Sunteți pe pagina 1din 12

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE SI MEDICINĂ VETERINARĂ “ION IONESCU DE LA BRAD” DIN IAŞI

FACULTATEA DE ZOOTEHNIE

STABILIREA NECESARULUI DE FURAJE ŞI A BALANŢEI FURAJERE, PENTRU O FERMĂ DE TINERET TAURIN PENTRU CARNE, ÎN CONDIŢII DE EXPLOATARE ECOLOGICĂ

Coordonator ştiinţific, Prof. Univ. Dr. Vasile Teuşan

Masterand, Manea Dragoş Florin

IMPORTANŢA AGRICULTURII ECOLOGICE

„Agricultura ecologică” este termenul protejat şi atribuit României de către UE. Acesta este similar cu termenii „Agricultură organică” sau „Agricultură biologică” utilizaţi în alte state membre ale UE. Agricultura ecologică constituie un mod de producţie care se caracterizează prin utilizarea de tehnici de cultivare a plantelor şi de creştere a animalelor ce respectă echilibrul natural prin excluderea utilizării produselor chimice de sinteză, promovarea şi sporirea biodiversităţii, promovarea şi stimularea ciclurilor biologice şi limitarea utilizării de inputuri Federația Internațională a Mișcărilor pentru Agricultură Ecologică (IFOAM) definește agricultura ecologică ca fiind „un sistem de producţie care susţine starea de sănătate a solurilor, a ecosistemelor şi a oamenilor. Aceasta se bazează pe sistemele ecologice, biodiversitate și cicluri de viață adaptate condiţiilor locale, în locul utilizării inputurilor cu efecte adverse. Agricultura ecologică combină tradiţia, inovaţia şi ştiinţa în beneficiul mediului înconjurător şi promovează relaţiile echitabile, precum şi o calitate bună a vieţii tuturor celor implicaţi”. Organizaţia pentru Alimentație şi Agricultură (FAO) şi Organizaţia Mondială a Sănă- tăţii (OMS) definesc agricultura ecologică în „Codex Alimentarius“ ca fiind un „sistem integrat de gestionare a procesului de producţie agricolă, care contribuie la sprijinirea şi consolidarea rezistenţei agroecosistemului, incluzând biodiversitatea, ciclurile biologice şi activitatea biologică a solului”. Regulamentul (CE) nr. 834/2007 al Consiliului defineşte producția ecologică ca fiind „un sistem global de gestiune agricolă și de producție alimentară care combină cele mai bune practici de mediu, un nivel înalt de biodiversitate, conservarea resurselor naturale, aplicarea unor standarde înalte privind bunăstarea animalelor și o metodă de producție care respectă preferințele anumitor consumatori pentru produse obținute cu ajutorul unor substanțe și procese naturale”. Agricultura ecologică câştigă o importanţă din ce în ce mai mare şi este într-o continuua extindere. Această dezvoltare este susţinută de cererile crescânde ale consumatorilor pentru produse agricole ecologice, aceştia devenind din ce în ce mai conştienţi şi interesaţi de asigurarea sănătăţii prin consumul produselor, la care se adaugă şi cerinţele societăţii pentru o dezvoltare agricolă durabilă, precum și multitudinea de efecte favorabile la nivel de fermă agricolă şi mediu înconjurător. Agricultura ecologică a cunoscut o creştere continuă a suprafeţelor în ultimul deceniu, atât pe plan mondial cât şi la noi în ţară, asociat cu diversificarea producţiei ecologice şi o organizare din ce în ce mai bună a sistemului ecologic. La nivelul anului 2012, agricultura

ecologică se practica în mod organizat în 164 de ţări, de către 1,9 milioane de agricultori, care lucrau o suprafaţă totală de 37,5 milioane ha. Comparativ cu anul 1999, care este anul în care au fost pentru prima dată accesibile datele statistice la nivel mondial referitoare la agricultura ecologică, în anul 2012 suprafaţa agricolă ecologică s-a triplat (FiBL-IFOAM, 2014). În România, la nivelul anului 2012, suprafaţa agricolă ecologică era de 288.261 ha, iar numărul de operatori (producători, procesatori, comerciaţi) înregistraţi în agricultura ecologică era de 15.544 (MADR, Comunicări organisme de inspecţie şi certificare). Comparativ cu anul 1999, în anul 2012 suprafaţa agricolă ecologică aproape s-a dublat, în timp ce numă- rul de operatori a crescut de 4,8 ori. Agricultura ecologică reprezintă un sector de mare perspectivă pentru România, ţara noastră beneficiind de condiţii corespunzătoare pentru dezvoltarea acestui sistem de agricultură, precum solul fertil şi nivelul redus de poluare a spaţiului natural, prin comparaţie cu ţările dezvoltate economic, în care se folosesc pe scară largă tehnologii agricole superintensive, bazate în mare măsură pe îngrăşăminte chimice şi pesticide de sinteză. Sistemele de producție ecologică se bazează pe reguli şi principii de producţie stricte și vizează obținerea de produse ecologice într-un mod durabil din punct de vedere ecologic, social şi economic. Acest sistem trebuie considerat ca parte integrantă a strategiilor de dezvoltare rurală durabilă şi ca o alternativă viabilă la agricultura convenţională. Conform celor de la IFOM (Federația Internațională a Mișcărilor pentru Agricultură Ecologică) agricultura ecologică trebuie să aibă în vedere următoarele principii: sănătăţii, ecologic, corectitudinii, administrării. Pe de altă parte Comisia Europenă pentru Agricultură prin Regulamentul nr.834 din 2007 sugerează respectarea următoarelor principii: proiectarea şi gestionarea adecvată a proceselor biologice, limitarea utilizării materiilor prime externe, limitarea strictă a utilizării de materii prime chimice de sinteză la cazurile excepţionale, adaptarea normelor aplicabile producţiei ecologice.

adaptarea normelo r aplicabile producţiei ecologice. Figura 1. Sigla ecologică naţională şi comunitară
adaptarea normelo r aplicabile producţiei ecologice. Figura 1. Sigla ecologică naţională şi comunitară

Figura 1. Sigla ecologică naţională şi comunitară (stânga la dreapta)

Agricultura ecologică a apărut ca o alternative la practica intensive, convenţională de agricultură bazată pe maximizarea producţiilor prin folosirea de intranţi, de stimulatori ai producţiei cu carcater energo-intensiv în cantităţi mari, cu scopul creşterii continue a procţiei agricole, pentru o populaţie în continuuă creştere, preponderant urbană. Accentuarea factorilor de intensivizare ca: folosirea în cantităţi mari a îngrăşămintelor chimice de sinteză cu aport şi accesibilitate rapidă asupra plantelor, mobilizarea unor rezerve nutriţionale şi biotice din sol, prin intervenţii drastice asupra solului, introducerea în genomul plantelor de cultură a unor gene de rezistenţă la boli, dăunători şi buruieni prin aşa numitele organisme modificate genetic, cu impact asupra biodiversităţii şi a echilibrului biotic din sol, apă, atmosferă şi produse agricole au avut consecinţe deosebit de grave prin diminuarea progresivă a conţinutului de materie organică din sol, prin deteriorarea structurii solului, prin creşterea pericolului de eroziune, reducerea numărului de reprezentanţi ai mezofaunei, prin creşterea gradului de compactare şi tastare a a solului iar, în final prin reducerea semnificativă a fertilităţii naturale a acestuia. În decursul timpului au fost dezvoltate în principal trei sisteme de agricultură alternative cu denumiri şi orientări specifice în funcţie de promotorii acestora, respectiv:

Agricultura biodinamică;

Agricultura organică;

Agricultura biologică.

Agricultura ecologică devine de fapt sinonimă cu agricultura anilor care vin, care asigură integritatea biosferei, valorificarea la maximum a capacităţii de producţie a agroecosistemelor şi obţinerea unor produse de bună calitate. Ea presupune o muncă mai conştiincioasă şi mai imaginative şi va asigura o abundenţă de alimente în condiţiile reducerii consumului de energie fosilă, a menţinerii sau sporirii fertilităţii naturale a solurilor, a îmbunătăţirii mediului de viaţă al omului şi protecţiei mediului ambiant în ansamblul său. Agricultura ecologică, reprezintă investiţia prezentului pentru viitor, care trebuie gândită pe scară din ce în ce mai largă, eficientă şi generoasă, asigurând prosperitatea societăţii şi naturii pe toate meridianele globului.

IMPORTANŢA AGRICULTURII ECOLOGICE ÎN CREŞTEREA ANIMALELOR

Sectorul zootehnic reprezintă o componentă de bază a exploataţiei agricole ecologice, care pe de o parte reprezintă un debuşeu al unor produse ecologice vegetale din cadrul exploataţiei agricole, realizând astfel integrarea producţiei agricole vegetale şi animale, iar pe de altă parte asigură îngrăşămintele organice ce vor fi utilizate pentru fertilizarea terenurilor agricole. De asemenea, prezenţa sectorului zootehnic în cadrul exploataţiei agricole asigură stabilitatea, biodiversitatea şi durabilitatea exploataţiei agricole ecologice. În ultima perioadă, fermele zootehnice au tendinţa de a suferi de pe urma efectelor noilor sisteme intensive destinate să menţină sau să sporească cu orice preţ profitul. Unul dintre motrivele principale ce au dus la creşterea ponderii persoanelor care consumă carne vine tocmai de pe urma modului în care animalele sunt crescute şi îngrăşate. O fermă organică fără animale este însă de neconceput pentru marea majoritate a oamenilor, animalele fiind considerate ca fiind o componentă esenţială a fermei organice deoarece asigură fertilizarea naturală şi permit realizarea de asolamente. Din această cauză, o fermă organică trebuie să fie mixtă, acest tip de ferme fiind cele mai numeroase, iar fermele vegetale se transformă într-un ritm rapid în ferme organice. Principiile generale ale unei ferme zootehnice organice presupun îndeplinirea a trei principia generale: sistem de întreţinere care să respecte cele mai bune standarde, o alimentaţie care să ţină cont de fiziologie, utilizând cu preponderenţă furaje produse în fermă, starea de întreţinere să fie menţinută printr-un program de preventive (întreţinere, exploatare, furajare) iar medicaţia să fie aplicată cât mai puţin posibil.

iar medicaţia să fie aplicată cât mai puţin posibil. Figura 2. Sistem de creştere a bovinelor
iar medicaţia să fie aplicată cât mai puţin posibil. Figura 2. Sistem de creştere a bovinelor

Figura 2. Sistem de creştere a bovinelor din rasa Aberdeen Angus de tip extensiv

Prin produsele lor, bovinele contribuie la asigurarea unui procent însemnat din hrana populaţiei. Creşterea bovinelor ocupă şi va ocupa locul prioritar în economia producţiei animale. Importanţa creşterii lor este data de varietatea produselor pe care le furnizează: lapte, carne, piei, gunoi de grajd, unghii, coarne, păr, sânge. Deşi carnea furnizată de bovine reprezintă cca 35-40 % din producţia mondială de carne aceasta joacă un rol important social şi economic. Funcţia alimentară deosebită a cărnii de bovine rezultă tocmai din compoziţia sa chimică deosebită respectiv: 36,2% SU din care 18,7% protein; 15,3% grăsimi; 0,9% săruri minerale. Valoarea biologică deosebită este rezultată datorită substanţelor componente: miozină, tropomiozină, actină, mioglobină, globulină. Carnea de bovine contribuie la asigurarea unei alimentaţii rationale şi echilibrate a omului, a unei stări bune de sănătate, participând la combaterea stării de subalimentaţie, malnutriţie, a “foamei de proteină”, fenomene întâlnite pe scară largă în multe ţări de pe glob. Deşi s-au făcut progrese însemnate în producţia de carne pe plan mondial, totuşi mai există un deficit global important, asigurându-se numai o treime din consumul necesar de carne de bovine. În plus producţia de carne contribuie la sporirea eficienţei agriculturii şi a industriei alimentare. În acelaşi timp, participă la sporirea aportului valutar, prin comerţul exterior cu carne de bovine. Având în vedere toate aceste aspecte benefice ale producţiei de carne de bovine, apreciem că este un produs cu importanţă şi mai mare în perspectivă, care se impune a fi dezvoltat cantitativ, îmbunătăţit calitativ şi să crească eficienţa lui economică.

cantitativ, îmbunătăţit calitativ şi să crească eficienţa lui economică. Figura 3. Producţia de carne la bovine
cantitativ, îmbunătăţit calitativ şi să crească eficienţa lui economică. Figura 3. Producţia de carne la bovine

Figura 3. Producţia de carne la bovine

Înfiinţarea de ferme specializate pentru creşterea şi îngrăşarea tineretului taurin este o activitate rentabilă ce contribuie la sporirea venitrurilor rezultate din această sector, în cazul în care se urmăreşte să se obţină o cantitate cât mai mare de carne, într-un timp cât mai scurt, cu calităţi superioare şi la un cost de producţie cât mai scăzut. Motivaţia tehnică şi economică ce pledează pentru înfiinţarea unei astfel de ferme este dată de faptul că aceasta se pretează la obţinerea unei cantităţi mari de carne în scurt timp. Procesul creşterii tineretului taurin este foarte accentuat până la vârsta de 18 luni, după care începe să scadă treptat până la vârsta de 24 de luni. Sporul de creştere în greutate înregistrat până la vârsta amintită se face, în mod deosebit, pe seama creşterii musculaturii şi osaturii corporale (tabelul 1).

Tabelul 1. Evolutia S.M.Z. în funcţie de vârstă

Specificare

 

Vârsta în luni

 

1

2

3

4

5 6

7

 

8 9

10 11

 

12

13 14

15 16

17

18

1200

g

                   

*

* *

* *

*

*

1000

g

       

* *

*

 

* *

 

* *

         

800

g

     

*

                     

600

g

   

*

                       

După vârsta de 18 luni, în paralel cu dezvoltarea musculaturii, au loc depuneri progressive de grăsime, cu un consum dublu de furaje faţă de cele consummate pentru depunerea unui kg de carne. Pentru ca dezvoltarea musculaturii să fie maxima, este necesar ca raţiile furajere să conţină proteină brută necesară. Procesul de creştere este cu atât mai intens cu cât animalele sunt mai tinere, la acestea depunerea de carne este incomparabil mai mare decât la animalele adulte, la care dezvoltarea musculaturii este mai redusă, în schimb are loc o depunere de grăsime. Tineretul taurin supus îngrăşării primeşte cantităţi mari de furaje, la discreţie în prima perioadă, iar în ultima perioadă de îngrăşare, rămâne ca hrana la discreţie doar nutret concentrat.

Tabelul 2. Necesarul de S.U. zilnic în corelaţie cu sporul programat

Greutate corporală

 

Spor

kg

S.U. kg

1000 g (U.N./zi)

1200 g (U.N./zi)

221-260

5,76

6,7-7,9

7,7-8,9

261-300

7,28

7,2-8,2

8,0-9,2

301-350

8,45

7,5-8,5

8,3-9,5

351-400

10,00

7,8-8,8

8,6-9,8

401-500

11,00

8,1-9,1

8,9-10,1

451-500

12,35

8,4-8,6

9,2-10,4

Raţii furajere

Raţiile furajere se întocmesc pe categorii şi perioade de creştere , astfel încât să asigure

necesarul de substanţă uscată , unităţi nutritive şi proteină .

Furajele introduse în raţiile furajere sunt cele obţinute în ferma vegetală prin care se asigură

necesarul de concentrate , fibroase , grosiere şi suculente , urmând a se cumpăra doar P.V.M.-

urile .

Amestecul de cereale, grosierele, fibroasele şi suculentele constituie furajele de baza care pot

intra în raţiile care se administrează taurinelor la îngrăşat pe categorii de vârsta şi greutăţi :

Varianta 1

Sortiment de

 

Greutate animale

 

furaje kg/cap

 

251

 

301

351

401

Fân lucernă

 

3

 

4

4

4

Fân borceag

 

3

 

4

4

5

grosiere

 

5

 

5

5

5

Raţie furajeră, variant 1, greutate 250-300 kg

 

Specificare

Cantitate

S.U. (kg)

U.N.

PBD (g)

Ca (g)

P (g)

(kg)

Fân

3

2,73

1,68

336

40,2

6,0

lucernă

Fân

3

2,58

1,47

252

19,2

5,7

borceag

Grosiere

5

4,17

1,92

65

13,75

5,75

Amestec

2

1,40

1,86

138

2,53

6,26

cereale

Total

 

10,88

6,93

791

75,68

23,7

Raţie furajeră, variant 1, greutate 301-350 kg

Specificare

Cantitate

S.U. (kg)

U.N.

PBD (g)

Ca (g)

P (g)

(kg)

Fân

4

3,64

2,24

448

53,6

8

lucernă

Fân

4

3,44

1,96

336

25,6

7,6

borceag

Grosiere

5

4,17

1,92

65

13,75

5,77

Amestec

2

1,40

1,86

138

2,53

6,26

cereale

Total

 

12,65

7,98

987

95,48

27,63

Raţie furajeră, variant 1, greutate 351-400 kg

 

Specificare

Cantitate

S.U. (kg)

U.N.

PBD (g)

Ca (g)

P

(g)

(kg)

 

Fân

4

3,64

2,24

448

53,6

 

8

lucernă

 

Fân

4

3,44

1,96

336

25,6

7,6

borceag

Grosiere

5

4,17

1,92

65

13,75

5,77

Amestec

2

1,40

1,86

138

2,53

6,26

cereale

Total

 

12,65

7,98

987

95,48

27,63

Raţie furajeră, variant 1, greutate 401-450 kg

 

Specificare

Cantitate

S.U. (kg)

U.N.

PBD (g)

Ca (g)

P

(g)

(kg)

 

Fân

4

3,64

2,24

448

53,6

 

8

lucernă

 

Fân

5

4,30

2,45

420

32

9,5

borceag

Grosiere

5

4,17

1,92

65

13,75

5,75

Amestec

2

1,40

1,85

138

2,52

23,71

cereale

Total

 

13,51

8,46

1071

101,87

46,96

Estimarea necesarului de furaje s-a făcut pe baza raţiilor furajere ine echilibrate, calculaţia

fiind făcută pentru fiecare categorie în parte, din însumarea acestora rezultând necesarul annual

de furaje.

Raţiile şi necesarul total de furaje poate fi adaptat la zonele de creştere şi la posibilităţile

reale ale crescătorilor, fermierul având posibilitatea de a substitui un furaj cu altul cultivat în

zona respective, având aeeaşi valoare nutritivă.

În vederea asigurării necesarului de furaje se pot efectua modificări prin substituiri şi

reevaluări ale raţiilor zilnice în funcţie de sortimentele de furaje existente. Necesarul de furaje

pentru o ferma de taurine la îngrăşat din rasa Aberdeen Anguss cu un efectiv de 40 capete este

redat în tabelul următor:

Tabelul 3. Necesar total furaje

Specificare

U.M.

Cantitatea

Suprafaţa (ha)

Producţia/ha

Porumb boabe

t

20

5

4000

Fân lucernă

t

50

10

5000

Fân borceag

t

35

5

7000

Grâu

t

22,5

5

4500

Orz

t

17,5

5

3500

Borceag m.v

t

150

5

30000

Lucernă m.v.

t

150

5

30000

 

Suprafaţa cultivate = 40 ha

 

*Grosiere = coceni de porumb, paie;

*Concentrate = amestec de porumb, grâu, orz.

Tabelul 4. Plan de cultură

Cultura

Supraf.

Produc.

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 3

Anul 4

cultivată

medie

(ha)

(kg/ha)

Porumb

5

4000

20000

20000

20000

20000

20000

Orz

5

3500

17500

17500

17500

17500

17500

Grâu

5

4500

22500

22500

22500

22500

22500

Borceag

5

30000

150000

150000

150000

150000

150000

m.v

Lucernă

5

30000

150000

150000

150000

150000

150000

m.v.

Borceag

5

7000

35000

35000

35000

35000

35000

fân

Lucernă

10

5000

50000

50000

50000

50000

50000

fân

În funcţie de necesarul de furaje, s-a elaborate planul de cultură, folosind asolamnetele şi

respectând rotaţia culturilor. În scopul asigurării întregului necesar de furaje pentru ferma de

tineret taurin la îngrăşat, de cae este nevoie de-a lungul unu an întreg, trebuie să se întocmească

balanţa furajeră.

Echilibrarea balanţei furajere trebuie să fie făcută pe baza posibilităţilor reale, existente în

fermă, reducând la maximum cumpărarea de nutreţuri de orice fel de la alţi producători, care

măresc preţurile de producţie.

Balanţa furajeră este elaborate prin luarea în calcul a resurselor de care dispune ferma.

Balanţa poate fi excedentară la unul sau mai multe sortimente atunci când partial sau total, se

asigură toate sortimentele neceare, sau poate fi deficitară atunci, când din resurse proprii,

necesarul de furaje poate fi partial acoperit.

Ferma de creştere şi îngrăşare a tineretului taurin are autonomie furajeră având în exploatare 40 ha de teren arabil, din care 15 ha suprafaţa furajeră.

Tabelul 5. Balanţa furajeră

Specificare

Necesar (t)

Asigurat (t)

Fibroase

76

85

Grosiere

65

65

Concentrate

45

60

Masa verde

300

300

BIBLIOGRAFIE

1. Avarvarei T., 1999. Nutriţia animalelor domestic – îndrumător practice, Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi

2. Creangă Ş., Ujică V., Simeanu D., 2015. Creşterea taurinelor pentru carne , vol I-II- III, Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi

3. Maciuc V., 2006. Managementul creşterii bovinelor, Editura Alfa, Iaşi

4. Pop I.M., Halga P., Avarvarei T., 2006. Nutriţia şi alimentaţia animalelor, vol I-II-III, Editura Tipo Mooldova, Iaşi

5. Pop I.M., Stan Gh., 1997. Alimentaţia şi nutriţia animalelor, Editura Junimea, Iaşi

6. Samuil C., 2007. Tehnologii de agricultură ecologică. Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi

7. Simeanu D., Stan Gh., 2005. Nutriţie animală, Editura Alfa, Iaşi

8. Ştefănescu G., 1996. Hrănirea animalelor de fermă, Editura Ceres, Bucureşti

9. Taftă V., 2003. Creşterea taurinelor în fermele mici şi mijlocii, Editura Ceres, Bucureşti

10. Revista Agricultură Ecologică, 2015, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale