Sunteți pe pagina 1din 16

În România, pescuitul comercial al sturionilor este interzis până la

finalul anului 2021. Interdicţia se aplică, de asemenea, şi pentru vânzarea de


produse, cum ar fi carne şi caviar, provenite de la sturionii sălbatici din Dunăre.

Au apărut şi crescătorii de sturioni în România de câţiva ani, însă nu au


avut timp ca speciile să ajungă la maturitate şi să producă foarte mult caviar.
Până se va întâmpla acest lucru, pe mesele noastre ajunge caviarul din Rusia în
special şi cel de pe piaţa neagră, în particular.

Responsabilitatea noastră, a consumatorilor este să fim atenţi la


etichetarea produselor şi să nu mai permitem comerţului ilegal să se dezvolte.
Nu trebuie să uităm că sturionii sunt de pe vremea dinozaurilor şi ar fi păcat să
dispară tocmai acum în era modernă, era tehnologie, era în care aproape orice
este posibil.

Un valoros produs alimentar obţinut de la femelele de sturioni sunt icrele


comercializate pe piaţă sub numele de ”icre negre” recoltate, sărate şi lăsate să
se matureze.
Cuvântul ”caviar” a fost impus de gastronomia italiană , unde se regăsea
sub formă de ”caviale”, un cuvânt derivat, la rândul său, din turcescul ”havyar”,
care înseamnă, simplu ”icră”. Prima atestare a obiceiului de a servi icrele negre
ca delicatesă vine încă din 1432, din nemurirea epopee a gurmandului Rabelais
– ”Gargantua şi Pantagruel”, unde caviarul apare ca alegere supremă în materie
de delicatese.
Consacrarea obiceiului de a consuma icre negre a venit însă foarte târziu,
în Franţa, de după Primul Război Mondial, odată cu emigrarea familiei regale a
Rusiei. În jurul anului 1920, Charles Ritz era primul proprietar de hoteluri şi
restaurant care a introdus icrele negre în meniul de zi cu zi. Ruşii l-au inventat,
ruşii l-au susţinut: caviarul a fost produs, până in 1953 doar in URSS. Bazinul
tradiţional francez, din Gironde, fiind aproape complet epuizat de sturioni.
Din 1953 a explodat însă producţia iraniană, care a ajuns de la sub o tonă
la 180 de tone în doar câţiva ani (Rusia s-a menţinut la o producţie de peste 180
de tone pe an).
Caviarul se categoriseşte în primul rând după dimensiuni, apoi după
provenienţă şi culoare. Standardul internaţional de calitate este 000 şi nu este
acordat decât caviarul provenit din Marea Caspică, adică celui produs în Rusia si
Iran. Cel mai cunoscut, de departe, este Beluga Malossol 000, care are cele mai
mari icre, o culoare cenuşie în degradeuri şi un gust cu vagi arome de unt.
Cu toate aceestea, dat fiind că lucrurile rare sunt mai preţuite, cel mai
scump caviar nu este acesta, ci varianta sa iraniană, care costă cu 10-25% mai
mult decât Beluga de origine rusă (550-580 de dolari /100 de grame, in loc de
350-380 de dolari), mai degrabă din cauza cantităţilor mici de date spre export
decât din cauza vreunei deosebiri de gust. Unii degustători internaţionali de
mâncăruri pretind că media de dimensiune la Beluga 000 iraniană ar fi mai
mare, ceea ce ar aigura un gust mai dens.
Experţii (şi producătorii, alături de ei) susţin însă că Beluga iraniană nu
provine decât de la sturioni de peste 800 de kilograme şi că, în plus faţă de orice
alte amănunte, sturionii exploataţi pe coastele iraniene ar trăi într-un mediu mult
mai puţin poluat, ceea ce ar asigura caviarului o puritate desăvârşită.
Beluga(recoltată de la morun) si Ossetra (recoltată de la cegă) sunt cele
mai mari icre negre, alături de acestea, cele mai căutate icre de sturioni sunt de
păstrugă, cunoscute şi sub numele de Sevruga. Mai mici, ajung rar la jumătate
din cei 2,5 - 3 milimetri ai caviarului Beluga, icrele de păstrugă sunt dorite în
primul rând pentru că păstrează aroma fină de unt a icrelor de Beluga.
Tot Rusia deţine monopolul asupra altei delicatese de sturioni şi anume,
caviarul presat. Icrele sunt culese foarte devreme, imediat după ce sunt depuse,
sunt sărate, apoi presate şi strecurate printr-un sac de bumbac foarte gros.
Ceea ce rămâne, aproximativ 1-1,1 kilograme din 1,5 este un amestec de
Beluga şi Osstra tradiţional cunoscut in comerţ sub numele de „Ikra Paiusnaia”
şi vândut cu peste 450 de dolari/ 100 de grame. Este considerat cel mai bun
acompaniament pentru o sticlă de votcă adevărată, proaspăt scoasă de la rece.

Calităţi organoleptice
Icrele negre provin de la peştii din familia Acipenseride: morun, nisetru,
păstrugă, cegă. Icrele negre sunt foarte valoroase din punct de vedere nutritiv şi
al proprietăţilor senzoriale şi conţin 45-48% proteine, 11-32% lipide şi 1,3-4,5%
cenuşă (raportări la substanţă uscată). Lipidele conţin cantităţi apreciabile de
vitamina A şi D.
Icrele de morun au bobul cel mai mare, sunt mai puţin grase, dar sunt
superioare ca gust şi aspect. Icrele de nisetru au bobul de dimensiuni medii, au
culoarea mai închisă decât cele de morun şi sunt mai grase decât acestea.
Icrele de păstrugă au bobul cel mai mărunt, dar conţin cantităţi mai mari de
proteine şi lipide decât icrele de morun şi nisetru.
În general, calitatea icrelor în cadrul aceleaşi specii, depinde de sezonul în
care a fost pescuit peştele: toamna, iarna, şi, în special primăvara icrele au
valoare mai mare şi se pot prelucra mai bine (pieliţa este mai rezistentă).
Icrele de morun au formă ovoidală, la exterior sunt acoperit cu o pieliţă,
care poate fi mai groasă sau mai subţire: în funcţie de felul peştelui, sezonul în
care a fost pescuit şi timpul scurs de la prinderea peştelui şi prelucrarea icrelor.
Lichidul din interiorul bobului este vâscos, lăptos, conţinând grăsimi şi proteine.

Examenul organoleptic
Are în vedere aprecierea:
- aspectul exterior al bobului;
- individualitatea acestuia;
- aspectul substanţei de legătură;
- mirosul şi gustul.
Icrele negre (de morun, nisetru, păstrugă, cegă, sip), trebuie să fie bine
individualizate , de mărime uniformă, cu aspect lucios, de culoare cenuşie –
negricioasă(cele de morun) sau negru pronunţat, cu diametrul mic(cele de
nisetru), bine scurse de saramură, fără impurităţi, cu miros şi gust specific,
plăcut.
Icrele negre se livrează pe 3 calităţi :
- calitate superioară ;
- calitatea I, icrele provin de la o singură specie şi de la acelaşi exemplar;
- calitatea a II-a, icrele provin de la o singură specie, dar de la indivizi diferiţi.
Indiferent de calitate, icrele trebuie să fie curate, bine scurse de saramură,
cu boabele intregi, fără ţesuturi conjunctive sau coaguli sangvini, fără boabe
crăpate sau cu membrane încreţită (la calitatea a II- a pot fi maximum 10%
boabe crăpate sau cu membrane încreţită şi cu rare porţiuni conjunctive sau
resturi de membrane de ovar). Mirosul şi gustul trebuie să fie specific, fără
gusturi şi mirosuri anormale sau modificate (de acid, de putred, amar, râncet,
metalic, săpunos); la caliatea a IIa, se admite un miros slab, înţepător şi gust
uşor amărui sau de sărat.
Compoziţia chimică a cărnii de sturion

Calorii /100g................................................................................252 cal


Proteine........................................................................................24.60 g
Glucide (carbohidraţi total)................................................................4 g
Fibre alimentare.......................................................................0 g
Amidon.....................................................................................0 g
Zaharuri....................................................................................0 g
Lipide (grăsimi total)...................................................................17.90 g
Grăsimi saturate..................................................................4.10 g
Grăsimi polinesaturate........................................................7.40 g
Grăsimi mononesaturate......................................................4.60 g
Grăsimi trans............................................................................0 g
Colesterol..........................................................................588 mg
Acizi graşi omega - 3......................................................6789 mg
Acizi graşi omega - 6..........................................................81 mg
VITAMINE/ 100g
Vitamina A – Retinol...................................................................905 UI
Vitamina C – Acid Ascorbic...........................................................0 mg
Vitamina D – Calciferol...............................................................232 UI
Vitamina E – Tocoferol..............................................................1.90 mg
Vitamina K...............................................................................0.60 mcg
Vitamina B1 – Tiamina..............................................................0.20 mg
Vitamina B2 – Riboflavina........................................................0.60 mg
Vitamina B3 – Niacina...............................................................0,10 mg
Vitamina B5 – Acid Pantotenic..................................................3.50 mg
Vitamina B6 – Piridoxina..........................................................0.30 mg
Vitamina B8 – Colina..................................................................491 mg
Vitamina B9 – Acid Folic.............................................................50 mg
Vitamina B12 – Ciancobalamina..................................................20 mg
MINERALE / 100g
Calciu..........................................................................................275 mg
Fier...........................................................................................11.90 mg
Magneziu.....................................................................................300 mg
Fosfor..........................................................................................356 mg
Potasiu.........................................................................................181 mg
Sodiu.........................................................................................1500 mg
Zinc............................................................................................0.90 mg
Seleniu......................................................................................65.50 mg
Cupru..........................................................................................0.10 mg
Mangan.......................................................................................0.10 mg

Condiţii de creştere a sturionilor


În Europa se cresc mai multe specii din familia Acipenseridae. Dintre ele
putem aminti sturionul siberian, sturionul de Dunăre, cega, sturionul comun și
sturionul de Adriatică. Multe dintre speciile de sturion sunt considerate
ameninţate cu dispariţia sau chiar grav ameninţate cu dispariţia. Populaţia
acestora a scăzut dramatic ca urmare a construirii de diguri care intersectează
rutele de migraţie, a pescuitului excesiv și a poluării.
Creșterea sturionului este, prin urmare, importantă nu doar pentru
producţia de carne și caviar, ci și pentru repopularea speciilor de sturion, astfel
încât să se obţină un impact pozitiv asupra conservării stocurilor din natură. Una
dintre speciile de sturion crescute cel mai frecvent în UE este sturionul siberian
(Acipenser baerii). Sistemele de creștere a sturionului siberian au fost dezvoltate
în anii 1970 în fosta Uniune Sovietică. Primele specimene au fost introduse în
Franţa în aproximativ aceeași perioadă, ca parte a unui program de cooperare
știinţifică.
Reproducerea sturionului siberian este complicată din cauza faptului că
femelele nu ovulează în fiecare an și nici în același timp. Cu toate acestea, prin
controlarea temperaturii apei este posibilă obţinerea de icre pe o perioadă relativ
lungă, între lunile decembrie și mai. Sturionii siberieni pot fi crescuţi în cuve,
iazuri sau cuști. Fiind pești carnivori, aceștia sunt hrăniţi cu granule din făină și
ulei de pește, precum și cu extracte vegetale. Pentru carne, durata medie de
creștere a sturionilor este de 14 luni, pentru a se obţine un pește de mărime
comercială (700 g). În momentul recoltării, sturionii sunt capturaţi în năvoade.
Exploatarea sturionului în vederea obţinerii de caviar este costisitoare,
deoarece femelele nu se pot reproduce înainte de vârsta de 7 ani. Acestea sunt
crescute în toată această perioadă în cuve cu apă dulce curgătoare. În trecut,
femelele erau sacrificate și golite de icre, însă în ultimii ani acvacultorii au
dezvoltat tehnici care permit extragerea caviarului fără a sacrifica peștele, fapt
care reduce costurile de producţie și îmbunătăţește rentabilitatea femelelor.
Elemente generale asupra biologiei sturionilor

Sturionii consideraţi dupã unii autori ca fiind organisme primitive


(Svertzev, 1928) şi evoluaţi dupã alţii (Gregory, 1933; Berg, 1947) se
caracterizeazã prin marea lor longevitate, corelatã şi cu vârsta la care devin
maturi din punct de vedere sexual.

Morunul poate atinge o vârstã de peste 100 de ani (Kozin, 1964; Marti,
1979). Indivizii în vârstã de 50 - 75 de ani nu sunt neobişnuiţi la multe specii
anadrome şi de apã dulce (Petrov, 1927; Russow, 1957; Sokolov, 1965;
Soldatov, 1915).

Longevitatea speciilor de sturioni este probabil o funcţie a mortalitãţii lor


scãzute în faza adultã.

Speciile de apã dulce cu un ritm de creştere mai lent (cega, sturionul de


Syr - Darya; Amu - Darya şi Mississippi şi sturionul cu rostru mic) au, în
general, o perioadã mai scurtã pânã la atingerea maturitãţii sexuale de 10 - 20 de
ani. O excepţie o face nisetrul siberian din râul Lena care trãieşte peste 50 de ani
în raport cu ritmul sãu de creştere foarte redus (Vatinov şi Kasjanov, 1974).

Speciile anadrome sau semianadrome cu ritm mare de creştere, sunt


cunoscute a atinge dimensiuni excepţional de mari ca talie. Morunul, de
exemplu, s-a înregistrat a avea o lungime a corpului de 576 cm cu o vârstã de
118 ani (Tsepkin şi Sokolov, 1971; Kozin, 1964) indicã o greutate maximã de
2000 Kg. Sturionul alb este cel mai mare dintre speciile Nord Americane
atingând greutãţi pânã la 816 Kg (Moyle, 1976). În condiţii de exploatare
intensã dimensiunea medie a celor mai multe dintre speciile de sturioni s-a
redus, astfel greutatea corporalã medie individualã în Marea Caspicã este de 85 -
110 Kg la morun, 14 - 17 Kg la nisetru şi 9 - 11 Kg la pãstrugã (Moatri, 1979)
cei mai mici sturioni sunt cei dulcicoli cum ar fi cega şi sturionii de Amu -
Darya, Sir - Darya şi Mississippi a cãror greutate maximã a corpului nu
depãşeşte 30 Kg media fiind însã între 0,2 - 0,5 Kg/exemplar.

Sturionii îşi petrec viaţa de adult în mediu dulcicol cât şi marin: râuri,
lacuri, lagune, estuare, zone costiere ale oceanului. Toţi aceşti sturioni migreazã
în amonte pe râuri pentru reproducere.
Funcţie de habitat sturionii se pot clasifica în:

1. Sturioni anadromi - habiteazã în mediu marin şi migreazã amonte în râuri


pentru reproducere;

2. Sturioni semianadromi - habiteazã cea mai mare parte din viaţã în râuri şi
migreazã în regiunile preestuariene, dar nu se regãsesc în mare;

3. Sturioni dulcicoli - habiteazã numai în mediu dulcicol, râuri, întreaga lor


viaţã.

Un lucru deosebit de interesant la sturioni este acela cã acest grup de peşti


necesitã un timp mare pentru atingerea maturitãţii sexuale şi completarea
ciclului gametogenetic în comparaţie cu peştii teleosteeni moderni. Vârsta medie
a primei reproduceri variazã între 5 - 25 ani la cele mai multe specii, ecartul
mediu fiind între 10 şi 20 de ani. Cea mai precoce specie este A. ruthenus (4 - 8
ani) şi cele mai tardive sunt speciile anadrome de talie mare (H. huso) sau cele
care habiteazã în condiţii climatice grele (stocul estic al nisetrului siberian: 25 -
25 de ani).

Dupã Persov, 1975 dimorfismul sexual (anatomic şi citologic) apare la


cele mai multe specii de sturioni dupã 2 - 9 ani.

Indiferent de tipul ecologic al populaţiei, reproducerea la sturioni are loc


întotdeauna în mediu dulcicol, în general primãvara la o temperaturã medie a
apei de 15 grade Celsius. Substratul este de preferinţã pietriş, roci, adâncimea
apei fiind în medie de 4 - 5 m la un curent al apei de 1 m/s.

Perioada de reproducere si câteva elemente habituale la sturioni (dupã R.


Billard - 1995)
Temp. Perioada de Adâncime Viteza
Specia (°C) reproducere (m) curentului(ms-1)
A. baeri 11 - 16 Sfârşitul 6-8 1,4
primãverii, verii
A. brevirostris 9 - 15 Sfârşitul iernii, 0,4 - 0,6
primãverii
A. fulvescens 13 - 18 Sfârşitul < 3,5 rapid
primãverii
A. gueldenstaedti 8 - 15 Primãvara 4 - 10 1 - 1,5
A. persicus 20 - 22 Vara
A. medirostris 8,9 - 16,7 Sfârşitul rapid
primãverii
A. naccarii Primãvara
A. oxyrhynchus 13,5 - 18 Primãvara, vara 11 - 13 0,5 - 0,8
A. ruthenus 12 - 17 Primãvara 10 1,5 - 5
A. schrenki Primãvara
A. sinensis Toamna
A. stellatus 15 - 26 Primãvara, vara 2 - 14 1,2 - 1,5
A. sturio Primãvara, vara >5 1,5 - 2,0
H. huso 7 - 12 Primãvara 4 - 20 1,1 - 1,9
P. kaufmani 14 - 16

Pentru depunerea pontei, migraţia sturionilor poate fi de la câţiva pânã la


câteva mii de km. Sezonul şi perioada de depunere a pontei, variazã funcţie de
specie şi chiar de formele din cadrul aceleaşi specii. Spre exemplu pãstruga şi
nisetrul sunt bine cunoscute a aveacâteva ecotipuri bine definite din acest punct
de vedere, ecotipuri care diferã în ceea ce priveşte sezonul de migraţie şi stadiul
de dezvoltare a gonadelor (Berg, 1948; Baranikova, 1972). Sezonul de
reproducere la sturioni începe la sfârşitul iernii şi se încheie de regulã primãvara
spre varã.

În general condiţiile de mediu care determinã migraþia la sturioni sunt


puţin cunoscute, însã debitele râurilor şi temperatura sunt factori determinanţi.

Toate speciile de sturioni se reproduc de mai multe ori în timpul vieţii.


Completarea unui ciclu gametogenetic depãşeşte o perioadã de 2 ani între
femelele de sturioni. Trusov, 1972, precizeazã cã un ciclu are loc funţþie de
specie între 2 - 8 ani. Anual, aproximativ 10 - 20 % din stocul activ de
reproducãtori este format din grupuri noi (Monastirsky, 1952) ceea ce conduce
la crearea unei populaţii heterogene ca vârstã şi talie. Aceastã structurã
complexã a populaţiilor de reproducãtori de sturioni, conferã menţinerea
diversitãţii genetice a speciilor (Marti, 1979).

Sturionii prezintã icre lipicioase, uşor alungite sau rotunde. Structura lor
se caracterizeazã prin repartizarea neuniformã a citoplasmei şi a incluziunilor
viteline şi pigmentare. Polul animal ocupã o treime din icrã, este uşor recunoscut
dupã pigmentaţia exterioarã şi conţine citoplasmã, material nuclear, mici granule
viteline şi incluziuni lipidice. Porţiunea vegetalã cuprinde pachete viteline mari
şi picãturi de grãsime, printre care se repartizeazã puţinã citoplasmã. Aceste
caracteristice fac ca dupã fecundare, segmentaţia icrelor la sturioni sã fie totalã
şi inegalã (Maria Caloianu-Iordãchel, 1973).
Femelele de sturioni îşi depun icrele în râuri funcţie de viteza curentului,
câteva specii reproducându-se în şenal la adâncimi relativ mai mari (morunul,
nisetrul, sturionul alb), altele preferând ape mai puţin adânci (sturionul verde şi
de lac), însã toate cãutând substrat dur (roci sau prundiş). Pentru fertilizarea
icrelor este necesarã o anumitã concentraþie de spermatozoizi care în mediul
natural se realizeazã prin participarea masculului. O densitate mare de
spermatozoizi însã, conduce la polispermie, cu consecinţele sale nedorite, dat
fiind numãrul mare de micropili (5 - 40) (Dettlaff şi Ginsburg, 1954; Ginsburg,
Zubova şi Filatova, 1963). În urma contactului cu apa (activare) icrele ce sunt
acoperite cu trei straturi protectoare de mucoproteine îşi dezvoltã un strat
exterior puternic adeziv (Cherr şi Clark, 1982; Markov, 1975). Prin acţiunea
curentului, icrele sunt împrãştiate pe o suprafaţã mare a fundului apei; aceste se
scufundã şi se fixeazã cu stratul lor adeziv de substrat (argilã, pietriş şi prundiş).
Nisipul şi suprafeţele mâloase nu sunt potrivite pentru reproducere deoarece
fixarea bunã a icrelor necesitã o suprafaþã de substrat corespunzãtoare (Markov,
1978).

Diviziunea icrelor la sturioni, morfogenia şi embriogeneza timpurie sunt


în toate privinţele asemãnãtoare celor ale icrelor amfibiene ale anurelor (Ballard
şi Needham, 1964; Ballard şi Ginsburg, 1980; Dettlaff şi Ginsburg, 1954).
Diferenţierea straturilor embrionare apare prin invaginarea pliului dorsal
al blastoporului şi formarea gastrocelului; canalul neu-ral se formeazã prin
plierea plãcii neurale. Substanţele viteline intracelulare sunt menţinute în
plãcuţele cristaline pe toatã perioada dezvoltãrii timpurii. Dupã cum s-a mai
precizat, temperatura optimã a apei pentru reproducere şi dezvoltare normalã
embrionarã şi larvarã a diferitelor specii de sturioni variazã între 10 - 20 O C
(Dettlaff şi colab., 1981). Unele specii aşa cum sunt: pãstruga (A. stellatus) şi
nisetru (A. gueldenstaedti) prezintã o gamã largã de toleranţe a temperaturii
(Dettlaff şi Ginsburg, 1954) altele se comportã bine într-o gamã restrânsã de
temperaturi (sturionul alb şi de lac, Wang, 1984).

Dezvoltarea embrionarã este rapidã şi eclozarea apare 5 - 10 zile dupã


fertilizare la cea mai mare parte a speciilor de sturioni. Dupã Wang, 1984, în
procesul de eclozare 20-24% din calorii sunt consumate, restul fiind folosit în
procesul de embriogenezã, considerat a fi cu eficienţã ridicatã. Larvele recent
eclozate de 8 - 12 mm continuã mecanismul de organogenezã folosind
materialul existent în sacul larvar. Acestea încep hrãnirea la 8 - 14 zile dupã
eclozare când lungimea lor aproape se dubleazã şi un stomac acidic bine
diferenþiat înlocuieşte sacul larvar (Buddington şi Doroshov, 1984; Vedraşco,
Patriche, Talpeş 1995, 1996 - nepublicat).

Metamorfoza (transformarea în stadiul de puiet juvenil asemãnãtor din


punct de vedere morfologic stadiului adult) apare la vârsta de 20 - 30 zile dupã
eclozare. Stadiile juvenile la sturioni rãmân în zonele inferioare ale râurilor sau
în deltã pe perioade lungi de timp variind de la mai multe luni la mai mulţi ani.
În ceea ce privesc aspectele fiziologice ale dezvoltãrii cum ar fi cele legate de
migrarea pentru prima datã în mare, nu sunt cunoscute.

Din punct de vedere al nutriţiei, toţi sturionii sunt carnivori. Aceşti peşti
prezintã un tract digestiv destul de scurt (80 - 90 % din lungimea la furcã),
inclusiv un esofag scurt, un prestomac secretor, o regiune piloricã hipertrofiatã
nesecretoare sau stomac muscular, un intestin cu caecum piloric, valvulã spiralã
şi rect (Buddington ºi Doroshov, 1984). Sistemul digestiv este adaptat pentru
prelucrarea hranei mari, dure care se aflã în regimul alimentar obişnuit. Cu
puţine excepţii speciile de sturioni se aseamãnã în privinţa deprinderilor de a se
hrãni, descrise ca fiind bentofage (Burgren, 1978). Sturionii prezintã gura
protractilã cu buze cãrnoase, mustãţi şi rostru cu numeroşi receptori senzoriali
(Pyatkina, 1976). Prada este localizatã şi identificatã cu ajutorul receptorilor
olfactivi şi gustativi. Cele mai multe specii consumã ocazional moluşte, viermi,
crustacee şi peşte. Importanţa relativã a regimului alimentar şi preferinţa pentru
vieţuitaore ca hranã specificã se poate schimba în funcţie de împrejurãri.
Moluştele de exemplu reprezintã hrana principalã a sturionului alb din golful
San Francisco. Aceaşi specie din regiunea inferioarã a râului Columbia se
hrãneşte însã pe bazã de miros cu chişcari şi scrumbii (Bajkov, 1951).

Atât pãstruga cât şi nisetru şi-au schimbat hrana principalã - moluºtele cu


viermii policheţi dupã introducerea cu succes a speciei Nereis în Marea Caspicã
(Marti, 1979).

Anumite specii sunt specializate a fi rãpitoare şi au guri mari (morun,


kaluga şi poliodonul chinezesc). Cu toate acestea existã o formã foarte
specializatã de sturion, Polyodon spathula care este un consumator filtrator
mâncând zooplancton de apã dulce (Forbes, 1888). Hrana de bazã a larvelor de
sturion constã în zooplancton de apã dulce. Dupã metamorfozã, juvenilii se
hranesc şi cu larve de insecte de apã dulce sau cu animale macrobentonice din
estuare.
Speciile de sturioni care cresc cel mai repede sunt cele ce aparţin
grupurilor anadrome şi semianadrome. Mediile anuale de creştere în lungime şi
greutate pe individ sunt de 17 cm şi 4,6 kg la morun, 14 cm şi 2,5 kg la kaluga
(morun asiatic), 10 - 13 cm şi 0,5 - 1,2 kg la nisetru şi pãstrugã în timpul
primilor 10 ani de viaţã (Chugunov şi Chugunova, 1964). Prin contrast, cega sau
nisetru siberian din zona esticã ar creşte doar cu 3 - 5 cm şi 0,1 - 0,2 kg pe an.

Ritmul de creştere este dependent de mediu (temperatura apei, hranã,


concurenţã) şi poate fi deosebit funcţie de populaţie (Chugunov şi Chugunova,
1964; Sokolov şi Akimova, 1976). Factorul de condiţionare - coeficientul Fulton
- (raportul dintre greutatea corpului şi lungimea la furcã, la cub) variazã între 0,4
- 0,9% la diferitele specii de sturioni (Chugunov şi Chugunova, 1964).

La începerea dezvoltãrii sexuale şi în special în fazele avansate ale


gametogenezei, creşterea ţesutului somatic se reduce mult şi nutrienţii de bazã
sunt dirijaţi cãtre celulele germinale.

Dupã reproducere sturionii pierd 40% din conţinutul de materie uscatã şi


probabil chiar mai mult din caloriile corpului (Krivobok şi Tarkovskaya, 1970).

Procesele fiziologice care guverneazã creşterea şi metabolismul


sturionilor nu sunt cunoscute. Se pare cã temperatura cuprinsã între 15 - 20
grade C este optimã pentru creştere la cele mai multe specii. Factorii de mediu
cum ar fi: nivelul de oxigen dizolvat sau salinitatea apei şi compoziţia ionicã,
pot influienţa creşterea datoritã capacitãţii limitate a sturionilor de a-şi regla
preluarea de oxigen (Burgren şi Randall, 1978).

Toleranţa largã la diferite medii abiotice, demonstratã de repartizarea


geograficã a speciilor de sturioni, poate fi cu greu atribuitã adaptãrii lor recente
(Doroshov, 1985).

Sturionii s-ar comporta mai bine şi ar creşte mai bine decât multe alte
specii în ecosistemul “ideal” aşa cum de exemplu sunt Marea Caspicã şi Marea
Azov; însã cu toate acestea ei sunt mult mai puţin productivi decât speciile
teleosteene moderne (Magnin, 1959).

1.Huso huso (Linnaeus, 1758)

Sinonime: Huso ichthyocolla, Bonaparte 1846;


Acipenser huso, Linnaeus 1758;
Acipenser vallisnerii, Molin 1853.
(Ro) morun;
(F) belouga, grand esturgeon;
(E) russian beluga, giant sturgeon
(F) (Rus) belouga.

Specie potamotocã, gamodromã, rãspânditã în bazinele Mãrii Caspice,


Marii Negre, Mãrii de Azov şi Mãrii Adriatice (Grimm, 1883; Berg, 1904;
Gulgakov, 1926).

Bãnãrescu prezintã ca posibilã existenţa acestei specii în Marea Egee. În


Dunãre urca mai sus de teritoriul românesc, pânã în Ungaria, iar în trecut urca şi
pe cursul inferior al afluenşilor din România. Citãm masculi ai speciei migrând
20 km. amonte în râul Siret.

În Marea Neagrã adulţii trãiesc în zona faciesului mâlos, faseolinoid, la


adâncimi de 50 - 100 m. Se hrãnesc mai ales cu peşti, crustacee, moluşte şi alge;
iarna mãnâncã foarte puţin. Pentru reproducere migreazã în Dunãre primãvara la
temperatura apei de 4 – 5ᵒ C şi toamna. Masculii ating maturitatea sexualã la 12
- 14 ani, femelele la 16 - 18 ani, când au circa 2 m lungime şi 80 kg greutate;
femelele depun 360.000 - 7.700.000 icre. În Dunãre se reproduce numai
primãvara la temperaturi ale apei de 15 – 17ᵒC, în gropi adânci (8 - 20 m) cu
fundul tare, argilo - nisipos, în locuri ferite de împotmolire. Dupã reproducere,
adulţii migreazã în mare înotând foarte iute, la suprafaþa apei; puietul se
îndreaptã spre mare în perioada iulie - septembrie, înoatã însã încet şi pe fund şi
se opreşte în anumite locuri, unde se adunã şi puii altor specii de sturion; puii
rãmân un timp în apele salmastre şi apoi se rãspândesc cãtre adânc. În Dunãre
puietul se hrãneşte cu crustacee (gamaride) şi larve de insecte, iar în apele
salmastre în special cu misidaceae şi paleominidae.

Nikolski şi colab., 1954, presupune existenţa şi la morun a 2 forme


biologice intraspecifice, de primãvarã şi de toamnã.
Bibliografie

1. Antipa G. (1909): Fauna ichtiologica a Romaniei. Acad. Rom.publ. fond.


Adamachi, Bucuresti.

2. BANU CONSTANTIN, „Tratat de industrie alimentară, Tehnologii


alimentare”, Editura „Asab”, Bucureşti, 2009.

3. STĂNESCU VASILE, SAVU C., „Controlul de laborator al produselor


alimentare de origine animală”, Bucureşti, 1993.

4. http://adevarul.ro/locale/tulcea/misterele-sturionilor-pestii-de-o-varsta-
dinozaurii-reproduc-14-ani-trai-100-ani-pericol-disparitie-
1_5607ebe1f5eaafab2c0d8448/index.html

5. https://ro.wikipedia.org/wiki/Sturion

6 . https://pt.scribd.com/document/133131900/Controlul-Si-Expertiza-Pestilor