza egalitatea oamenilor si comunitatea bunurilor, problema
dreptatii si a pacii sociale fiind mai importanta decât cea a producerii si sporirii bogatiei. Proprietatea
40
fiind fundamentul ordinii si al securitatii sociale, toti trebuie sa aiba un acces facil la ea. În Anglia ideile
socialiste au fost promovate prin lucrarile pastorului W.Godvin. Principala tinta a criticii sale a constituit-
o proprietatea privata, considerata creatoare de inegalitati. Conform opiniei lui, „proprietatea nu este
legitima decât daca bunurile sunt distribuite proportional cu nevoile fiecaruia”. În Germania s-a evidentiat
filosoful social J.Fichte. Liberalismul i se parea un fel de libertate a oamenilor de a se autodistruge. De
aceea, cu cât se va accentua diviziunea muncii si se vor diversifica nevoile consumatorilor, considera el,
cu atât reglementarile statale vor trebui sa fie mai numeroase, ajungându-se pâna la controlul total al
schimburilor si introducerea planificarii ca instrument de administrare a activitatilor economice. Prin
aceasta a fost inaintata ideea socialismului de stat. În dezvoltarea sa doctrina socialista a cuprins perioada
anilor 1800-1920, fiind reprezentata de 4 scoli mai importante: a socialismului utopic,
anarhista,marxista si postmarxista.

5.2. Ideile economice ale socialismului utopic.

De fapt „utopic” inseamna tip de societate ideala, dorita. Provenienta notiunii vine de la lucrarea
englezului T.Moore „Utopia”, in care se descria societatea bazata pe proprietatea colectiva, belsug si
fericirea oamenilor. Ideile socialismului utopic au fost expuse in anii 1800-1840 de H. Saint-Simon,
Ch.Fourier si R.Owencare, utilizând metoda evolutionista, si-au concentrat atentia asupra
disfunctionalitatilor sistemului capitalist si a necesitatii crearii unei organizari sociale mai perfecte.
Autorii clasici erau convinsi ca economia capitalista este vesnica, fiind eterne si universale legile
dupa care ea se dezvolta. Socialistii utopici, insa, au fost primii care au inaintat teoria
determinismului istoric – a caracterului trecator al oricarei societati, inclusiv a celei
capitaliste. Societatea umana, considerau ei, se afla in permanenta evolutie, trecând de la forme mai
inferioare de dezvoltare la cele mai superioare. Astfel, Saint-Simon distingea epoca sclavagista, feudala si
industriala, iar Ch.Fourier:
perioade premergatoare industriei ( haotica, primitiva si salbatica);
perioade industriale ( a patriarhatului cu o mica industrie, a barbariei cu o industrie mijlocie, a
civilizatiei cu marea industrie );
perioade ale industriei asociate ( a garantismului – semiasociatiei, a scientismului – a
asociatiei simple, a armoniei – a asociatiei complexe).
Trecerea de la o perioada a evolutiei la alta se efectueaza, in opinia socialistilor utopici, sub
influenta diversilor factori:
a progresului stiintei, moralei si religiei, considera Saint-Simon;
a dezvoltarii nevoilor umane, mentiona Ch.Fourier;
a ratiunii oamenilor instruiti, insista R.Owen.
Socialistii utopici au fost primii care au criticat mecanismul de functionare a sistemului
capitalist. Liberalii clasici considerau drept criteriu al existentei claselor tipul venitului obtinut (clasa
41
proprietarilor funciari obtinea renta, cea capitalista – profit, cea muncitoare – salariu ). Socialistii au
aplicat un alt criteriu – posedarea proprietatii. Una din cauzele tuturor relelor era considerata proprietatea
privata, privita ca ramasita a feudalismului. Datorita ei muncitorul este nevoit sa cedeze gratuit o parte din
produsul muncii sale proprietarului, aceasta obligatie fiind conceputa ca o exploatare a unui om de catre
altul. Relatia de exploatare este reprodusa permanent prin institutia mostenirii, mentiona Saint-Simon.
Daca interesul social cere ca proprietatea sa se afle in mâinile oamenilor cei mai destoinici, mostenirea
face ca aceasta sa fie repartizata „prin hazardul mostenirii”.
O alta lacuna era considerata concurenta, care genera razboiul fiecaruia contra tuturor. Cu cât
progreseaza industria, afirmau utopistii, cu atât muncitorul este nevoit sa accepte un salariu mai derizoriu,
dat fiind faptul ca sporeste populatia, iar aceasta, la rândul sau, mareste oferta de brate de munca,
determinând cresterea concurentei intre muncitori.
O a treia lacuna a capitalismului era apreciata anarhia productiei, cauzata de interesele personale.
Dupa cum mentiona Ch.Fourier, medicul este cointeresat in mai multi bolnavi, judecatorul – in mai multi
infractori, zidarul – in mai multe incendii, cizmarul – in a produce incaltaminte de calitate inferioara,
deoarece consumatorii vor fi nevoiti sa se adreseze mai des la ei, marindu-le prin aceasta câstigul. Maresc
anarhia productiei si bursele de valori, denumite de Fourier „cloaca oficializata si protejata de autoritatea
publica”. Provocând scaderi ori urcari temporare de preturi la marfuri si efecte in scopul obtinerii de
beneficii personale ilicite ele, prin fluctuatii de preturi si penurii artificiale de marfuri, dezorganizeaza
intreaga activitate economica. În timp ce perioadele de razboi si tulburari politice sunt defavorabile pentru
marea majoritate a populatiei, pentru speculatorii de la bursa acestea sunt vremurile cele mai bune, de
mari câstiguri. Anarhia este sustinuta si de crizele de supraproductie, in urma carora o parte din produsele
create in loc a fi distribuite saracilor este lichidata in vederea mentinerii unor preturi inalte. Structura
economica ineficienta, considerau utopistii, determina structura sociala precara. Saint-Simon mentiona ca
„daca vor dispare 3 mii din cei mai distinsi oameni natiunea se va transforma intr-un corp lipsit de suflet,
in timp ce ea nu va pierde nimic daca vor disparea 30 mii functionari si clerici, inclusiv 10 mii din
proprietarii cei mai bogati”. Ca urmare, societatea actuala nu este altceva decât o lume rasturnata, care
trebuie restabilita in pozitia corecta prin perfectionarea „ordinii sociale”.
Utopistii au inaintat conceptul unei societati noi, mai echitabile.Aceasta societate era denumita in
mod diferit: industrialism (Saint-Simon), armonism (Ch.Fourier),comunism (R.Owen). Care erau
caracteristicile ei definitorii?
La Saint-Simon noua societate era organizata sub forma asociatiilor indistrialilor, compuse din
reprezentanti a trei clase: agricultori, fabricanti si comercianti. Anume ei, considera Saint-Simon,
alcatuind 24/25 din natiune, produc totalitatea bogatiilor societatii, depasind celelalte clase in capacitatile
lor mentale. Conducerea activitatii lor se prevedea a fi asigurata prin „Constitutia industriala”, de „consilii
ale industriei” si „tribunale de comert si industrie”, iar coordonarea – prin programe si planuri de
dezvoltare. Pentru a inlatura „hazardul nasterii” statul trebuia sa devina unicul mostenitor, care va

42
distribui resursele in concordanta cu nevoile reale. În acest caz, mentiona Saint-Simon, indivizii vor avea
sanse egale de afirmare, fara ca aceasta sa insemne egalitarism. Repartitia era prevazuta a fi infaptuita
dupa munca, conform principiului „de la fiecare dupa capacitati, fiecaruia dupa aportul adus”.
Constituirea societatii noi era preconizata in cadrul unei Europe unificate cu un parlament unic si un
guvern al talentelor.
La Ch.Fourier noua societate era organizata sub forma falansterelor – asociatii industrial-agrare
pe actiuni cu un numar de 1500-3000 persoane si totalitatea resurselor si infrastructurii necesare: terenuri
agricole, ateliere industriale, magazine, scoli, spatiu locativ. Toti membrii falansterelor erau preconizati a
fi nu salariati, ci coproprietari, repartitia veniturilor efectuându-se in mod deosebit: 3/12 conform
talentului, 4/12 conform capitalului si 5/12 conform muncii. Ca urmare a lucrului in comun, a
diversificarii activitatilor si a repartitiei echitabile munca se va transforma dintr-o obligatie in placere,
asigurând cresterea rapida a productivitatii muncii si a bunastarii oamenilor. Falansterele, considera
Fourier, se vor asocia intre ele, formând organizatii regionale si, ulterior, o asociatie mondiala cu capitala
la Constantinopol, in care va domina armonia deplina, va functiona o singura limba de comunicatie, o
singura unitate monetara si unice masuri de greutate, unice obiceiuri si traditii. Aceasta va permite,
conform calculelor lui Fourier, de a multiplica de 20 ori veniturile obtinute de la organizarea rationala a
activitatii economice.
Spre deosebire de alti utopisti, R.Owen a pornit nu de la modele teoretice, ci de la experiente
practice, in baza carora a inaintat o serie de principii teoretice. La el noua societate se prevedea a fi
organizata pe principii cooperatiste,in care proprietatea ar apartine cooperativei, iar repartitia s-ar
efectua conform muncii. În conditiile lichidarii pietei, circulatia se prevedea a fi efectuata prin
intermediul crearii magazinelor de schimb, in care muncitorii vor putea cumpara bunurile necesare cu
ajutorul asa-numitilor „bani-munca” – certificate pe care erau inscrise orele de munca prestate de ei in
cooperativa. Succesul va fi atins, considera Owen, daca va fi schimbata mentalitatea oamenilor prin
schimbarea mediului in care ei traiesc. Aceasta conditiona solutionarea problemelor sociale de trai si
munca (ziua de munca fiind limitata la 10 ore, fiind interzisa munca copiilor pâna la 10 ani si lichidate
amenzile numeroase) , lucru educativ enorm, protectia sociala a lucratorilor, introducerea elementelor de
autogestiune. Anume de la experimentele lui Owen porneste legislatia muncii, ingineria sociala si
paternalismul, larg raspândite in activitatea contemporana.
Socialistii utopici considerau ca unica cale de trecere la noua societate sunt experimentele
locale, difuzarea lor prin imitatie si propaganda scrisa si orala, convingerea paturilor avute in
acordarea ajutorului financiar necesar. Numai Owen timp de 10 ani a elaborat 500 petitii, a tinut peste
1000 cuvântari, a scris circa 2000 articole. Pâna la sfârsitul zilelor sale a dorit sa fie auzit si Ch.Fourier. El
a tiparit chiar un aviz in care era scris ca fiecare capitalist ce doreste sa-si investeasca mijloacele in
crearea falansterelor poate sa-l gaseasca acasa zilnic, la orele 12.00. Însa zadarnica i-a fost asteptarea.
Prin aceasta modul de actiune al socialistilor utopici tinea mai mult de secta decât de o adevarata miscare

43
sociala. Cu ei reflectia economica devine o arta a criticii societatii burgheze si trasarii unor societati
ideale. Desi ideea cooperatiei a prins radacini, in 1895 fiind creata Alianta Cooperatista Internationala –
cea mai mare organizatie non-guvernamentala din lume. Conform aprecierii Conferintei Internationale a
Muncii de la Geneva ( iunie 2002 ), “echilibrul social impune existenta unui sector public si a unui sector
privat puternic, precum si a unui puternic sector reprezentat de cooperative, organizatii mutuale si alte
forme de organizare sociala si non-guvernamentala.

5.3. Economia politică a micilor burghezi;

A apărut în Europa Occidentală, după revoluţia burgheză Franceză din 1848ţi revoluţia industrială
engleză. Principalii reprezentanţi:
Jean Charles Leonard Simon de Sismondi (1773 - 1842)
Pierre – Joseph Proudhon (1809 - 1865)
Jean Charles Leonard Simon de Sismondi – s-a născut în familia unui pastor în Elveţia. Istoric
şi economist, este socotit a fi precursor a mai multor şcoli economice, inclusiv şi a socialismului, pentru
critica făcută capitalismului. Principalele lucrări:
„Noi principii de economie politică” – 1819
„Stadiu de economie politică” – 1838
1. Iniţial este adept a lui A. Smith, apoi devine un critic al liberalismului clasic.
2. Neagă existenţa legilor obiective afirmând că situaţia omului şi societăţii depinde nu de legi
obiective, ci de forţa şi influenţa lor economică.
3. Critică libera concurenţă – duce nu la armonie, belşug ci la concentrarea avuţiei în mâinile
unora ţi sărăcirea altora.
4. Respinge teza precum că omul contribuie la prosperarea întregii societăţi, atunci când îşi
satisface propriile interese.
5. Respinge legea lui Say, afirmând că crizele sunt specifice capitalismului
6. Se ridică contra marii proprietăţi private, care dă naştere la venituri exagerate
7. Condamna maşinismul şi introducerea inovaţiilor în producţie.
8. Critică principiul „laisser - faire”, cerând amestecul statului în economie.
Parintele anarhismului a fost francezul Pierre Joseph Proudhon,ideile lui fiind preluate, dezvoltate
si raspândite de rusii Mihail Bakunin siPiotr Kropotkin. Anarhismul reprezinta o fuziune intre ideile
liberale si cele socialiste. De la socialisti a fost preluata critica proprietatii si teoria exploatarii
muncitorilor, iar de la liberali – critica interventiei economice a statului si exagerarea liberei initiative.
Cercetarea lui Proudhon incepe cu analiza proprietatii, pe care o imparte in doua categorii: marea si
mica proprietate. Marea proprietate o caracterizeaza drept un „furt”, ea având la temelie „dreptul celui
mai puternic”. Mica proprietate, insa, bazata pe munca personala, era considerata necesara, ea fiind o
44
garantie a libertatii individului si o protectie contra „actiunii arbitrare a puterii publice”. Ceea ce se cerea
a fi lichidat, mentiona Proudhon, era nu proprietatea insusi, ci „dijma” proprietarilor – veniturile
neprovenite din munca - renta, chiria, dobânda, profitul. Aceasta pe motivul ca doar munca este creatoare
de bogatie, cum au demonstrat-o liberalii clasici si, deci, numai ea trebuie sa fie remunerata. Deci, pentru
a asigura echitatea sociala forma predominanta de proprietate trebuia sa fie proprietatea bazata pe
munca personala, iar forma predominanta de organizare a activitatii economice – mica productie
de marfuri.
Proudhon nu ocoleste nici vesnica problema a stiintei economice – cea a valorii produselor. El
afirma ca in diferite epoci si tari unul si acelasi produs continea diferite cheltuieli de timp si de fabricatie:
in unele cazuri mai mari, in altele – mai mici. Însa intr-un moment determinat valoarea produsului este
absolut constanta, ea nefiind influentata nici de doleantele cumparatorilor, nici de cele ale producatorilor,
ci doar de conditiile de productie la momentul dat. Deci, valoarea produsului nu se formeaza pe piata,
conchide el, ci se „constituie”in cadrul procesului de productie pe baza cheltuielilor temporale si a
celor de fabricatie. O asemenea valoare a fost denumitavaloare constituita.
Exploatarea muncitorilor, in opinia lui Proudhon, decurge din faptul capatronul plateste fiecarui
lucrator valoarea muncii individuale, dar opreste pentru sine produsul fortei colective a
tuturor, produs mult superior celui pe care l-ar putea da suma fortelor lor individuale. Dupa cum
mentiona el, “200 grenadiri au ridicat in câteva ore obeliscul din Luxor. Se poate presupune ca un singur
om, in 200 de zile, ar fi facut-o ? Şi totusi, suma salariilor platite ar fi fost aceeasi. Astfel, lucratorul se
crede platit, dar e numai in parte, profitul fiind surplusul de valoare creat prin coeziunea muncitorilor
uniti”. Pe lânga exploatarea in sfera productiei, Proudhon considera ca muncitorii mai sunt exploatati si in
sfera circulatiei. Eliberarea lor el o vedea prin efectuarea unei serii de reforme in aceasta sfera:
lichidarea banilor prin inlocuirea lor cu „bonuri de schimb”, care vor permite accesul la
marfurile necesare consumului in dependenta de munca prestata in economie;
anularea dobânzii prin organizarea creditului gratuit acordat de Banca populara. Se preconiza
ca dobânda sa constituie o suma simbolica de 0,25% pentru acoperirea cheltuielilor de functionare ale
bancii, astfel fiecare putând imprumuta mijloacele necesare pentru a fonda o intreprindere sau a incepe o
afacere oarecare;
lichidarea guvernului, devenit in timp institut inutil. Reformarile in sfera circulatiei vor crea
conditii, sustinea Proudhom, pentru formarea clasei mijlocii care, devenind nucleul societatii, va pune
capat conflictelor de clasa si de interese. Astfel guvernul, ca mediator intre clasele sociale, isi va pierde
functia sa principala, el devenind inutil, societatea autodezvoltându-se in baza libertatii oamenilor
posesori si truditori.
Proudhon aduce un adevarat elogiu libertatii sub toate formele sale de manifestare: libertate de
constiinta, libera concurenta, libertatea muncii, a schimbului, a presei, etc., respingând comunismul pe
care-l considera „religie a mizeriei”. În opinia lui, proprietatea privata este exploatarea celui slab de catre
45
cel puternic, proprietatea comuna, insa, este exploatarea celui puternic de catre cel slab. Ca
urmare, anarhia este conditia de existenta a societatii adulte, dupa cum ierarhia este conditia de
existenta a societatilor primitive.
Principiile fundamentale ale anarhismului au fost axate in opera lui Max Stirner „Omul unic si
proprietatea sa” (1844), ele reducându-se la urmatoarele.
Toate interesele sunt legitime daca poseda taria necesara.
Eu sunt acela care decid asupra dreptului meu. În afara de mine nu mai exista un alt decident.
Se poate ca aceasta sa nu convina altora. Treaba lor, nu au decât sa se apere.
Daca nu mi-o interzic singur, am dreptul la orice fapta. Am dreptul sa rastorn pe Isus,
Dumnezeu, Iehova daca pot. Am dreptul de a ucide daca nu-mi interzic singur aceasta fapta, daca nu mi-e
frica chiar mie de ea ca de un rau.
Lucratorii care se plâng ca sunt exploatati, nenorociti, care nu au nici o proprietate, nu au
altceva de facut decât sa-si recunoasca dreptul de a lua proprietatea care le place.

5.4. Gândirea economică marxistă; viaţa şi opera;

K. Marx, 1818- 1883, nascut în Germania, în regiunea Rin, a fost al doilea din cei opt copii ai
unui avocat de origine evreiască. A absolvit facultatea de drept a Universităţii din Berlin. Desfăşurând o
activitate revoluţionară, este expulzat din Germania. Este nevoit să emigreze în Franţa unde face
cunoştinţă cu Proudhon.
În 1848 Marx şi Engels au publicat: „Manifestul Partidului Comunist” – una din principalele
opere ale socialismului ştiinţific, unde se proroce apropierea pieirii capitalismului. După eşecul
revoluţiilor de la 1848 se stabileşte la Londra unde îşi dedică întreaga viaţă activităţii teoretice. Opera
economică de bază este „Capitalul” compus din patru volume:
I.„Procesul de producţie a capitalului” – 1867
II.„Procesul de circulaţie a capitalului”
III.„Procesul de ansamblu a producţiei capitaliste”
IV.„Teorie asupra plusvalorii” – 1905 – 1910
Sistemul economic marxist s-a format in baza criticii socialismului utopic, precum si a
sintezei ideilor valorii a lui D.Ricardo cu metoda dialectica a lui Hegel. Marx mentiona ca
predecesorii sai, socialistii utopisti, au inaintat idei indraznete, insa ireale, fiind o absurditate critica
morala a societatii existente si descrierea detaliata a societatii viitoare. În plus, el considera imposibila
crearea „insulitelor socialiste” in interiorul societatii capitaliste, apreciind asociatiile cooperatiste ca
elemente de adaptare a clasei muncitoresti la capitalism si nu de eliberare de la exploatarea capitalista.
Transformarea societatii, mentiona el, poate rezulta doar dintr-un proces global, experimentele izolate
fiind sortite esecului.

46
 Pornind de la aceasta, K.Marx si-a propus sa creeze un socialism cu adevarat stiintific, care ar
descoperi legile societatii capitaliste si destinul ei istoric. Fiind un curent minoritar in anii 50-60 ai sec.
XIX marxismul, cu crearea Internationalelor, a primit o larga raspândire in Germania, Austria, Italia,
Rusia, partidele politice si miscarile masive formate influentând substantial istoria secolului XX. Catre
contributiile teoretice principale ale lui Marx se pot evidentia conceptul modului de productie,
dezvoltarea teoriei valorii, crearea teoriei plusvalorii, imbogatirea teoriei capitalului, perfectionarea
teoriei reproductiei produsului social.
Conceptul modului de productie si noul obiect de studiu
La liberalii clasici motorul evolutiei il reprezenta interesul personal si concurenta. Marx, insa, ca
filosof istoric, cauta acest motor in alt domeniu. Ca si Hegel, el concepe societatea nu ca o suma de
indivizi, ci ca un tot intreg (holism metodologic), inaintând conceptul modului de productie ca totalitate
a fortelor de productie si a relatiilor de productie. În fortele de productie Marx includea nivelul de
dezvoltare a fortei de munca, a mijloacelor si obiectelor muncii. Relatiile de productie cuprindeau cele din
cadrul productiei, repartitiei, schimbului si consumului, ele fiind determinate de forma de proprietate
asupra mijloacelor de productie. Anume ea implica acestor relatii fie un caracter de ajutor si solidaritate,
fie un caracter exploatator, bazat pe dominatie si supunere. Acest mod de productie, considera Marx,
determina „suprastructura”, constituita din formele juridice, politice, religioase, filosofice proprii
societatii existente, el proclamând prin aceasta primatul materialului asupra spiritualului.
Analizând procesul istoric, Marx demonstreaza ca modurile de productie se schimba continuu pe o
linie mereu ascendenta si ca istoria omenirii este, inainte de toate,istoria succesiunii modurilor de
productie. Cauza schimbarii modurilor de productie de la inferior la superior trebuie cautata intr-un
proces care se petrece chiar in interiorul modului de productie. În ce consta acest proces?
În unitatea dialectica a fortelor si relatiilor de productie, considera Marx, rolul determinant il au
fortele de productie. Relatiile care domina pe o anumita treapta de dezvoltare a societatii sunt
determinate de caracterul fortelor de productie. Deci, ele nu pot fi liber alese de oameni, fiind determinate
obiectiv. Însa relatiile de productie nu ramân pasive: daca sunt corespunzatoare caracterului si nivelului
fortelor de productie, ele contribuie la dezvoltarea acestora, daca, insa, nu mai corespund caracterului
fortelor de productie, atunci ele le frâneaza dezvoltarea. Dezvoltarea productiei, mentiona Marx, incepe
totdeauna cu schimbari in fortele de productie si, in primul rând, cu dezvoltarea uneltelor de munca.
Lucrând zilnic cu mijloacele de munca, având tendinta de a-si usura eforturile, de a obtine mai multe
produse cu sfortari mai putine, oamenii amelioreaza mijloacele de munca, le perfectioneaza, creeaza
altele noi, mai bune, si o data cu aceasta isi imbogatesc experienta de productie, maresc productivitatea
muncii, iar cu timpul schimba intregul proces de productie.
Relatiile de productie se pot dezvolta, insa, numai in cadrul permis de forma de proprietate si de
posibilitatile ei de evolutie. Însa posibilitatile fiecarei forme de proprietate sunt limitate de insasi natura
ei. Ca urmare, fortele de productie fiind primele care se modifica, cu timpul relatiile de productie ramân

47
in urma lor, le frâneaza. Apare o discordanta intre fortele de productie noi, dezvoltate, si relatiile de
productie ramase in urma, invechite. De aici necesitatea inlocuirii relatiilor perimate cu altele noi,
superioare, potrivite nivelului mai inalt al fortelor de productie, capabile sa le asigure cresterea.
Restabilirea concordantei relatiilor cu caracterul si nivelul fortelor de productie nu are loc
automat, sustinea Marx. Clasele legate de vechile relatii de productie, avantajoase lor, se opun
inlaturarii acestor relatii. Ca urmare, inlaturarea vechii forme de proprietate si instaurarea celei
noi sunt posibile numai pe calea luptei dintre clase, pe calea revolutiei sociale. Astfel, dezvoltarea
schimbului de marfuri si a productiei manufacturate au venit in contradictie cu sistemul de relatii feudale,
ce a si provocat revolutia engleza din sec. XVII si revolutia franceza din sec. XVIII. Conform unui proces
analog, la o anumita etapa de dezvoltare, fortele de productie capitaliste vor intra in contradictie cu
relatiile de productie capitaliste, ce va determina necesitatea istorica a unei noi revolutii sociale.
Capitalismul apare, astfel, ca un mod de productie istoriceste trecator, o veriga in lantul istoriei.
Marx mentiona ca studierea fortelor de productie este obiectul de studiu al diverselor stiinte
economice concrete, in timp ce esenta si evolutia relatiilor de productie trebuie sa constituie obiectul
de studiu al economiei politice. Studierea aparitiei, dezvoltarii, pieirii si inlocuirii unui tip de relatii
economice cu altul denota ca economia politica are un caracter istoric, puterea, dominatia si supunerea –
probleme centrale ale paradigmei marxiste – venind in contradictie cu armonia dominanta in marea
majoritate a teoriilor liberale. Aceasta explica subtitlul lucrarii capitale a lui Marx - „Capitalul. Critica
economiei politice”.

Reconceperea teoriei ricardiene a valorii

Studierea relatiilor de productie capitaliste presupune, considera Marx, cunoasterea prealabila a
marfii, a raporturilor dintre producatorii de marfuri, capitalismul fiind o economie marfara in care „avutia
apare ca o uriasa ingramadire de marfuri, iar fiecare marfa, luata separat, ca forma elementara a acestei
avutii”. Marx a preluat teoria valorii marfii de la liberalii clasici, in special de la D.Ricardo,
sistematizând-o si imbogatind-o cu elemente noi. El accepta descoperirile facute de clasici precum ca la
temelia valorii marfii si a schimbului se afla munca materializata in ele, ca marfa are doua proprietati –
valoarea de intrebuintare si valoarea de schimb, pe care, de altfel, clasicii nu au reusit sa le explice.
Marx ajunge la concluzia ca dubla proprietate a marfii este conditionata de dublul caracter al
muncii intruchipate in ea – munca abstracta si munca concreta. Munca concreta mentiona Marx,
este activitatea productiva a omului desfasurata intr-o forma speciala – cu anumite unelte si obiecte
de munca, indreptata spre un scop anumit, având ca rezultat o valoare de intrebuintare de un anumit fel
(de exemplu, munca brutarului sau munca croitorului). Spre deosebire de munca concreta, care poseda un
caracter eterogen, munca abstracta este omogena, egala calitativ, ea reprezentândcheltuielile fizice si
intelectuale pecare le depune muncitorul la crearea marfii. Astfel, cum nu s-ar deosebi munca
brutarului de cea a croitorului, ambii depun eforturi fizice si intelectuale pentru confectionarea pâinii si a

48
hainelor. Deci, munca abstracta este munca privita ca simpla cheltuire de forta de munca umana in
general. De aceea,anume ea creeaza valoare, considera Marx, descoperire cu care se mândrea in mod
deosebit. Daca munca abstracta este acel element obiectiv care reprezinta substanta valorii, sustine Marx,
atunci marimea ei este data de cantitatea de munca abstracta materializata inmarfa. La rândul ei,
cantitatea de munca se masoara prin timp de munca. Dar producatorii de marfuri lucreaza in conditii de
productie diferite: unii cheltuiesc pentru producerea aceluiasi produs un numar mai mare de ore de
munca, altii un numar mai mic. De aceea Marx precizeaza, ca valoarea marfurilor nu este data de timpul
de munca individual pentru producerea lor, ci detimpul de munca socialmente necesar, adica timpul de
munca in care se produce majoritatea marfurilor de o anumita speta. De exemplu, la un moment dat se
produc 30 ml de metri de pânza, din care 3 ml au necesitat câte 5 ore de munca, 25 ml – 3 ore de munca si
2 ml - 2 ore de munca pentru fiecare metru de pânza. În acest caz, timpul de munca socialmente necesar
pentru producerea unui metru de pânza va fi de 3 ore. Ca urmare, intreprinderile ce au cheltuieli mai mici
de munca obtin un câstig suplimentar, iar cele cu cheltuieli mai mari se afla in pierdere.
Considerând egale diferite marfuri pe care le schimba intre ei, producatorii de marfuri considera,
de fapt, egale muncile pe care le-au depus pentru producerea lor. Asadar, in acceptiunea
marxista, valoarea marfii reprezinta o relatie intre oameni, proprie economiei de marfuri, ce se
infaptuieste in procesul schimbului, iar legea valorii este o lege care presupune efectuarea schimbului
pe baza de echivalente de munca. În societatea capitalista, sustine Marx, devine marfa si forta de
munca, adica capacitatea omului de a munci. Ca si orice alta marfa ea poseda, deci, valoare de
intrebuintare si valoare. Valoarea fortei de munca, afirma Marx, se exprima in salariu, marimea caruia
trebuie sa corespunda valorii bunurilor necesare reproducerii muncitorului si familiei sale. Însa mai
importanta pentru capitalist este valoarea de intrebuintare a fortei de munca – capacitatea ei de a produce
pentru capitalist plusvaloare. Ricardo si ceilalti clasici mentionau ca starea defavorabila a clasei
muncitoare este determinata de faptul ca salariul tinde spre nivelul valorii mijloacelor de subzistenta,
adica nivelul ei natural. Prin teoria plusvalorii Marx a demonstrat, insa, ca la orice nivel al salariului
muncitorul nu primeste ca remunerare totul ce produce, starea lui ramânând defavorizata in orice conditii.

Teoria plusvalorii, sau esenta exploatarii capitaliste.

În societatile precapitaliste, considera Marx, circulatia marfurilor poate fi descrisa sub forma M –
B – M, ea exprimând vânzarea marfii proprii de catre micul producator pentru cumpararea altei marfi care
sa-i satisfaca o anumita nevoie. Cu totul altfel are loc circulatia marfurilor in conditiile modului de
productie capitalist, forma ei fiind B – M – B’, in care B’ = B + b. Acest excedent de valoare peste
valoarea initiala a fost denumit de Marx plusvaloare. Care este izvorul lui? La prima vedere, formula B
– M – B’ contrazice legii valorii, care presupune schimb de echivalente. În conformitate cu cerintele legii
valorii B’ ar trebui sa fie egal cu B, iar in realitate el este mai mare. Aceasta formula contrazice in mod
aparent si teoriei valorii munca. Conform acestei teorii, valoarea se creeaza numai in procesul de

49
productie, ea reprezentând munca umana materializata in marfa. Or, formula B – M – B’ creeaza impresia
ca plusvaloarea ar lua nastere in procesul circulatiei. Cum se rezolva aceasta contradictie ?
Pentru a raspunde la aceasta intrebare, Marx analizeaza elementele componente ale formulei –
banii si marfa. Banii, prin ei insusi, nu pot fi izvorul plusvalorii, deoarece sunt un simplu mijlocitor al
schimburilor. Prin urmare, conchide Marx, cresterea valorii decurge din celalalt element – din marfa. Însa
marfa are doua caracteristici: valoarea de intrebuintare si valoarea. Valoarea marfii nu poate fi izvorul
plusvalorii, deoarece ea nu este altceva decât munca abstracta materializata. Ramâne, deci, ca izvorul
plusvalorii sa fie cautat in valoarea de intrebuintare a marfii. Însa valoarea de intrebuintare a marfurilor
obisnuite (haina, carte) nu are calitatea de a naste valoare. Prin urmare, izvorul plusvalorii trebuie de
cautat in valoarea de intrebuintare a unei marfi speciale, care in procesul folosirii are calitatea de a
produce o valoare mai mare decât propria ei valoare. Asemenea marfa speciala, sustine Marx, este forta
de munca a omului. Plusvaloarea este, deci, valoarea creata de muncitorii salariati in procesul
productiei peste valoarea fortei de munca si insusita gratuit de capitalist in virtutea proprietatii
private asupra mijloacelor de productie (acestei notiuni i s-a atribuit simbolul „m”).
K.Marx nu numai ca a descoperit esenta exploatarii capitaliste, dar a aratat si modul in care poate
fi determinata marimea ei, aceasta fiind exprimata in rata plusvalorii (m’). Rata plusvalorii exprima
raportul reciproc dintre doua parti ale zilei de munca, indicând cât din ziua de munca muncitorul lucreaza
pentru sine si cât pentru capitalist. Acea parte a zilei de munca in cursul careia muncitorul reproduce
valoarea fortei sale de munca Marx a numit-o timp de munca necesar, iar munca efectuata in decursul
ei, munca necesara. Cealalta parte a zilei de munca, in cursul careia muncitorul creeaza plusvaloarea
pentru capitalist, a fost numita timp de supramunca, iar munca cheltuita in decursul
ei, supramunca. Deci, rata plusvalorii a fost exprimata prin raportarea supramuncii la munca necesara.
Împartirea zilei de munca in timp de munca necesar si timp de supramunca nu presupune o
delimitare precisa a orelor in care muncitorul lucreaza pentru sine de orele in care lucreaza pentru
capitalist. O asemenea delimitare, mentiona Marx, este posibila numai in teorie. În practica, muncitorul
lucreaza simultan si pentru sine si pentru capitalist, astfel incât fiecare ora, minut, fiecare secunda a zilei
de munca contine si munca necesara, si supramunca. Tocmai aceasta particularitate a productiei
capitaliste de marfuri ascunde, mascheaza exploatarea in societatea burgheza.
Rata plusvalorii este expresia gradului de exploatare a fortei de munca de catre capital.
Determinând prin calcule tendinta evolutiva a acestui indicator, Marx ajunge la concluzia ca capitalistii
sunt niste „vampiri ce sug seva din clasa muncitoare”, aceasta facând-o pe doua cai: productia plusvalorii
absolute si productia plusvalorii relative. Deoarece scopul productiei capitaliste nu este pur si simplu
obtinerea de plusvaloare, ci de cât mai multa plusvaloare, capitalistul este interesat sa prelungeasca timpul
de supramunca, ceea ce face ca, in conditiile in care timpul de munca necesar ramâne neschimbat, sa
creasca gradul de exploatare. Plusvaloarea obtinuta prin prelungirea zilei de munca dincolo de
limitele timpului de munca necesar Marx a numit-o plusvaloare absoluta. Daca ziua de munca creste

50
la 10 ore, iar timpul de munca necesar ramâne acelasi (4ore), atunci rata plusvalorii sporeste la 150% (6:4
x100). Daca ar fi posibil, capitalistul ar prelungi ziua de munca la 24 de ore. Dar ziua de munca are
anumite limite. Limita minima o constituie timpul de munca necesar, deoarece nu ar mai fi posibila
productia plusvalorii. Limita maxima depinde de limita fizica, necesara satisfacerii nevoilor fiziologice, si
limita morala, necesara satisfacerii nevoilor social-culturale ale muncitorilor.
Limitele producerii plusvalorii absolute si dezvoltarea fortelor de productie creeaza noi posibilitati
de a mari gradul de exploatare fara a prelungi extensiv ziua de lucru, prin reducerea timpului de munca
necesar. Plusvaloarea obtinuta ca urmare a reducerii timpului de munca necesar si maririi
corespunzatoare a timpului de supramunca, in conditiile in care ziua de munca ramâne neschimbata, a
fost denumita de Marx plusvaloare relativa. Daca in cadrul unei zile de lucru de 8 ore timpul de munca
necesar scade de la 4 la 2 ore, timpul de supramunca creste corespunzator de la 4 la 6 ore, deci si gradul
de exploatare se majoreaza de la 100% (4:4) la 300% (6:2). Cum poate fi redus timpul de munca necesar
? Marx explica ca reducerea timpului de munca necesar poate sa aiba loc numai prin micsorarea marimii
valorii fortei de munca. La rândul ei, marimea valorii fortei de munca este determinata de timpul de
munca socialmente necesar pentru producerea mijloacelor de subzistenta necesare muncitorului si familiei
sale. Ca atare, prin cresterea productivitatii muncii in ramurile care produc bunuri de consum, precum si
in cele care fabrica elementele materiale pentru producerea mijloacelor de subzistenta, se poate reduce
timpul de munca necesar. Acest proces, care se desfasoara spontan, duce la scaderea valorii sociale a
marfurilor ce intra in consumul muncitorilor, implicit la scaderea valorii fortei de munca si la cresterea
plusvalorii.
Legea economica fundamentala a modului de productie capitalist, conchide Marx, este legea
plusvalorii. „Asigurati-i capitalistului 10% câstig si el va fi de acord la orice amplasare a banilor sai, la
50% el este gata sa-si puna capul la bataie, la 100% - incalca brutal orice legi umane, la 300% - nu exista
crima la care n-ar recurge capitalistul pentru a obtine acest câstig, chiar cu amenintarea spânzuratorii”.
Plusvaloarea obtinuta in procesul de productie se imparte, ulterior, intre diferite grupe de capitalisti
(industriasi, comerciali, financiari, agricoli), luând forma profitului industrial, profitului comercial,
dobânzii si a rentei funciare.

Teoria capitalului.
Rolul esential al capitalului ca o componenta a avutiei nationale a fost analizat de A.Smith si
D.Ricardo, care l-au abordat mai ales sub aspect tehnic. Marx aprofundeaza analiza istorica si natura
sociala a capitalului, punând in discutie noi aspecte ale acestei categorii economice. Definind notiunea de
capital el arata ca acesta nu reprezinta doar o suma de bani sau cantitate de bunuri materiale ci, in primul
rând, o relatiede productie, raport determinat intre doua clase sociale care au roluri diferite in
desfasurarea activitatii economice : capitalistii, care iau deciziile de productie, si muncitorii salariati, care
sunt factori de executie. Capitalul este o valoare care contine plusvaloare. Ocupându-se de structura

51
capitalului, Marx l-a divizat in capital constant si capital variabil.Capitalul constant
(c) reprezinta partea de capital banesc utilizat pentru cumpararea mijloacelor de productie care isi
transmit fie gradual, fie integral valoarea sa marfurilor confectionate.Capitalul variabil
(v) este partea de capital banesc utilizat pentru angajarea fortei de munca care, prin cheltuirea
muncii concrete, creeaza o valoare de intrebuintare noua, iar prin cheltuirea muncii abstracte – o
valoare noua.
Dorinta de a obtine un câstig cât mai mare si lupta de concurenta il impinge pe capitalist sa nu
consume toata plusvaloarea obtinuta. El o imparte in doua parti: o parte o consuma, pe când cealalta o
utilizeaza pentru extinderea si perfectionarea productiei. Transformarea plusvalorii in capital este
numita de Marx acumularea capitalului, iar cresterea proportiilor capitalului prin acumulare –
concentrarea capitalului. Prin aceste notiuni Marx ajunge la concluzia ca tot capitalul, toata bogatia
societatii capitaliste, concentrata in mâinile proprietarilor mijloacelor de productie, a fost creata prin
munca muncitorilor salariati. Atunci, deci, când muncitorii vor proceda la nationalizarea fabricilor si
uzinelor, a cailor ferate si bancilor, ei vor intoarce ceea ce le apartine in mod legitim. Anume aceasta
concluzie constituie baza teoretica a luptei proletariatului pentru trecerea bogatiei in mâinile sale. Pornind
de la aceasta, Marx inainteaza renumitalege a acumularii capitalului: cresterea bogatiei determina
cresterea exploatarii si pauperizarii (saracirii) celor ce o produc. De aici necesitatea pentru proletariat
de a se organiza pentru a lupta contra acestei exploatari si a crea o noua societate, mai echitabila. Cu acest
scop este lansata lozinca: „Proletari din toate tarile, uniti-va!”, capitalistii activând nu doar pe plan
national, ci si cel mondial.

Destinul capitalismului
Analizând problemele pe care le genereaza modul de productie capitalist, Marx ajunge la
concluzia ca, in sânul lui se formeaza 3 contradictii fundamentale:
intre caracterul social al productiei si caracterul privat capitalist de insusire a rezultatelor
productiei;
intre anarhia in societate in intregime si caracterul organizat in cadrul fiecarei intreprinderi;
intre productie si consum.
Aceste contradictii, provocând crize, vor genera revolutia, care va deschide calea unei societati noi
– comuniste. Caracteristica acestei societati a fost data in liniile cele mai generale, provocând ulterior
erori practice. Catre trasaturile mai importante se refera urmatoarele:
Proprietatea colectiva asupra mijloacelor de productie
De la proprietatea colectiva, comuna asupra mijloacelor de productie si vine denumirea de
comunism. Numai acest tip de proprietate va da posibilitate ca supraprodusul sa nu fie insusit de o
minoritate, ci sa apartina tuturor.
Transformarea si disparitia ulterioara a statului
52
 Statul, in conceptia lui Marx, este un instrument politic de exploatare a unei clase de catre alta
clasa. Daca, in urma lichidarii proprietatii private, va dispare exploatarea, vor dispare clasele si, deci,
necesitatea in existenta statului. Însa disparitia statului va fi treptata, considera Marx. Îndata dupa
revolutia sociala se va incepe o perioada tranzitorie a transformarilor economico-politico-sociale si statul
muncitorilor, sub forma dictaturii proletariatului, trebuie sa fie in fruntea acestor transformari. Dar pe
masura efectuarii acestor transformari rolul statului se va reduce succesiv, pâna la disparitia lui totala.
Disparitia pietei
Lichidarea proprietatii private va determina lichidarea relatiilor marfare, disparând astfel de
categorii economice ca valoarea, moneda, salariul. Coordonatorul activitatii economice nu va mai fi piata
prin raportul „cerere-oferta”, ci planul, care va determina caracteristicile cantitative si calitative ale
nevoilor si posibilitatilor de productie.
Dublul principiu de repartitie
În faza initiala, tranzitorie ( socialism ), repartitia se va efectua dupa munca pentru a asigura
bunastarea societatii prin cresterea productivitatii muncii. În faza superioara va fi posibil de a trece la
repartitia dupa necesitati, deoarece vor fi inalt dezvoltate fortele de productie si va exista o mentalitate
adecvata a oamenilor, munca transformându-se dintr-o obligatie intr-o necesitate vitala, placere.
Experienta istorica din sec. XX a infirmat multe din ideile lui K.Marx, insa el ramâne, totusi, unul
din marii economisti ai sec. XIX, prin metoda si problematica cercetarii.

53
 Tema 6: Doctrina economică neoclasică
6.1. Geneza neoclasicismului. Asemănările şi deosebirile dintre clasici şi neoclasici Condiţiile
apariţiei;
6.2. Şcoala austriacă şi contribuţia sa la dezvoltarea teoriei utilităţii.
6.3. Şcoala de la Lausanne şi teoria echilibrului economic general.
6.4. Şcoala de la Cambridge – sinteza teoriei neoclasice.
6.5. Contribuţia neoclasicilor la dezvoltarea teoriei economice.

6.1. Geneza neoclasicismului. Asemănările şi deosebirile dintre clasici şi neoclasici Condiţiile

apariţiei.
Pentru istoria stiintei este ceva obisnuit de a delimita „clasicul” de „contemporanul”, acest hotar in
stiinta economica fiind stabilit prin „revolutia marginalista” din anii 70 a sec. XIX. În aceasta perioada in
teoria economica au intervenit schimbari care au provocat o revedere radicala a obiectului, metodelor de
cercetare si chiar a denumirii teoriei economice. Începând cu A.Marshall, in tarile anglo-saxone termenul
depolitical economy a fost inlocuit cu cel de economics, dupa analogie cumatematics si phisics (pentru a
atribui stiintei economice un caracter exact si nu descriptiv sau revolutionar). Rezultatele
comportamentului rational (maximizator ) si a situatiilor de echilibru, utilizarea marimilor marginale in
domeniul productiei, repartitiei, schimbului si consumului au permis economistilor, interesati de diverse
probleme, sa gaseasca un „limbaj comun”. Aceste schimbari au reprezentat o reactie intelectuala fata de
liberalismul clasic, primind denumirea de „revolutie marginalista”. Ce a determinat aparitia ei?
Rolul contextului istoric pare a fi putin semnificativ. Desi revolutia marginalista s-a desfasurat in
perioada celei de-a doua revolutii industriale, este dificil de a gasi careva paralele semnificative intre ele.
Factorul decisiv a fost , mai degraba, profesionalizarea stiintei economice. Anume in aceasta perioada in
toate centrele universitare au fost deschise catedre economice specializate, economia devenind una din
disciplinele obligatorii de studiu. Totodata, au aparut organizatii profesionale ale economistilor (American
Economic Association, Royal Economic Society ) in SUA si Anglia si o multitudine de reviste,
prestigioase si astazi ( Economic Journal, Journal of Political Economy, American Economic Review ),
aceasta accelerând difuzarea cunostintelor si a cercetarilor economice la nivel international.
Cronologic, inceputul revolutiei marginaliste este marcat prin aparitia aproape simultana a trei
lucrari fundamentale : „Teoria economiei politice”(1871) a lui J.S. Jevons, „Bazele economiei
politice”(1871) a lui K. Menger si„Elemente de economie politica pura”(1874) a lui L. Walras. Desi
aceste trei opere au aparut independent una de alta in trei tari cu conditii social-economice si traditii
spirituale foarte diferite ( Anglia, Austria, Elvetia ), toate ele au avut o unica orientare teoretica principial
noua, ce le-a permis urmasilor de a-i califica pe autorii lor ca initiatori ai revolutiei marginaliste.
De mentionat ca ideile lor nu au avut un larg ecou in rândul colegilor economisti. Deoarece noile
lucrari teoretice se ciocneau cu dificultati in procesul traducerii, iar reuniuni internationale ale
54
economistilor inca nu se convocau, Jevons, Menger si Walras timp indelungat nu stiau de existenta
reciproca, contemporanii concepându-i ca cercetatori izolati. Şi numai la mijlocul anilor 80 ai sec. XIX,
datorita eforturilor active ale discipolilor lui Menger si Walras, precum si a lui A. Marshall,
marginalismul a inceput sa cucereasca pozitiile dominante in gândirea economica, fiind puse
fundamentele doctrinei neoclasice.
Denumirea de „neoclasica”, data doctrinei, are o semnificatie dubla. Pe de o parte, ea denota unele
elemente de continuitate cu liberalii clasici, iar pe de alta parte – ruptura dintre ei.
Asemănări între doctrina clasică şi neoclasică:
1. Recunoaşterea existenţei unei „ordini naturale”
2. Cea mai bună formă de organizare a activităţii economice, este economia de piaţă, fondată pe
proprietatea privată.
3. acceptarea principiului „mâinii invizibile”
4. considerarea profitului drept motorul dezvoltării economice
5. calificarea concurenţei ca un factor al progresului.
Diferenţele între doctrina clasică şi neoclasică:
1. Clasicii afirmă că activitatea economică este reglementată de către legile obiective şi
universale, neoclasicii deplasează cercetările teoretice de la domeniul obiectiv la cel subiectiv. În timp ce
clasicii pornesc de la producţie, neoclasicii încep de la consum spre alte sfere ale activităţii economice,
studiind în primul rând procesul de circulaţie a mărfurilor.
2. Acuzându-i pe clasici că au ideologizat ştiinţa economică, neoclasicii şi-au pus scopul să creeze
o ştiinţă „pură” separată de economia socială. Ei renunţă la termenul de „economie politică” în favoarea
unui termen mai neutru „Economix” – 1890 (A. Marshall) în centrul căruia se află omul cu vocaţia, gustul
şi preferinţele sale.
3. Marginaliştii consideră că societatea este compusă nu din clase diferite, ci din producători şi
consumatori.
4. Dacă la baza sistemului clasic se găseşte teoria valoare – muncă, neoclasicii o găsesc greşită şi
o înlocuiesc cu o teorie subiectivă a utilităţii marginale numită teoria valoare – utilitate.
Stanley Jevons, afirmă că dacă de la fundul mării sunt scoase doar nişte pietre simple atunci efortul
lui nu creează nici o valoare. Chiar şi în cazul când pescarul va scoate nişte perle, el prin efortul său nu-i
conferă perlei nici o valoare. Dar, totuşi valoarea perlei este forte mare, care provine nu din muncă ci din
utilitate.
5. Clasicii, explicau mărimea preţului mărfurilor omogene, prin cantitatea de muncă depusă
pentru a obţine bunul dat, care au aceeaşi valoare. În viziunea neoclasicilor preţul este determinat de
utilitatea marginală bunului respectiv. Neoclasicii afirmă că utilitatea bunurilor economice scade pe
măsura satisfacerii nevoilor. Ei fac deosebire între utilitatea individuală, finală (marginală), totală.

55
 6.2. Şcoala austriacă şi contribuţia sa la dezvoltarea teoriei utilităţii.
Şcoala austriaca s-a format la Universitatea din Viena, la catedra pe care multi ani a condus-o Carl
Menger. Particularitatile ei metodologice pot fi caracterizate prin urmatoarele momente:
Individualism metodologic extrem de riguros
Reprezentantii austrieci au pus la baza teoriei lor „metoda robinsonadei”, care plaseaza in centrul
cercetarilor comportamentul economic al unui individ izolat – a lui Robinzon. Trasaturile caracteristice
gospodariei acestuia sunt extinse, ulterior, asupra economiei in ansamblu.
Subiectivism consecvent
Valoarea de schimb a bunurilor de consum este considerata a fi dedusa de consumatori in mod
subiectiv, reiesind din importanta pe care ei o atribuie acestor bunuri. Iar valoarea de schimb a bunurilor
productive era determinata de aprecierile subiective ale valorii bunurilor de consum produse cu ajutorul
acestor bunuri productive.
Analiza cauzala si caracter discret al cercetarii
„Austriecii” dadeau preferinta analizei cauzale si nu celei functionale. Spre deosebire de celelalte
curente marginaliste, ei se opuneau divizarii infinite a bunurilor (nu intâmplator in calitate de exemplu a
bunului schimbat la ei figurau caii – bun indivizibil, in timp ce Marshall opera cu ceaiul – bun perfect
divizibil). Ca urmare, considerau ei, este posibila doar scala discreta a cererii si ofertei si, deci, nu poate
exista un singur punct care ar indica pretul de echilibru. Exista doar intervalul in care acest pret se
stabileste.
Refuzul de la utilizarea instrumentarului matematic de analiza
Marginalismul austriac este pur verbal, fara formule si diagrame. Şi nu pe motivul ca reprezentantii
acestei scoli nu posedau suficiente cunostinte in domeniul matematicii. Ei tindeau sa reprezinte
postulatele lor teoretice intr-un mod maximal realist, cuvântul fiind considerat mai concret decât schema.

Ultra-individualismul lui Carl Menger

Conceptul cu privire la nevoi si bunuri
Categoria de baza de la care porneste cercetarea lui Menger este „nevoi umane”. Ele apar, in
viziunea lui, ca reactie a gradului de adaptare a organismului uman la mediul ambiant. În cazul când
exista discordante intre om si mediu apar insatisfactii, care genereaza nevoi. Şi doar satisfacerea acestor
nevoi restabileste echilibrul pierdut. Deci,nevoile, in opinia lui Menger, reprezinta niste dorinte umane
nesatisfacute. Anume nevoile transforma produsele in „bunuri” (categorie nou introdusa de Menger in
cercetare, pâna la el fiind utilizate notiunile de „produs” si „marfa”). Bunurile sunt definite caproduse
care satisfac o anumita nevoie umana. Deci, ca un produs sa se transforme in bun este necesara
prezenta a 4 conditii de baza:
sa existe o anumita nevoie;
sa fie prezent un produs care ar putea satisface aceasta nevoie;
56
 omul sa cunoasca capacitatea produsului dat de a satisface nevoia data;
omul sa poata dispune de produsul dat pentru satisfacerea nevoii date.
Moment important in conceptul referitor la bunuri este delimitarea lor in bunuri de rangul I, care
satisfac in mod nemijlocit nevoile umane, si bunuri de rang superior(II, III etc.), care servesc la
producerea bunurilor de rangul I, satisfacând nevoile umane in mod indirect. Spre exemplu, explica
Menger, pâinea este un bun de rangul I deoarece ea satisface direct nevoia noastra in alimentatie, faina
este un bun de rangul II deoarece serveste ca materie prima la producerea pâinii, iar grânele si morile sunt
bunuri de rangul III deoarece reprezinta conditii pentru producerea fainii. Bunurile de diferite ranguri sunt
in strânsa interdependenta. Daca, din careva motive, nevoia in bunurile de rangul I dispare ( spre exemplu
in tutun ), toate plantatiile, utilajele, bratele de munca necesare producerii tutunului inceteaza de a mai fi
necesare, deci de a mai fi bunuri. Şi invers: daca dispare careva din bunurile complementare de rangurile
superioare, devine imposibila producerea bunurilor de rangul I, deci devine imposibila satisfacerea nevoii.
Transformarea bunurilor de rang superior in bunuri de rangul I (obtinerea veselei din metal, a
pâinii din grâne, a articolelor vestimentare din bumbac ) necesita timp, pe care Menger il
denumeste „perioada de productie”. Ea devine din ce in ce mai indelungata pe masura cresterii etapelor
de transformare a bunurilor productive in bunuri de consum. Iar aceasta genereaza greseli si inexactitati,
mentiona Menger. În plus, creste numarul populatiei si se diversifica nevoile ei, se epuizeaza resursele
economice. Ca urmare, majoritatea bunurilor propuse pe piata sunt intr-o cantitate insuficienta fata de
nevoi. Bunurile, nevoile in care depasesc cantitatile lor disponibile intr-o perioada determinata de
timp au fost calificate de K.Menger ca bunuri economice.Anume in cazul lor omul face alegere intre
diferitele nevoi care se cer a fi satisfacute si cele care pot ramâne nesatisfacute. Celelalte bunuri, a caror
cantitati disponibile intr-o perioada determinata de timp depaseste nevoile in eleau fost calificate ca
bunuri non-economice( „libere” in acceptiunea contemporana). Menger nu excludea faptul ca pe masura
dezvoltarii societatii umane cercul acestor bunuri va deveni tot mai restrâns. Întrucât numai bunurile
economice sunt apropriate, numai ele poseda valoare, afirma Menger.

Conceptul valorii bunurilor.

Valoarea unui bun, sustinea K.Menger, este importanta pe care acesta o prezinta pentru om. Dar
cum poate fi cuantificata marimea acestei valori ? În conformitate cu 2 factori:
subiectiv – ce loc in ierarhia nevoilor ocupa nevoia satisfacuta de bunul dat;
obiectiv – câte unitati de bun, care satisfac nevoia data, se afla la dispozitia noastra.
Aceasta teza este ilustrata de Menger prin intermediul faimosului sau Tablou
alsatisfactiilor(tab.1).Cifrele pe orizontala denota ierarhia nevoilor: I – nevoia in alimentatie, cea mai
importanta pentru om; II – nevoia in vestimentatie, mai putin importanta comparativ cu prima; III –
nevoia in adapost, mai putin importanta comparativ cu cea de-a doua; X – cea mai putin importanta
nevoie. Cifrele pe verticala semnifica gradul de satisfactie pe care il aduce consumul fiecarui bun
57
suplimentar, exprimat in indici conventionali (aceasta reprezentare primind denumirea de
cuantificare „cardinala”).
Analiza tabelului denota ca pe masura cresterii cantitatii bunurilor consumate gradul de satisfactie
a nevoii descreste, adica utilitatea pentru om a fiecarui bun consumat suplimentar devine tot mai mica.
Deci, marimea valorii bunului este determinata de marimea ofertei lui, sau de raritatea lui: cu cât oferta
bunului este mai mica, adica bunul este relativ mai rar, cu atât valoarea acestui bun este mai mare,
si invers. Alta concluzie care rezida din viziunea lui Menger consta in faptul ca valoarea bunului nu
este o calitate intrinseca a bunului, ci doar un rationament cu privire la importanta bunului destinat
satisfacerii unei anumite nevoi umane. În calitate de rationament ea nu poate exista decât in constiinta
umana, si nu in viata reala. Întrucât importanta diferitor nevoi pentru diferiti indivizi este diferita, rezulta
ca valoarea aceluiasi bun pentru diferiti indivizi este diferita. Anume aceste concluzii majore i-au
atribuit scolii fondate de Menger calificativul de „scoala austriaca subiectiva”. Pornind de la faptul ca
consumatorul se orienteaza la maximizarea satisfacerii nevoilor sale cu veniturile disponibile el, in opinia
lui Menger, isi va repartiza venitul de asa maniera incât sa satisfaca nevoile de egala intensitate. Astfel,
daca pretul unei unitati din fiecare bun este de 1 u.m., venitul disponibil al consumatorului fiind de 10
u.m. el, in alegerea sa, se va opri la indicele 7, varianta aleasa permitându-i sa-si satisfaca nevoia prin
consumul a 4 bunuri ce satisfac nevoia I, a 3 bunuri – nevoia II, a 2 bunuri – nevoia III si a 1 bun – nevoia
IV. Aceste reflectii se refera la bunurile de gradul I, adica la bunurile de consum. Dar cum poate fi
apreciatavaloarea bunurilor productive, sau de grade superioare? Deoarece ele servesc pentru
producerea bunurilor de gradul I valoarea lor, conchide Menger, depinde de valoarea acestora din
urma, dat fiind faptul ca scopul activitatii economice este satisfacerea nevoilor umane.

Conceptul cu privire la schimbul bunurilor.

Ce va sta la baza schimbului – utilitatea cea mai mare sau cea mai mica ? Marginalistii considerau
ca utilitatea cea mai mica – marginala, individul fiind predispus sa schimbe pe un bun strain, necesar lui,
bunul personal cel mai putin important pentru dânsul. Deci, schimbul este avantajos pentru ambii
contragenti, dar fiecare obtine prin schimb mai mult decât ofera. Aceasta devine posibil datorita
faptului ca fiecare vine pe piata cu evaluarile sale subiective. Deci, schimbul bunului X pe bunul Y va
avea loc in conditiile când individul A apreciaza bunul X mai mult decât bunul Y, iar individul B
apreciaza mai mult bunul Y decât bunul X. Acest schimb va continua pâna la momentul când valorile
relative ale acestor doua bunuri pentru ambii indivizi se vor egala, indivizii ne mai fiind incitati la
schimbul bunurilor de importanta egala. Prin urmare, proportiile de schimb ale bunurilor sunt
determinate de valoarea subiectiva atribuita bunurilor.
Dar la ce pret se efectueaza schimbul ? Pentru a raspunde la aceasta intrebare K. Menger studiaza
formarea pretului in cazul schimbului ocazional, a concurentei unilaterale si bilaterale.

58
 Cazul schimbului ocazional (un vânzator si un cumparator). Daca puterea economica a indivizilor
aflati in schimb reciproc si experienta lor de schimb sunt egale, raportul de schimb se stabileste, in opinia
lui Menger, la nivelul mediu al aprecierilor lor individuale. Astfel, daca individul A apreciaza valoarea a
40 l de vin in 100 kg pâine, iar individul B – in 80 kg, raportul de schimb se va stabili la nivelul 40 l de
vin = 90 kg de pâine.
Cazul concurentei unilaterale (un vânzator si mai multi cumparatori). Aceasta situatie este
analizata sub aspect dublu. Daca bunul schimbat este indivizibil (cal), pretul lui se stabileste intre
aprecierile vânzatorului si a cumparatorului cel mai puternic, gata sa ofere pentru cal cea mai mare
cantitate de pâine. Daca, insa, bunul este divizibil ( se vând mai multi cai ), repartitia lui intre diferiti
cumparatori se supune unor legitati mai complexe. Tabela denota ca primul cumparator este gata sa
schimbe 1 cal pe 80 kg pâine, al doilea – pe 70 kg, etc. În cazul când vânzatorul schimba un cal, acest cal
va reveni cumparatorului A1 , la raportul cuprins intre 70 si 80 kg. Daca pe piata sunt propusi 3 cai, doi
din ei vor fi vânduti cumparatorului A1, iar al treilea – cumparatorului A2 la raportul cuprins intre 60 si 70
kg. Deci, raportul si pretul se afla intre aprecierile celui mai slab cumparator participant la
tranzactii si celui mai puternic cumparator ramas in afara ei.
În cazul schimbului bazat pe concurenta bilaterala situatia anterioara se repeta, deosebindu-se doar
prin faptul ca caii apartin mai multor cumparatori, mecanismul stabilirii raportului de schimb fiind
identic.

Contributiile teoretice ale lui E. von Bohm-Bawerk

Principiul utilitatii marginale.
Bohm-Bawerk, considerat cel mai important reprezentant al scolii austriece, a expus mai clar si
exact esenta principiului utilitatii marginale, aplicând in cercetarile sale „metoda robinsonadei”. Sa ni-l
inchipuim pe Robinzon, mentiona el, pe o insula stâncoasa cu un izvor de apa potabila. Sa presupunem ca
nevoile lui zilnice in apa se repartizeaza in felul urmator: l litru pentru a-si potoli setea, 2 litri pentru
alimentatie, 5 litri – pentru a ingriji gradina, 10 litri – pentru spalatul rufelor si efectuarea lucrarilor
gospodaresti si ultimii 2 litri – pentru stropirea florilor. Deci, nevoile zilnice in apa alcatuiesc 20 litri. Sa
presupunem, continua Bohm-Bawerk, ca izvorul il asigura zilnic cu 100 litri de apa. Care va fi in aceste
conditii valoarea unui litru de apa? Ea va fi egala cu zero, deoarece pierzând 1litru, el va avea la
dispozitia sa alte 99 litri, aceasta depasind cu mult totalitatea nevoilor sale. Şi daca pe insula va aparea
Vinerea, Robinzon nu va avea nici un motiv economic de a-i impune o plata pentru consumul apei
potabile.
Sa presupunem, acum, ca in urma unei secete dure izvorul a secat considerabil, oferta zilnica de
apa alcatuind doar 20 litri. Robinzon si in acest caz isi satisface totalitatea nevoilor, insa pierderea macar
a unui litru de apa genereaza anumite pierderi: florile vor primi mai putina apa si vor incepe sa se usuce.
Daca va aparea Vinerea insetat, Robinzon ii va permite acestuia sa-si potoleasca setea, insa deja nu

59
gratuit, ci contra unui bun cu o valoare pentru Robinzon nu mai mica decât florile care s-au uscat. Cu cât
izvorul va seca mai mult, cu atât mai simtitor pentru Robinzon va deveni fiecare litru pierdut de apa.
Pierzând 10 litri, Robinzon va fi nevoit sa umble murdar, pierzând alte 5 litri – el va fi lipsit de legume si
fructe, ulterior intervenind chiar problema supravietuirii. Şi la fiecare litru Robinzon va cere de la Vineri
o plata crescânda, pâna când nimic in lume nu-l va impune sa se lipseasca de ultimul litru de apa.
Deci, valoarea unitatii de bun este determinata de gradul de importanta a nevoii care este
satisfacuta cu ajutorul acestei unitati. Primul litru de apa are o valoare infinit de mare. O valoare
considerabila au si urmatorii litri, insa aceasta valoare este in descrestere – pâna la limita când ea devine
nula. Totodata este evident ca primul litru de apa nu se deosebeste cu nimic de toti ceilalti litri. Unitatile
identice de bun nu pot avea o valoare diferita, deoarece fiecare unitate poate fi substituita cu alta.
Deci,valoarea bunului este determinata de valoarea ultimei unitati a bunului disponibil, sau, cu alte
cuvinte, de utilitatea lui marginala. Daca consumatorul va pierde o unitate din bunul posedat, el va
refuza de la satisfacerea celei mai putin importante nevoi.

Principiile schimbului.
La Bohm-Bawerk schimbul se baza pe aceleasi principii ca si la Menger, insa el opera cu
categoria „pret” si nu „troc”.Astfel, mentiona el, pe vânzator il intereseaza limita inferioara a pretului,
care ii recupera costul de productie si ii aduce un anumit venit. Pe cumparator, insa, il intereseaza limita
superioara a pretului, care nu depaseste capacitatea lui de cumparare. La intersectia acestor interese se
formeaza nivelul pretului de piata, el exprimând egalitatea utilitatilor marginale. Aceasta sugestie Bohm-
Bawerk a exprimat-o prin urmatorul exemplu de pe piata de cai:
Datele tabelului denota ca daca pe piata se intâlnesc primul cumparator cu primul vânzator, pretul
se va stabili in limita 300-100 u.m. În cadrul acestui interval, daca pretul se va opri la nivelul 115 u.m.,
tranzactia va fi realizabila, insa câstigul cumparatorului ( 185 u.m.) va depasi cu mult pe cel al
vânzatorului ( 15 u.m. ). La acest pret sa cumpere cai ar dori toti cumparatorii, insa sa-i vânda ar fi de
acord doar primii doi vânzatori. Acest pret „injust” genereaza concurenta cumparatorilor, determinând
majorarea pretului. La pretul de 225 u.m. doresc a vinde cai 6 vânzatori, pe când sa-i cumpere – doar 4
cumparatori. Concurenta vânzatorilor, in acest caz, va cobori pretul de vânzare. În urma ajustarii
doleantelor cumparatorilor si a vânzatorilor, cele mai mici divergente se stabilesc in intervalul pretului
210-215 u.m. În interiorul acestui interval si se va forma pretul tranzactiei. În baza acestui model, Bohm-
Bawerk propune doua principii majore ale schimbului:
Cu cât numarul agentilor pe piata este mai mare, cu atât limitele intervalului de formare
a pretului sunt mai inguste.
Pretul se formeaza din interactiunea „marimilor marginale” – a utilitatii maximale
pentru cumparator si a pierderilor minimale pentru vânzator.

60
 Teoria capitalului si a dobânzii.
Aceasta teorie reprezinta cea mai importanta si originala contributie a lui Bohm-Bawerk la
dezvoltarea stiintei economice. Prin aceasta teorie el a incercat sa demonstreze ca dobânda la capital este
o categorie vesnica si nu una legata de relatiile de exploatare, cum considerau reprezentantii doctrinei
socialiste. Pentru Bohm-Bawerk exista doi factori de productie „originali” – pamântul si munca,
originalitatea lor fiind bazata pe faptul ca oferta lor este determinata de alti factori decât cei economici
(naturali si demografici). Capitalul, ca factor de productie, are o alta origine, el fiind produs al combinarii
factorilor originali cu factorul timp. Ideea centrala a teoriei se reduce la faptul ca capitalul majoreaza
productivitatea factorilor de productie originali prin utilizarea metodelor de productie „ocolite”. Exemplul
care explica aceasta afirmatie este urmatorul: omul poate prinde peste in mod nemijlocit, utilizând doar
bratele sale. Însa cheltuind ceva timp el poate confectiona o undita, care ii va ajuta sa sporeasca cantitatea
de peste prins. Cheltuind o noua portiune de timp, el poate confectiona o plasa, care va spori si mai mult
randamentul eforturilor depuse. Cu cât ansamblul momentelor intermediare este mai mare, adica cu cât
este mai prelungit „ocolisul”, cu atât productivitatea sub aspect cantitativ si valoric a factorilor de
productie originali este mai mare. Deci, capital sunt bunurile intermediare care, prin cheltuieli de timp,
au menirea de a face mai productiv procesul de productie.
Pornind de la principiul „productiei ocolite” , Bohm-Bawerk a inaintat o noua ipoteza a esentei
dobânzii, total diferita de cele anterioare. El a afirmat ca dobânda apare ca rezultat al influentei factorului
timp asupra bunurilor, formulând, in fond,preferinta pentruconsumul prezent.Conform acestei preferinte
bunurile prezente sunt mai valoroase comparativ cu bunurile viitoare din trei motive:
Paturile putin asigurate ale societatii, fiind destul de numeroase, isi cheltuiesc veniturile
totalmente pentru consumul curent ( acest motiv a fost criticat de colegii sai, care mentionau ca batrânii
isi reduc intentionat consumul lor cotidian pentru a face ceva rezerve pentru „zile negre”).
Oamenii subestimeaza viitoarele nevoi si, deci, bunuri, din motivul incertitudinii viitorului si
a imaginatiei limitate ( si acest motiv a fost criticat de colegii sai, ei mentionând ca indivizii sunt rationali
si ca anume impreviziunile vietii ii fac sa economiseasca). Aceste doua motive psihologice fac, in opinia
lui Bohm-Bawerk, caindividul sa plateasca un anumit pret – dobânda pentru a putea consuma bunurile
viitoare in prezent. Şi invers, individul va accepta consumul prezent in viitor numai daca o sa i se
plateasca o recompensa – dobânda.
Bunurile intermediare prezente sunt disponibile de a fi imediat incluse in procesul de
productie, contribuind la cresterea numarului de bunuri de consum produse si, deci, la satisfacerea
nevoilor.
Deci, dobânda este un rezultat al timpului si nu a productivitatii factorului capital, cum
considerau colegii sai marginalisti. În dependenta de marimea capitalului si durata procesului de
productie (transformarea bunurilor indirecte in cele directe, mai valoroase), se obtine o dobânda mai mare
sau mai mica de la capital.
61
 Aplicând teoria sa la sistemul relatiilor creditare si salariale, Bohm-Bawerk a ajuns la concluzia ca
daca posesorul unui capital de 200 u.m. acorda aceasta suma cu imprumut, el are tot dreptul ca, dupa o
perioada, sa primeasca 220 u.m. datorita deprecierii in timp a valorii prezente. Numai astfel cele doua
sume se vor egala. În aceeasi maniera sunt explicate toate veniturile factoriale. Întreprinzatorul, angajând
muncitorul, ii plateste un bun prezent – salariu. Acest muncitor creeaza un bun viitor, deci de o valoare
mai mica decât salariul primit. De aceea, pentru a respecta echivalenta schimbului, muncitorul va trebui
sa creeze o valoare suplimentara – profitul, care va trece in posesia intreprinzatorului in baza echivalentei
schimbului si nu a exploatarii. Folosind termenii contemporani,salariul, in acceptiunea lui Bohm-Bawerk,
reprezinta valoarea viitorului produs marginal al factorului munca, multiplicat la cantitatea bunurilor
produse si discontat la momentul zilei(in calitate de discont apare rata dobânzii la momentul dat). Acelasi
rationament se foloseste si la explicarea marimii rentei funciare si a capitalului. Renta este discontul de pe
valoarea viitorului produs marginal multiplicat la cantitatea bunurilor produse. Dobânda reprezinta
discontul de pe valoarea viitorului produs marginal, creat de bunurile productive prezente.

Friedrich von Vieser : initiatorul costului alternativ

Aportul lui F. von Vieser la dezvoltarea teoriei economice se exprima in doua momente mai
importante. În primul rând, el a propus o noua modalitate de calcul a valorii bunurilor. Daca Bohm-
Bawerk concepea valoarea totala ca suma consecutiva a utilitatii diferitor portiuni de bunuri, Vieser
considera acest mod de calcul incorect si greoi. Pornind de la faptul ca valoarea oricarei unitati a bunului
consumat se apreciaza dupa utilitatea marginala, el a propus ca valoarea totala sa fie calculata ca
multiplicarea acestei utilitati marginale la numarul unitatilor de bun. Aceasta a reprezentat-o prin
urmatorul exemplu: Utilitatea si valoarea totala
Numarul unitatilor de bun 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Utilitatea marginala 10 9 8 7 6 5 4 3 2 1
Utilitatea totala 10 19 27 34 40 45 49 52 54 55
Valoarea totala 10 18 24 28 30 30 28 24 18 10

În al doilea rând, Vieser a introdus in cercetare o noua categorie, larg utilizata in teoria economica
contemporana – cost alternativ,incercând prin aceasta sa faca o punte de legatura intre utilitate si cost.
Astfel, mentiona el, resursele economice pot fi utilizate la confectionarea diverselor bunuri. Însa
producând un fel de bun noi pierdem posibilitatea de a utiliza resursele necesare producerii lui la
confectionarea altor bunuri. Cu alte cuvinte, producerea unor bunuri determina sacrificarea altor variante
alternative de utilizare a resurselor economice. Pornind de la aceasta constatare, Vieser a formulat
urmatoarea regula, denumita ulterior legea lui Vieser: valoarea bunului reprezinta utilitatile neprimite
de la consumul altor bunuri, care ar fi putut fi produse (cumparate) cu resursele utilizate la
producerea (cumpararea) bunului dat.

62
 Deci, costul bunului sunt utilitatile neprimite si nu cheltuielile reale ale factorilor de productie,
cum considerau liberalii clasici. Ca urmare, costul devine comensurabil cu utilitatea, devenind posibil
calculul „efect-cost”.F. von Vieser sublinia ca ceea ce exista in exces nu este apreciat de oameni. De
aceea notiunea de cost alternativ are sens doar in cazul in care resursele sunt relativ limitate sau fixe,
aceasta notiune fiind valabila doar pentru situatiile staticii economice.

6.3. Şcoala de la Lausanne şi teoria echilibrului economic general.

Tendinta de a da expresie matematica oricarui rationament economic deosebeste scoala elvetiana de
celelalte scoli marginaliste. Reprezentantii ei principali – L.Walras si V.Pareto considerau ca cuvântul, ca
instrument de rationare, poate fi echivoc si polisemantic, redând sensul lucrurilor inexact. Ca urmare,
unicul instrument de rationare trebuie sa fie expresia numerica, masura, ecuatiile matematice, dat fiind
faptul ca:
este veridic doar ceea ce este evident;
este evident doar ceea ce poate fi masurat si exprimat numeric;
teoria este stiintifica in masura in care utilizeaza instrumentarul matematic.
Anume prin lucrarile lor matematica s-a transformat din mijloc de ilustrare in modalitate de
expunere a principalelor interdependente economice.
Leon Walras : creatorul modelului echilibrului general
Fiind martorul criticii liberalismului clasic din partea nationalistilor si a socialistilor, Walras si-a
pus scopul de a plasa stiinta economica pe un fundal teoretic mai solid. El considera ca opera lui A.Smith
si a succesorilor lui clasici era depasita, deoarece nu facea distinctie neta intre teoria economica si
problemele de natura istorica, politica si etica. În opinia lui stiinta economica trebuie sa se divida in 3
compartimente distincte:
Ştiinta economica pura, care trebuie sa se preocupe de studiul legitatilor circulatiei bogatiei.
Ştiinta economica aplicativa,care are menirea de a studia modalitatile producerii bogatiei.
Ştiinta economica sociala,orientata spre analiza modalitatilor de repartitie a bogatiei produse.
L.Walras si-a concentrat toata atentia asupra stiintei economice pure, intitulând lucrarea sa de
baza„Elemente de teorie economica pura”,in care locul central il ocupaproblema formarii preturilor si
a echilibrului.
Modelul concurenţei pure şi perfecte:
Elaborarea modelului unui tip de concurenţă, care nu există în realitate, dar care permite de a
analiza mecanismul formării preţului în condiţiile de liberă concurenţă, condiţii asigurate de intervenţia
statului. El este convins că în condiţiile unei asemenea concurenţe economia se autoreglează. Concurenţa
perfectă are loc doar când sunt prezente simultan cinci premise:
Atomicitatea participanţilor la tranzacţii (număr mare de cumpărători şi vânzători)

63
 Omogenitatea produselor – bunurile sunt identice, astfel că cumpărătorilor le este indiferent de
la care producător să cumpere
Fluiditatea pieţei – intrarea liberă a producătorilor pe piaţa dorită
Mobilitatea perfectă a factorilor de producţie
Transparenţa pieţei – accesul la informaţie
Teoria echilibrului general:
L.Walras a oferit prima idee de echilibru general al economiei, obţinut într-un mediu de
concurenţă pură şi perfectă. El deosebeşte trei tipuri de pieţe:
a) Piaţa produselor
b) Piaţa serviciilor
c) Piaţa capitalului
Echilibrul economic necesită egalarea posibilă a cererii şi a ofertei pe toate trei pieţe. Cel care
realizează acest echilibru este „întreprinzătorul”. În cazul concurenţei perfecte preţul la bunurile şi
serviciile productive se egalează, iar profitul întreprinzătorului scade la zero. Diferenţa între clasici şi
L.Walras constă în faptul că primii afirmă că concurenţa perfectă se realizează spontan, pe când L.Walras
o consideră ca o stare ipotetică care nu poate fi atinsă (stabilită) numai de politica „Laisser - faire”

Vilfredo Pareto : teoreticianul optimului economic

Succesorul lui L.Walras, V.Pareto diviza si el teoria economica in teorie pura si aplicativa.
Economia pura o concepea ca prim pas in cunoasterea fenomenelor economice, obiect principal de
cercetare fiind interdependentele si echilibrul economic general. În cadrul acestei economii, mentiona
Pareto, trebuie utilizat instrumentarul stiintelor fizico-matematice. Urmatorul pas este inserarea succesiva
a unor situatii reale si efectuarea sintezei, acest pas fiind din domeniul economiei aplicative. În acest caz
se cere aplicarea instrumentarului stiintific al istoriei si sociologiei.
Pana la publicarea lucrarii sale „Curs de economie politica” economistii utilitaristi calculau
utilitatea totala prin insumarea utilitatilor individuale. Însa insumarea presupune identitatea unitatilor de
masura pentru diversi consumatori. Or, Pareto sublinia ca este imposibil de a efectua comparatii
interpersonale a utilitatii, dat fiind faptul ca fiecare individ este unicul arbitru a satisfactiei sale, ea
depinzând de parametri personali. Totusi, adauga el, aceasta nu ne impiedica sa afirmam ca fiecare
consumator alege in mod rational cantitatile bunurilor dorite. Consumatorul stie, in realitate, ca pentru el
o anumita combinare a bunurilor este mai avantajoasa decât alta sau ca cele doua combinatii ii sunt
indiferente (cuantificare „ordinala”). Se poate, deci, afirma ca pentru preturile existente el cumpara
bunurile care formeaza combinatia cea mai avantajoasa. Aceasta semnifica, daca inlocuirea unei cantitati
qa din bunul A cu o cantitate qb din bunul B da o combinatie echivalenta combinatiei initiale, aceasta
inlocuire va avea loc, daca valoarea monetara a lui qb este mai scazuta decât a lui qa, adica daca avem:
Pb * qb < pa * qa, sau qb/qa < pa/pb
64
 Daca consideram qb/qarata marginala de substituire a produsului A cu produsul B, se poate
aprecia ca consumatorul va inlocui bunul A prin bunul B atâta timp cât rata marginala de substituire a lui
A prin B va fi inferioara raportului dintre pretul lui A si pretul lui B. Când rata marginala de substituire va
fi egala cu raportul intre preturile celor doua bunuri, orice combinatie intre cele doua bunuri devine
indiferenta consumatorului, aducându-i aceeasi satisfactie. În felul acesta, consumatorul egalizeaza
raporturile dintre utilitatile marginale in raport cu preturile bunurilor cumparate. Daca, de exemplu, se
substituie 2 unitati din B pe 1 unitate din A, inseamna ca utilitatea marginala a lui B este de doua ori mai
mica decât a lui A. Rata marginala de substituire a celor doua bunuri este egala cu raportul dintre
utilitatile lor marginale.
Cercetarile efectuate de L.Walras au generat intrebarea: echilibrul economic general este o stare
optimala de repartizare a bunurilor si resurselor economice in orice conditii ? Poate exista cazul când
pentru societate se atinge un efect global, iar pentru unii indivizi – un câstig unilateral ? De exemplu, in
cazul cresterii volumului de bunuri si reducerii profiturilor unitare va câstiga doar o parte de indivizi –
consumatorii. Efectul pozitiv de la majorarea extragerii petrolului il vor resimti doar salariatii ce activeaza
in ramura petroliera, pe când populatia din imprejurimi va resimti un efect negativ sub forma poluarii
mediului ambiant. Care este, deci, criteriul utilitatii sociale, si-a pus intrebare Pareto. Raspunsul a decurs
din cercetarile bazate pe rata marginala de substituire. În situatia echilibrului general al economiei fiecare
consumator cumpara cantitatile de bunuri pentru care raporturile dintre utilitatile lui marginale sunt egale
cu raporturile dintre preturile lor. Rezulta ca, daca nu se schimba nimic in nivelul preturilor bunurilor si in
cantitatile produselor, este imposibil sa creasca satisfactiile obtinute de un consumator fara diminuarea
celor obtinute de un altul. De ce ? Pentru a avantaja un consumator trebuie sa i se ofere contra unei unitati
din bunul A o cantitate din bunul B superioara raportului existent intre pretul lui A si a lui B. Dar, pentru
a opera aceasta substituire, trebuie prelevata cantitatea dorita din B din consumul unui alt individ care
este, astfel, dezavantajat. Acelasi rationament se refera la resursele economice. Sa consideram doi factori
de productie cu preturi si productivitati marginale egale. Deplasând o unitate a primului factor din ramura
A in ramura B, se pierde cantitatea qa din A si se câstiga cantitatea qb din B. Pentru a recupera cantitatea
pierduta din A, este suficient sa se deplaseze din B catre A o unitate din factorul al doilea. Dar aceasta
deplasare duce la pierderea cantitatii qb din B, egala cu cea câstigata anterior. Deci, nu este posibil cu
aceleasi resurse sa se obtina sporuri la un produs fara a se diminua corespunzator cantitatea de alt produs.
Situatia este optimala, deduce Pareto, daca se respecta urmatoarea conditie: este imposibil de a majora
bunastarea unora fara a diminua bunastarea altora. Cu alte cuvinte, situatie optimala este cea care
denota cea mai eficienta distribuire a bunurilor si alocare a resurselor economice. Pornind de la cercetarile
lui Pareto economistii au inceput sa delimiteze doua stari posibile ale economiei: stare optimala si stare
sub-optimala.
Ulterior a fost demonstrata teorema ca echilibrul economic general si este starea optimala a pietei,
când toti participantii la piata, fiecare orientându-se la propriul lui interes, ating maximizarea utilitatilor

65
sale. Prin aceasta a fost confirmat, formalizat si actualizat principiul smithian al „mâinii invizibile”.
Sensul practic al concluziilor lui W.Pareto se reduce la faptul ca,daca economia activeaza in regim de
optimalitate, interventia statului in economie este inutila. Daca, insa, se inregistreaza stare sub-
optimala statul, prin impozite si reglementarea unor preturi, trebuie sa compenseze actiunea
factorilor destabilizatori.

6.4. Şcoala de la Cambridge – sinteza teoriei neoclasice.

Specificitatea scolii marginaliste engleze s - a bazat pe doua considerente. În primul rând, britanicii
au avut al sau fondator – W.S.Jevons. În al doilea rând, scoala liberala clasica, de la care doreau sa se
dezica in Austria si Elvetia, a fost cu precadere engleza. Noua generatie de economisti nu dorea sa-si
subaprecieze invatatorii numai pe motivul ca au aparut noi teorii. Ei au preferat sa modernizeze tezaurul
clasic.
Utilitarismul economic a lui William Stanley Jevons
W.S.Jevons a fost primul dintre pionerii neoclasicismului. El dorea mult sa creeze o teorie
economica originala si exacta, asemenea matematicii. Daca cercetarile lui ar fi fost mai minutioase si
consistente, el si-ar fi atins scopul, insa multe din ideile lui reprezentau doar ipoteze. Când rationamente
analogice au fost aprofundate in lucrarile reprezentantilor scolii austriece, argumentarea riguroasa le-a
asigurat un deplin succes.
Teoria utilitatii
Jevons a fost serios influentat de doctrina filosofica utilitarista a lui I.Bentham, care considera drept
temelie a tuturor actiunilor umane si criteriu al moralitatii tendinta oamenilor spre atingerea utilitatii, spre
obtinerea placerii maximale cu suferinte minimale. Aplicând aceasta doctrina filosofica la stiinta
economica, el a creatmodelul homo oeconomicus rational, care in permanenta apreciaza in memorie
diversele variante de consum, comparând costurile lor (suferintele) cu intensitatea satisfacerii nevoii
(placerile). Maximizarea utilitatii, afirma Jevons,reprezinta problema de baza a cercetarii in cadrul
stiintei economice. În acest scop el delimiteaza doua categorii de utilitate.Utilitatea totala a unitatilor
existente de bun depinde de cantitatea lor: U = f(x), dependenta fiind directa. Însa exista si utilitate a
sporului de bunuri, pe care Jevons a numit-o grad de utilitate, apreciat ca raport intre DU/DX. Pe
economisti, mentiona Jevons, ii intereseaza in primul rând utilitatea ultimului spor al bunurilor, acesta
fiind denumit grad final de utilitate.Pe masura cresterii cantitatii bunurilor consumate acest ultim spor are
tendinta de a se reduce, sublinia el. Totodata, Jevons a precizat ca nu el a fost acela care a descoperit acest
„major principiu”, insa lui ii apartine formularea lui mai exacta.
Valoarea bunurilor, mentiona Jevons, este determinata de gradul final de utilitate. Însa aceasta nu
inseamna ca costurile de productie nu joaca nici un rol. Rolul lor in formarea valorii este indirect,
deoarece „costul de productie determina oferta, oferta determina gradul final de utilitate, iar gradul final

66
de utilitate determina valoarea”. Consumul optimal al bunurilor, in opinia lui Jevons, trebuie sa fie
repartizat intre perioade in asa portiuni, incât in fiecare moment dat gradul final al utilitatii
bunurilor consumate, cu rectificarea probabilitatii obtinerii lor si apropierii in timp, sa fie identic.

Teoria de compromis a lui Alfred Marshall (1842 - 1924)

S-a născut la Londra, în familia unui funcţionar mărunt de la Banca engleză. Era de mic copil
pasionat de matematică, deşi părintele îl impunea să înveţe literatura clasică şi teologia. Intrând la
Universitatea din Cambridge, el studiază matematica, filosofia şi darwinismul, ca până la urmă să
studieze economia politică. Marshall efectuează o sinteză a economiei politice clasice şi reuneşte unele
teze ale lui Ricardo, Malthus, Say, cu cele ale lui K.Menger, S.Jevons, L.Walras. În 1890 publică lucrarea
„Principiile economiei politice”. Ca si J.S.Mill in doctrina liberala clasica, A.Marshall a fost figura finala,
de sinteza a revolutiei marginaliste. Asemenea operei lui J.S.Mill „Principii de economie politica”,
„Principiile stiintei economice” ale lui Marshall au reprezentat cadrul cel mai deplin de cunostinte
economice de la finele sec. XIX si manualul principal al studentilor economisti pâna la
aparitia „Economics”-ului lui P.Samuelson, în care efectuiază studierea vieţii reale:
1. Respinge conceptul clasicilor cu privire la „Homo economicus” ca fiind prea general,
afirmând că în viaţa economică avem de a face nu cu simboluri ci cu oameni adevăraţi.
2. Îndreaptă cercetările teoretice de la abstracţionism (neoclasicii) spre studierea fenomenelor
reale. Astfel dacă L.Warlas a elaborat modelul concurenţei pure şi perfecte inexistente, Marshall
studiază comportamentul preţurilor în condiţiile concurenţei imperfecte, situaţie ce corespunde realităţii.
3. El propune ca termenul de „economie politică” să fie înlocuit cu termenul de „economix”,
tinzând să transforme astfel ştiinţa despre economie într-o ştiinţă exactă.
Înclinatia lui Marshall spre sinteza s-a manifestat in câteva directii. În primul rând, Marshall avea
o proprie viziune asupra gradului de utilizare in cercetarea economica a metodelor matematice. Fiind
matematician de forta el, spre deosebire de colegii sai Jevons si Walras, acorda matematicii un rol destul
de modest, toate diagramele din lucrarea sa fiind date in notele de subsol, iar ecuatiile algebrice – in
anexe. Scopul era nu doar de a reda materialul mai simplu si accesibil. Marshall considera ca
supraaprecierea matematicii in analiza economica poate deveni un pericol, „reorientând atentia noastra la
probleme imaginare”. Însa dezvoltarea ulterioara a teoriei economice nu a mers pe calea indicata de el,
metodele matematice devenind unul din instrumentele principale ale analizei economice contemporane.
În al doilea rând, considerând marginalismul drept o evolutie si nu o revolutie, Marshall a incercat
sa combine abordarea marginalista cu cea clasica si istorica. Asemenea clasicilor, el punea pe prim plan
problema cresterii economice si a repartitiei veniturilor, iar criticând unilateralismul lui Jevons, a integrat
in teoria marginalista analiza costului de productie. Spre deosebire de alti economisti englezi, Marshall
aprecia inalt realizarile teoretice ale scolii istorice germane, fiind interesat de metoda evolutionista,
analiza comparativa a diferitor epoci si tari, de studierea aspectelor etice si juridice.

67
 Economia ca parte a biologiei: El formulează o lege, conform căreia între agenţii economici are
loc în permanenţă aceeaşi luptă pentru existenţă, luptă în care învinge cel mai puternic, care reuşeşte să se
adapteze mai bine la condiţiile existente. Ea este binevenită pentru societate, deoarece duce la dispariţia
elementelor slabe, neefective, economia scăpând astfel de factorii care-i reţin dezvoltarea.
Sinteza teoriei valoare – muncă şi valoare - utilitate A.Marshall, ultimul neoclasic încearcă să
găsească o reconciliere între teoria obiectivă a valorii, cu cea subiectivă.
După părerea lui, a încerca să determini dacă valoarea bunului este determinată de costul de
producţie sau utilitate, e ca şi cum ai dori să determini dacă lama superioară sau inferioară a unui foarfece
este aceea care taie hârtia. Valoarea, spune A.Marshall, este bazată pe utilitatea finală şi pe cheltuielile de
producţie.
Teoria preţurilor Potrivit acesteia preţul este stabilit prin interacţiunea a trei factori importanţi:
a) Cheltuielile de producţie
b) Utilitatea marginală
c) Cererea şi oferta
El susţine că preţul pe care consumatorul este predispus să-l plătească este determinat de utilitatea
marginală a bunului, pe când vânzătorul are ca punct de reper, la fixarea preţului, mărimea cheltuielilor de
producţie. Astfel, ţinând cont de aceşti doi factori, preţul depinde de cerere şi ofertă. Şi în punctul în care
cererea se întâlneşte cu oferta se şi află preţul la marfa respectivă.
Totodată, A. Marshall introduce conceptul de elasticitate a cererii şi ofertei.
Cerere elastică – există în cazul când cererea se va schimba într-o măsură mai mare decât preţul
mărfii.
Cerere inelastică – cererea se va schimba într-o măsură mai mică decât schimbarea preţului. Cea
mai neelastică cerere este la produsele de primă necesitate ca: pâinea, cartofi, lapte etc.
Teoria salariului A. Marshall a dezvoltat teoria lui D. Ricardo, cu privire la repartizarea
venitului, evidenţiind patru şi nu trei categorii de venit:
1. Renta – pământ
2. Salariu – muncă
3. Dobânda – capital
4. Profit – spirit de iniţiativă
Primele trei categorii de factori sunt cerute de către oamenii de afaceri şi oferiţi de către alţi
indivizi. Spiritul de iniţiativă, din contră, este cerut de societate şi oferit de oamenii de afaceri.
El vorbeşte de salariu, ca o formă dependentă de nivelul civilizaţiei, care i-ar asigura muncitorului
un nivel de viaţă decent, o educaţie şi o formare profesională.

68
 6.5. Contribuţia neoclasicilor la dezvoltarea teoriei economice.
Revolutia marginalista a condus la o revedere radicala a obiectului,metodelor de cercetare si
chiar a denumirii teoriei economice, doctrina neoclasica, generata de ea, constituind o reactie intelectuala
fata de doctrina liberalismului clasic.
Elementele de comunitate intre doctrina clasica si cea neoclasica pot fi reduse la urmatoarele:
individualism metodologic, concurenta perfecta, autoreglarea economiei, interventia minimala a statului
in economie.
Neoclasicii au introdus un nou obiect de studiu a teoriei economice – alocarea eficienta a
resurselor disponibile, si noi subiecti de studiu – consumatorii si producatorii cu interese interdependente.
Abordarea marginalista a valorii este opusa abordarii liberalilor clasici: teoria valoare-
munca/costuri este inlocuita cu teoria valoare-utilitate.
Postulatele fundamentale ale doctrinei neoclasice se reduc la urmatoarele: preferinte stabile ale
indivizilor, detinerea de catre indivizi a informatiilor complete, rationalitatea alegerii, tendinta spre
atingerea echilibrului pe piata.
Începuturile revolutiei marginaliste se caracterizeaza prin formarea a trei scoli –
austriaca,elvetiana si anglo-americana, ale caror fondatori au fost C.Menger, L.Walras si W.S.Jevons.
Şcoala austriaca a acordat o atentie deosebita mai ales problemelor legate de nevoi, bunuri,
valoare si proportiile de schimb. Anume in cadrul ei s-a ajuns la concluzia ca valoarea bunului este un
rationament subiectiv si nu o calitate intrinseca a bunului; ca cu cât bunul este mai abundent, cu atât
valoarea lui este mai mica; ca marimea valorii se masoara prin utilitatea marginala.
Prin lucrarile lui E. von Bohm-Bawerk au fost aduse contributii originale la teoria capitalului si a
dobânzii. Capitalul este conceput nu ca factor de productie ci, mai degraba, ca mijloc de majorare a
productivitatii celorlaltor factori de productie. Dobânda este apreciata ca rezultat al timpului datorita
preferintei indivizilor spre consumul curent.
Prin cercetarile lui F. von Vieser in circulatia stiintifica a fost introdusa una din cele mai
importante categorii ale teoriei economice contemporane – costul alternativ.
Şcoala elvetiana se deosebeste de celelalte scoli marginaliste prin tendinta de a da expresie
matematica oricarui rationament economic. Anume prin contributiile reprezentantilor ei matematica s-a
transformat din mijloc de ilustrare in modalitate de expunere a principalelor interdependente economice.
Problema centrala de cercetare in cadrul scolii de la Lausanne a fost cea a interdependentelor
subiectilor sistemului economic si a determinarii mecanismului de stabilire a echilibrului economic
general si a optimului economic.
Deosebit de eterodoxa a fost scoala anglo-americana. De la ultra-utilitarism, care recunoaste doar
utilitatea drept element constitutiv a valorii si pretului (pozitia lui W.S.Jevons) s-a ajuns la o sinteza a
teoriei valoare-costuri cu teoria valoare utilitate (pozitia lui A.Marshall).

69
 O contributie considerabila la dezvoltarea teoriei repartitiei a adus-o reprezentantul
neoclasicismului american J.B.Clark. Prin teoria productivitatii marginale a factorilor de productie au fost
unificate legitatile formarii diferitor tipuri de venituri.
În cadrul primei etape de dezvoltare a doctrinei neoclasice figura de sinteza a fost A.Marshall, a
carui contributii majore pot fi reduse la urmatoarele momente: cercetarea factorilor si legitatilor stabilirii
echilibrului partial; studierea mecanismului formarii preturilor in diferite perioade de timp; propunerea
conceptului surplusului consumatorului; analiza elasticitatii cererii si ofertei si a legitatilor modificarii ei;
introducerea in cercetare a costurilor de productie si a factorului „organizare”.
Prin cercetarile sale neoclasicii „au imbinat” sfera productiei cu cea a consumului intr-un unic
obiect de analiza, extinzând utilizarea marimilor marginale si asupra sferei de repartitie si schimb.
Doctrina neoclasica ramâne a fi dominanta la inceputul mileniului III, aceasta dominatie fiind
calificata cu termenul de „mainstream”. Fixându-si atentia asupra comportamentului individual al
producatorilor si consumatorilor, aceasta doctrina a creat premise pentru aparitia teoriei microeconomice.

70
 Tema 7: Instituționalismul
7.1. Trăsăturile caracteristice ale instituţionalismului; reprezentanţii; condiţiile de apariţie;
7.2. Instituţionalismul protestatar şi pozitivist; etapele de evoluţie; reprezentanţii;
7.3. Şcoala sociologică franceză; condiţiile de apariţie; reprezentanţii;
7.4. Neoinstituţionalismul contemporan; viaţa şi opera lui J. Galbraith;

7.1. Trăsăturile caracteristice ale instituţionalismului; reprezentanţii; condiţiile de apariţie.

Cei mai de seamă reprezentanţi ai instituţionalismului au fost:
T.Veblen (1857 - 1929)
J.M.Clark (1884 - 1963)
J.K.Galbraith (1908)
F. Perraux (1903 - 1987)
A apărut în perioada interbelică în SUA şi în curând devine un curent mondial, răspândindu-se în
Franţa, Suedia, Germania, Anglia etc. În decurs de un secol, în interiorul acestei doctrine au apărut o
mulţime de microcurente care diferă între ele. Cu toate acestea există câteva trăsături esenţiale ale
instituţionalismului:
1. Nu erau de acord cu nivelul ridicat al abstractizării ştiinţei economice neoclasice
2. Solicitarea integrării ştiinţei economice cu alte ştiinţe sociale
3. Dezaprobarea empirismului cauzal al economiei clasice şi neoclasice, exprimată prin
propunerea de a efectua investigaţii cantitative detaliate.
4. Critică anumite aspecte ale capitalismului, precum şi unele concepte teoretice clasice şi
neoclasice.
5. Calificarea instituţiilor drept forţă motrică a dezvoltării social – economice
6. Justificarea amestecului statului în economie pentru a evita crizele, şomajul
7. Fac o analiză a fenomenelor economice la nivel macroeconomic
8. Promovează ideea primatului socialului în raport cu economicul.
Instituţiile: sunt statul, biserica, monopolurile, familia, sindicatele, partidele politice, obiceiuri,
legislaţie etc, adică nişte fenomene cu caracter stabil, care exercită o influenţă decisivă asupra vieţii
economice.
La întrebarea care-i instituţia cea mai însemnată, reprezentanţii doctrinei date, dau un răspuns
diferit. Astfel:
Veblen – psihologia socială şi instinctele
Galbraith – statul şi tehnostructura
Justificarea amestecului statului în economie: Au fost primii critici ai monopolurilor, cerând
un amestec masiv al statului în domeniul economic, pentru a lichida anarhia din producţie, dar şi pentru a
lupta cu jaful, veniturile provenite din speculă etc.
71
 Ei promovează ideea primatului socialului asupra economicului afirmând că ştiinţa economică nu
este decât una din părţile componente ale sociologiei. Deci ei înlocuiesc conceptul „Homo economicus”
cu „omul sociologic”, afirmând că agenţii economici trebuie studiaţi în strânsă legătură cu mediul în care
aceştia îşi desfăşoară activitatea.
Afirmaţia clasicilor: „Motorul activităţii economice este profitul”, Instituţionaliştii o califică
primitivă, deoarece comportamentul omului este determinat nu numai de factorii economici, ci şi de cei
sociali, psihologici, politici.

Şcoala istorică Germană

1. Au respins metoda deductivă a economiştilor clasici şi au înlocuit-o cu metoda istorică a
comparaţiei.
2. A trecut prin două etape de evoluţie:
a) Mijlocul sec. XIX – „vechea şcoală istorică” în frunte cu Wilhhelm Roscher (1817 - 1894)
b) După 1870 atinge apogeul numindu-se „noua şcoală istorică”
Obiectul de studiu:
1. Economia politică, trebuie să fie o ştiinţă despre economia naţională, care urmează a fi descrise
în modul cel mai detaliat.
2. Îi criticau pe clasici, pentru că ar fi limitat cercetările lor numai la domeniul pur economic,
ignorând un şir de fenomene ce influenţează activitatea omului ca: politica, morala, obiceiurile,
psihologia etc. care joacă un rol decisiv în determinarea motivelor activităţii economice a omului.
3. Au criticat legile economice ale clasicilor, deoarece condiţiile economice şi sociale diferă de la
ţară la ţară, de la epocă la epocă. Astfel, fondatorul şcolii, Wilhelm Roscherm scria că: „Nu poate exista
un singur ideal economic pentru toate popoarele, tot aşa cum hainele nu se cos toate după aceeaşi
mărime”
Metoda: resping metoda deductivă (teoretică, ştiinţifică), elaborând o nouă metodă de cercetare
economică bazată pe fapte concrete, detalii etc. Ei fug de teorie şi acceptă istoria, declarând că
fenomenele economice trebuie cercetate aşa cum se prezintă ele, fără a face multă filozofie. Au acordat o
importanţă exagerată descriptivismului în defavoarea teoriei.
Critică nu numai doctrina clasică, ci şi pe cea marxistă, afirmând că problemele economice,
sociale şi politice, trebuie soluţionate pe calea reformelor şi nu a revoluţiilor.
Vechea Şcoală istorică germană
A fost ilustrată de Wilhelm Roscher, Bruno Hildebrand şi Karl Knies. Fondatorul ei, economistul şi
sociologul W.Roscher, este autorul lucrării Sistemul economiei politice (1854), în care aduce înnoiri
teoretice şi metodologice în ştiinţa economică. El critica teoria liberală clasică pentru că s-a rezumat la
enunţarea unor legi pretins naturale, a căror existenţă nu a putut fi demonstrată. Economia naţională,
susţinea Roscher, reprezenta o entitate organică, a cărei studiere impunea utilizarea metodei inductive

72
comparatiste. Menirea ştiinţei economice era aceea de a studia particularităţile fiecărui popor şi ale
fiecărei epoci istorice şi de a formula, pe această bazată, recomandări privind politica economică
corespunzătoare situaţiei date.
În opinia lui B.Hildebrand, ştiinţa economică era chemată să aprofundeze factorii dezvoltării
economice a popoarelor. Progresul economic, considera el, nu era rezultatul funcţionării unor legităţi
general valabile, ci al acţiunii umane conştiente. Hildebrand distingea trei etape succesive ale istoriei
economice: economia naturală, economia bănească şi economia de credit.
Mai categoric decât alţi adepţi ai acestui curent, K.Knies contesta existenţa oricăror legi în evoluţia
economică a societăţii omeneşti. Economia politică, aprecia el, făcea parte din categoria ştiinţelor istorice,
obiectul ei de studiu fiind latura economică a vieţii poporului. De aceea, considera Knies, economia
politică ar trebui să se mărginească să cerceteze numai asemănările şi deosebirile prezente în evoluţia
istorică a popoarelor.
Noua Şcoală istorică germană
A fost reprezentată, în principal, de Gustav Schmoller şi Ludwig Joseph (Lujo) Brentano. Ei
contestau existenţa oricăror legi economice, pe motiv că fenomenele şi procesele economice sunt extrem
de complexe şi nu pot fi izolate în vederea unei cercetări temeinice; de aceea, considerau fără rost
discuţiile pe această temă.
Obiectul de studiu al ştiinţei economice, aprecia G. Schmoller, îl constituiau faptele economice
izolate, nerepetabile, care puteau fi studiate prin metoda inductivă şiistorică. Această poziţie era respinsă
de Karl Menger, fondatorul Şcolii liberale neoclasice de la Viena, care considera că obiectul ştiinţei
economice îl formau doar fenomenele şi procesele cu caracter general, care trebuiau cercetate prin metoda
deductivă. Între G.Schmoller şi K.Menger s-a purtat, în deceniul al nouălea al secolului al XIX-lea, o
dispută de mare rezonanţă în lumea ştiinţifică, numită "disputa asupra metodei".
Unii adepţi ai protecţionismului şi ai Şcolii istorice germane au susţinut înfăptuirea unor reforme
sociale moderate, cum erau acordarea dreptului de organizare sindicală a muncitorilor, introducerea
asigurărilor sociale, respectarea legislaţiei muncii, protejarea categoriilor sociale defavorizate şi altele. Ei
au fost desemnaţi prin termenul generic desocialişti de catedră, dată fiind preocuparea lor pentru
problemele muncitoreşti, pe de o parte, şi popularizarea acestei problematici de la catedrele universitare
pe care le ocupau, pe de altă parte.

7.2. Instituţionalismul protestatar şi pozitivist; etapele de evoluţie; reprezentanţii;

Instituţionalismul a trecut prin trei etape:
1. Instituţionalismul negativist (protestatar): primele patru decenii ale sec. XX. Au pus accent
pe critica capitalismului şi a liberalismului economic. Reprezentanţii sunt: Thorstien Veblen (1857 -
1929) , J. Commons

73
 2. Instituţionalismul pozitivist:Apare imediat după război, prin operele lui J.M. Clark, A.Berle. Se
caracterizează prin schimbarea accentului de la critica capitalismului la înaintarea diferitelor propuneri cu
privire la perfecţionarea lui.
3. Neoinstituționalismul : Mijlocul anilor 60-70 şi se caracterizează prin mărirea ariei geografice,
cât şi a caracterului investigaţiilor. John Kennet Galbraith este teoreticianul de bază.

Instituţionalismul negativist (protestatar): T. Veblen a fost al şaptelea din cei doisprezece copii
ai unei familii de norvegieni, emigraţi în SUA. De mic copil a cunoscut „farmecul” sărăciei şi mizeriei.
După încheierea studiilor superioare, a predat teoria economică la universităţile din Chicago, Stanford şi
Missouri. Între anii 1919-1926 a făcut parte din colectivul Noii Şcoli de cercetare socială din New-York.
T. Veblen este considerat figura cea mai reprezentativă a instituţionalismului protestatar. El s-a făcut
remarcat prin cercetările sale asupra structurilor economice ale societăţii în care a trăit şi pentru analizele
referitoare la sistemul economic contemporan. T. Veblen şi-a expus opiniile sale instituţionaliste în
lucrările: „Teoria clasei fără ocupaţii” (1893), „Teoria întreprinderii de afaceri” (1904), „Inginerii şi
sistemul de preţuri (1921) ş. a. T. Veblen examinează în aceste lucrări trei probleme majore ale societăţii
contemporane:
- motivaţia activităţii economice;
- rolul clasei fără ocupaţii;
- „suveranitatea” consumatorului.
Motivaţia activităţii economice este analizată de economistul american sub două aspecte. În primul
rând, el critică conceptul liberalilor clasici şi neoclasici care au pus în centrul cercetărilor lor ştiinţifice
aşa-numitul „homos economicus” (o persoană abstractă) care în activitatea sa economică este îndrumată
numai de interesul obţinerii unui profit cât mai mare. În viaţa reală, spune T. Veblen, nu a existat
niciodată un asemenea om. Apoi argumentează teza potrivit căreia agentul economic fizic sau juridic are
ca motivaţie a activităţii sale nu atât scopul majorării profitului, cât, mai ales, un şir de instincte, cum ar fi
instinctul paternităţii, instinctul curiozităţii şi chiar necesitatea îndeplinirii unei activităţi utile societăţii.
În al doilea rând, T. Veblen respinge noţiunea de legi economice universale, lansată de economiştii
clasici. Aplicând, asemenea altor savanţi (de ex. A. Marshall), darwinismul în activitatea economică, el
afirmă că viaţa este nimic altceva decât o luptă permanentă pentru existenţă, iar evoluţia structurilor
sociale este doar „un proces al selecţiei naturale a instituţiilor”.
Clasa fără ocupaţii este considerată de fondatorul instituţionalismului protestatar ca una din
principalele instituţii dăunătoare ale societăţii capitaliste. În această clasă T. Veblen include proprietarii
mijloacelor de producţie, intermediarii, bancherii, rentierii şi alte persoane care, fără a produce ceva,
obţine pe diferite căi necinstite câştiguri fabuloase, cheltuindu-le apoi pentru satisfacerea unor pretenţii
anormale. Ducând un mod de viaţă parazitar, clasa fără ocupaţii reduce posibilităţile statului pentru solu-
ţionarea problemelor sociale ale producă- torilor de bunuri materiale şi de prestare a serviciilor utile.

74
Comparând diferite etape din istoria dezvoltării omenirii, T. Veblen ajunge la concluzia că, în esenţa sa,
comportamentul individului contemporan nu se deosebeşte prin nimic de cel al omului din societatea
primitivă. Atâta doar că individul contemporan este mai camuflat, mai viclean, mai şmecher, mai înstrăi-
nat. Şi în trecut, şi în prezent, clasa care domină nu îndeplineşte niciun fel de munci fizice şi nu produce
nimic. Pentru a ajunge în vârful piramidei sociale, trebuie să fii carierist, să jefuieşti, să minţi, să-ţi
materializezi egoismul, cruzimea, setea de pricopsire. Criteriul rangului social al clasei fără ocupaţii îl
constituie cheltuielile neproductive care au la temelia lor nu anumite nevoi raţionale, ci dorinţa
nenormală, aiurită chiar de a-şi demonstra superioritatea de a se deosebi, de a-şi satisface orgoliul.
Concepţia privind „suveranitatea consumatorului” reprezintă o reacţie critică a lui T. Veblen la
teza lansată de neoclasicii S. Jerons, C. Menger, L. Walras ş. a., potrivit căreia consumatorul ar fi într-un
anumit sens un „rege”, deoarece are privilegii de a beneficia de cele mai bune mărfuri şi servicii,
procurate la cele mai convenabile preţuri. T. Veblen argumentează că o astfel de afirmare este o iluzie, o
rătăcire, întrucât consumatorul nu este suveran în alegerea sa, ci este supus unor puternice presiuni, care îl
impun, în cazul procurării mărfurilor la un comportament neindependent, neraţional. Aşa se întâmplă că
cei bogaţi consumă adeseori nu pentru a-şi satisface nişte nevoi raţionale, ci fiindcă sunt mânaţi de
necesitatea de a-i impresiona pe cei din jur, de a-i întrece pe alţii, de a se lăuda, de a se arăta originali.
Acest comportament este mai apoi „imitat” şi de reprezentanţii altor categorii sociale. Până la urmă se
declanşează o goană tot mai intensă după originalitate, după modă ş. a. În consecinţă, se creează o situaţie
paradoxală, când la unele mărfuri cererea creşte paralel cu creşterea preţurilor, şi nu invers. În asemenea
condiţii consumatorul îşi pierde orice suveranitate, el devine un sclav al modei, al ambiţiilor. Un adept al
instituţionalismului protestatar a fost J. Commons. În lucrările sale „O istorie documentară a societăţii
americane industriale” (1910-1911), „Istoria muncii în SUA” (1918) a demonstrat că structura instituţiilor
evoluează pe măsura schimbărilor fenomenelor şi proceselor economice şi sociale care au loc în societate.
Un susţinător şi promotor al instituţionalismului negativist a fost W. Mitchell. El s-a pronunţat pentru
acumularea unor date şi fapte sistematice în vederea identificării tendinţelor de dezvoltare ale vieţii
economice şi pentru aprobarea pe această bază a unor măsuri de politică economică adecvate. În celebra
sa lucrare „Ciclurile de afaceri” (1913), W. Mitchell introduce pentru prima dată în gândirea economică
noţiunea de „ciclu de afaceri” ca instituţie a societăţii contemporane.
Instituţionalismul pozitivist: cuprinde perioada de timp dintre anii ’30-’70 ai secolului trecut şi se
caracterizează prin schimbarea accentului de la critica capitalismului la înaintarea diferitelor propuneri cu
privire la perfec- ţionarea lui. Printre aceste propuneri se află:
- difuziunea proprietăţii;
- constituirea economiei mixte;
- revoluţia în distribuirea veniturilor.
Principalii promotori ai propunerilor menţionate sunt consideraţi J. M. Clark (1884- 1963) şi A. A.
Berle (1895-1971). Ei susţin ideea că, începând cu anii ’50 ai secolului al XX-lea, în cele mai dezvoltate

75
ţări cu economie de piaţă a avut loc o schimbare radicală în structura proprietăţii capitaliste. Pe lângă
proprietatea individuală, care cedează treptat poziţiile dominante, devin tot mai răspândite asemenea
forme, precum proprietatea acţionară, proprietatea corporatistă şi proprietatea publică. Mai mult, forma
principală a întreprinderii devine societatea pe acţiuni, iar muncitorii coproprietari ai acestei societăţi şi
deţinători de acţiuni (hârtii de valoare), care dau dreptul de însuşire a unei părţi a venitului nou creat sub
denumirea de „dividend”. Din aceste considerente A. A. Berle declară că în secolul al XX-lea a avut loc o
revoluţie în instituţia proprietăţii, esenţa căreia constă în înlocuirea proprietăţii individuale cu proprietatea
societară capitalistă. Transformările în instituţia proprietăţii au contribuit la apariţia şi constituirea
economiei mixte. Economia mixtă reprezintă forma contemporană de activitate economică în componenţa
căreia funcţionează şi se influen- ţează reciproc două sectoare principale: unul privat şi altul public.
Economia mixtă este, în esenţă, o economie descentralizată, o economie concurenţială, o economie
deschisă. De notat că în prezent toate ţările Terrei, indiferent de nivelul dezvoltării lor, de potenţialul
economic şi cultural, de modul de guvernare, sunt economii mixte. Concomitent cu difuziunea proprietăţii
capitaliste şi formarea economiei mixte a avut loc, după părerea instituţionaliştilor „pozitivişti”, şi o
revoluţie în distribuirea veniturilor. Muncitorii coproprietari ai societăţilor pe acţiuni, paralel cu salariile
nominale, însuşesc şi un venit suplimentar numit „dividend”. Mă- rimea dividendului depinde de masa
venitului net al întreprinderii acţionare şi de numărul de acţiuni deţinute de coproprietarul acesteia. Statul,
instituţia principală a societăţii contemporane, promovează şi alte măsuri de justiţie socială, care au ca
scop atenuarea enormei „diferenţieri de venituri între păturile sociale”.

7.3. Şcoala sociologică franceză; condiţiile de apariţie; reprezentanţii.

1. Apariţia este condiţionată de unele particularităţi ale gândirii economice franceze ca:
a) Caracterul revoluţionar şi aspiraţiile lui spre echitate socială şi umanism
b) Existenţa unei tradiţii vechi, de amestec al statului în economie (timpul mercantiliştilor)
c) Consideră că economia politică trebuie plasată într-un cadru mai larg al sociologiei
2. Francois Perraux (1903 - 1987), s-a născut la Lyon. Ca marea majoritate a economiştilor
francezi el nu este nici neoclasic nici keynisist, marxist şi neoliberal. Lucrarea sa de bază este „Economia
secolului XX” – 1961
Teoria economiei dominante
Dominaţia – o influenţă ireversibilă, intenţionată sau nu, pe care un individ, o firmă, o naţiune o
exercită asupra altor unităţi mai puţin puternice.
Dominantă este întreprinderea care datorită proporţiilor activităţii sale (obţinerea creditelor în
condiţii avantajoase, rezerve financiare) are o influenţă decisivă asupra concurenţilor cât şi
consumatorilor. Fiind liberă în deciziile sale, ea impune altor firme voinţa sa, făcându-le să se adapteze la
cerinţele ei. El extinde teoria dată şi la nivel de naţiune, astfel, afirmând că economiile naţionale se împart
în:

76
 Economii dominante
Economii dominate (legea dominaţiei supreme - Aristotel)
Relaţiile economice dintre ţări se stabilesc în urma unei lupte mari de concurenţă, unde învinge cel
mai puternic. Mai mult, cu timpul, „efectul dominaţiei” se accentuează ceea ce duce la adâncirea
decalajului dintre ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare.

7.4. Neoinstituţionalismul contemporan; viaţa şi opera lui J. Golbraith;

Începe pe la mijlocul anilor ’60-’70 ai secolului trecut şi se distinge prin lărgirea ariei geografice
şi a caracterului cercetărilor efectuate. Teoreticianul principal al acestei perioade este John Kenneth
Galbraith (1908-2006). J. K. Galbraith s-a născut în Canada, a absolvit Universitatea din Toronto, unde
capătă studii preponderent agrare. Susţine doctoratul în economia agriculturii. A activat în calitate de
profesor la universităţile din SUA, Canada şi Franţa. Se bucură de o popularitate enormă printre studenţi.
Fiind consilierul economic principal al Preşedintelui SUA J. Kennedy, i-a propus acestuia ideea de a pune
accentul în practica sa economică pe teoria dirijismului economic al lui J. M. Keynes. Între anii 1961-
1963 a fost ambasador al SUA în India. J. K. Galbraith a publicat mai multe lucrări, cele mai cunoscute
fiind „Noul stat industrial” (1967) şi „Ştiinţa economică şi interesul public” (1967). Din aceste şi alte
lucrări fondatorul neoinstituţionalismului desprinde concluzia că societatea contemporană este, în esenţă,
o societate bazată nu pe raporturi de egalitate în lupta de concurenţă şi cu suport în mecanismele
autoreglatoare ale pieţei, ci pe relaţii asimetrice, de inegalitate. Temelia unor astfel de raporturi o
constituie concentrarea şi centralizarea producţiei ca urmare a progresului ştiinţifico-tehnic şi
transformările economice şi sociale. Principalele instituţii examinate de J. K. Galbraith sunt:
- marea întreprindere;
- tehnostructura;
- planificarea;
- mediul economic;
- piaţa și statul.
În viziunea lui J. K. Galbraith forţa economică şi, ca o consecinţă, şi cea politică a societăţii
contemporane o constituie marea întreprindere. Evoluţia economică a fost de aşa natură, explică J. K.
Galbraith, că în SUA două sute de întreprinderi uriaşe folosesc două treimi din numărul de muncitori
industriali. Câteva mari linii de aviaţie, două companii de linii telefonice, trei reţele de televiziune, câteva
companii electrice au acaparat sectoarele lor de activitate. Cincizeci de mari bănci domină piaţa
financiară. Concentrarea în domeniul asigurărilor şi a comerţului, cu excepţia comerţului de detaliu, este
şi mai mare. Aproximativ două mii de mari întreprinderi furnizează mai mult de jumătate din producţia de
bunuri şi servicii create în cele 10-12 milioane de întreprinderi mijlocii şi mici. Marile întreprinderi
determină condiţiile de producţie şi de preţ. În astfel de împrejurări nu numai consumatorul este la
77
dispoziţia acestora, manevrat prin publicitatea adesea înşelătoare, ci şi însuşi statul este influenţat şi dirijat
să ia măsuri şi decizii favorizante marii firme. Totodată, J. K. Galbraith a observat că oricât s-ar concentra
şi centraliza o economie, ea nu va exclude niciodată mica întreprindere şi pe micul întreprinzător.
Dimpotrivă, adeseori existenţa acestuia din urmă devine o necesitate pentru cea dintâi. Între marea şi mica
producţie există numeroase legături de interdependenţă. Prin urmare, o economie este unică şi
indivizibilă. Dar marea producţie întotdeauna va avea influenţă asupra celei mici.
O altă instituţie examinată de J. K. Galbraith este tehnostructura. El consideră că în fond
capitalismul contemporan este unul fără capitalişti cu nume proprii, anonim, impersonalizat. Astfel de
întreprinzători de tipul lui Ford, Carnegie, Nalon ş. a. nu mai există. În marea întreprindere deciziile sunt
luate de judecăţile colective ale managerilor, directorilor comerciali, directorilor tehnici, inginerilor,
oamenilor de ştiinţă, contabililor, şefilor de personal sau ai altor profesionişti de înaltă calificare. Anume
ei formează tehnostructura societăţii contemporane. În marea societate pe acţiuni puterea tinde să treacă
din mâna proprietarilor în cea a gestionarilor. În întreprinderile uriaşe nimeni nu posedă mai mult de 1%
din acţiuni. Rar când se mai întâlnesc firme mari cu acţionari care să posede de la 2% la 10% din acţiuni.
În general, acţionarii sunt neinformaţi cu privire la afacerile curente ale întreprinderilor. Tehnostructura
derivă din cerinţele tehnologice moderne, din necesitatea îmbinării talentelor specializate, a planificării,
care, la rândul său, presupune o amplă cantitate de informaţie.
Una dintre instituţiile importante ale realităţii contemporane este considerată de către J. K.
Galbraith planificarea. De notat că ideea de planificare în sensul raportului conştient între prezent şi
viitor a fost formulată cu mai mult de trei secole în urmă de cardinalul Armand Richelieu (1585-1643),
care în anul 1624 a devenit cârmuitor al Franţei. El intuise clar necesitatea de „a trasa planuri pentru a
permite prezentului să fie legat fără daună de viitor”. De la apariţia sa, planificarea a evoluat atât în ceea
ce priveşte conţinutul, cât şi sfera de aplicabilitate. Astăzi, fără o planificare bine determinată, nu poate fi
realizată o economie de piaţă avansată şi, ca urmare, o politică economică şi socială a unei ţări. „Toate
economiile industrializate sunt, prin forţa lucrurilor, larg planificate”. Deosebit de importantă este
planificarea în cadrul marilor întreprinderi. Acestea trebuie să facă faţă unui câmp crescut de activităţi, să
răspundă imperativului unei producţii de masă. Planificarea în cadrul marilor întreprinderi decurge din
necesitatea modernizării factorilor direcţi şi a factorilor indirecţi de producţie, intensificării proceselor
integraţioniste, lărgirii fluxurilor de export-import ş. a.
Mediul economic ca instituţie a societăţii contemporane este analizat de J. K. Galbraith în
contextul activităţii marilor întreprinderi şi a planificării în cadrul acestora. El constată că mediul
economic este dat de modul organiză- rii şi programării proceselor de producţie şi de desfacerea bunurilor
materiale şi a serviciilor. Fondatorul neoinstituţionalismului afirmă că în alegerea formei societăţii
economice determinante sunt nu concepţiile teoretice, ci „imperativele tehnologice şi organizatorice”. J.
K. Galbraith ajunge la concluzia că dezvoltarea economică a vremurilor noastre nu este autoreglabilă prin
sistemul pieţei, că organizarea, planificarea şi gestionarea sunt direcţiile-cheie în prosperarea oricărei

78
unităţi economice. Galbraith este conştient de pericolul supramonopolizării economiei. Prin
întreprinderile mari se creează societatea belşugului. Totodată, el ţine să atenţioneze că marea firmă poate
să sufoce şi să subordoneze mediul economic în condiţiile în care înlătură orice formă de concurenţă.
J. K. Galbraith analizează sub toate aspectele şi rolul pieţei ca instituţie a societăţii contemporane.
După părerea sa, la origini piaţa era locul unde se întâlneau vânzătorii şi cumpărătorii, realmente, pentru a
schimba produsele lor alimentare, îmbrăcămintea, vitele şi alte mărfuri. Piaţa astăzi, apreciază el, „este,
desigur, un concept abstract care implică vânzări ori cumpărări de bunuri şi servicii”, fiind golită de orice
sens geografic. Şefii unor uriaşe întreprinderi fac tranzacţii deseori foarte complexe pe pieţe unde ei n-au
pus niciodată piciorul. În trecut piaţa era unicul regulator al vieţii economice. Ea dispunea de mecanisme
proprii de stabilire a preţurilor în conformitate cu cererea şi oferta. În astfel de condiţii rolul decisiv îi
revenea concurenţei perfecte. Asemenea tranzacţii se puteau realiza numai în cazul în care guvernele nu
interveneau deloc în activitatea economică. Până şi marii producători erau constrânşi să se supună acestui
joc, acestui mecanism. Evoluţia economică a fost însă de aşa natură, explică J. K. Galbraith, încât
concurenţa perfectă nu mai acţionează în economiile dezvoltate. Ea este înlocuită de câteva societăţi
anonime – monopoluri sau oligopoluri – care au puterea de a fixa preţurile lor şi de a-şi regla interesele.
Marea întreprindere sinonimă cu sistemul industrial a distrus, astfel, mecanismele pieţei cu concurenţă
perfectă. Cu toată puterea deosebită a marilor întreprinderi în societatea contemporană şi cu toată
creşterea rolului statului în viaţa economică, afirmă J. K. Galbraith, piaţa n-a dispărut. Multe întreprinderi
exercită doar un control imperfect asupra preţurilor. Piaţa cu mecanismele sale de funcţionare există
pentru o mulţime de întreprinderi mici şi mijlocii, pentru micii comercianţi, pentru fabrici mari, dar care
nu au o situaţie de monopol, într-o oarecare măsură pentru agricultură ş. a. Autorul
neoinstituţionalismului consideră că dezvoltarea sistemului industrial, punând capăt autotputernicei pieţe
libere, nu va conduce niciodată la dispariţia acesteia ca unul din fundamentele esenţiale ale economiei de
piaţă.
J. K. Galbraith consideră statul ca fiind instituţia supremă a societăţii. Rolul şi funcţiile acestei
instituţii au evoluat pe măsura dezvoltării civilizaţiei umane. În etapa actuală statul a devenit nu numai un
reglator al proceselor politice, economice şi sociale, ci şi un mijloc de sprijinire a concurenţei loiale şi a
pieţei. Statul impune sau stabileşte preţuri minimale pentru produsele agricole, în particular, poate decreta
cota beneficiilor minimale pentru micii comercianţi. Guvernul poate acorda subvenţii sau asistenţă
financiară unor producători pentru sporirea competitivităţii produc- ţiei, poate asigura salarii minimale
garantate lucrătorilor nesindicalizaţi ş. a. Aşadar, economia naţională la proporţiile sale actuale nu se
poate dezvolta fără o intervenţie activă a statului.

79
 Tema 8: Keynesismul
8.1. Necesitatea apariţiei unei noi paradigme în gândirea economică;
8.2. Bazele teoriei macroeconomice Keynesiste; metodologia;
8.3. Modelul economic Keynesist bazat pe cererea efectivă;
8.4. Măsurile de politică economică preconizate de Keynes;

8.1. Necesitatea apariţiei unei noi paradigme în gândirea economică.

Primul război demonstrase că principiul „laiser - faire” se epuizase şi economia capitalistă nu mai
putea funcţiona normal fără o intervenţie masivă a statului, deoarece situaţia economică continuă să se
înrăutăţească, crizele adânci şi pustiitoare, şomajul,inflaţia şi marile conflicte sociale puneau sub semnul
întrebării însăşi viabilitatea economiei de piaţă, a capitalismului. Practica critica la tot pasul unul dintre
conceptele principale ale liberalismului economic, precum că economia de piaţă este capabilă să se
autoregleze prin jocul liber al cererii şi ofertei.
Altfel spus, odată cu complicarea mecanismului de funcţionare a economiei, cu creşterea
instabilităţii ei, însuşi regimul capitalist părea să dea faliment, să se prăbuşească sub povara neputinţei de
a face faţă problemelor de primă importanţă.
În noile condiţii, rolul hotărâtor în economie îl jucau grupurile de întreprinzători, puţin numeroase,
preţurile de monopol, concurenţa imperfectă, precum şi o mare diferenţiere a veniturilor. Dar problema
principală, era şomajul.
Astfel, începe să se contureze tot mai puternic o ruptură între teoria şi practica economică,
deoarece, în timp ce în teorie dominau conceptele liberalismului economic, peste tot în lume, statul
recurgea tot mai mult la amestecul său în viaţa economică.
Era nevoie de a înnoi atât metodologia, cât şi teoria economică, lucru pe care începuse să-l facă
unii economişti ca:
A.C. Pigon (1877 - 1959) , englez
M. Kalecki (1899 - 1970), polonez
Wicksell (1851 - 1926), suedez
Însă misiunea de a elabora o nouă doctrină şi de a propune noi metode eficiente de ieşire din criză
avea să-i revină lui Keynes.
John Maynard Keynes (1883 - 1946) Sa născut la Cambridge, în familia unui economist vestit.
Pasionat de matematică şi teoria probabilităţii, el se orientează şi spre studierea problemelor economice.
Ia avut ca profesori pe A.Marshall, A.Pigon. La intervenţia lui Marshall, el este numit profesor de
economie politică la Universitatea din Cambridge. Dar se simte strâmtorat în cadrul unei cariere
universitare şi se avântă în activitatea practică. În urma unor speculaţii reuşite la bursă, adună o avere
mare.

80
 La începutul carierei sale, el era pasionat de studierea monedei. În 1930 publică „Tratat asupra
banilor”, apoi în 1936 publică celebra sa lucrare: „Teoria generală a folosirii braţelor de muncă, a
dobânzii şi a banilor” unde efectuează o analiză de ansamblu a economiei de piaţă. Pentru enorma sa
contribuţie la dezvoltarea ştiinţei despre economie el devine lord al Marii Britanii. La puţin timp după
acest eveniment, în 1946 J. M. Keynes se stinge din viaţă.
În timpul războiului, Keynes a jucat un rol important în cadrul Trezoreriei Britanice, fixându-şi ca
obiectiv principal refacerea ordinii economice de după război. În 1943, Keynes face publică ideea sa cu
privire la Bancor, o propunere pentru o uniune internaţională de clearing. Consultându-se şi cu
americanii, în cele din urmă, Keynes renunţă la ideea sa în favoarea „Planului Alb American”, plan care
viza crearea unui fond internaţional din monedele ţărilor participante. În orice caz, unele aspecte ale
uniunii de clearing previzionate de Keynes au fost incluse în acest proiect. În 1944, Keynes a condus
delegaţia britanică la conferinţa internaţională de la Bretton Woods, unde au fost stabilite detaliile acestui
sistem. A fost acceptat „Planul Alb American”, ţările au adoptat rate de schimb fixe, monedele fiind
fixate în funcţie de dolarul american, în timp ce dolarul însuşi putea fi schimbat pe o cantitate de aur.
Două instituţii, Fondul Monetar Internaţional şi Banca Internaţională au fost create pentru a supraveghea
noul sistem monetar internaţional

8.2. Bazele teoriei macroeconomice Keynesiste; metodologia.

1. S-a inspirat din lucrările mercantiliştilor şi din lucrarea lui T.Malthus „Eseu asupra
principiului populaţiei”
2. Respinge concepţia unei ordini naturale, şi a unor legi obiective ce ar asigura funcţionarea
spontană a economiei, echilibrul economic. El plasează la temelia activităţii economice înclinaţiile
psihologice ale oamenilor, pe care le ridică la nivel de legi economice. Principalele legi psihologice sunt:
a) Legea psihologică fundamentală – înclinaţia spre consum şi economii
b) Legea imboldului spre investiţii
c) Legea preferinţei pentru lichidităţi
Anume aceste înclinaţii, având un caracter ştiinţific şi incontrolabil, se află la temelia fluctuaţiilor
economice, a crizelor şi a şomajului. În acelaşi timp, deoarece ţin însăşi de natura omului, ele rămân
veşnice, universale, influenţând dezvoltarea economică în toate societăţile.
3. Afirmă că forţa majoră care mişcă societatea şi viaţa economică sunt ideile.
4. Ca şi neoclasici Keynes împarte societatea în producători şi consumatori şi nu în clase sociale,
cum procedează clasicii şi marxiştii.
5. Spre deosebire de neoclasici, care au efectuat o analiză microeconomică a proceselor
economice lanivelul firmei, producătorului şi consumatorului, Keynes respinge însă „Legea Say” şi
susţine că economia de piaţă are un şir întreg de neajunsuri ca dezechilibrele, şomajul, diferenţierea de v
nituri etc. Dorind să propună autorităţilor statale remedii concrete şi eficiente de depăşire a acestor

81
neajunsuri, el pune accentul în analiza sa pe studierea: venitului naţional, consum, investiţii, economii
etc. Efectuarea unei analize macroeconomice i-au permisă descopere o serie de greşeli ale clasicilorşi
neoclasicilor ca:
a) Ipoteza transformării automate şi integrale în orice moment a economiilor în investiţii
b) Afirmaţiile ca:
Rata dobânzii este reglată numai de cerere şi ofertă de capital
Salariul este reglat de cererea şi oferta forţei de muncă
Forţa de muncă de nivelul salariilor
6. Dacă neoclasicii au plasat în centrul preocupărilor lor piaţa cu elementele ei (preţul, cererea,
oferta etc.), Keynes pune accentul pe studierea fluxurilor, adică acircuitului mărfurilor globale. Pentru
piaţa nu este decât unul dintre momentele acestui circuit.
Schimbarea ordinii priorităţilor: Autorii clasici plasează în centrul cercetărilor problema banilor
şi finanţelor deoarece, considerau că stabilitatea monetară şi echilibrul bugetar sunt condiţiile cheie ale
prosperităţii economice. Apoi urma economia, ghidată de jocul spontan al preţurilor. Şi pe ultimul loc se
află socialul deoarece pentru a repartiza mai mult, trebuie mai întâi să se producă mai mult.
Keynes stabileşte o altă ordine:
I. Plasează socialul – mai întâi trebuie a sigurată utilizarea completă a forţei de muncă, de care va
depinde atât securitatea socială, cât şi stabilitatea politică.
II. Plasează economia – odată asigurată utilizarea completă a braţelor de muncă prosperitatea şi
belşugul vor veni de la sine, cauzate de creşterea inevitabilă a veniturilor.
III. Plasează moneda şi finanţele – pentru a asigura realizarea obiectivelor de mai sus trebuie să
sacrifice ceva.
Problema echilibrului economic: Clasicii considerau că în condiţiile economiei de piaţă
producţia oscilează în jurul unui punct de echilibru între cerere şi ofertă. Potrivit „legii lui Say” oferta îşi
creează cererea sa, deci echilibrul se stabileşte automat, iar crizele şi şomajul sunt imposibile. În acest
caz, circuitul economic, care asigură echilibrul economic arată astfel:

Fig. Circuitul economic al lui J.B.Say (legea debușeelor)

82
 Keynes respinge legea dată, spunând că echilibrul economic nu se stabileşte în mod automat.
Deoarece economia capitalistă se menţine pe o perioadă îndelungată într-o stare cronică de activitate
subnormală şi între actul economisirii şi cel al inv estirii există deosebiri de spaţiu şi timp. Astfel, schema
circuitului economic se prezintă astfel:

Fig. Circuitul economic al lui J.M. Keynes

Aici circuitul economic nu se mai înfăptuieşte automat, deoarece între economii şi investiţii, există
o ruptură, adică nu tot ce se economiseşte se şi investeşte. Deci, economia capitalistă nu poate asigura
echilibrul economic fără o intervenţie însemnată a statului.
Problema şomajului: Potrivit teoriei clasice şi neoclasice, şomajul poate fi numai voluntar,
deoarece, orice muncitor, care doreşte să obţină un loc de lucru, va fi angajat, deoarece economia de piaţă
poate asigura utilizarea deplină atât a capacităţilor de producţie, cât şi a braţelor de muncă. Cauza
şomajului sunt salariile prea ridicate revendicate, de muncitori fapt care-i înclină pe agenţii economici să
cumpere maşini şi utilaje, în loc să angajeze noi braţe de muncă. Însă în realitate şomajul devenise un
fenomen permanent, iar în timpul crizelor economice muncitorii nu puteau găsi un loc de lucru nici chiar
cu cel mai mic salariu.
Keynes, afirmă că şomajul nu constituie un rău absolut, până la un anumit nivel el este un factor
pozitiv, stimulându-i pe oameni să lucreze mai bine. El pune sub îndoire capacitatea ratei dobânzii de a
armoniza economiile şi investiţiile. El afirmă că la originea şomajului se află nu salariile prea ridicate,
cum ziceau neoclasicii, ci necoincidenţa dintre economii şi investiţii, iar în ultimă instanţă, salariile mici.
De existenţa şomajului sunt vinovaţi cei bogaţi, care supuşi acţiunii legii psihologice, cheltuiesc tot mai
puţin din veniturile obţinute, economisind o parte tot mai mare, în loc s-o investească. În cest caz, şomajul
poate fi redus numai prin intervenţia statului în economie pentru a încuraja investiţiile.

8.3. Modelul economic Keynesist bazat pe cererea efectivă.

Pentru a-şi argumenta răspunsul, că nivelul ocupării depinde de cererea efectivă de mărfuri, el a
elaborat o teorie sub forma unui model economico-matematic, operând îndeosebi cu şase elemente
esenţiale:

83
 E – volumul braţelor de muncă folosite în cadrul întregii economii
Y – venit naţional global
I – investiţiile
S – economiile
D – cererea efectivă de mărfuri
C – consumul de bunuri
Keynes, afirmă că cererea tinde să rămână mereu în urma ofertei ceea ce duce la apariţia crizei şi
şomajului. Acest lucru se întâmplă din cauza că întreprinderile îşi fixează nivelul de activitate nu în
dependenţă de factorii de producţie disponibili, ci în funcţie de previziunea referitoare la cererea efectivă:

Fig. Modelul macroeconomic Keynesist

Dacă Y=C+I – se realizează o ocupare integrală a braţelor de muncă. Însă în realitate Y>C+I,
adică o parte din producţie nu se realizează, ceea ce şi provoacă dezechilibre. Deci, ponderea mare a
şomajului involuntar este ponderea mare a economisirii în venitul global, datorită acţiunii a trei legi
psihologice fundamentale:
Legea psihologică fundamentală: Respinge ordinea naturală şi neagă existenţa unor legi
economice obiective. El explică relaţia dintre venit şi consum prin acţiunea unei legi psihologice
fundamentale, care cuprinde înclinaţia spre consum şi economii. Astfel: „psihologia omului este de aşa
natură că atunci când se măreşte venitul real global, consumul global creşte, dar nu cu aceeaşi mărime.” J.
Keynes.
Deoarece tind ca o parte din venit să o economisească sub formă de bani. Pe măsură ce cresc
veniturile, scade înclinaţia spre consum şi creşte înclinaţia spre economii. Deci:
1.Creşterea venitului duce la creşterea economiilor şi la scăderea consumului
2.Scăderea consumului duce la scăderea cererii globale, la scăderea volumului producţiei şi la
creşterea şomajului.
Legea imboldului spre investiţii: În cazul unui nivel neschimbat al consumului, cererea globală
şi nivelul ocupării braţelor de muncă depinde de volumul investiţiilor curente ceea ce depinde de
cointeresarea întreprinzătorului de a investi. Ei sunt predispuşi să investească doar în cazul când va obţine
un profit care i-ar satisface, adică când eficienţa marginală a investiţiilor noi este mai mare – nu rata

84
profitului reală, existentă în momentul investirii, ci cea viitoare care trebuie să fie mai mare decât rata
dobânzii. Dacă eficienţa marginală = < d' – preferă să depună banii la bancă
Legea preferinţei pentru lichidităţi: Este predispunerea oamenilor de a-şi păstra economiile sub
formă lichidă, care sunt uşor de transformat în orice alte bunuri. Motivele unui asemenea comportament
sunt:
1. Mobilul precauţiei – dorinţa de a avea numerar pentru a face unele cheltuieli imediate
2. Mobilul afacerilor - pentru efectuarea operaţiilor curente de afaceri între perioada de
cumpărare şi vânzare.
3. Mobilul speculaţiilor
4. Incertitudinea ratei dobânzii

8.4. Măsurile de politică economică preconizate de Keynes.

Stimularea investiţiilor: Keynes spune că nu economiile ci consumul favorizează investiţiile.
Pentru stimularea cererii globale, el propune mărirea investiţiilor publice atât în sfera productivă cât şi în
cea neproductivă (şomerul cu groapa). Stimularea investiţiilor private urmau să se înfăptuiască prin
intermediul micşorării ratei dobânzii.
Stimularea consumului: Propune promovarea unei politici de sporire a consumului de stat şi de
redistribuire a veniturilor. Dar o mare diferenţiere a veniturilor are urmări negative pentru dezvoltarea
economică deoarece stimulează tendinţa de mărire a economiilor şi de limitare a investiţiilor. Pentru
asigurarea unei repartiţii mai echitabile, Keynes propune:
1.Introducerea impozitului progresiv pe venit
2.Introducerea unui sistem eficient de asistenţă socială, servicii publice
Politica monetară: Clasicii afirmau că moneda este un simplu instrument neutru care nu face
decât să mijlocească schimbul. Keynes afirma că banii joacă un rol activ în viaţa economică. Unul din
scopurile principale ale politicii monetare este menţinerea ratei dobânzii la cel mai scăzut nivel posibil.
Reducerea ei, poate fi realizată pe calea sporirii cantităţii de bani aflaţi în circulaţie, dar apare inflaţia. Din
două rele Keynes alege răul cel mai puţin periculos pentru societate - inflaţia.
Critica teoriei liberului schimb: El consideră ineficientă politica liberului schimb (laisser –
faire) nu numai la scară macroeconomică ci şi mondoeconomică. Atunci când într-o ţară nivelul
şomajului este ridicat, ea urmează să-şi închidă frontierele pentru a opri pătrunderea pe piaţa internă a
mărfurilor străine ceea ce duce la producerea lor, chiar şi cu cheltuieli mai mari, în cadrul ţării respective.
Aceasta va duce la apariţia unor noi întreprinderi. Dar politica dată nu poate fi promovată pe termen lung.
Odată cu problema şomajului dispare se poate reveni la principiile liberului schimb.

85
 Tema 9: Neokeynesismul
9.1. Keynesismul şi Neokeynisismul: trăsături comune şi deosebiri; condiţiile de apariţie;
9.2. Particularităţile neokeynesismului în diferite ţări;
9.3. Sinteza neoclasică înfăptuită de P. Samuelson.
9.4. Postkeynesismul; condiţiile apariţiei; reprezentanţii;

9.1. Keynesismul şi Neokeynisismul: trăsături comune şi deosebiri; condiţiile de apariţie.

Neokeynesismul este un curent format din mai multe microcurente, care pun accentul pe diferite
nuanţe ale doctrinei keynesiste. Anume prin doctrina dată, doctrina lui Keynes, adoptată la noile condiţii,
a dominat gândirea economică pe parcursul a trei decenii. Apariţia neokeynesismului este condiţionată
de:
1. Transformarea economiei bazată pe proprietatea privată în una mixtă, în care pe lângă
sectorul individual există şi un mare sector public
2. Statul în aceste condiţii nu mai era un simplu paznic, ci devenise principalul agent economic,
cu o influenţă hotărâtoare asupra întregii economii.
Înainte, în timpul şi imediat după cel de-al doilea război mondial succesul keynesismului, sprijinit
de realizările politicilor economice inspirate de el, făcea dificilă observarea carenţelor doctrinei legate de
fundamentele statice, prin excelenţă, ale analizei şi de orizontul scurt de timp, de axarea pe soluţii privind
moderarea crizelor şi şomajului fără luarea în considerare a cerinţelor creşterii economice, de
suprasolicitarea factorilor macro şi lăsarea pe plan secundar a celor microeconomici, inclusiv a
mecanismelor pieţei, de subaprecierea rolului interdependenţelor economice crescânde la scara lumii.
Economişti de seamă ca R.F.Harrod, E.Domar, J.Monnai, P.A.Samuelson, S.Tsuru, G.Myrdal,
J.Robinson, P.Sraffa şi alţii, observândule, au căutat să le îndepărteze. Dintre contribuţiile aduse de
neokeynesisşti ne vom opri asupra câtorva cum sunt: teoria dinamicii economice, teoria sintezei
neoclasice şi teoria producerii de mărfuri prin intermediul mărfurilor.
Neokeynesiştii erau de acord cu Keynes, care considera instabilitatea politică şi dezechilibrele
economice drept manifestări fireşti ale economiei de piaţă contemporană fapt ce justifica intervenţia
statului în economie, dar în timp ce Keynes a pus accent pe studierea problemelor consumului,
neokeynesiştii au acordat o atenţie primordială analizei producţiei. Obiectivul primordial al politicii
economice Keynes era ocuparea completă a forţei de muncă, pe când al neokeynesismului era asigurarea
unor ritmuri stabile de creştere economică.
Keynesismul – o intervenţie a statului indirectă şi eficientă
Neokeynesismul – erau pentru un amestec sistematic şi direct.
Ei au acordat o atenţie mare factorului timp, elaborând teoria şi practica creşterii economice.
Teoria dinamicii economice: Deoarece dezvoltarea economică poartă un caracter ciclic,
neokeynesiştii au elaborat şi unele politici de stabilizare şi de stimulare a creşterii economice. Ei au optat,
86
pentru alcătuirea unui buget pe un termen de zece ani, astfel ca excedentele mari din anii de prosperitate
să acopere deficitele din anii de criză.
Neokeynesiştii au analizat în primul rând problemele inflaţiei, bugetului, formării capitalului etc.
Tot ei au orientat ştiinţa economică de la analiza statică spre cea dinamică, punând în centrul
preocupărilor lor problema unei creşteri economice echilibrate.
Astfel, dacă Keynes afirma că înclinaţiile spre consum şi investiţii sunt constante – neokeynesiştii
au ajuns la concluzia că ambele înclinaţii variază.
Înclinaţia spre economii - depinde de structura consumului, de cea mai mică elasticitate, dând
dovadă cheltuielile pentru hrană.
Înclinaţia spre economii – variază în funcţie de grupul social. La ţărani această înclinaţie este mai
puternică decât la orăşeni.

9.2. Particularităţile neokeynesismului în diferite ţări.

După război centrul doctrinei neokeynesiste devine Statele Unite ale Americii. În 1946 a fost
adoptată o lege, care obliga guvernul să-şi asume responsabilitatea menţinerii ocupării braţelor de muncă
la un nivel ridicat, cât şi a micşorării fluctuaţiilor economice. Deci de aici rezultă că aici neokeynesismul
s-a afirmat mai mult în domeniul politicilor economice. Reprezentantul de bază este considerat Alvin
Hansen (1887 - 1975) – profesor la Harvard. El afirmă că importanţa factorilor care asiguraseră în trecut o
dezvoltare economică furtunoasă, Statele Unite, a scăzut deoarece au dispărut terenurile de pământ
nevalorificat s-au micşorat ritmurile progresului tehnic etc. În acest caz, creşterea economică poate avea
loc numai prin promovarea unei politici cât mai eficientă de folosire a factorilor existente.
În viziunea sa, principalul instrument de reglementare a proceselor economice este Bugetul de
Stat. El poate asigura un echilibru şi o dezvoltare economică, prin redistribuirea venitului naţional (peste
40 – 50% din venit).
Instrumentele economice utilizate de stat sunt:
Diferenţierea impozitelor pe venit
Diferenţierea ratei dobânzii
Îndemnizaţiile pentru şomaj
În perioada de avânt economic, impozitele sunt mari şi indemnizaţiile pentru şomaj sunt mici, pe
când în perioada de recesiune – invers.
Pentru influenţarea cererii societăţii, statul în politica sa economică gestionează îndeosebi
cheltuielile publice. Astfel:
1) Crizelor economice – statul măreşte cheltuielile publice pentru a compensa în aţa mod
micşorarea valorii celor private
2) Avânt economic – comenzile de stat scad simţitor
Izvorul cheltuielilor publice sunt:

87
 Impozitele
Împrumuturile de stat
Punerea în circulaţie a unei cantităţi de bani neacoperiţi, dar numai atâţi cât permit o
inflaţie moderată.
Neokeynesismul Francez:
Aici, principala metodă de intervenţie a statului în economie, pentru stimularea cererii, este planul
şi nu bugetul. Fără a neglija rolul pieţei şi a concurenţei în reglementarea economiei, ei mizează şi pe
reglementare înfăptuită sub formă de plan.
Planul este destinat să rezolve problema contradicţiei dintre libertatea individuală şi interesele
naţionale, să asigure menţinerea echilibrului general precum şi schimbarea structurii economiei în direcţia
dorită. Prin el, se efectuează redistribuirea venitului naţional pentru a asigura instaurarea în societate a
unei păci sociale durabile.
Planul indicativ – arată proporţiile în care venitul naţional este destinat consumului şi
economiilor. El este obligatoriu doar pentru întreprinderile publice, pentru cele private el poartă un
caracter indicativ. Conţine pe lângă obiectivele economice şi sociale ce urmează a fi atinse , un şir de
metode, instrumente care au misiunea de a cointeresa întreprinderile private să acţioneze în direcţiile
indicate de plan.
Ei au mai analizat – raportul dintre piaţă şi plan, dintre libera iniţiativă şi restricţiile impuse de
plan, dintre sectorul privat şi cel public.
Curba lui Phillips:
În1958, Phillips englez de origine, publică un articol cu denumirea „Raport dintre şomaj şi rata de
creştere a salariilor nominale în Regatul Unit 1867 - 1957”. Astfel curba lui Phillips este cunoscută sub
denumirea „dilema inflaţie - şomaj”.
Keynes afirmă că stimulând cererea ridicăm volumul producţiei şi micşorăm numărul şomerilor.
Phillips afirmă că gradul de folosire a forţei de muncă depinde de nivelul preţurilor şi de rata şomajului.
Astfel, cu cât şomajul e mai mare, cu atât preţurile cresc mai puţin şi cu cât şomajul e mai mic, cu atât
preţurile cresc mai mult – inflaţia e mare.
În asemenea condiţii statul urmează să aleagă între inflaţie şi şomaj. Ori reduc şomajul cu preţul
inflaţiei, ori menţin o stabilitate monetară şi inflaţia la un anumit nivel, dar admiţând în cazul dat o rată
ridicată a şomajului.

9.3. Sinteza neoclasică înfăptuită de P. Samuelson.

„Sinteza neoclasică” – este o îmbinare a analizei microeconomice neoclasice cu analiza
macroeconomică keynesistă, o combinare a virtuţilor economiei de piaţă cu avantajul dirijismului
capitalist.

88
 Accentuarea postbelică a caracterului mixt al economiilor occidentale (combinaţie a sectorului
particular cu cel public) a fost un factor important care a stimulat eforturile de ducere pe mai departe a
teoriei keynesiste macroeconomice, prin combinarea ei cu elemente ale microeconomiei neoclasice. Din
efortul teoretic respectiv datorat, în bună măsură, economistului american P.A.Samuelson a rezultat o
sinteză numită, poate impropriu, neoclasică. În plan teoretic ea reflectă modul în care se îmbină în
mecanismul economic pârghiile bazate pe libera iniţiativă, cu cele ale sectorului public, cum pot fi şi cum
sunt folosite instrumentele de politică economico-socială de care dispune statul, în diverse scopuri.
Paul Samuelson – 1915 în Indiana (Statele Unite). Şi-a făcut studiile la Chicago şi Harvard. La
vârsta de 30 de ani devine profesor universitar. A fost consultant economic al preşedintelui SUA, J.
Kennedy. Este laureat al premiului Nobel pentru economie. Are contribuţii importante în aşa domenii ca:
Teoria consumului
Teoria comerţului internaţional
Finanţele publice, rolul statului etc.
Reprezintă sub formule matematice un şir de legi fundamentale ale economiei de piaţă. Manualul
său de teorie economică „Economics” a fost publicat în 1948. Iniţial efectuează o critică a neoclasicilor şi
a doctrinei Keynesiste afirmând:
Formele acute de instabilitate din anii ’30 ale economiei de piaţă au provocat reacţii critice dintre
cele mai dure faţă de economia politică clasică şi cea neoclasică, axate pe ideea capacităţii mecanismelor
pieţei, ale cererii şi ofertei de a soluţiona automat toate problemele asigurând eficienţa şi echitatea
creşterii economice. Conţinutul şi sensul criticilor sunt astfel sintetizate de Samuelson: “De ce să ne
vorbiţi de raritate? Sau de eficacitate? Sau de creştere? Sau de echitate? Aruncaţi, deci la rebut legile
voastre ale ofertei şi cererii, teoriile voastre savante cu privire la formarea preţurilor şi piaţă. Distrugeţi
culegerile voastre de precepte tradiţionale. Noi am intrat într-o eră nouă în care toate adevărurile de ieri
au devenit erorile de astăzi; în care încercările de economisire ruinează investiţiile; în care un uragan sau
un război sunt binefaceri ale cerului, în măsura în care asemenea dezastre creează locuri de muncă şi
umplu pântecele şomerilor”).
Deoarece în ţările contemporane persistă sistemul economic mixt (privat şi public) autorii sintezei
sunt pentru intervenţia statului în economie. Cu atât mai mult că mai mult activităţi economice ca
sănătatea, învăţământul, industriile de prelucrare a deşeurilor etc. Statul trebuie să stabilească nivelul
salariului minim. Ei nu resping în întregime doctrinele clasicilor şi neoclasicilor , ci le adaptează la noile
condiţii existente. Ei au evidenţiat o serie de neajunsuri ale doctrinei Keynesiste ca:
1) Transformarea inflaţiei într-un fenomen foarte negativ
2) Creşterea exagerată a cheltuielilor publice şi a intervenţiei statului ceea ce duce la
strâmtorarea activităţii sectorului privat
Pentru autorii neoclasici rolul cheie în reglementarea economiei îl are politica fiscală şi monetară.
Ele nu trebuie folosite separat, ci combinate printr-o activitate coordonată a Guvernului şi Băncii centrale.
89
 Pentru P. Samuelson obiectivele principale ale politicii macroeconomice sunt:
a) Asigurarea unui nivel ridicat al produsului real
b) Un şomaj real
c) Nivel stabil al preţurilor
d) Asigurarea unei balanţe de plăţi favorabile.
Formele de politici macroeconomice:
1. Politica fiscală – constă în cheltuielile guvernamentale şi impozite. Impozitele reduc
veniturile şi cheltuielile particulare, ele efectuează investiţiile şi produsul potenţial. Politica fiscală
afectează cheltuielile globale şi aceasta influenţează asupra mărimii produsului naţional brut şi a inflaţiei.
2. Politica monetară – se face de Banca centrală, determinând oferta de bani. Schimbările în
oferta de bani modifică rata dobânzii – cheltuielile pentru investiţii.
3. Politica economică externă
Politici comerciale
Politici de fixare a cursului de schimb sau chiar politici monetare şi fiscale
Au ca scop menţinerea importurilor la acelaşi nivel cu exporturile.
4. Politica veniturilor – acţiunile statului pentru atenuarea inflaţiei, prin măsuri directe, fie prin
controlul salariilor şi preţurilor pe cale legislativă.

9.4. Postkeynesismul; condiţiile apariţiei; reprezentanţii.

Apare în deceniile şapte – opt ale sec. XX ca rezultat al prezenţei unui şir de fenomene negative
ca: simultaneitatea inflaţiei, şomajului, crizei valutar financiare, economiei mondiale etc. Ca rezultat al
acestor efecte keynesismul intră într-o criză.
Ideea keynesistă de reformare a economiei de piaţă a cunoscut dezvoltări prin optica diverselor
sisteme de interese, inclusiv ale stângii burgheze şi ale muncitorimii laburiste, social-democrate şi
socialiste. Chiar la Cambridge, sediul iniţierii doctrinei keynesiste, s-a creat o şcoală de stânga, printre
promotorii ei înscriindu-se Pierro Sraffa, Joan Robinson, Nocholas kaldor, Tibor Balogh, etc. Ideea
călăuzitoare este cea de conciliere, prin măsuri practice, a intereselor muncii cu cele ale capitalului, iar în
plan teoretic, de îmbinare a unor realizări teoretice din doctrina lui J.M.Keynes cu altele din doctrina lui
D.Ricardo şi/sau K.Marx.
Astfel apare o grupare nouă care avea ca obiectiv să apere ideile cele mai de preţ din doctrina
keynesistă. Reprezentantul principal este:
Joan Robinson (1903 - 1983) – cea mai celebră femeie economist din sec XX, a fost timp de 40
de ani profesoară la Universitatea din Cambridge. Este considerată autoarea teoriei concurenţei
imperfecte. Astfel concurenţa imperfectă este un neajuns al sistemului economic capitalist, deoarece
menţinând preţurile la niveluri mari - la profit mare al firmelor – pierderea consumului – reducerea
producţiei – creşterea şomajului – instabilitate politică.
90
 Operele principale:
„Economia concurenţei imperfecte” – 1933
„Eseu asupra economiei lui Marx” – 1941
„Acumularea capitalului” – 1955
Principalele direcţii de investire ale postkeynesiştilor:
1. Analiza dinamicii dezvoltării economice
2. Rolul repartiţiei în funcţionarea economiei de piaţă
3. Rolul banilor în economia contemporană
4. Respingerea analizei microeconomice neoclasice bazate pe modele abstracte şi premise ideale.
Postkeynesiştii efectuează :
1. O analiză macroeconomică – găsirea unei modalităţi optimale de creştere economică,
scăderea şomajului,stabilitatea preţurilor.
2. Sprijină politica fiscală, bugetară şi monetară a statului
3. Analizează rolul marilor corporaţii în economie, problemele inflaţiei şi comerţului exterior
4. Resping teoria valoare - utilitate şi revin la teoria valoare – muncă
Afirmă că ritmurile creşterii economice depinde de felul cum se înfăptuieşte repartizarea venitului
naţional prin salariu şi profit. În economiile de piaţă contemporane un rol important, după Sraffa, îl au
“raporturile dintre muncă şi mijloacele de producţie”, în condiţiile în care cei ce depun munca sunt
organizaţi pentru apărarea intereselor lor, inclusiv pentru apropierea unei părţi din surplus, iar deţinătorii
mijloacelor de producţie sunt şi ei organizaţi ca să-şi apere interesele şi să ia o parte cât mai substanţială
din surplus. Statul, angajat în viaţa economică şi socială, se cuvine să intervină prin diverse politici
(inclusiv ale veniturilor, taxelor, impozitelor, indexării, ajutoarelor de şomaj etc) prin care să contribuie la
realizarea unei drepte repartiţii a surplusului de valoare. Spre deosebire de Smith, ricardo şi Marx, care
considerau că distribuirea plusvalorii avea loc în condiţiile pieţei libere concurenţiale numai între clasele
deţinătoare de capital şi proprietăţi funciare, în teoria lui Sraffa la împărţirea acesteia mai iau parte
salariaţii şi statul.
J.Robinson spune că salariile mari duc la facilizarea bunurilor şi serviciilor. Mărirea salariului este
o condiţie a stimulării progresului tehnic, deci rezultă că creşterea salariului reprezintă nu numai
interesele muncitorului ci şi a capitalului.

91
 Tema 10: Neoliberalismul
10.1. Apariţia neoliberalismului şi deosebirile lui de liberalismul clasic şi neoclasic;
10.2. Neoliberalismul şcolii de la Freiburg; apariţia;
10.3. Monetarismul american; contrarevoluţia monetaristă;
10.4. Şcoala ultraliberală austriacă. F. Hayek;

10.1. Apariţia neoliberalismului şi deosebirile lui de liberalismul clasic şi neoclasic.

Dominând aproape patru decenii gândirea şi viaţa economică, în perioada 1974 – 1977 gândirea
economică keynisistă este înlocuită cu teoriile clasicilor şi neoclasicilor, condiţionate de:
1. Prezenţa stagflaţiei – a compromis doctrina lui Keynes
2. Inconsistenţa curbei lui Phillips
Neoliberalismul este o revalorificare a ideilor liberalismului economic atât la nivel teoretic cât şi
la nivel de politică economică. Curentul cuprinde următoarele şcoli:
1. Şcoala de la Freiburg (Germania)
2. Şcoala monetaristă din Cicago
3. „Noii economişti francezi”
4. Şcoala ultraliberală austriacă
Neoliberalii critică atât liberalismul cât şi dirijismul.
Dirijismul: nu este capabil să asigure un echilibru economic durabil, dând naştere unei birocraţii
numeroase, parazitare şi ineficiente, care duce la instaurarea dictaturilor de tot soiul. Intervenţia statului în
economie se manifestă nu numai prin limitarea libertăţilor economice ci şi politice. „Intervenţia statului
înseamnă întotdeauna sau acţiune de forţă sau ameninţarea cuo asemenea acţiune. Guvernul recurge, în
ultimă instanţă la sprijinul oamenilor înarmaţi, poliţişti, închisori şi călăi ”
Liberalismul – este criticat pentru apărarea unei idei a libertăţii economice abstracte şi nu
concrete, fără a înţelege că libertatea trebuie să fie controlată şi păstrată, în caz contrar de ea profită cei
mai vicleni ceea ce duce la apariţia monopolurilor.
Caracteristicile neoliberalilor:
1. Respectarea „ordinii naturale” dar nu absolute
2. Libertatea economică şi responsabilitatea întreprinzătorului
3. Concurenţa fără monopoluri
4. Libertatea formării preţurilor
5. Stabilitatea circulaţiei monetare
6. Intervenţia limitata ă a statului în economie – nu pentru limitarea libertăţilor economice
(dirijismul), ci pentru apărarea lor, prin crearea unui cadru legislativ care ar apăra piaţa şi concurenţa.
Ei fac deosebire între concurenţă şi politica „laisser - faire”, apărând ideea libertăţilor depline le
agenţilor economici şi a pasivităţii totale a statului, a adus prejudicii economiei de piaţă, ceea ce a dus la
92
apariţia monopolurilor, crizelor, diferenţierea societăţii. Statul interzice anumite forme şi metode de
activitate economici, precum şi încurajează apariţia şi dezvoltarea micilor întreprinderi.

10.2. Neoliberalismul şcolii de la Freiburg; apariţia.

Rolul principal în elaborarea și aplicarea în viață a ideilor doctrinei neoliberale le aparține
nemților. Neoliberalismul german a apărut și s-a afirmat paralel cu keynesismul, constituind o sinteză
originală a ideilor noii școli istorice germane, ale marginalismului și ale liberalilor clasici. Pentru
neoliberali, ca și pentru keynesițti, obiectivul principal îl constituia salvarea capitalismului, care, în
perioada interbelică, se confrunta cu problem grave ce nu-și puteau găsi nicidecum rezolvare.
Neoliberalismul german este numit și ordoliberalism, de la denumirea revistei științifice a
adepților școlii de la Freiburg – Ordo ,cuvânt care, în limbalatină, înseamnă orînduire. Bazele
neoliberalismului au fostpuse de către Walter Eucken , profesor de la Universitatea Freiburg,într-o lucrare
scrisă încă pînă la război, dar publicată abia în anul 1952. Printre reprezentanții de vază ai școlii de la
Freiburg se numără Ludwig Wilhelm Erhard(1897-1977), devenitprimul cancelar al Republicii Federale
Germania, Alfred Muller-Armack(1901-1977), căruia îi aparține sintagma economie socială de piață și
Franz Bohm (1895-1977).
Școala de la Freiburg a fost recunoscută drept principalul centru al neoliberalismului international.
Școala de la Freiburg s-a făcut remarcată, în primul rînd, prin elaborarea teoriei economiei sociale de
piață și a teoriei tipurilor ideale de economie. La realizarea acestor teorii au contribuit și socio-
economiștii liberali- elvețianul Wilhelm Ropke(1899-1966), precum și Alexander Rustow(1885-1963),
profesor de la Universitatea din Koln.
Începînd cu anul 1948, ordoliberalismul devine doctrina economică oficială a Republicii Federale
Germania. Se consideră că anume aplicarea ideilor școlii de la Freiburg se află la originea “miracolului
economic german”. Autorii liberalismului clasic și neoclasic considerau că tipul de economie în care
domină propietatea privată și libera concurență este singurul posibil, universal șiveșnic și au certat
ordinea economică a acestui tip de economie. Adepții școlii de la Freiburg însă consideră că acest concept
este cu desăvîrșire greșit.
Walter Eucken (1891 - 1950), este originar din orașul german Jena,devine doctor în economie la
numai 21 de ani. Şeful catedrei de economie politică de la Universitatea din Feiburg. Operele principale
sunt:
„Bazele economiei politice” – 1940
„Principiile politicii economice” – 1952
Teoria tipurilor ideale de economie: Spre deosebire de liberali, care s-au limitat la o analiză
teoretică a ordinii economice dominate de libera concurenţă, el cercetează pe de o parte ordinea socială,
iar pe de alta – toate varietăţile de ordini economice care au existat. Şi el ajunge la concluzia că sunt două
tipuri de ordini economice:

93
 1. Economia liberă – unde legăturile între agenţii economici se stabilesc prin intermediul pieţei.
2. Economia centralizată – conduse de un centru, unde relaţiile dintre agenţii economici sunt
stabilite pe baza regulilor elaborate de stat
Acestea sunt modelele create de mintea oamenilor, sunt forme ideale. Neexistând în realitate,
aceste forme formează axa pe care se înclină o economie sau alta, economia reală fiind o îmbinare a
acestor tipuri.
Concepţia „echipei de fotbal”
Economia de piaţă nu poate funcţiona în mod automat, deoarece ea are nevoie de anumite
elemente ale celuilalt tip ideal şi anume de intervenţia statului. Societatea este un uriaş câmp de fotbal
unde jucătorii sunt agenţii economici, iar funcţiile de arbitru le îndeplineşte statul. Deci, statul nu i-a parte
la viaţa economică, el garantează doar desfăşurarea activităţii economice.

10.3. Monetarismul american; contrarevoluţia monetaristă.

Monetarismul a apărut ca o reacţie teoretică la ortodoxia keynesistă, dominantă în anii '50 în
macroeconomie. De alfel, monetarismul se înscrie în tradiţia Şcolii de la Chicago, care începând cu 1930
a susţinut cu fermitate principii incomparabile cu orice formă de keynesism, dintre care le reţinem pe cele
mai semnificative:
1. piaţa concurenţială este cea mai bună formă de organizare economică;
2. componentele economice sunt explicate de teoria neoclasică a preţurilor;
3. statul trebuie să se abţină de la a modifica resursele unei economii.
Astfel, tradiţia gândirii liberale şi monetariste de la Chicago a constituit punctul de referinţă al
elaborării monetarismului. Anii '70 sunt anii de glorie a monetarismului şi totodată sunt anii de triumf ai
liberalismului. Într-adevăr, "reţetele keynesiste" tradiţionale, care susţineau posibilitatea relansării
economiei conjugată de politica monetară şi pornind de la corelaţiile pozitive pe termen scurt între
abundenţa monetară şi creşterea economică, se dovedeau incapabile de a realiza "reglajul fin" al
economiei. Sunt puse în cauză în acest fel practicile economice conjucturale care garantau creşterea
economică fără derapajul preţurilor.
Gândirea monetaristă îşi are izvorul în teoria cantitativă a banilor, dar ea constituie o contribuţie
originală şi specifică, cu o arie de cuprindere mult mai largă. Termenul de monetarism a fost inventat de
Karl Brunner, care a şi definit în trei puncte crezul monetarist:
1. impulsurile monetare sunt determinante în variaţiile producţiei, ocupării şi preţurilor;
2. evoluţia masei monetare este indicatorul cel mai sigur pentru a măsura impulsurile monetare;
3. autoritaţile monetare pot controla evoluţia masei monetare în decursul ciclurilor economice.
Sub aparenta uniformitate a monetarismului se ascund diverse opinii şi curente, ale căror concluzii
sunt uneori divergente. Astfel, în timp ce Friedman este adeptul ratelor de schimb flotante, Hayek se
pronunţa pentru ratele de schimb fixe. Pentru a înţelege mai bine această diversitate, este importantă

94
precizarea elementelor asupra cărora monetariştii sunt de acord: ei susţin că inflaţia este întotdeauna de
origine monetară şi că nu există o problemă a alegerii pe termen lung între inflaţie şi şomaj; în
consecinţă, încercările de a susţine ocuparea printr-o politică monetară activă sunt inutile şi în acelaşi
timp periculoase.
Monetarismul Şcolii de la Chicago este profund marcat de contribuţiile lui M.Friedman. născut
în 1912 la New – York, într-o familie de emigranţi. În 1948 devine profesor la Universitatea din Cicago,
el a contribuit mult prin ideile sale la alegerea în funcţia de preşedinte al SUA a lui R.Regan. În 1976
devine laureat al premiului Nobel pentru contribuţii importante la analiza istoriei şi teoriei monetare. El a
definit conceptul de rată naturală a şomajului. Cele mai importante lucrări sunt:
„Capitalismul şi libertatea” – 1962
„Istoria monetară a SUA” – 1963
Dintre principiile friedmaniene reţinem:
Piaţa este considerată drept cel mai bun şi cel mai eficient mijloc de reglare a economiei
pentru că pe piaţa preţurile joacă rolul de semnale care permit calculul economic raţional şi alocare
optimă a resurselor, evitându-se risipa. Friedman denunţă controlul centralizat al resurselor drept sursă a
calculelor eronate ale agenţilor economici şi a distorsiunilor din economie.
Inflaţia constituie un fenomen monetar pur. Analiza monetară a inflaţiei este esenţa sistemului
de gândire monetaristă a lui Friedman: pe de-o parte, cauza imediată a inflaţiei este mereu şi oriunde
aceeaşi – creşterea anormal de rapidă a cantităţii de monedă în raport cu volumul producţiei şi, pe de altă
parte, rata de creştere a masei monetare este principalul determinant al ratei inflaţiei.
Teoria venitul permanent. Friedman face distincţie între venitul măsurat statistic şi venitul
numit permanent, în funcţie de care consumatorii îşi ajustează cheltuielile. Această deosebire permite
înţelegerea comportamentului consumatorului pe termen scurt, când reportul dintre venitul monetar şi
venitul real evoluează în sens invers şi a celui pe termen lung, când venitul monetar şi venitul real
evoluează în acelaşi sens. Teoria venitului permanent i-a permis lui Friedman:
a) să pună sub semnul întrebării teoria keynesiană în general, funcţia consumului cu
caracteristicile sale principale – stabilitatea înclinaţiei marginale spre consum pe termen scurt şi
scăderea înclinaţiei medii spre consum atunci când venitul creşte, în particular.
b) să pună în cauză intervenţia statului asupra venitului şi investiţiilor, considerată sortită
eşecului pentru că în perioada de fluctuaţii tranzitorii ale venitului, consumul depinde de voinţa agenţilor
de a-şi menţine intact patrimoniul.
Funcţia monedei, o funcţie stabilă. Analiza lui M. Friedman a reformulat în termenii
comportamentului economic teoria cantitativă a banilor. Raţionamentul său se face în trei timpi: ƒ
moneda este un bun de consum; ƒ cererea de monedă este funcţie de randamentele celor cinci active sub
care este deţinută bogăţia (moneda, obligaţiunile, acţiunile, bunurile fizice şi capitalul uman); ƒ Politica
monetară este structurată şi nu conjuncturală.
95
 Rate de schimb flexibile. M. Friedman porneşte de la axioma că piaţa trebuie să se comporte faţă
de monedă la fel ca faţă de orice marfă unde preţul creşte şi scade după cerere şi ofertă. Ideea de bază a
lui Friedman este că ratele flotante permit ajustarea în jos a preţurilor monedelor ţărilor inflaţioniste în
raport cu cele ale ţărilor cele mai inteligente. El crede că scăderea cursului devizelor permite
reechilibrarea balanţei de plăţi făcând mai atractive importurile din ţările ale caror monede se
devalorizează şi compensarea nivelului de lichiditate creat. Cu alte cuvinte, în absenţa instituţiilor
internaţionale financiare, este posibil ca numai piaţa să ofere oricărei ţări politică economică autonomă,
de reechilibrare a balanţei de plăţi şi de constituire a unei pieţe mondiale unde preţurile factorilor sunt
fiabile, conducând la o alocare optimă a resurselor în schimburile internaţionale.

10.4. Şcoala ultraliberală austriacă. F. Hayek.

Prima şcoală austriacă are ca exponenţi importanţi pe Carl Menger, Eugen von Bohm-Bawerk şi
Friederich von Wieser. Aceştia au aplicat marginalismul în teoria formării preţurilor (Menger) şi în
explicarea dobânzii şi a producţiei (Bohm-Bawerk).
A doua şcoală austriacă apare tocmai ca urmare a reafirmării programului de cercetare faţă de
celelalte şcoli de gândire economică. Printre austriecii din a doua generaţie se remarcă Ludwig von Mises
numit şi decanul şcolii austriece, pentru că revigorarea tradiţiei austriece i se datorează în întregime, şi
Friedrich von Hayek, care alături de Mises a contribuit profund la rafinarea şi perfecţionarea teoriei
austriece. Din această generatie mai fac parte şi F. Machlup, G.Haberler, R.von Strigl.
A treia şcoală austriacă renaşte în S.U.A. în anii '70 ca urmare a recunoaşterii în mediul academic
a eşecului teoriei keynesiste. Această renaştere are la bază seminariile lui Mises din anii '50 de la
universitatea din New York, prin care a reuşit să obţină o nouă generaţie de economişti, care să ducă mai
departe programul austriac. M. Rothbard, I. Kirzner, L. Lachman, R. Garrison se numără printre cei mai
importanţi dintre noii economişti "austrieci". Din cauză că austriecii s-au constituit ca singura şcoală care
s-a opus de la început şi se opune revoluţiei keynesiste, o parte dintre economiştii de formaţie "clasică" au
aderat ulterior la şcoala austriacă: W.Hutt, W.Ropke, H.Hazlitt.
Particularităţile şcolii ultraliberale austriece:
1. Moştenitoarea şcolii psihologice de la Viena a lui K.Menger
2. Se mai numesc extremişti şi sunt apărători ai economiei de piaţă
3. Resping ideea economiei mixte
4. Apărători ai individualismului şi „ordinii naturale”
5. Acordă o atenţie deosebită analizei comportamentului subiectiv al consumatorului
6. Individul este figura centrală a sistemului economic, iar statul îl încurcă
7. Acceptă amestecul limitat al statului pentru: - elaborarea legislaţiei necesare; controlul
îndeplinirii legilor; perceperea impozitelor.

96
 Ludwig von Mises Ludwig von Mises s-a născut în 1881 la Lemberg, în Galiţia, provincie a
Austro-Ungariei. La începutul secolului al XX-lea a intrat la universitatea din Viena, unde l-a avut ca
profesor pe Karl Grunberg, un istoric al economiei, preocupat de istoria agriculturii şi a muncii, dar şi de
marxism. Prima lucrare a lui Mises s-a axat pe studiul modului în care se desfiinţase iobăgia în provincia
sa natală. La acea vreme exista o rivalitate deosebita între Şcoala socialismului de catedră (având ca bază
Germania) şi Şcoala austriacă (având ca bază, evident, Viena). Totuşi, Şcoala austriacă pierduse încet,
încet teren. Profesorul lui Mises era adept al socialismului. În cursul studiului său, Mises îşi dă seama că
ceva nu mergea în explicaţiile de sorginte socialistă. În 1903, descoperă Şcoala austriacă citind
„Principiile economiei” de Carl Menger. Aceasta reprezintă un punct de cotitură în formarea sa ştiinţifică.
Mises îsi dă doctoratul la facultatea de drept de la universitatea din Viena şi peste câţiva ani, după 1906,
lucrează pe lângă judecători şi devine asociat la o firmă de avocatură. Va obţine în 1909 cel mai important
post, până la plecarea din Austria, şi anume acela de economist la Camera de Comerţ din Viena. Din
această poziţie a devenit unul dintre cei mai importanţi consilieri ai guvernului după primul război
mondial. Prin William Volker Fund, primeşte un post de professor la universitatea din New York, unde,
în 1949, reîncepe atât de celebrele seminarii de economie. A continuat să profeseze până în 1969, fiind la
acea dată cel mai bătrân profesor activ din S.U.A. Până la retragerea sa din mediul universitar,va rămâne
un scriitor prolific pe diverse teme economice şi metodologice. Moare în 1973, la 92 de ani, fără a mai
apuca să vadă extraordinara înflorire a curentului austriac. Contribuţiile sale la ştiinţa economică i-au
asigurat un loc unic în istoria gândirii economice, teoria monetară, ciclul de afaceri şi critica adusă
socialismului fiind printre cele mai importante.
Friederich August von Hayek, sa născut la 8 mai 1899 într-o distinsă familie de intelectuali din
Viena (Ludwig Wittgenstein era vărul său de-al doilea). În 1918 a început studiile de drept la
universitatea din Viena, unde în 1921 obţine şi doctoratul în acest domeniu. Cu toate acestea, Hayek era
interesat mai ales de economie şi psihologie. De aceea, el urmează cursurile lui Friedrich von Wieser,
unul dintre membrii renumiţi ai şcolii austriece fondată de Carl Menger. În 1923 îşi ia doctoratul în ştiinţe
sociale. Din 1929 el începe să predea la universitatea din Viena. În această perioadă, la Londra îl
întâlneşte pentru prima dată pe J.M. Keynes. În 1929 publică în germană, tradusă apoi în engleză, prima
sa carte "Monetary Theory and the Trade Cycle", unde face o retrospectivă critică a teoriilor monetariste
şi non-monetariste ale fluctuaţiilor ciclice, susţinând că intervenţiile monetariste crează distorsiuni în
preţurile relative, conducând la o proastă alocare a resurselor.
În 1964 primeşte titlul de doctor honoris causa al universităţii din Tokyo, iar în1969 este numit
profesor onorific al universităţii din Frieburg. În 1969 se reîntoarce în Austria sa natală, unde va avea un
post de profesor onorific la Salzburg. Deşi bolnav şi oarecum izolat, Hayek scrie primul volum din cele
trei ale capodoperei "Drept, legislaţie, libertate". Această carte este într-un fel, continuarea reflexiilor sale
din "Constituţia libertaţii". De fapt, el demonstrează că după ce s-au pus bazele liberalismului esenţialul
constă în a-l menţine şi a-l perpetua. Celelalte două volume au văzut lumina tiparului în 1976 respectiv

97
1979. În 1974, primeşte titlul de doctor honoris causa al universităţii din Salzburg, şi apoi, pe neaşteptate
şi premiul Nobel pentru Economie.
A efectuat o analiză a legăturilor dintre economie, psihologie, drept şi sociologie. În centrul
cercetărilor se află problemele comportamentului individului în condiţiile economiei de piaţă. Statul de
drept, sistemul preţurilor.
Concepţia despre economia de piaţă şi statul de drept
El susţine că termenul de „economie” care presupune autoritatea unei persoane este învechit şi
propune ca el să fie înlocuit cu termenul „catalaxie” care este un sistem economic care se autoreglează
spontan prin intermediul preţurilor. „Ordinea spontană” constituie însăşi esenţa pieţei, pe când „ordinea
dirijată” se află la temelia economiei de comandă.
Comparând relaţiile dintre agenţii economici în economia de piaţă cu un joc, el afirmă că în acest
joc sunt două laturi:
a) Presupune existenţa şi respectarea anumitor reguli
b) Jucătorii sunt confruntaţi cu anumite împrejurări favorabile cât şi nefavorabile
Regulile jocului se respectă doar într-un cadru legislativ unde domneşte nu statul, persoan ci
legea, care-i obligatorie pentru toţi. Statul de drept şi economia de piaţă sunt două elemente care nu pot
exista una fără alta.
El respinge orice intervenţie a statului, care limitează valoarea umană supremă - libertatea.

Teoria economiei bazate pe ofertă şi curba lui Lafer.

Teoria dată este o reformulare a „legii lui Say”. Autorii „economiei ofertei” sunt:
Arthur Lafter 1940
George Childer 1941
Teoria economiei bazate pe ofertă este o reacţie contra politicii intervenţioniste promovate în anii
30 de statele occidentale, precum şi contra teoriei lui Keynes - cererea este factorul principal de care
depinde producţia. Ei spun că nu cererea (consumatorul), ci oferta (întreprinzătorul) este punctul de
dezvoltare a economiei, deoarece creând şi distribuind veniturile, întreprinzătorul asigură realizarea
bunurilor pe care le produc.. Ei propun stimularea investiţiilor private prin reducerea impozitelor pe venit
(impozitele mari duc la creşterea consumului, acesta ducând la reducerea economiilor şi investiţiilor).
Curba lui A.Laffer – profesor la Universitatea din Los Angeles, consilier al preşedintelui Regan.
El expune grafic ideea: până la un punct oarecare, odată cu creşterea ratei impozitele cresc şi veniturile
statului. De la acest punct, o creştere în continuare a ratei are ca urmare reducerea veniturilor. Deoarece
impozitele mici duc la creşterea investiţiilor, la creşterea suprafeţei fiscalităţii şi la creşterea veniturilor
fiscale. Impozitele mari duc la reducerea producţiei şi scăderea veniturilor. Deci la rate ale impunerii
diferite se obţin aceleaşi venituri fiscale (15% - 65%).

98
 Tema 11: Gândirea economică română
11.1. Particularităţile formării şi dezvoltării gândirii economice româneşti; ideile economice ale
geto-dacilor.
11.2. Mercantilismul lui D. Cantemir; viaţa şi opera; ideile economice
11.3. Fiziocratismul lui N. Bălcescu; viaţa şi opera;
11.4. Naţionalismul lui P. Aurelian; omul şi opera;
11.5. Contribuţia lui V. Madgearu la dezvoltarea gândirii economice;
11.6. Doctrina economică a lui M. Manoilescu;

11.1. Particularităţile formării şi dezvoltării gândirii economice româneşti; ideile economice

ale geto-dacilor.
Formarea şi dezvoltarea gândirii economice româneşti au fost determinate de împrejurările
istorice, interne şi externe, în care poporul nostru şi-a desfăşurat activităţile economice. Ca urmare, ea are
atât trăsături comune cu cea a altor popoare, cât şi unele particularităţi. Referindu-se la istoria poporului
român, A.D. Xenopol sublinia că “nu este popor pe lume care să fi avut atâtea primejdii de înfruntat,
atâtea lupte necurmate de susţinut pentru apărarea fiinţei şi traiului”. În aceste împrejurări, obiectul
reflecţiilor economice l-au constituit nu numai probleme ale organizarii, funcţionării şi dezvoltării
economiei româneşti în diferite etape istorice, ci şi implicaţii pe care le-au avut asupra acestora separarea
vremelnică a teritoriilor româneşti prin graniţe politice şi stăpânirile străine relativ îndelungate.
Particularităţi:
1. Îmbinarea problemelor pur economice cu idealurile luptei de eliberare naţională (ideea
independenţei naţiunii)
Aşezarea fizico – geografică
Psihologia naţională
Destinul istoric
2. O particularitate a fost încă de pe timpul lui Burebista şi Deceneu, cea a Unirii. Chiar după
unirile din 1600, 1859, 1918, 1941 – problema Unirii le domina pe celelalte, deoarece se impunea
necesitatea întregirii economiilor fărâmiţate, a formării unui complex naţional unic, în cadrul unor noi
frontiere.
3. Datorită lipsei unei stabilităţi politice şi economice, a certitudinii că avuţia creată nu va fi
jefuită (vecinătatea cu popoarele puse mereu pe jaf: tătarii, turcii, hunii, cazacii, ruşii), psihologia
populară – înclină spre cheltuirea banilor în petrceri şi nu pentru a înfiripa manufacturi şi întreprinderi.
4. Prezenţa unei gândiri emotive şi nu raţionale, încătuşată de tot felulde principii morale şi
tradiţii. La baza acţiunii noastre se află sentimentele, instinctele, emoţiile şi nu calculul, agerimea,
judecata.

99
 Gândirea economică românească a apărut, ca şi în alte ţări, din timpuri îndepărtate. Dar de izvoare
scrise mai importante care permit prezentarea dezvoltării ei istorice, dispunem abia începând cu formarea
statelor feudale româneşti. Până la constituirea lor într-un domeniu distinct al ştiinţei, cunoştinţe şi idei
economice întâlnim în cronici, scrieri istorice, filosofice, juridice etc., în note de călătorie, acte ale
domnitorilor, documente ale mişcărilor pentru înnoiri economico-sociale şi politice. Susţinând rânduielile
feudale, cronicarii au criticat abuzuri ale boierilor şi domnitorilor, tendinţa acestora de a se îmbogăţi cu
orice preţ şi de a risipi, precum şi starea grea a ţăranilor. M. Costin condamna pe acei care “caută
desfrânaţi numai în avuţie să strângă, care apoi totuşi se risipeşte”, acea “nesăţioasă hire a domnilor spre
lăţire şi avuţie oarbă”. Iar I. Neculce aprecia că abuzurile şi samavolniciile boierilor şi domnitorilor duc la
ruinarea ţării şi la starea deosebit de grea a ţăranilor. Cronicarii au dezvăluit consecinţele cotropirilor
străine, distrugerile şi jafurile care le însoţeau pe acestea şi pericolul care-l prezentau pentru desfăşurarea
firească a vieţii economico-sociale şi politice a românilor.

11.2. Mercantilismul lui D. Cantemir; viaţa şi opera; ideile economice

Se naşte în 1673 în Iaşi, decedează în 1723 în Rusia
1714 – membru al Academiei din Berlin
1716 – „Descrierea Moldovei”; „Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului Otoman”
Preocupările economice se află în jurul doctrinei mercantiliste
Problemele principale:
Problema comerţului exterior şi asigurării unei balanţe comerciale active
Consecinţele nefaste ale Imperiului Otoman pentru economia Moldovei
Originea proprietăţilor funciare boiereşti
Politica fiscală promovată de stat.
Astfel, în analiza genezei marii proprietăţi funciare boiereşti şi a relaţiilor de dependenţă a
ţăranilor faţă de boieri, el pune un accent deosebit pe “daniile domneşti” şi pe aducerea unor ţărani şerbi
din ţările învecinate. În acelaşi timp, el relevă împrejurări care au dus la extinderea marilor proprietăţi
funciare boiereşti şi la transformarea ţăranilor liberi în şerbi, când scrie despre “răzeşii care şi-au
înstrăinat moşia lor strămoşească din pricina sărăciei şi care asemenea au fost siliţi cu strâmbătate să-şi
pună grumazul în jugul şerbiei”. Totodată, deşi susţine rânduielile feudale, D. Cantemir dezvăluie abuzuri
ale boierilor şi statului feudal, arătând că “ţăranii sunt siliţi să muncească cu sârguinţă pentru stapânii lor;
nu li se hotărăşte dinainte cât să lucreze, ci stă la bunul plac al stăpânului să hotărască câte zile trebuie să
fie puşi la muncă” şi că ţăranul “plăteşte atâtea dări, câte voieşte domnia să-i pună; la aceasta nu se
hotărăşte nici felul şi nici sorocul de plată”. Ca urmare, conchide el, ţăranii moldoveni “sunt cei mai
nenorociţi ţărani din lume”. D. Cantemir consideră că dominaţia otomană constituie o mare piedică în
calea dezvoltării economice a ţării, a punerii în valoare a resurselor acesteia în folosul locuitorilor săi.
Tributul şi alte obligaţii către Poarta Otomană şi diferiţi demnitari ai acesteia, precum şi desele schimbări
100
de domnie, însoţite de creşterea tributului perceput la fiecare schimbare, îi afectează în mod deosebit pe
ţărani, întrucât toate obligaţiile acestora “nu sunt hotărâte după puterile supuşilor, ci după măsura
lăcomiei turcilor” şi “ambiţia celui ce năzuieşte la domnie”. Iar scurgerea peste hotarele ţării a unor
imense sume de bani, pe care “trebuie să-i dea ţara, nu domnul din punga sa”, limitează posibilităţile de
acumulări băneşti şi, deci, dezvoltarea activităţilor economice, cu toate că ţara dispune de numeroase
bogăţii. D. Cantemir scrie: “Aceste locuri par nişte grădini dintre cele mai frumoase; câmpiile dau din
belşug roade", iar “munţilor noştri nu le lipseşte nici bogăţia obişnuită a munţilor, adică mineralele.
Numai din pricina cumpătării domnitorilor şi a lipsei de săpături în munte nu s-au putut face săpături mai
înainte. În vremea noastră, lucrul îl împiedică cunoscuta lăcomie a turcilor şi teama ca nu cumva, săpând
după bogăţii, să-şi piardă odată cu ţara şi truda şi roadele ei“. Imperativul dobândirii independenţei ţării
este însoţit de ideea unirii tuturor românilor de pe teritoriul Daciei, “pe care acum Ţara Moldovei, Ţara
Românească şi Ardealul stau”. Consideraţiile lui D. Cantemir despre unirea românilor, necesitatea
întăririi statului feudal centralizat, în care să fie instituită domnia ereditară spre a evita luptele pentru
domnie, înlăturarea dominaţiei otomane, pentru a opri scurgerea peste hotarele ţării a unor mari avuţii,
sub formă bănească în primul rând, dar şi sub alte forme, creşterea bogăţiei ţării, prin dezvoltarea
agriculturii, meşteşugurilor, comerţului exterior ş.a., consideraţii care se sprijină pe idei raţionaliste şi
umaniste, alcătuiesc o doctrină mercantilistă, care, desigur, faţă de mercantilismul occidental sau din alte
părţi ale lumii, are anumite particularităţi legate de problemele economice şi politice ale Ţărilor Române.

11.3. Fiziocratismul lui N. Bălcescu; viaţa şi opera;

Nicolae Bălcescu (1819–1852) a formulat o doctrină a problemei agrare, alcătuită din teorii şi
soluţia care se impunea şi expusă în mai multe lucrări, între care Chestiunea economică în Principatele
Române, publicată în 1850 la Paris. Această lucrare este o variantă a principalei sale lucrări economice
Reforma socială la Români (1850).
Se pronunţă pentru împroprietărirea ţăranilor, ca primă condiţie de modernizare a agriculturii
şi de prosperare a economiei, ceea ce ne permite să-l calificăm drept un adept al fiziocratismului.
a) Avuţia creată prin muncă
b) Agricultura - unicul mijloc de creştere a avuţiei
c) Ţăranii principala forţă producătoare
Susţine că la originea mizeriei Principatelor Române se află nu jugul otoman , ci marea
proprietate feudală şi structurile generate de ea, la baza căruia se află nu munca şi hărnicia ci jaful şi
înşelăciunea.
Demonstrează viabilitatea Gospodăriei Ţărăneşti, precum şi condiţiile economiei în care
aceste economii s-ar dezvoltam dar totodată nu cere lichidarea totală marilor întreprinderi, optând în mare
măsură pe o conlucrare între mica şi marea proprietate.
Domeniile feudale trebuie împărţite în trei părţi egale:

101
 a) Două împărţite ţăranilor
b) Una lăsată la boieri(înlocuind boierescul cu munca salariată)
Pământul trebuie dat ţăranilor nu gratuit, ci contra unei răscumpărări. Pentru aceasta urma să se
organizeze un credit de stat accesibil micilor producători. (Boierilor se vor împotrivi mai puţi
Una dintre teoriile formulate de N. Bălcescu este teoria proprietăţii, potrivit căreia proprietatea
este un “fapt social supus la modificări pe măsură ce societatea progresează”; fiind “baza societăţii”, ea
generează modul de guvernare şi, ca atare, “a face procesul ocârmuirii însemnează a face procesul
proprietăţii; răul în societate, inegalitatea excesivă de bunuri nu vine din principiul proprietăţii, ci din
legile rele care o guvernează”. De aceea, el analizează, înainte de toate, marea proprietate funciară şi
consecinţele ei: “Instituirea marii proprietăţi, întemeiată, după cum am văzut, de către domni în folosul
boierilor, al clerului şi al comunităţilor religioase, a fost fatală egalităţii şi ucigătoare pentru mica
proprietate”. Concluzia formulată este aceea că “nu munca, nici rodul ei, ci un şir de spoliaţii succesive
sunt originea proprietăţilor mari în ţările noastre, sunt titlurile stăpânitorilor de azi ai pământului”.
O altă teorie a lui N. Bălcescu, este teoria despre clacă şi şerbie, prin care explică economic
apariţia şi generalizarea şerbiei. Exploatarea prin clacă, arată el, a fost din ce în ce mai mult folosită, s-a
generalizat, aducând “rezultate dezastruoase”. Dispunând de pământ şi de puterea politică, marii
proprietari funciari au “silit în scurt timp populaţia rurală să subscrie la cele mai împovărătoare condiţii.
Muncitorii, chinuiţi de foame, siliţi să accepte orice, sfârşiră repede prin a pierde chiar libertatea
individuală şi ajunseseră şerbi ai pământului. Şerbia a fost deci urmarea fatală a sistemului de exploatare
prin clacă; servajul apare în istorie în acelaşi timp, sau vine îndată după dânsa”. În comparaţie cu sclavia,
servajul este “un progres”, dar un fenomen trecător, un rău care ca “să poată dispărea, el trebuia, prin
legea necesară şi logică a progresului, să se generalizeze.
Marea proprietate funciară feudală trebuia înlocuită cu cea modernă: 2/3 să fie dată, cu sau
fără răscumpărare, în proprietate absolută ţăranilor, iar 1/3 să rămână în proprietate, de asemenea
absolută, boierilor. Ca urmare, ţăranii dobândesc un nou statut social, devin liberi de obligaţiile feudale pe
care le au în schimbul folosirii pământului şi proprietari asupra pământului pe care ei l-au lucrat în
decursul timpului. N. Bălcescu preconiza, deci, statornicirea proprietăţii funciare particulare moderne, a
“proprietăţii mari şi mici, care fac posibilă cultura mare şi mică”, iar acestea din urmă sunt considerate de
el ca fiind “indispensabile ca să prevină variaţiile nefireşti de preţuri, să echilibreze consumaţia, să
preîntâmpine în acelaşi timp monopolul şi foametea”. În aceste condiţii, ţăranul “va lucra bine, serios şi
conştiincios, ştiind că rodul muncii sale nu mai aparţine altuia”, iar “marea cultură făcută cu lucrători
salariaţi, cu ziua, cu anul sau cu bucata, este mai productivă şi mai economică decât aceea care se face cu
muncă obligatorie; căci întrebuinţarea maşinilor şi a ştiinţei agricole economisesc proprietarului mâna de
lucru”; folosirea maşinilor şi ştiinţei, a asolamentelor, irigaţiilor şi îngrăşămintelor permite să se obţină “o
mai mare cantitate de produse cu un mai mic număr de braţe”. În acelaşi timp, mai arată N. Bălcescu,
“organizarea culturii mari şi mici, prin dezvoltarea agriculturii, va da avânt industriei, comerţului şi

102
bogăţiei naţionale; buna stare va dezvolta populaţia”. Convins de necesitatea stringentă a înscrierii ţării
noastre pe calea dezvoltării moderne, N. Bălcescu sublinia strânsa legătură dintre transformările ce se
cereau a fi înfăptuite în domeniul economic, al proprietăţii, al raporturilor sociale, în viaţa politică, în
întreaga societate, pe de o parte, şi realizarea unirii şi independenţei naţionale, pe de altă parte. “Revoluţia
viitoare – scria el în 1850 – nu se mai poate mărgini a voi ca românii să fie liberi, egali, proprietari de
pământ şi de capital şi fraţi asociaţi la fapta unui progres comun. Ea nu se va mărgini a cere libertatea
dinlăuntru, care este peste putinţă a dobândi fără libertate din afară, libertatea de sub domnia străină, ci va
cere unitatea şi libertatea naţională. Deviza ei va fi: dreptate, frăţie, unitate”. Numai atunci când naţiunea
va fi reîntregită “în libertatea şi unitatea sa, adunarea poporului, Constituanta, va putea să realizeze în
pace toate reformele politice de care el are nevoie şi să constituieze domnirea democraţiei, domnirea
poporului prin popor”. Privite în totalitate, ideile şi teoriile lui N. Bălcescu despre statornicirea unor noi
raporturi de proprietate şi de muncă, a unor noi raporturi sociale şi a unui nou sistem politic constituie
schiţa unei paradigme a tranziţiei în modernitate.

11.4. Naţionalismul lui P. Aurelian; omul şi opera;

P.Aurelian (1833 - 1909). Militar de profesie, Petre S. Aurelian este cel mai de seamă economist
român din a doua jumătate a sec. XIX, şi un om politic, deputat, ministru şi un timp chiar prim – ministru.
A fost membru şi preşedinte ala Academiei Române. Cele mai importante lucrări economice ale lui P.S.
Aurelian sunt: „Catehismul economiei politice” (1871) , „Cum se poate fonda industria în România”
(1881), „Politica noastră vamală” (1890), „Viitorul nostru economic ” (1890).
Spre deosebire de mai mulţi economişti care au pornit de la interesele unui sau altui partid politic,
Aurelian analizează fenomenele economice, plasând în centrul doctrinei sale problema formării
complexului naţional unic, ale industrializării, viitorului economic al României, acordând o atenţie
deosebită politicii economice a statului. Trăind într-o perioadă când România pe măsură ce se elibera de
sub dominaţia politică a celor trei imperii vecine (Turcia, Rusia şi Austro - Ungaria), era ameninţată cu un
nou jug, de data aceasta pur economic, acest economist punea accentul în activitatea sa teoretică şi
practică pe ideea apărării independenţei economice a ţării printr-o politică protecţionistă şi prin
dezvoltarea industriei naţionale.
De asemenea , Aurelian critică cu asprime ideile liberalismului clasic, mai cu seamă teoria şi
politica liberului schimb, care, susţine dânsul este avantajoasă numai pentru ţările avansate, dar
păgubitoare şi periculoasă pentru tinerele state în curs de dezvoltare.. El demonstrează cu argumente
puternice că singura garanţie a independenţei ţării este industrializarea ei. Deşi posibilităţile reale ale
industrializării sunt modeste de tot Aurelian este optimist, crede în viitorul ţării, subliniind că „materii
prime avem, dibăcia românilor este proverbială, ce ne lipseşte pentru a vedea ridicându-se uzinele şi
fabricile de postav, de stofă, de lână şi de aţă?” Şi tot el răspunde: „Voinţa şi mai mult durerea de inimă
pentru interesele economice ale ţării noaste”.

103
 Aurelian afirmă: „Fabricile mari reclamă bani mulţi, braţe multe şi capacitatea profesională variată.
Nedispunând de asemenea mijloace, trebuie să începem cu ceea ce putem, cu capitalurile şi cu braţele de
care dispunem şi introduce mai ci seamă acele industrii care se pot altoi pe vigurosul arbore al agriculturii
noastre”.
Dar pornind de la agricultura domestică, România trebuie să opteze treptat pentru dezvoltarea marii
industrii. Crearea unei industrii, fie mari sau mici, era imposibilă fără promovarea de către stat a unei
politici protecţioniste. Astfel, P. Aurelian s-a pronunţat categoric contra convenţiei comerciale cu Austro
– Ungaria, potrivit căreia începând cu anul 1876 ţara vecină obţinea acces la piaţa românească. Cerând
promovarea unei politici economice protecţioniste considera că politica protecţionistă a României trebuie
să fie provizorie şi diferenţiată ca şi List.

11.5 Contribuţia lui V. Madgearu la dezvoltarea gândirii economice.

Gândirea economică română din perioada interbelică a fost influenţată şi caracterizată îndeosebi de
doi factori principali:
a) Încheierea în 1918 (01 decembrie, Alba-Iulia) a procesului de unificare a statului român.
Unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România avut ca efect:
Crearea unei situaţii favorabile de accelerare a progresului social – economic
S-a mărit potenţialul economic al ţării
S-a lărgit piaţa internă
b) Reforma agrară din 1918 – 1921 – ca circa ⅔ din domeniile boiereşti au fost împărţite ţăranilor.
Aceste schimbări au aşezat în centrul preocupărilor naţiunii, nu atât chestiuni politice ca până la
Marea Unire, ci chestiuni de natură economică ca:
Locul românilor în economia mondială
Formarea complexului economic naţional
Regândirea problemei industrializării şi a politicii economice externe
În această perioadă gândirea economică română era dominată îndeosebi de două curente:
a) Neoliberalismul român – apărut mai devreme decât cel european, are unele particularităţi:
1. Optau pentru intervenţia masivă şi multilaterală a statului în economie
2. Admiteau un şir de concepte ale lui J.M.Keynes, promovând ideea unei planificări elastice
şi orientative
3. Renunţă la politica „laisser - faire”, plasând în centrul cercetărilor ideea privind caracterul
capitalist al economiei României – dezvoltarea marii industrii bazate pe folosirea materiilor prime proprii,
obiectiv care se putea de realizat numai prin promovarea unei politici protecţioniste.
Reprezentanţi: M.Manoilescu (1891 -1950); Vintilă Brătianu (1867 - 1930); Ştefan Zeletin (1882 -
1934)

104
 b) Curentul Ţărănist Român
1. Interesele ţărănimii şi micii burghezii
2. Contestă caracterul capitalist al economiei române afirmând ca România este o ţară agro –
ţărănească
3. Plasează industria pe un loc secundar
4. Intervenţia statului avea ca prim scop apărarea Gospodăriilor Ţărăneşti
5. Apărau principiul „porţilor deschise”, adică pătrunderea liberă a capitalului străin
Curentul ţărănist de gândire economică s-a dezvoltat între deceniile treicinci ale secolului al XX-
lea. Preocupările privind problematica social-economică a ţărănimii, manifestate în gândirea economică
românească încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, s-au amplificat în primele două decenii ale secolului
al XX-lea. Apariţia efectivă a curentului economic ţărănist la începutul deceniului al treilea a fost
impulsionată atât de înfăptuirea reformelor economice şi social-politice de după primul război mondial,
cât şi de constituirea şi activitatea Partidului Ţărănesc. Sub aspect conceptual, metodologic şi al
recomandărilor de politică economică, curentul economic ţărănist îmbina reflecţii de factură liberală
neoclasică, poporanistă, cooperatistă şi în mai mică măsură, de alte orientări.
Curentul economic ţărănist a avut numeroşi reprezentanţi de seamă, dintre care se disting Virgil
N.Madgearu, Ion Răducanu, Ernest Ene, Gromoslav Mladenatz.
Virgil N.Madgearu (1887-1940) a fost cel mai însemnat exponent al curentului economic ţărănist
şi în general, unul dintre cei mai reprezentativi gânditori economici români interbelici. După absolvirea
studiilor medii şi superioare în ţară, şi-a continuat pregătirea în Germania, unde şi-a susţinut doctoratul în
economie. A desfăşurat o bogată activitate didactică, ştiinţifică şi publicistică. A fost profesor la
Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale, întemeietorul şi directorul Institutului Român pentru
Studierea Conjuncturii Economice, editorul unor publicaţii economice. Participant de tânăr la viaţa
politică, a devenit principalul ideolog al Partidului Ţărănesc şi apoi, al Partidului Naţional-Ţărănesc,
parlamentar şi ministru. Adversar redutabil al forţelor politice fasciste, a fost asasinat în anul 1940.
Principalele sale lucrări sunt: Doctrina ţărănistă (1923), Agrarianism, capitalism, imperialism
(1936) şi Evoluţia economiei româneşti româneşti după războiul mondial (1940). Sub aspect conceptual
şi metodologic, V.N.Madgearu s-a format sub influenţa atât a şcolii istorice germane, cât şi a
liberalismului neoclasic. El admitea existenţa unor legităţi în viaţa economică, a căror studiere presupunea
cercetarea sub aspect economic, social şi practic a unui material faptic bogat. Apariţia şi dezvoltarea
economiei de piaţă în România, aprecia V.N.Madgearu, a cunoscut trăsături diferite în raport cu cele din
ţările Europei apusene. Pe de o parte, dezvoltarea capitalismului în ţara noastră a fost accelerată de
pătrunderea capitalurilor şi a mărfurilor străine. Pe de altă parte, acest proces a fost frânat sau după caz,
distorsionat de factori cum erau:
• slăbiciunea burgheziei comerciale indigene, care se comporta, potrivit formulării lui
V.N.Madgearu, ca o anexă a capitalismului extern;

105
 • insuficienta dezvoltare a pieţei interne, datorată structurilor economice înapoiate, cu precădere
din agricultură, şi dependenţei acesteia de fluctuaţiile cererii de produse industriale din partea ţărănimii;
• fragilitatea industriei naţionale (definită din sintagma „industrie de seră”), decurgând din
dependenţa întreprinderilor industriale de facilităţile acordate de către stat;
• existenţa unei rupturi între preţurile produselor industriale, stabilite la un nivel artificial ridicat
ca rezultat al unor înţelegeri de tip monopolist, şi preţurile produselor agricole, stabilite la niveluri modice
prin mecanismele concurenţiale. Decalajul dintre cele două categorii de preţuri tindea să se adâncească în
situaţii de criză economică, de felul celei din 1929-1933.
De pe poziţiile curentului economic ţărănist, V.N.Madgearu a respins ideea înlăturării
subdezvoltării economice prin industrializare. În opinia sa, asigurarea independenţei economice ca
rezultat al procesului de industrializare era iluzorie, iar subordonarea politicii economice intereselor
acestuia ducea inevitabil atât la declinul agriculturii, cât şi la deteriorarea situaţiei economice, în general.
Aveau, în schimb, perspective de dezvoltare ramurile industriale care valorificau produse agricole, în
măsura în care dispuneau de cerere pe piaţa internă şi pentru export.
În privinţa rolului statului în economie şi a tipului de relaţii economice externe, poziţia sa a
cunoscut modificări notabile. Astfel, până la începutul anilor 1930, V.N.Madgearu a criticat intervenţia
statului în viaţa economică, în general, şi în sfera comerţului exterior, în particular. El se pronunţa pentru
o largă cooperare internaţională, bazată pe liberul schimb şi pe complementaritate economică. Acţionând
în acest spirit, a contribuit la intensificarea relaţiilor economice dintre România şi unele ţări din Europa
centrală. Pe baza învăţămintelor desprinse din criza economică din 1929-1933 şi din evoluţiile economice
ulterioare, V.N.Madgearu şi-a revizuit unele puncte de vedere. În ultimele sale lucrări, el considera
benefică întărirea funcţiei de control a statului asupra sectorului economic privat, în special în domeniul
financiar-bancar şi al marii industrii. Relaţiile comerciale bazate pe complementaritatea economică,
aprecia economistul român referindu-se la acţiunile de subordonare economică a ţării noastre desfăşurate
de Germania nazistă la sfârşitul anilor 1930, presupuneau egalitatea în drepturi a ţărilor partenere.
Totodată, el reproşa comerţului exterior românesc caracterul individualist şi anarhic, recomandând
disciplinarea acestuia prin intervenţia statului.

11.6. Doctrina economică a lui M. Manoilescu.

Născut în 1891, în Tecuci, într-o familie de institutori, originară din Basarabia
1915 obţine diploma de inginer la Institutul Politehnic din Bucureşti
Membru al Partidului Naţional Liberal
1931 – guvernator al Băncii Naţionale
1940 – este numit Ministru de externe
1950 – se stinge din viaţă

106
 Principala sa lucrare apărută în 1929 la Paris se intitulează „Teoria protecţionismului şi a
schimbului internaţional”, în limba română apare abia în 1986 cu titlul „Forţele naţionale productive şi
comerţul exterior. Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional. ”
Trăsături specifice:
a) Apără interesele burgheziei şi elitei, considerându-le drept forţa cea mai importantă a
progresului economic
b) Adept al liberei iniţiative, dar respinge caracterul universal al concepţiilor clasice, susţinând că
economia trebuie să studieze nu comportamentul individului, ci economia naţională, adică, „forţele
naţionale productive” – munca şi capitalul.
c) Respinge următoarele principii ale liberalismului:
Teoria schimburilor internaţionale
Importanţa acordată individului
nonintervenţionalismul
d) Problema industrializării – fiind ferm convins de superioritatea industriei faţă de agricultură, el
afirmă că industrializarea ţărilor slab dezvoltate are ca obiectiv nu numai creşterea venitului naţional,
reducând deosebirile dintre nivelul de dezvoltare al ţărilor bogate şi cel al ţărilor sărace ci şi afirmarea
independenţei naţionale şi economice. În acest proces trebuie să fie cointeresate ţările dezvoltate pentru că
aceasta va duce la creşterea puterii de cumpărare a statelor sărace.
e) Teoria schimburilor internaţionale şi protecţionismul – la temelia protecţionismului se află
decalajul existent între W m industriale şi W m agrare. Nici F.List, nici H.Ch. Carey şi S.N.Patten nu
determinaseră criteriile după care unele ramuri trebuie să fie protejate, precum şi gradul de protecţie a lor.
Meritul lui M.Manolescu este că el a elaborat o teorie generală a protecţionismului, care include atât
industria cât şi agricultura el este permanent şi aplicabil pentru toate ţările.
Având la temelie teoria valoare – muncă, el alege drept criteriu, de determinare a ramurilor
protejate nivelul W m, afirmând că au nevoie de protecţie acele ramuri ce au o W m mai mare decât media
naţională. Astfel el face o ierarhizare a ramurilor economice în funcţie de valoarea medie anuală a
producţiei create de un muncitor în diferite ramuri ale economiei naţionale.
industrie W m> Wm agricultură
1:10
În schimburile interne nu are importanţă pentru că valoarea rămâne în ţară. În schimburile
internaţionale asta este o exploatare, care a început odată cu era industrială a omenirii.
Prin industrializare are loc deplasarea muncii şi a capitalului din ramurile cu o W m mai mică
(agricultură ), într-o ramură cu o W m mai mare (industria), în această perioadă promovându-se o politică
protecţionistă.

107
 Referindu-se la teoria şi practica relaţiilor economice internaţionale, el constata că politicile
economice liberschimbiste dispuneau de o argumentare ştiinţifică impecabilă, dar erau infirmate de
practica economică. În schimb, politicile economice protecţioniste, practicate pe scară largă, nu
beneficiau de un suport ştiinţific satisfăcător. Astfel, el reproşa teoriei protecţioniste clasice a lui F. List
că avea serioase carenţe teoretice şi era lipsită de consecvenţă, întrucât aceasta:
• considera fenomenul protecţionist drept o simplă excepţie în raport cu cel liberschimbist, care ar
fi reprezentat situaţia firească în practica comercială internaţională;
• aprecia existenţa unei industrii protejate drept o pierdere momentană pentru economie, ce urma
să fie compensată prin beneficii ulterioare incerte;
• nu conţinea criterii ştiinţifice pentru determinarea atât a duratei şi a nivelului protecţiei, cât şi a
ramurilor economice care trebuiau să fie protejate.
Propunându-şi să elaboreze o teorie generală a protecţionismului, care să depăşească neajunsurile
semnalate, M.Manoilescu a utilizat un instrumentar metodologic şi conceptual propriu. Principalele
premise metodologice ale demersului său ştiinţific sunt următoarele:
• problematica era abordată din perspectiva strict economică, fără luarea în considerare a
factorilor sociali, psihologici, politici şi filosofici;
• comerţul intern (desfăşurat înăuntrul statului naţional, privit ca o entitate economică) era rupt de
comerţul internaţional, desfăşurat între entităţi economice diferite;
• preţurile mondiale erau considerate, în mod convenţional, drept mărimi fixe, corespunzând unei
situaţii de echilibru permanent între volumul cererii şi cel al ofertei.
Pentru stimularea înfiinţării şi dezvoltării unor întreprinderi cu o productivitate a muncii ridicată,
M.Manoilescu recomanda adoptarea unei politici economice protecţioniste, caracterizată prin următoarele
trăsături:
a) ramurile de producţie care urmau să fie protejate erau acela în care nivelul productivităţii
muncii era superior mediei naţionale. Aplicarea consecventă a acestui criteriu în toate ramurile de
producţie şi în toate ţările ar fi exclus agricultura din rândul ramurilor beneficiare ale protecţiei, fapt
socotit inadmisibil de G.Taşcă, I.Răducanu şi alţi economişti români interbelici;
b) nivelul şi durata protecţiei erau determinate strict de diferenţa dintre productivitatea muncii
aferentă mărfii importate şi cea aferentă mărfii indigene. În aceste condiţii, aplicarea unor taxe vamale de
100% sau 200% apărea, nota M.Manoilescu, pe deplin îndreptăţită;
c) limita naturală a aplicării sistemului protecţionist era economia naţională, dar în condiţiile în
care s-ar înregistra o diferenţă favorabilă a productivităţii muncii, era justificat exportul unor mărfuri
chiar şi la preţuri inferioare costurilor de producţie.

108
 Bibliografie utilizată:
1. D. Moldovan ,,Doctrine economice”, Chişinău 1994
2. S. Sută-Selejan ,,Doctrine şi curente de gândire economică modernă şi contemporană”, Bucureşti
1994
3. M.Todosia ,,Doctrine economice”, Iaşi 1992
4. I. Nicolae Văleanu ,,Istoria gândirii economice”, Bucureşti 1992
5. A. Smith ,,Avuţia naţiunilor …” – Chişinău 1992
6. D. Ricardo Opere alese, Chişinău 1993
7. K. Marx ,,Capitalul”
8. J. Galbraith ,,Ştiinţa economică şi interesul public”, Bucureşti 1982
9. M. Manoilescu ,,Forţele naţionale productive şi comerţul exterior”, Bucureşti 1986
10. A. Rugină ,,Principii economice”, Bucureşti 1993
11. E. Făuraş ,,Analiza doctrinelor economice prin prisma întrebărilor de control”, Chişinău 1994
12. Dictionnaire des auteurs de tous les temps et les pays , Paris 1990
13. ,,Histoire des pensees economiques. Les contemporains”, Paris 1988

109