Universitatea “Ștefan cel Mare” Suceava

Facultatea de Științe Economice și Administrație Publică

Economie monetara si financiara

Student: Cornea Mihai Bogdan

Program de studiu: Administrarea afacerilor
Forma de învățământ: I.D.
 Creditul bancar si functiile sale

Creditul

Creditul reprezintă operaţiunea prin care se ia în stăpânire imediată resurse,

în schimbul unei promisiuni de rambursare viitoare, în mod normal însoţite de
plata unei dobînzi ce remunerează pe împrumutător.

Operaţiunea de creditare priveşte două parţi. O parte acordă creditul, cealaltă

parte îl primeşte. Operaţiunile de creditare pot interveni într-o gamă amplă de
relaţii între indivizi atât sub forma unor acorduri personale simple, cât şi sub
formă de tranzacţii formalizate şi formulate în cadrul unor contracte complexe.

Părţile implicate, tipul de instrumente utilizate şi condiţiile în care creditul

este consimţit, sunt extrem de diverse. În amplitudinea sa, esenţa raportului de
credit se dezvaluie prin analiza trăsăturilor caracteristice:

a) Subiectii raportului de credit, creditorul şi debitorul, prezintă o mare

diversitate în ceea ce priveşte apartenenţa la structurile social-economice,
motivele angajării în raport de credit şi durata angajării sale etc.

În calitate de creditori se afirmă întreprinderile, care manevrează importante

disponibilitaţi monetare. Pe de altă parte întreprinderile prin repartizarea
profitului, constituie fonduri de rezervă, remunerează acţionarii, ceea ce
majorează global capacitatea de creditare a economiei naţionale. In acelaşi timp
creşterea venitului populaţiei, prin angajarea masivă în procesele economice,
prin nivelul înalt de productivitate a muncii şi prin economisire, a făcut din
populaţie un factor major în operaţiuni de creditare, în primul rînd în rol de
creditor.

În calitate de debitori alături de întreprinderi şi populaţie se afirmă şi statul,

ca unul din principalii debitori. În ţările dezvoltate atât întreprinderile şi
populatia sunt debitori majori, cât şi statul este un debitor major. Îndatoririle sale
se pot compara în volum cu cele ale populaţiei şi înterprinderilor.

b) Promisiunea de rambursare, element esenţial al raportului de credit,

presupune riscuri, şi necesită, în consecinţa, adesea, angajarea unei garanţii. În
raporturile de credit, riscurile probabile sunt:
  riscul de nerambursare constă în probabilitatea întirzierii plăţii sau a
incapacitaţii de plată datorită conjuncturii, dificultăţilor sectoriale, sau
dificienţelor împrumutatului.
 riscul de imobilizare survine la bancă, sau la deţinătorul de depozite, care
nu este în măsură să satisfacă cererile titularului de depozite, din cauza
unei gestiuni nereuşite a creditelor acordate.
 garanţia personală este angajamentul luat de o terţa persoană de a plăti, în
cazul în care debitorul este în incapacitate. În cazul garanţiei simple,
garantul are dreptul de a discuta asupra îndeplinirii obligaţiei sale, de a
cere executarea primordiala a debitorului şi, în cazul în care există mai
mulţi garanţi, să răspundă numai pentru partea sa. În cazul garanţiei
solidare garantul poate fi tras la răspundere pentru a plăti, concomitent,
sau chiar înaintea debitorului, dacă aparent prezintă condiţii preferabile de
solvabilitate.
c) Termenul de rambursare ca trăsătură specifică a creditului are o mare
varietate. De la termene foarte scurte, 24 ore, termen practicat între bănci pe
pieţele mondiale, şi încheindu-se cu termene de la 30 la 50 de ani şi chiar 100, în
cazul împrumuturilor pentru construcţia de locuinţe.

Pentru creditele pe termen scurt, creditele acordate întreprinderilor, sau

credite de consum, este caracteristică rambursarea integrală la scadenţă.
Creditele pe termen mijlociu şi lung implică adesea rambursarea eşalonata.

d) Dobânda, este o caracteristică esenţială a creditului. În acordurile de

credit s-a încetaţenit clauza dobânzii fixe. Însă în anii 70 a apărut noţiunea de
dobândă variabilă, ce variază în dependenţa de inflaţie.

e) Tranzacţia (acordarea creditului). Creditul poate fi consimţit în cadrul

unei tranzacţii unice; acordarea unui împrumut, vînzarea unei obligaţiuni,
angajarea unui depozit. În ultimul timp s-a dezvoltat sistemul de credit deschis,
în cadrul căruia împrumuturile efective intervin la intervale liber alese de
debitor.
 Tipuri de credite

Principalele tipuri de credite în economia ţărilor dezvoltate sunt:

a)creditul comercial

b)creditul bancar

c)creditul obligatar

d)creditul ipotecar

e)creditul de consum

a) CREDITUL COMERCIAL

Creditul comercial este acel credit acordat între producători şi comercianţi

prin vânzarea mărfurilor, în schimbul unor instrumente de credit (sau efecte de
comerţ). De asemenea reprezintă o amânare la plată, acordată de un furnizor de
mărfuri sau de servicii, clientului său. Fiind un împrumut civil, creditul
comercial se deosebeşte fundamental de creditul bancar prin aceea, că în timp ce
banca împrumută banii depunătorilor sau fonduri ale altor bănci, împrumutătorul
(creditorul) civil împrumută banii săi. Acest tip de împrumut fiind civil, chiar
dacă generează obligaţii comerciale, nu poate fi calificat ca operaţiune bancară.
Resursele partenerilor de afaceri constituie una dintre cele mai vechi şi eficace
modalităţi de atragere de resurse financiare de către un întreprinzător. Această
soluţie de finanţare a ciclului de exploatare se poate utiliza atât în relaţiile cu
furnizorii de materii prime, materiale, utilităţi etc., cât şi cu distribuitorii şi
clienţii firmei. Astfel în relaţiile cu furnizorii se primesc materii prime,
materiale, semifabricate etc., care se folosesc în procesul de producţie, iar plata
lor se efectuează după o anumită perioadă convenită de părţi şi stipulată în
contract. Utilizarea acestor resurse materiale livrate de furnizori fără a le plăti
echivalează cu atragerea de către firmă a unui capital de valoarea respectivelor
resurse, fără dobândă. Astfel se evită apelarea la un credit bancar curent pentru
plata furnizorilor. Asemănător se derulează relaţia şi cu distribuitorii sau clienţii
firmei. Aceştia virează în avans o sumă de bani firmei producătoare sau
furnizoare pentru marfa ce le va fi livrată ulterior. Această sumă constituie,
practic, o finanţare a firmei producătoare care, altfel, ar fi trebuit să utilizeze
propriile lichidităţi sau credite.

Această modalitate de finanţare, denumită şi finanţare prin capital comercial,

se practică, de regulă, între firme care au relaţii comerciale îndelungate şi se
bazează pe încredere reciprocă.

Creditul comercial acordat între firme reprezintă o modalitate practică,

apreciată diferit prin prisma intereselor proprii, de către firma care-l acordă şi de
către firma beneficiară.

Conştiente că orice relaxare a activităţii oferă concurenţei avantaje greu de

recuperat ulterior, firmele urmăresc să-şi conso-lideze poziţia pe piaţă. În acest
scop, pe lângă îmbunătăţirea calităţii utilităţilor oferite şi a preţurilor practicate,
competiţia se dă şi pe tărâmul facilităţilor acordate clienţilor. Din rândul
acestora din urmă o importanţă deosebită o au facilităţile financiare referitoare la
vânzările pe credit şi la rabatul acordat celor ce plătesc cash. Vânzările pe credit
au drept consecinţă imediată amânarea încasărilor şi apariţia unui debit specific
sub forma soldului contului clienţi. De aceea creditul comercial poate fi
considerat o investiţie pe termen scurt.

Obligaţia de plată se materializează în efectele de comerţ: cambie şi bilet la

ordin. Experienţa practică evidenţiază că instrumentul de plată cel mai des
utilizat este biletul la ordin, deşi efectele financiare şi juridice sunt în mare parte
identice cu ale cambiei.

Condiţiile de credit comercial se negociază între firmele implicate, ţinându-

se seama de:

 politica creditului comercial a firmei furnizoare;

 natura obiectului actului de vânzare-cumpărare;
 situaţia financiară a vânzătorului (furnizorului-creditor);
 situaţia financiară a cumpărătorului (clientului-debitor);
 uzanţele comerciale specifice pieţei pe care se efectuează tranzacţia.

Scopul principal al politicii de credit comercial a firmei îl constituie

creşterea cifrei de afaceri în scopul sporirii profitului net, iar pentru
fundamentarea sa,firma trebuie sa elaboreze mai multe variante care să ţină
seama de o serie de parametri precum):
  evoluţia probabilă a cifrei de afaceri în funcţie de condiţiile de credit
pentru fiecare variantă;
 mărimea cheltuielilor de administrare a creditelor;
 riscul direct;
 mărimea absolută a rabatului (discountului);
 costul capitalului în funcţie de împrumutul acordat.

Totodată în determinarea politicii de credit comercial a firmei, managerul

financiar trebuie să realizeze un echilibru între costurile implicate de acordarea
creditului şi cele aferente neacordării sau diminuării mărimii acestuia. Astfel
sunt costuri ale acordării creditelor comerciale:

 dobânda pierdută (acordarea creditului comercial este echivalentă cu a da

credite fără dobândă);
 scăderea puterii de cumpărare (cu ocazia acordării creditului comercial
are loc o transferare de valoare de la cel care acordă creditul la cel care-l
obţine şi, datorită creşterii generalizate a preţurilor, acesta din urmă
plăteşte datoria la o valoare inferioară celei pe care a luat-o cu împrumut);
 costurile administrării creditelor comerciale (de regulă administrarea
creditelor comerciale presupune o creştere importantă a volumului
contabilizării tranzacţiilor);
 primele de asigurare a riscului de neplată (dacă firma nu adoptă o politică
prudentă a creditului comercial, anumiţi clienţi, datorită insolvabilităţii
financiare, nu vor putea plăti; acest risc poate fi acoperit prin asigurare);
 rabatul acordat (se acordă cu prudenţă, pentru plata promptă a mărfurilor
vândute pe credit, dar gestionarea lui presupune un anumit cost);
 aprecierea potenţialului valoric al clientului (de asemenea culegerea şi
prelucrarea informaţiilor de către firmă sau agenţii specializate în scopul
clasificării clienţilor necesită un anumit cost).

Totodată constituie costuri ale neacordării creditelor comerciale:

 pierderea unor clienţi (pe o piaţă concurenţială, dacă ceilalţi concurenţi ai

firmei acordă credit, va fi foarte dificil pentru aceasta să nu acorde credit
comercial şi discounturi);
 nesiguranţa încasării numerarului (în condiţiile creditului comercial, plata
bunurilor se face prin bancă, evitându-se, astfel încasările în numerar).

Politica de credit comercial, promovată de firma furnizoare, trebuie să

cuprindă:
  perioada creditului;
 rabatul acordat pentru urgentarea plăţii;
 calitatea creditului;
 politica de încasări.

Perioada creditului reprezintă intervalul de timp pe care firma furnizoare îl

acordă clienţilor săi pentru a efectua plata. În stabilirea perioadei se au în vedere
următoarele aspecte:

 natura economică a produsului (de pildă, legumele şi fructele proaspete

sunt vândute pe un credit foarte scurt, în timp ce bijuteriile pot beneficia
de o perioadă a creditului mai mare);
 circumstanţele financiare ale firmei furnizoare (de exemplu, dacă
lichiditatea financiară a acesteia este slabă va fi dificil să acorde un credit
pe o perioadă prea mare, iar dacă se urmăreşte promovarea produselor
poate să acorde credite şi să-şi îmbunătăţească lichiditatea prin alte
metode);
 situaţia financiară a cumpărătorului (de regulă, clienţii potenţiali cu o
situaţie financiară precară sunt evitaţi).

Rabatul acordat pentru urgentarea plăţii urmăreşte pe de o parte să atragă

noi clienţi, care îl apreciază ca fiind un mod de reducere a preţului, iar pe de altă
parte o reducere a perioadei de încasare a vânzărilor, deoarece anumiţi clienţi
vor plăti mai repede pentru a beneficia de avantajul acordării acestuia.

Deciziile privind mărimea rabatului sunt în funcţie de rezultatele comparării

costurilor şi a beneficiilor diferitelor termene de acordare. De pildă, o formă
poate decide să schimbe termenii creditelor de la „net 20“, care obligă clienţii să
plătească în termen de 20 de zile, la „3/10, net 20“, care înseamnă că va admite
un rabat de 3% dacă plăţile sunt făcute în termen de 10 zile.

Calitatea creditului se referă la forţa financiară minimă a clienţilor pentru a

se acorda creditul.

Stabilirea calităţii creditului presupune măsurarea acesteia, care se defineşte

în funcţie de probabilitatea neîndeplinirii obligaţiilor de către clienţi.
 Politica de încasări evidenţiază „duritatea“ sau „lejeritatea“ în urmărirea
plăţii, iar rata de transformare a creditelor comerciale în bani cash reflectă
eficienţa acestei politici.

În practică, pentru a controla sumele de încasat de la clienţi există două tehnici

principale, respectiv:

 perioada medie de încasare;

 modelul sumelor rămase de încasat.

Perioada medie de încasare se determină prin raportarea sumelor pe care firma

le are de încasat la media zilnică a vânzărilor. Deşi este lesne de calculat, această
tehnică nu este suficient de eficace, deoarece, fiind o mărime agregată, tinde să
înlăture diferenţele dintre perioadele de încasare aferente diferiţilor clienţi ai
firmei.

Modelul sumelor rămase de încasat, deoarece indică procentul vânzărilor pe

credit, efectuate într-o lună, rămase neîncasate, prezintă două avantaje principale
din punct de vedere managerial, respectiv:

 dezagregă sumele de încasat pentru fiecare lună în care are loc încasarea;
 deoarece sumele de încasat sunt raportate la vânzările din luna de origine,
ele nu sunt vânzări-dependente.

În concluzie, avantajele creditului comercial sunt:

 pentru beneficiar (cumpărător), creditul este o sursă de capital de lucru;

 pentru furnizor, creditul reprezintă atât un mijloc de sporire a
profitabilităţii (prin diminuarea cheltuielilor cu depozitarea şi creşterea
cifrei de afaceri), cât şi o modalitate de atragere şi menţinere a clienţilor;
 la nivelul economiei naţionale, creditul comercial asigură fluidizarea
schimburilor comerciale.

Acordarea creditului comercial poate fi privită ca o problemă de alocare

(investire) a capitalului, iar extinderea acestuia constituie o investiţie care se
concretizează în creşterea profiturilor rezultată din mărimea vânzărilor.
Totodată, această modalitate de investire a capitalului nu este lipsită de risc, iar
politici diferite având acelaşi cost pot genera diferite venituri. Bineînţeles că
politica preferată va fi cea care asigură venitul cel mai mare pe suma investită.
 b) CREDITUL BANCAR

Creditul bancar este acel tip de credit care se acordă agenţilor economici sub
formă bănească de către instituţiile bancare.

Înseamnă că pe de o parte agenţii economici având conturi deschise la bănci

constituie depozite (la vedere şi la termen) care sunt folosite de către acestea
drept resurse,iar pe de altă parte Băncile Comerciale acordă credite agenţilor
economici pentru nevoile lor de producţie sau de investiţii.

Esenţial în aceste raporturi este faptul că unul din parteneri este banca,
faţă de creditul comercial unde ambii parteneri sunt agenţi economici. Relaţia
dintre bancă şi agentul economic are loc în scopul valorificării surselor atrase
de bănci în calitatea lor de intermediari financiari principali în relaţia
economisire-investire, relaţie decisivă pentru creşterea economică.
Generalizând practica bancară din ţările dezvoltate putem grupa creditul
bancar în următoarele tipuri:

 avansuri în cont curent. Ele sunt destinate să acopere nevoile curente ale
agenţilor economici respectiv cheltuielile de producţie imprevizibile şi
greu de localizat pe obiecte care să reprezinte o garanţie reală. Aceste
avansuri prin natura lor nu au stabilite termene de rambursare acordate lor
având la bază depozitele din conturile curente deschise la bănci.
Restituirea avansurilor se face pe măsură ce agentul economic încasează
sume în activitatea desfăşurată.
 linii de credite. Sistemul general de acordare este linia de credit deschisă
fiecărui agent economic, stabilindu-se în cadrul ei şi un plafon maxim al
creditelor ce urmează a fi acordate. În practică liniile de credit îmbracă
următoarele forme:
 liniile de credit provizorii sunt cele mai puţin avantajoase pentru
agenţii economici şi în consecinţă cele mai puţin utilizate pentru că banca
finanţatoare poate cere clientului în orice moment acoperirea debitului respectiv
restituirea împrumutului şi plata dobânzilor aferente
 liniile de credit confirmate sunt mai avantajoase pentru agenţii
economici decât primele, au la bază acorduri scrise între cei 2 parteneri în care
sunt prevăzute clauze privind acordarea şi rambursarea împrumuturilor
  liniile de credit revolving reprezintă modalitatea curentă şi cea mai
avantajoasă de obţinere a creditelor de către agenţii economici.
În cadrul liniei de credit se stabileşte un plafon maxim al împrumuturilor
împărţite în mai multe tranşe. Negocierea creditului se face o singură dată la
aprobarea liniei de credit. Mecanismul este simplu, odată îndeplinite
condiţiile banca eliberează clientului prima tranşă, a doua tranşă şi următoarea
se acordă automat fără a mai fi reluate negocierile. Condiţia este ca agentul
economic să-şi ramburseze tranşele anterioare, în caz contrar linia de credit de
blochează.
 credite pentru stocuri pentru producţie sezonieră sau de campanie.
Aceste credite sunt destinate să asigure resursele necesare în cazul
apariţiei unui dezechilibru în cazul circuitului previzionare-producţie-
desfacere.
În acest caz creditele sunt garantate cu mărfurile aflate într-unul din aceste
faze ale circuitului economic.
 credite pe bază de documente; cel mai important document îl reprezintă
warant-ul - este un document care atestă existenţa mărfurilor într-un
depozit general (porturi, vămi). Aceasta permite transmiterea proprietăţii,
fiind utilizat pentru obţinerea şi garantarea creditelor bancare. Warant-ul
se comportă deci ca un titlu de credit (efect de comerţ) şi asigură
creditorului respectiv băncii garanţia asupra mărfurilor şi posibilitatea
recuperării creditului acordat. De asemenea warant-ul poate fi negociat,
vândut băncii dându-i acesteia posibilitatea să se refinanţeze de la alte
instituţii financiare.

Toate aceste tipuri de credite bancare (implicit operaţiunile care le

generează) sunt majoritare în activitatea băncilor în general, a băncilor
comerciale îndeosebi. De regulă ele sunt credite pe termen scurt destinate
acoperirii nevoilor de producţie şi comercializare ale agenţilor economici.
Acoperirea necesarului de investiţii ale agenţilor economici are la bază alte
căi de mobilizare a resurselor financiare, una din ele fiind şi creditul, în speţă
creditul obligatar.

c) CREDITUL OBLIGATAR
 Creditul obligatar are la bază câteva caracteristici mai importante:

 în calitate de debitor apar instituţiile de stat şi entităţile private, acestea

emit hârtii de valoare respectiv titluri de creanţă de natura obligaţiunilor
în scopul atragerii de resurse financiare pe termen mediu şi lung
 în calitate de creditor apar cei care subscriu la aceste titluri emise
respectiv care investesc capitalurile lor disponibile, practic aceştia
cumpără obligaţiunile emise de debitori pe piaţa primară de debitori şi
obţin un venit suplimentar sub formă de dobânzi.
 sumele mobilizate prin emisiunea şi plasarea acestor valori mobiliare,
acestor obligaţiuni au o destinaţie specială şi anume satisfacerea nevoilor
de investiţii.
 aceste titluri odată achiziţionate reprezintă baza desfăşurării altor
operaţiuni de credit. Altfel spus ele se vând în mod curent între firme şi
bănci pe de o parte, între bănci şi o Bancă Comercială sau de Emisiune pe
de altă parte în cadrul operaţiunilor de optimizare a plasamentelor
 aceste titluri emise de stat sau societăţile private reprezintă active
importante în patrimoniul fiecărei firme sau bănci
 cei care-şi constituie portofolii formate din achiziţia acestor titluri au una
din următoarele posibilităţi:
 fie le păstrează în portofoliul până la scadenţele titlurilor,
încasând anual un cupon de dobândă. Ei îşi păstrează
calitatea de proprietari ai acestor titluri în acest caz
 le pot vinde în bursă respectiv pe piaţa secundară de capital
înainte de scadenţă transformându-le astfel în lichidităţi. Prin
vânzarea în bursă îşi pierd calitatea de proprietari ai acestor
titluri şi implicit dreptul de a încasa dobânda
 le pot depune în gaj la o bancă şi de a obţine un împrumut.
Această operaţiune de împrumut pe gaj de titluri este
cunoscută în practica bancară sub denumirea de lombardare.
Pentru acest împrumut băncile încasează o dobândă numită
taxă de lombard, al cărui nivel este apropiat celui al taxei
scontului, acesta fiind ca şi taxa scontului un instrument
important al reglării creditului în economie, al reglării masei
monetare, al lichidităţilor.
În acest caz nu se pierde calitatea de proprietar decât dacă nu rambursează
împrumutul, iar banca vinde în bursă titlurile depuse în gaj. Este şi motivul
pentru care băncile acordă aceste împrumuturi cu mult sub valoarea nominală
a titlurilor depuse în gaj.
 d) CREDITUL IPOTECAR

Creditul ipotecar reprezintă unul din cele mai importante tipuri de credite din
economie, acesta afirmându-se ca principală modalitate de sprijinire a
proprietăţii imobiliare. Creditul ipotecar are la bază o convenţie încheiată între
creditor şi debitor şi ale cărui clauze mai importante vizează:

 proprietatea care serveşte drept garanţie a rambursării;

 condiţiile de remunerare a capitalului imobilizat;
 scadenţele de rambursare;
 împrejurările în care datorită nerespectării clauzelor contractuale
debitorul îşi poate pierde proprietatea.
În practică întâlnim următoarele tipuri de credit ipotecar:

 creditul ipotecar cu dobândă fixă a fost utilizat cu precădere până în anii

’80 (dată până la care s-au practicat dobânzile fixe şi cursuri fixe). În acest
caz rambursările au loc la anumite intervale pe întreaga perioadă a
împrumutului. Fiecare rambursare cuprinde dobânda şi suma cu care se
reduce datoria în curs
 creditul ipotecar cu dobândă variabilă s-a instituit după anii ’80 datorită
trecerii de la dobânzile fixe la cele variabile pe fondul escaladării
proceselor inflaţioniste. Creşterea inflaţiei a avut ca efect atât creşterea
nivelului dobânzilor (şi implicit a costului de procurare a capitalului de
împrumut) cât şi o creştere a variaţiilor care au loc în acest nivel al
dobânzilor. Datorită acestui fapt periodic dobânda de contract se
actualizează în funcţie de evoluţia ratei de piaţă a dobânzii.
 creditul ipotecar cu rambursare progresivă reprezintă o formă mai
recentă a creditului ipotecar, el vine să satisfacă (să acopere) cerinţele
agenţilor economici cu venituri modeste, aflaţi la începutul activităţii lor
şi care au perspectiva dezvoltării în viitor. Altfel spus pe măsură ce
aceştia îşi dezvoltă cifra de afaceri şi deci creşte capacitatea de
rambursare şi dobânda va fi din ce în ce mai mare. De asemenea agenţii
economici pot beneficia la începutul activităţii şi de o perioadă de graţie.
 creditul ipotecar de anuităţi; acest credit ipotecar urmăreşte să valorifice
capitalul imobilizat în locuinţe proprietate, fără a se renunţa la dreptul de
proprietate şi la uzufruct. Împrumutul se obţine prin ipoteca unei părţi a
proprietăţii şi serveşte la achiziţionarea unui contract de anuităţi, acesta
aducându-i proprietarului un venit permanent constant.
Principalele instituţii financiare care mobilizează şi constituie resurse cu
această destinaţie sunt: Casele de Economii, Băncile Mutuale de Economii,
 Băncile Comerciale, Companiile de Asigurări şi Bănci şi Societăţi Ipotecare
(instituţii specializate).
Iniţial aceste instituţii deţinătoare de resurse desfăşurau pe cont propriu
operaţiuni de credit ipotecar asumându-şi rolul de creditor în cadrul contractului
de împrumut. În prezent fluxurile de constituire şi redistribuire sunt organizate
în forme distincte. De exemplu: în SUA cu cea mai puternică piaţă a creditului
ipotecar funcţionează în prezent o entitate specializată numită Sistemul Fondului
Comun de Plasament constituit pe seama resurselor financiare atrase prin
emiterea de obligaţiuni de către Asociaţiile Federale Ipotecare. De asemenea în
Europa dezvoltată există o piaţă distinctă a creditului ipotecar în cadrul căreia
operaţiunile se desfăşoară sub supravegherea unor instituţii de credit
specializate.

Derularea creditului ipotecar

Suma creditului acordat va fi pusă la dispoziţie beneficiarului eşalonat sau

integral, plata făcându-se direct către vânzător, în cazul cumpărării unui imobil,
respectiv către constructor, în celelalte cazuri. În cazul în care lucrările pentru
care s-a acordat creditul ipotecar vor fi efectuate în regie proprie de către
beneficiarii acestuia, sumele de bani se vor transmite acestora conform unui plan
de finanţare stabilit prin contract.

În cazul în care prin contractul de credit ipotecar s-a stabilit ca rata dobânzii
să fie variabilă, se vor aplica următoarele reguli:

 variaţia ratei dobânzii trebuie să fie legată de fluctuaţiile unui indice de

referinţă, ales dintr-o serie de indici de referinţă a căror listă şi modul de
calcul vor fi stabilite prin hotărâre a Guvernului, după avizarea de către
Banca Naţională a României;
 contractul poate să prevadă ca variaţia ratei dobanzii să fie limitată, în
sens crescător şi descrescător, la un anumit nivel faţă de rata iniţială a
dobânzii.
Contractul poate să prevadă, de asemenea, că rata dobânzii nu variază decât
atunci când modificarea în sens crescător sau descrescător înregistreaza, faţă de
rata iniţială a dobânzii, o diferenţă minimală determinată;
modificarea ratei dobânzii trebuie comunicată împrumutatului cel mai tarziu la
data aplicării noii rate.

De asemenea, Legea nr. 190/1999 instituie obligativitatea încheierii de către

împrumutat a unui contract de asigurare privind bunurile ipotecate, valabil pe
toată durata creditului ipotecar, în care împrumutătorul va figura ca beneficiar al

poliţei de asigurare. Primele de asigurare vor fi achitate de către împrumutat,

odată cu rambursarea ratelor privind creditul ipotecar primit.

În cazul în care împrumutatul este o persoană juridică, el va trebui să

încheie, pe langă contractul de asigurare amintit, un contract de asigurare pentru
riscul nefinalizării construcţiilor pentru care s-a acordat creditul ipotecar,
beneficiarul fiind împrumutătorul.

Contractele de asigurare se vor încheia cu o societate de asigurări,

împrumutătorul neavând dreptul să impună împrumutatului un anumit

asigurator.

e) CREDITUL DE CONSUM

Creditul de consum este un credit de termen scurt sau mediu acordat

persoanelor individuale şi destinat acoperirii costului serviciilor de care
beneficiază prin reţeaua de comercializare. Privit în evoluţie creditul de consum
a îmbrăcat 2 forme:

 credit deschis, cu rambursare neeşalonată a fost prima formă a creditului

de consum. Consta practic în posibilitatea acordată de comercianţi
clienţilor solvabili de a achiziţiona bunuri şi servicii potrivit nevoilor lor
urmând ca lichidarea şi reglarea datoriilor să se facă ulterior potrivit unor
aranjamente personale diferite de la caz la caz
 creditul eşalonat.

În principal au fost 2 factori care au condus la reglementarea creditului de

consum pe bata unor norme de creditare judicios elaborate:

 creşterea spectaculoasă a producţiei de bunuri de folosinţă îndelungată şi

de valori mari
  necesitatea asigurării accesului cumpărătorilor la aceste bunuri.
Concomitent cu reglementările acestui credit în ţările dezvoltate a fost
creată o amplă şi diversificată reţea de instituţii de credit specializate în acest
domeniu.
O formă relativ modernă a creditului de consum (eşalonat sau reglementat)
este şi creditul revolving, a cărui extindere pe o scară largă a fost posibilă
datorită amplificării utilizării cardurilor bancare respectiv a cărţilor de credit.
Acest credit se caracterizează prin următoarele:

 se acordă în cadrul unei convenţii sau contract de împrumut stabilit între

părţi
 permite consumatorului să achiziţioneze bunuri sau să obţină împrumuturi
fie direct de la creditori (bănci), fie indirect prin cărţile de credit
 consumatorul are posibilitatea să efectueze plăţile fie în totalitate, fie
parţial şi periodic (pentru creditul în curs) în funcţie de posibilităţile
financiare.

Clasificări ale creditului

a)După criteriul perioadei creditului:

 Credite pe termen scurt – începând de la 24 de ore (overnight – de pe o zi

pe alta) până de regulă la 1 an sau pe durata unui ciclu de producţie;
 Credite pe termen mediu – între 1 şi 5 ani şi au ca obiectiv operaţiuni de
investiţii, de import sau export, cumpărarea de obiecte de folosinţă
îndelungată (de exemplu autoturisme);
 Credite pe termen lung – până la 25-30 de ani pentru finanţări de
obiective importante, pentru retehnologizări de mare amploare şi pentru
construcţia de imobile (rezidenţiale sau de alt tip).

b)După criteriul obiectului:

 Credite pentru producţie şi comerţ – fie pentru finanţarea capitalului

circulant, fie pentru investiţii;
 Credite de consum – de regulă pe termen scurt pentru acoperirea unor
cheltuieli personale în cazul persoanelor fizice sau pentru cei cu
profesiuni liberale;
 Credite pentru export sau import – în care banca, pe lângă creditul
propriu-zis, oferă servicii specifice (de exemplu asigurarea mărfurilor). În
 multe ţări (inclusiv în România) există bănci specializate pentru finanţarea
acestor operaţiuni care necesită analize ale riscurilor de ţară. În plus,
aceste finanţări sunt costisitoare pentru împrumutat iar statul poate prelua
o parte din costuri ca pârghie de stimulare a exporturilor;
 Credite comerciale – conform denumirii din planul de conturi se referă la
creditele acordate având la bază efecte de comerţ care sunt scontate.
Caracteristica specială a acestora este că dobânda activă se încasează în
momentul acordării respectivului credit, suma primită ca împrumut fiind
diferenţa dintre valoarea nominală a efectelor comerciale şi valoarea
dobânzii şi a comisioanelor aferente serviciului respectiv. În această
categorie intră creditele de scont, factoringul şi forfetarea.

c)După criteriul de clasificare al clientului:

 Credite pentru persoane juridice nebancare – agenţi economici care îşi

desfăşoară activitatea pe baza legii societăţilor comerciale sau a micilor
întreprinzători particulari;
 Credite pentru persoane fizice – care pot fi credite de consum sau
ipotecare (cumpărarea sau construcţia de locuinţe uni sau multifamiliale).
În această categorie pot intra şi creditele acordate persoanelor ce
desfăşoară activităţi lucrative şi sunt liber profesionişti (medici de familie,
contabili autorizaţi, avocaţi etc.)
 Credite acordate băncilor sau altor instituţii financiare;
 Credite acordate agenţiilor guvernamentale (credite publice).

d)După modalitatea de stingere a obligaţiilor:

 Credite amortizabile – există un scadenţar clar când împrumutatul trebuie

să ramburseze rata scadentă;
 Credite neamortizabile – sunt facilităţi de casă continue şi reînnoibile,
împrumutatul rambursând obligaţiile pe măsura încasărilor, plafonul
acordat variind în funcţie de anumite criterii stabilite de bancă. La cererea
băncii clientul trebuie să facă creditor soldul contului său curent.

e)După modalitatea de rambursare:

 La scadenţă (credit balon);

 Prin anuităţi constante – periodic se plăteşte o sumă constantă care
cuprinde o parte de capital şi o parte din dobânda aferentă capitalului;
  Prin amortizări constante – partea de capital se împarte la numărul de
rambursări iar dobânda se calculează la soldul restant şi ca atare plăţile
periodice sunt descrescătoare în timp.

f)După garanţie:

 neacoperite de garanţii reale şi/sau financiare (numite credit cu garanţie

personală);
 acoperite cu active reale şi/sau financiare;
 acoperite cu un echivalent în numerar (depozite colaterale);
 acoperite cu ipoteci asupra clădirilor şi terenurilor.

g)Din punct de vedere calitativ

 performante;
 neperformante.
Trecerea din categoria de performanţă în cea de neperformanţă se face conform
unor norme bancare clar precizate. Criteriul de bază este respectarea clauzelor
contractuale. Dacă la un anumit moment de timp apar întârzieri în rambursare,
atunci împrumutul va fi trecut într-o clasă specială de conturi – "Credite restante
şi îndoielnice". Creditele neperformante au un impact negativ asupra activităţii
băncii:

 cresc cheltuielile aferente constituirii unor provizioane

suplimentare pentru acoperirea riscurilor de neplată;
 implică cheltuieli suplimentare pentru recuperare (cheltuieli pentru
execuţia garanţiei, cheltuieli de judecată etc.);
 diminuează indicatorul bancar numit Rata de solvabilitatea
europeană (RSE) – cunoscut şi sub denumirea de indicatorul
Cooke, care trebuie să fie peste 12%.

Garanția creditului

Necesitatea garantării creditelor decurge din existenţa riscului împrumutului.

Deci banca trebuie să se asigure că agenţii economici care trebuie să se
împrumute au capacitatea restituirii creditelor şi oferă posibilitatea recuperării
acestora şi a dobânzilor aferente, cand nu îşi achită aceste obligaţii.
 Posibilităţile de rambursare sunt determinate pe baza analizei financiare şi
economice, a altor indicatori, date, studii, avizări. Se pune accent pe indicatorii
economico-financiari şi pe proiecte de investiţii prezentate la bancă si pentru
care se solicită credite.Existenţa şi determinarea exactă a garanţiilor este mai
importantă în cazul creditelor pe termen lung.Garanţiile imobiliare nu pot fi puse
de regula în cazul creditelor pe termen scurt, întrucât patrimoniul agentului
economic ar fi în permanent pericol de a se fărâmiţa şi diminua. Se poate afirma
că garanţiile reprezintă acoperirea materială a datoriilor legate de creditele
solicitate sau acordate.

În practica internaţională şi cea românescă există trei tipuri principale de

garanţii pentru credite şi anume:

a)garanţii reale;

b)garanţii personale;

c)alte garanţii.

Garanţia este aşa de importantă încât există şi o clasificare a creditelor

acordate de băncile comerciale. Astfel, există creditul garantat sau acoperit si
creditul negarantat cu valori materiale. Creditul negarantat poate fi individual,
când se acordă unei persoane fizice fără nici o obligaţie sau formalitate, creditul
cu gir personal, pentru fiecare operaţiune şi creditul prin scont de poliţe. În acest
din urmă caz, mai multe persoane prin obligaţii luate anterior, garantează
rambursarea la scadenţă.

a) GARANŢIILE REALE

Garanţia reală reprezintă un activ acordat de către un debitor unui creditor

astfel încât datoria să fie însoţită de o anumită siguranţă. Deci o garanţie reală
este întotdeuna un element de activ mobiliar sau imobiliar. Garanţia reală constă
în rezervarea unor bunuri individualizate în scopul garantării creditului.
Garanţiile reale cuprind ipotecile şi gajurile. Pentru a nu fi contestate, garanţiile
reale trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
  renunţarea debitorului şi punerea gajului în posesia creditorului sau a unei
terţe persoane convenite de cele două părţi;
 este necesar să se încheie un contract, care să expliciteze creditul şi să
precizeze garanţiile consimţite;
 garanţiile reale impun o responsabilitate din partea celor care le păstrează;
ei răspund de conservarea bunurilor ipotecate sau luate în gaj;
 bunurile ce constituie garanţii, nu se pot elibera decât cu acordul
creditorului;
 garanţiile să nu fie luate în perioadele periculoase ale unei ţări (criza
economică, inflaţie galopantă, război);
 banca trebuie să fie conştientă de faptul că gajul său poate fi preluat de
către un alt creditor privilegiat (bugetul statului).
Banca mai poate fi afectată şi de grija puterii politice de a ajuta să
supravieţuiască agenţi economici cu dificultăţi. Este clar că în acest caz se
micşorează drepturile creditorilor beneficiari de ipoteci sau gaj.

Din această cauză, banca trebuie să acorde credite nu numai în funcţie de

valoarea gajului, ci să se aibă în vedere şi justificările economice şi financiare.
Acestea din urmă pot descoperi riscuri serioase, care atrag după ele dificultaţi
majore. Ca urmare, nu este eficient ca o bancă să acorde credite pe gaj, cu unele
excepţii, cum ar fi avansul pe mărfuri, credite acordate societăţilor de comerţ
exterior, credite pe perioade foarte scurte. Creditele care cer o garanţie reală
necesită o depunere în gaj a unor active. Vorbind de creditele pe termen scurt,
gajul cuprinde active circulante (avansurile pe titluri, avansuri pe marfă şi
avansul pe piaţă).

Avansul pe titluri este mai puţin folosit, întrucât agenţii economici nu au

interesul să deţină în portofoliul lor, titluri cu negociere curentă. Totuşi unii
agenţi economici pătrund pe piaţă şi procură titluri de valoare în scopul realizării
unui profit maxim. Aceste titluri pot constitui garanţie pentru creditele acordate
în scopul satisfacerii nevoilor de fonduri de rulment ale agentului economic.

Avansul pe titluri poate fi luat mai mult în consideraţie în viitor pentru

garantarea creditelor acordate persoanelor fizice.

Avansul pe marfă este un credit ce se acordă pentru industrie şi comerţ.

Pentru acest credit sunt luate în consideraţie mărfuri care sunt constituite în gaj
la bancă.

Avansul pe piaţă este o altă formă de creditare a producţiei şi are în vedere

un activ circulant (producţia neterminată, produse finite). Băncile manifestă o
oarecare prudenţă pentru astfel de creditări. Se apelează la adjudecări şi licitaţii
şi pentru ele se eliberează cauţiuni şi garanţii.

Gajul este un accesoriu al contractului de credite. Prin el se remite băncii un

bun mobil pentru garantarea creditului. Aceste bunuri trebuie să facă obiectul
vânzării-cumpărării, deci să fie cuprinse în circuitul civil. Gajul este de două
feluri şi anume: cu deposedare şi fără deposedare.

Gajul cu deposedare se mai numeşte şi amanet şi presupune depunerea

bunului mobil la bancă. Obiectele gajului cu deposedare pot fi reprezentate de
bunuri de volum mic şi valoare mare (metale preţioase, opere de artă, bijuterii).

Gajul fără deposedare se aplică numai asupra produselor solului, materiilor

prime industriale, produselor în curs de fabricaţie sau deja fabricate şi aflate în
depozit. Pentru ca aceste produse să poată fi luate în garanţie, se cere
îndeplinirea următoarelor condiţii:

 să existe posibilitatea reală de obţinere a lor;

 să se afle la agenţii economici sau în depozit;
 să existe o piaţă sigură de valorificare a produselor.
Gajarea se face în ambele cazuri printr-un contract încheiat separat de
contractul de credite, între bancă şi agentul economic ce solicită împrumutul.

Ipoteca reprezintă o garanţie, care nu presupune deposedarea celui ce o

prezintă în vederea obţinerii creditului. Cel care constituie ipoteca poate fi
debitorul sau un garant. Drept obiect al ipotecii se pot lua în consideraţie numai
bunurile imobile actuale, nu şi cele viitoare. Aceste bunuri trebuie să fie incluse
în circuitul civil şi sunt formate din terenuri şi clădiri de orice fel.

Bunurile ipotecate pot fi luate în garanţie numai la valoarea de asigurare,

când ele aparţin persoanelor fizice, sau numai la valoarea de înregistrare în
contabilitate dacă aparţin agenţilor economici. Persoanele fizice pot cere
reevaluarea bunurilor ipotecate, dacă consideră că valoarea reală a acestora este
mai mare decât cea de asigurare.

b) GARANŢIILE PERSONALE

Garanţiile personale reprezintă aranjamentele agenţilor economici şi

persoane fizice prin care aceştia se obligă să suporte datoriile debitorilor către
bancă pentru creditele acordate. Acest tip de garanţie mai poartă denumirea de
cauţiune sau fidejusiune şi este valabil dacă sunt îndeplinite urmatoarele
condiţii:

 să existe un contract separat prin care o persoana fizică sau juridică se

obligă să garanteze obligaţiile agentului economic împrumutat cu întregul
său patrimoniu;
 cel ce garantează să aibă deplină capacitate (să aibă 18 ani dacă este
persoană fizică, sau să fie legal constituită în cazul persoanei juridice);
 garantul să fie solvabil;
 garantul să domicilieze sau să aibă sediul în judeţul unde funcţionează
banca ce acordă creditul;
 patrimoniul ce se constituie garanţie să nu fie afectat de alte datorii sau
obligaţii.
Cauţiunea sau garanţia personală poate fi materializată şi prin scrisoarea de
garanţie bancară. Aceasta este garanţia dată de o bancă în favoarea unui agent
economic sau persoane fizice care contractează un credit bancar. Scrisoarea de
garanţie bancară poate avea o diversitate de forme, dar trebuie să cuprindă
următoarele elemente obligatorii:

 să precizeze clar suma creditului pentru care se emite garanţia;

 titularul creditului;
 beneficiarul garanţiei;
 termenul de valabilitate a garanţiei (care nu poate fi mai mic decât
termenul de rambursare a creditului);
 să fie datată şi semnată de banca ce emite scrisoarea (de persoanele ce
angajează şi reprezintă, patrimonial, banca).

c) ALTE GARANŢII

Gajul general este un gaj comun la dispoziţia tuturor creditorilor, aceştia

având o poziţie egală faţă de bunurile debitorului împotriva căruia se derulează
executarea silită.Acest gaj nu conferă băncii privilegiul de a-şi recupera singură
datoriile (ca în cazul garanţiilor reale), ceea ce înseamnă că riscurile ei sunt mult
mai mari.

Gajul general cuprinde întreg patrimoniul debitorului, deci atât bunurile

mobile, cât şi cele imobile. El reprezintă o garanţie prin efectul legii (chiar dacă
nu s-a încheiat un înscris separat).
 Depozitele în lei şi valută. Este vorba numai de disponibilităţile băneşti
constituite în depozite distincte, create special în scopul garanţiei creditelor.
Aceste depozite se constituie pe baza unor contracte de gaj cu deposedare.