Universitatea “Ștefan cel Mare” Suceava

Facultatea de Științe Economice și Administrație Publică

Economie monetara si financiara

Student: Cornea Mihai Bogdan

Program de studiu: Administrarea afacerilor
Forma de învățământ: I.D.
 Fondul Monetar Internaţional (FMI)

1. Date preliminare
Fondul Monetar Internaţional a luat fiinţă în urma lucrărilor Conferinţei monetare şi
financiare a Naţiunilor Unite ţinută, în iulie 1944, la Bretton Woods, în statul american New-
Hampshire. Conferinţa de la Bretton Woods, la lucrările căreia au participat 49 de state, a
elaborat „Acordurile" de constituire a FMI şi Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare (BIRD) pe care statele participante le-au semnat, la 22 iulie 1944. Aceste acorduri
au intrat în vigoare la 27 decembrie 1945.

FMI şi-a început activitatea operaţională în mai 1946 având sediul la Washington
D.C., capitala SUA.

În baza acordului încheiat cu ONU în noiembrie 1947, FMI are statut de instituţie
specializată a Naţiunilor Unite.

Crearea Fondului Monetar Internaţional răspundea voinţei comune a statelor aliate în

perioada celui de al doilea război mondial, în special a SUA şi Marii Britanii, de a se instaura,
după război, o ordine monetară care să faciliteze reconstrucţia postbelică şi să permită
evitarea crizelor economice şi sociale din anii treizeci. S-a urmărit deci crearea unei instituţii
internaţionale care, acordând asistenţă financiară ţărilor cu probleme în domeniul balanţelor
de plăţi, să permită evitarea recurgerii, de către acestea, la protecţionism sau devalorizări
competitive, ca metode de redresare a balanţelor lor de plăţi.

2. Obiective

Potrivit articolului 1 al actului său constitutiv, ( „Articles of Agreement") în politicile

şi deciziile sale, FMI trebuie să aibă în vedere realizarea următoarelor obiective:

- să promoveze cooperarea monetară internaţională prin asigurarea, pe o bază

permanentă, a mecanismelor necesare de colaborare şi consultare în problemele
monetare internaţionale;
- să faciliteze expansiunea şi creşterea armonioasă a comerţului internaţional şi să
contribuie astfel la instaurarea si menţinerea unui nivel ridicat al venitului real şi
folosirii forţei de muncă şi la dezvoltarea resurselor productive ale tuturor
membrilor, ca obiective primordiale ale politicii lor economice;
- să promoveze stabilitatea regimului de schimburi, menţinerea între statele membre
a unor regimuri de schimbuii ordonate şi să evite devalorizările monetare
concurenţiale;
 - să sprijine stabilirea unui sistem multilateral de reglementare a tranzacţiilor curente
dintre membri şi eliminarea restrictiilor la schimburile externe, care împiedică
creşterea comerţului mondial;
- să pună resursele sale generale la dispoziţia ţărilor membre - temporar şi în baza
unor garanţii corespunzătoare - în vederea corectării dezechilibrelor din balanţele
lor de plăţi,

3. Membrii
Cu toate că în baza acordului încheiat cu ONU în noiembrie 1947, FMI are statut de
instituţie specializată a Naţiunilor Unite, calitatea unui stat de membru al acestei organizaţii
nu implică calitatea de membru al ONU. Orice ţară, care se bucură de autonomie în domeniul
relaţiilor externe, este capabilă să se achite de obligaţiile impuse statelor membre prin Statut şi
este dispusă să-şi asume aceste obligaţii, poate obţine calitatea de membru al FMI.

La începutul activităţii sale, FMI număra 39 de ţări membre, reprezentând ţările

industrializate, cu excepţia celor învinse în război - Japonia şi Germania - care au aderat la
Fond în 1953 şi un anumit număr de ţări în curs de dezvoltare. Numărul membrilor a crescut
rapid în anii '60 prin aderarea noilor ţări independente în urma decolonizării şi a cunoscut o
creştere bruscă în anul 1992 prin aderarea Rusiei si a fostelor republici sovietice devenite
independente. La 30 iunie 1997, FMI număra 181 ţări membre, reprezentând aproape în
totalitate comunitatea celor 188 ţări membre ale ONU.

În perioada războiului rece, din motive diferite, unele state, participante la Conferinţa
de la Bretton Woods, au părăsit FMI: Polonia, în martie 1950, Cehoslovacia, în decembrie
1954 şi Cuba, în aprilie 1964. Alte ţări, neparticipante la Conferinţa de la Bretton Woods, s-au
alăturat Fondului: România în 1972, China în 1980 şi Ungaria în 1982.

4. Resurse financiare
Fiecare ţară membră a FMI trebuie să contribuie la resursele financiare ale
Organizaţiei cu o anumită sumă, denumită cotă de subscripţie, care este exprimată în
echivalent DST.

Mărimea cotelor subscripţiilor statelor membre se stabileşte pornindu-se de la

indicatori identici, ţinând de puterea economică a fiecărei ţări. Pentru cotele iniţiale ale
participanţilor la Conferinţa de la Bretton-Woods s-a utilizat o formulă care lua în considerare
următorii indicatori: venitul naţional, detinerile în aur şi dolari, volumul mediu al
importurilor, variabilitatea exporturilor şi raportul acestora cu venitul naţional. Această
formulă a fost revizuită de mai multe ori, fie prin luarea în considerare şi a altor indicatori, fie
prin modificarea, în cadrul formulei de calcul, a ponderii indicatorilor menţionaţi. După
stabilirea cotei de subscripţie a fiecărei ţări, subscripţia propriu zisă se trece în contul FMI, ca
participare la capital: în proporţie de 25% în monedă convertibilă şi 75% în monedă naţională.
Pentru a reflecta schimbările petrecute în economia mondială şi rolul diverselor ţări în cadrul
acesteia, cotele de subscripţie la capitalul FMI, se revizuiesc periodic, de regulă, la intervale
nu mai mari de cinci ani.
 Mărimea cotei de subscripţie prezintă importanţă din mai multe unghiuri de vedere. Ea
oferă un indiciu în legătură cu locul unei tări în economia mondială, de mărimea sa depinde
câtimea din resursele Fondului de care tara poate beneficia, cat si influenta acesteia in
procesul decizional al FMI.

Principala resursă financiară a FMI o constituie subscriptiile tărilor membre. Totalul

acestora, în momentul intrării în functiune a FMI era de şapte miliarde dolari. În exerciţiul
financiar 1996-1997, suma subscripţiilor la capitalul FMI reprezenta 150 miliarde Drepturi
Speciale de Tragere (DST).

În afara resurselor proprii, provenind din subscripţiile statelor membre, FMI poate
recurge şi la resurse împrumutate. În acest context sunt cunoscute Acordurile generale de
împrumut. Prima înţelegere din această categorie, a intrat în vigoare în 1962, între 10 tări
dezvoltate, membre FMI (Belgia, Canada, Germania, Franţa, Italia, Japonia, Marea Britanie,
Olanda, Suedia, SUA) şj viza constituirea unui fond de 6 miliarde dolari pentru soluţionarea
unor dificultăţi de plăţi externe apărute în ţările membre ale Acordului. În 1983 s-a alăturat
mecanismului menţionat şi Elveţia, deşi nu era membră FMI. La fondurile colectate, care s-au
ridicai la 17 miliarde dolari, putea face apel orice ţară membru FMI în dificultate. În ianuarie
1997, Consiliul de administraţie al FMI a decis constituirea unei surse suplimentare de
finanţare, sub forma unor noi acorduri de împrumut, pentru care 25 de ţări membre pun la
dispoziţia FMI 34 miliarde DST (aproximativ 40 miliarde dolari), în vederea prevenirii unei
deteriorări a sistemului monetar internaţional, sau pentru a se face faţă unei situaţii
excepţionale prezentând un risc pentru stabilitatea acestui sistem.

5. Activităti
Pentru îndeplinirea obiectivelor arătate, autorii statutului FMI au atribuit acestei
organizaţii puteri care să-i permită realizarea următoarelor trei funcţii principale.

În primul rând, FMI trebuie să supravegheze aplicarea unui cod de conduită privind
politicile parităţilor monetare, plăţile aferente tranzacţiilor curente şi convertibilităţii
monedelor. În al doilea rând, această organizaţie urma să pună la dispoziţia ţărilor membre
resurse financiare care să le permită respectarea codului de conduită ori, după caz, corectarea
dezechilibrelor balanţelor de plăţi. În sfârşit, FMI trebuia să constituie forumul internaţional
în care ţările membre puteau să colaboreze în soluţionarea unor probleme monetare
internaţionale.

Dintre mijloacele principale de înfăptuire a obiectivelor şi de supraveghere a aplicării

codului de conduită convenit prin Statul, menţionăm: sistemul parităţilor, mecanismul de
ajustare a acestora, preţul aurului şi convertibilitatea monedelor naţionale.

Sistemul de raporturi monetare între tările membre FMI instituit la Bretton Woods, în
centrul căruia, ca monedă de rezervă, se aflau aurul şi dolarul american, a funcţionat fără
fisuri evidente până la începutul celei de a 6-a decade a secolului nostru - când la sfârşitul
anului 1961, angajamentele SUA în străinătate au ajuns să depăşească volumul rezervelor lor
în aur. Începând cu anul 1961 şi în special după 1964, slăbiciunile sistemului monetar instituit
la Bretton Woods devin tot mai evidente. În august 1971, SUA au pus capăt convertibilitătii
oficiale a dolarului. După câteva luni, cursul valutar al monedelor principalelor tări
industrializate a depăsit marja de 1 %, peste sau sub paritate stabilită de statutul FMI, iar
dolarul canadian a fost lăsat să functioneze liber.

Pentru îmbunătăţirea funcţionării sistemului creat la Bretton Woods au fost aduse

Statutului FMI, până în prezent, trei amendamente.

Primul, intrat în vigoare în iulie 1969, privitor la crearea drepturilor speciale de tragere
(DST), a uvut în vedere sporirea lichidităţii internaţionale.

Cel de al doilea, intrat în vigoare în aprilie 1978, a abolit pretul oficial al aurului,
acesta încetând să mai fie un mijloc de plată obligatoriu în tranzacţiile Fondului cu membrii
săi şi a umărit cresterea rolului DST, ca principal mijloc de rezervă în sistemul monetar
internaţional.

Al treilea amendament datează din anul 1991 şi are în vedere soluţionarea problemei
arieratelor de plăti, către FMI ale unui număr de tări membre. Acest amendament nu vizează o
reformă în profunzime a regimului juridic aplicabil sistemului monetar internaţional. Proiectul
unui al patrulea amendament vizează extinderea competentei normative a FMI asupra
mişcărilor de capitaluri.

Aceste amendamente răspund schimbărilor petrecute în economia mondială la timpul

respectiv, şi consensului realizat de tările membre FMI privind rolul acestei institutii în noile
condiţii create.

În general, Fondul a evoluat în concordanţă cu, şi ca răspuns la împrejurările în

schimbare: când sistemul parităţilor fixe a eşuat, a trecut la monitorizarea noului sistem al
cursurilor flotante; când dificultătile de plăti ale ţărilor în curs de dezvoltare s-au accentuat, a
creat un set de mecanisme de finanţare în favoarea acestor ţări; după colapsul comunismului,
a devenit „arhitectul şef" şi „finanţistul" tranzatiei de la economia central planificată la
economia de piaţă.

În condiţiile globalizării economiei şi internaţionalizării pieţelor de capitol, capacitatea

Fondului de a stăpâni fenomenele monetar financiare cu instrumentele şi dispozitivele create
la Bretton Woods, sau constituite între timp, este pusă sub semnul întrebării. Pe de altă parte,
însă, majoritatea ideilor lansate privind reforma sistemului financiar international au în vedere
menţinerea şi perfecţionarea functionării Fondului Monetar Internaţional.

Activitatea FMI ca instituţie internaţională de credit este foarte complexă, atât din punct
de vedere al formelor pe care o îmbracă, dar şi al gradului de condiţionalitate ori al rolului
jucat de creditele Fondului în atitudinea pieţei financiare internaţionale fată de tările
beneficiare de fonduri acordate de FMI.

Statutul iniţial al FMI prevedea o singură modalitate prin care Fondul putea să ajute
ţările membre ce întâmpinau dificultăţi în domeniul plăţilor externe, şi anume tragerile, prin
intermediul cărora o tară membră cumpără de la Fond, contra monedei sale, moneda unui alt
stat membru: se cumpără deci monedă convertibilă cu monedă naţională. Tragerile presupun
mai multe tranşe, dintre care prima poartă numele de "tranşa de rezervă", iar următoarele,
„tranşe de credit". Prin folosirea sistemului de trageri, suma totală în monedă convertibilă,
posibil a fi cumpărată de către o ţară membră în schimbul monedei naţionale, ajunge până la
dublul cotei sale de subscripţie (200%). Această limită statutară privind folosirea resurselor
FMI poate fi ridicată prin derogare, prevăzută, de asemenea, de statut.

Plafonul poate ajunge până la 600% din cotă, în cazul în care se cumulează si efectul
altor facilităti de creditare. Plafonul poate depăşi şi această limită, atunci când sunt luate în
considerare criterii de strictă urgenţă, cum a fost cazul Mexicului în 1995, sau al tărilor sud-
asiatice (Coreea de Sud, Tailanda, Indonezia) în 1997.

Dacă tranşa de rezervă se acordă automat, fără conditionări, folosirea tranşelor de

credit este însoţită de îndeplinirea unor conditii economice, al căror grad de constrângere
creşte odată cu folosirea tranşelor superioare.

Aranjamentele „stand-by" au intrat în practica FMI în 1952. În baza acestora, Fondul

ţine la dispoziţia ţării solicitante o anumită sumă de bani - în general echivalentul tranşei de
rezervă, cumulat cu cel al primelor două tranşe de credit, pe care acesta o poate folosi în
timpul valabilităţii aranjamentului, de regulă un an. Un aranjament „stand-by" include, de
fapt, două documente: unul cuprinde un număr de clauze standard, indicând scopul, durata,
suma creditului şi obligaţiile ţării beneficiare. Al doilea, este un memorandum, sau o scrisoare
de intenţie, precizând politica monetară şi de schimb pe care statul respectiv se angajează să o
urmeze. Adesea celor două documente li se alătură un program de stabilizare sau redresare
economică.

În ultimele decade ale secolului XX, pentru a răspunde cerinţelor ţărilor membre, în
special a celor în curs de dezvoltare, FMI a creat instrumente noi de finanţare, cu caracter
permanent sau temporar. În general, aceste facilităţi de creditare sunt destinate a face faţă
unor probleme economice conjuncturale, ale căror cauze rămân independente de voinţa
statelor interesate şi în afara controlului lor.

În categoria facilităţilor de finanţare cu caracter permanentj menţionăm: finanţarea

compensatorie, finanţarea stocurilor, j regulatorii (stocuri tampon), finanţarea extinsă şi
facilitatea rezervei suplimentare. Finanţarea compensatorie a fost instituită în 1963 şi
completată în 1988 în scopul ajutorării ţărilor care întâmpină dificultăţi ale balanţei de plăţi
externe, ca urmare a fluctuaţiilor încasărilor din export, produse de instabilitatea preţurilor
materiilor prime ori de unele calamităţi naturale.

Mecanismul finanţării stocurilor tampon a fost creat în 1969 în scopul asistării ţărilor
membre în a-şi finanţa contribuţia lor la constituirea stocurilor tampon decurgând din
aplicarea prevederilor acordurilor pe produse.

Mecanismul finanţării extinse (lărgite) fost instituit în 1974. Acest mecanism este
deschis ţărilor care trebuie să facă fată unor dificultăţi economice de tip structural, care au o
incidenţă negativă asupra balanţelor lor de plăţi. Pentru utilizarea acestui mecanism tările în
cauză trebuie să prezinte Fondului un program complet privind politicile şi măsurile avute în
vedere pentru remedierea greutătilor de structură.

Ultimul mecanism permanent de finanţare a fost adoptat de Consiliul Executiv al FMI

în decembrie 1997, sub denumirea "facilitatea de rezervă suplimentară". Prin acest mecanism
se urmăreste ajutorarea ţărilor membre de a face faţă unor crize neasteptate în plăţile externe,
ca urmare a unor ieşiri masive de capitaluri din ţară.

Mecanismele temporare de finanţare au fost create pentru a răspunde unor distorsiuni

conjuncturale în economia mondială. Primele dintre acestea au apărut în perioada anilor 1974-
1977, urmărind asigurarea unei creşteri a contribuţiei FMI la reciclarea petrodolarilor, după
criza petrolului din 1973. În anul 1993 s-a constituit, special pentru ţările în tranziţie spre
economia de piată, facilitatea de „transformare sistemică", cu scopul uşurării acestui proces.

În momentul de faţă există trei mecanisme provizorii: politica de acces lărgit;

facilitatea de ajustare structurală şi facilitatea de ajustare structurală întărită. Prima dintre
aceste facilităţi - facilitatea de ajustare structurală - a fost creată în anul 1991 pentru finanţarea
unor dezechilibre (ale balanţelor de plăţi) din resurse atrase de FMI prin împrumuturi. Cea de
a doua - facilitatea de ajustare structurală - s-a constituit în 1986 în favoarea ţărilor membre
FMI cu un venit pe locuitor scăzut. Sunt eligibile ca beneficiare 60 de ţări în curs de
dezvoltare. Acestea pot apela la acest mecanism de finanţare atunci când dificultăţilor lor de
plăţi nu pot fi corijate decât prin programe macro-economice pe termen mediu. În sfârşit,
facilitatea de ajustare structurală întărită a început să funcţioneze în 1988. Se adresează de
asemenea ţărilor în curs de dezvoltare, dispune de fonduri mai mari decât facilitatea
precedentă, provenind din contribuţii speciale ale ţărilor membre şi vizează şi reducerea
datoriei externe a ţărilor sărace.

Creditele acordate de FMI tărilor membre prin folosirea mecanismelor mai sus
enuntate au cunoscut o curbă ascententă. Dacă în perioada 1947-1969 suma totală a acestora a
fost de aproximativ 14 miliarde dolari, în anul 1988, de 29 miliarde dolari, iar în 1996 de 36
miliarde dolari.

Odată cu scăderea relativă a ponderii FMI ca furnizor de credite, asistăm la

intensificarea rolului său de centru international de cooperare, consultare şi asistenţă financiară.
Această formă de activitate priveşte, în primul rând, raporturile reglementate de statul, dintre
Fond şi statele membre. Astfel, în baza prevederilor art. XIV, statele se consultă cu FMI în
legătură cu oportunitatea mentinerii până la introducerea convertibilităţii, a unor restricţii
asupra plătilor internaţionale, iar în baza art. VIII privind convertibilitatea, statele care şi-au
asumat obligatiile decurgând din prevederile acestui articol, se consultă anual cu FMI cu
privire la plăţile internaţionale.

Orice apel la resursele FMI presupune, de asemenea, înainte de aprobarea cererii de

resurse, la consultări ale conducerii FMI cu reprezentanţii statului solicitant.

Analiza rolului FMI în direcţionarea ajutorului financiar internaţional relevă

următoarele aspecte principale: a) orientarea ajutorului către ţările în curs de dezvoltare, prin
crearea unor facilităţi speciale în favoarea acestor ţări; b) implicarea în soluţionarea unor
crize grave de lichidităţi în diverse state (Argentina, Mexic, Indonezia, Coreea de Sud etc.); c)
desfăşurarea unor activităţi specifice în fostele ţări cu economie planificată în vederea
soluţionării atât a unor probleme structurale pe termen lung cât şi conjuncturale. Fondul joacă
astfel rolul unui „catalizator" de ajutor financiar; băncile private condiţionează aprobarea unor
credite de existenţa unui acord cu FMI.

6. Organizare
Ca şi în situaţia altor organizaţii internaţionale, structura organizatorică a FMI
cuprinde mai multe eşaloane. La eşalonul superior se găseşte Consiliul Guvernatorilor, compus
din miniştri de finanţe ori, după caz, guvernatori ai băncilor centrale, numiţi de către statele
membre. Fiecare ţară numeşte un guvernator şi un guvernator supleant. Anual, după
încheierea exerciţiului financiar, are loc reuniunea Consiliului guvernatorilor, care, datorită
legăturilor strânse dintre activitatea Fondului şi cea a Băncii Mondiale, se tine în comun cu
reuniunea Consiliului Guvenatorilor BIRD.

În principiu, toate puterile Fondului sunt atribuite guvernatorilor. Consiliul

Guvernatorilor ia decizii în problemele de mare importanţă, cum ar fi admiterea de noi
membri ori retragerea unui membru, cresterea capitalului Fondului, încheierea de aranjamente
de cooperare cu alte organizatii, lichidarea FMI etc. Guvernatorii deleagă aplicarea politicii
FMI şi conducerea operaţiunilor curente ale organizatiei, unui alt organ denumit Consiliul
executiv (sau Consiliul de Administraţie), ce reprezintă al doilea eşalon în structura
organizatorică a FMI. Spre deosebire de organele executive ale altor organizaţii
internaţionale, care se întâlnesc periodic, Consiliul Executiv al FMI, potrivit Statutului, se află
în sesiune permanentă, reunindu-se de cel puţin trei ori pe săptămână.

Consiliul Executiv al FMI este compus din 24 directori executivi. Compoziţia sa

trebuie, în general, să reflecte gradul participării statelor membre la capitalul Fondului.
Astfel, cele cinci ţări cu cea mai mare cotă de participare - SUA, Marea Britanie, Germania,
Franţa şi Japonia - au dreptul să numească câte un director executiv permanent, fiecare. Un
asemenea drept are, din 1978, şi Arabia Saudită. Mai numesc, proprii lor directori în Consiliul
Executiv, China şi Rusia. Ceilalţi directori executivi (în număr de 16) sunt aleşi după o
procedură care caută să satisfacă atât principiul mărimii cotelor de subscripţie cât şi cel
privind repartiţia geografică echitabilă.

A treia treaptă în structura organizatorică a FMI cuprinde directorul general şi

personalul angajat permanent, primului revenindu-i, printre altele, şi sarcina de a conduce
lucrările Consiliului Executiv. El este, totodată, şeful personalului. Prin tradiţie, directorul
general este un european. El este numit de Consiliul Guvernatorilor pe o perioadă de cinci ani,
cu posibilitatea reînnoirii mandatului.

Pe lângă cele două organe Consiliul Guvernatorilor şi Consiliul Executiv - în cadrul

FMI funcţionează, ca organ consultativ intern "Comitetul interimar al Consiliului
Guvernatorilor", pe scurt, Comitetul interimar, constituit în octombrie 1974. Acest organ esre
compus din 24 de membri: 6 administratori numiti, reprezentând cele cinci tări mari
contributoare la capitalul Fondului, plus Arabia Saudită, şi 18 administratori aleşi,
reprezentând, în mod egal, ţările industrializate şi cele în curs de dezvoltare ori în tranziţie.
Fondul mai beneficiază şi de lucrările "Comitetului dezvoltării" instituit, de asemenea, în
1974, ca organ consultativ si de reflecţie, comun pentru FMI şi BIRD.

În legătură cu sistemul de luare a deciziilor este de notat că simpla calitate de membru

FMI conferă fiecărei ţări, în mod egal, 250 de voturi. Votul însă este ponderat, iar ponderarea
se face în funcţie de capitalul subscris: subscripţia fiecărui stat membru se divide în părti
egale, a câte 100.000 DST, fiecare asemenea parte oferind un vot. Potrivit statutului FMI,
„fiecare membru va dispune de 250 voturi, plus un vot suplimentar pentru fiecare fracţiune
din cota sa parte echivalând 100.000 drepturi speciale de tragere". Deci, în Consiliul
Guvernatorilor fiecare guvernator dispune de numărul de voturi ce revine statului pe care îl
reprezintă, potrivit cotei de subscripţie a acestuia. În Consiliul Executiv fiecare director
executiv dispune de numărul de voturi al statului care l-a numit - dacă este director numit -
sau de numărul de voturi atribuit statelor membre care l-au ales, atunci când este director ales.
Cea mai mare parte a deciziilor sunt luate cu majoritatea simplă a voturilor exprimate. Pentru
chestiunile de ordin operaţional se impune o majoritate de 70%, iar pentru problemele
fundamentale, legate de activitatea Fondului, o majoritate de 85%. Pentru aprecierea
importanţei votului ponderat, menţionăm că ţările industrializate deţin aproximativ 60% din
voturi, dintre care SUA 18%, iar ţările în curs de dezvoltare 40%.