SECOLUL FANARIOT Alexandru Ipsilanti domn al Țării Românești (de 2 ori 1774-1782 / 1796-1797)

Caracteristicile regimului: și al Moldovei (1786-1788)

 grecizarea domniei și a unor instituții laice sau ecleziastice, a culturii, a învățământului; - reorganizează Academia Domnească de la Sfântul Sava
 domnul pământean a fost înlocuit cu unul străin - fanariot (din cartierul Fanar al 1780 - Pravilniceasca condică – cod de legi pentru reorganizarea justiției (ȚR)
Constantinopol) care a devenit un înalt funcționar al Porții (Dimitrie Cantemir, în 1787 –convenție comercială cu pentru negustorii din Imperiul Habsburgic
Descriptio Moldavie, precizează faptul că unele atribuții ale domnitorului s-au menținut, 1787 - Ienăchiță Văcărescu publică primele versuri în limba română
iar altele au fost anulate). 1813 – Gheorghe Asachi deschide la Academia Domnească de la Iași clas de
 Domnii erau însărcinați de Poartă cu misiuni precise și erau asimilați unui pașă cu două inginerie și hotărnicie în limba română
tuiuri (cozi de cal, 1, 2, sau 3, care marcau rangul generalilor –paşale turci), responsabili 1816-17 – Codul Callimachi (Iași) culegere de legi inspirate din codul civil
numai în fața sultanului.
austriac
 Numirea domnitorilor era condiționată de plata unor sume de bani, impusă și pentru
1818 – legiuirea Caragea (domnul fanariot Ioan Caragea din ȚR)
prelungirea domniei. Domniile au fost scurte – o medie 2,5-3 ani.
 Boierii pământeni au fost eliminați treptat din viața politică şi s-au grupat în „partida
1818 – Gheorghe Lazăr numit dascăl la Școala Sf. Sava (cursuri în limba română)
națională” militând pentru restabilirea domniilor pământene, realizabil după revoluția Revoluția de la 1821 (Ian. – mai) scop: recâștigarea privilegiilor încălcate de
de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu și care a promovat emanciparea națională de otomani și fanarioți, program național
sub dominația habsburgică şi țaristă într-o serie de memorii adresate Marilor Puteri la Tudor Vladimirescu comandant de Panduri și sudit al Rusiei
Constantinopol, Petersburg, Viena sau Paris (între 1716 şi 1821, în 40 dintre acestea se A fost ales de Comitetul de Oblăduire (organism ce înlocuia domnitorul) să
solicita înlăturarea regimului fanariot, iar în 10 obţinerea independenţei – memoriul din ridice poporul
1772, redactat în timpul tratativelor de la Focşani, susţinea unirea Principatelor, cel din Se formează Adunarea norodului - organism politic și militar
1791, din timpul tratativelor de la Şistov, revendica unirea şi independenţa lor sub Tudor – legământ cu Eteria
protecţia Rusiei şi a Austriei) şi a conceput proiecte de reformă menite să deschidă calea Cererile norodului românesc -principii moderne, dar și menținerea fanarioților
către modernizarea societăţii şi a întemeierii unui stat constituţional (între 1769-1830 20 martie - înlocuit discursul social cu unul patriotic și național
au fost elaborate 209 de proiecte adresate Rusiei, Austriei, Franţei, Turciei
Consulul rus și Țarul Alexandru I dezavuează public revolta grecilor și a
 Unii domni fanarioți au reformat sau au înființat o serie de instituții în domeniul
românilor
economic, financiar, social, edilitar sau al învățământului (Constantin Mavrocordat);
 accentuarea presiunilor otomane asupra Principatelor;
Tudor este judecat și condamnat de Eterie pentru tratative secrete cu otomanii
 fiscalitatea excesivă; 1822 – restabilirea domniilor pământene
 sporirea obligațiilor față de Imperiul Otoman. Țara Românească Moldova
MOLDOVA (1711-1822) ȚARA ROMÂNEASCĂ (1716-1822) 1822-1834 - Grigore D. Ghica 1822-1828 - Ioniță Sandu Sturdza
Nicolae Mavrocordat primul domn fanariot al Țării Românești (1716) și al 1834- 1842 - Alexandru Ghica 1834-1849 – Mihail Sturdza
Moldovei (1711) desființează șerbia 1746 în ȚR și în 1749 în Moldova 1842-1848 - Gh. Bibescu 1849-1859- Grigore D. Ghica
Constantin Mavrocordat domn al Țării Românești (6 ori) și al Moldovei (4 ori) 1849-1859 Barbu Știrbei
între 1730- 1769, reforme politice și sociale TRANSILVANIA
desființează rumânia (șerbii devin clăcași) și reglementează zilele de clacă în Maria Tereza (1740-1780),
1746 în Țara Românească și in 1749 în Moldova. 1759 – edict prin care se restaurează ortodoxia
1769- partida națională condusă de mitropolitul Gavril Calimachi al Moldovei 1777 – Ratio Educationes- politică școlară – elita intelectuală
propune instaurarea unei republici aristocratice conduse de 12 boieri Iosif al II-lea (1780-1790)
Alexandru Mavrocordat (1782-1785)- privilegiu comercial pentru negustorii din 1781 – Edictul de toleranță - exercitarea liberă a religiilor necatolice
Imperiul Habsburgic Aug. 1785 - desființarea iobăgiei printr-o Patentă
6. Mihai Viteazul (1593-1601) - mare ban al Craiovei şi apoi domn al Ţării Româneşti
 Context extern:
- Ţările Române au fost antrenate în confruntările politice dintre Marile Puteri: Imperiul
Habsburgic, Imperiul Otoman şi Polonia; izolarea faţă de Europa Occidentală s-a
accentuat ca urmare a schimbării rutelor comerciale din Marea Mediterană în Oceanul
Atlantic după marile descoperiri geografice;
- după moartea lui Soliman Magnificul (1520-1566), în timpul căruia imperiul a atins
maxima sa expansiune (1521 – cucerirea Belgradului, 1526 – înfrângerea Ungariei la
Mohacs), începe decăderea imperiului; în anii 1590-1592, prin relansarea politicii
antiotomane de către papa Clement al VIII-lea, a fost iniţiată o coaliţie antiotomană – Liga
creştină (Liga Sfântă), la care aderă Spania, Veneţia, Statul papal, ducatele italiene Mantua,
Toscana, Ferrara, Transilvania prin Sigismund Bathory, Moldova prin Aron Vodă, Ţara
Românească din iniţiativa lui Mihai Viteazul, care a avut acordul Sfatului domnesc şi în
special al boierilor Buzeşti;
- Polonia a intrat într-o perioada de criză politică, datorită stingerii dinastiei Jagellonilor
(1572), s-a apropiat de Imperiul Otoman şi a revenit la politica pontică, redeschizând
rivalitatea medievală din această zonă;
- Franţa a încheiat, în martie 1536, un tratat de cooperare cu Imperiul Otoman împotriva
Imperiului Habsburgic
 Context intern - Dominaţia otomană: încă din sec. al XV-lea, relaţiile cu Imperiul
Otoman au fost reglementate prin documentele numite capitulaţii; în secolul al XVI-lea,
statutul Ţărilor Române s-a agravat continuu, în condiţiile apogeului Imperiului Otoman
în vremea sultanului Soliman Magnificul (1520-1566), definindu-se regimul de dominaţie
otomană (regimul tributar a devenit unul vasalic):
- Dobrogea a fost cucerită în urma campaniilor din 1419 şi 1420
- 1522 – otomanii au ocupat şi transformat Banatul în paşalâc;
- raiale turceşti: 1538 – Tighina, sub numele de Bender, 1538-1541 – Brăila, 1546
– Giurgiu, 1552 – Timişoara, unele transformate în paşalâcuri: Timişoara, Oradea;
- după înfrângerea ungurilor la Mohacs (1526) şi transformarea părţii centrale a
Ungariei în paşalâc – Paşalâcul de la Buda, iar Transilvania a devenit principat autonom
sub suzeranitate otomană, în 1541 obligaţiile impuse au fost mai uşoare datorită poziţiei
geografie, a vecinătăţii cu Imperiul Habsburgic;
- Moldova şi Ţara Românească îşi păstrau dreptul de a-şi alege domnii, dar de fapt
aceştia erau numiţi sau maziliţi de către Poartă; politica externă a Ţărilor Române trebuia
aliniată la cea turcească; din a doua jumătate a sec. al XVI-lea, plata unor obligaţii într-o
continuă creştere: tributul anual (haraciul) de la 10.000 de galbeni, în vremea lui Ţepeş la
155.000 în 1593, peşcheşurile (darurile), mucarerul (mic – o dată pe an, mare – la trei ani)
, ruşfeturile (sistemul darurilor neoficiale - mita), precum şi instituirea monopolului
comercial otoman, obligaţii militare, de aprovizionare, de transport şi de muncă; pericolul
transformării în paşalâc în vremea lui Neagoe Basarab (1512-1521) şi a lui Mihai Viteazul
(1595).
Ţara Românească: Neagoe Basarab a dorit să sporească prestigiul internaţional al
Ţării Româneşti prin unele măsuri: la sfinţirea bisericii de la Argeş au fost prezente marile
personalităţi religioase ale Orientului ortodox, în frunte cu patriarhul ecumenic de la
Constantinopol; a întreţinut relaţii cu Ungaria, Veneţia, Polonia, Imperiul Romano -
German, dar şi cu celelalte ţări româneşti; a fost şi un teoretician al ştiinţei politice şi
diplomaţiei în lucrarea Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, 1520.
Radu de la Afumaţi (1522-1529, cu întreruperi) - a păstrat
independenţa Ţării Româneşti, ameninţată cu ocuparea militară şi transformarea în
paşalâc; între 1522-1525, a purtat 20 de lupte cu turcii, conduşi de paşa de Vidin, Mehmed;
a sfârşit prin a accepta plata tributului în schimbul respectării autonomiei; a stabilit relaţii
cu Ungaria şi după bătălia de la Mohacs (1526), s-a amestecat în luptele interne pentru
tron, sprijinind diferiţi pretendenţi; a fost asasinat în 1529, fiind înmormântat la Curtea de
Argeş.
Moldova: Petru Rareş (1527-1538; 1541-1546) – fiu al lui Ştefan cel Mare;
a iniţiat o politică activă în Transilvania şi şi-a consolidat poziţiile, în acest teritoriu, după
victoria repurtată la Feldioara (1529) împotriva unuia dintre pretendenţii tronului ungar şi
a stăpânit numeroase cetăţi şi oraşe: Bistriţa, Rodna, Unguraşul, Ciceul, Cetatea de Baltă;
s-a aflat în conflict cu Polonia pentru Pocuţia, dar a fost înfrânt la Obertyn (1531); prin
intermediul aventurierului veneţian Aloisio Gritti şi a fiilor săi a încercat să dejoace
planurile de influenţă otomane în Ţările Române; s-a declarat vasalul lui Ferdinand de
Habsburg; a aderat la coaliţia antiotomană alături de Imperiul Romano – German, Ungaria,
Veneţia; în 1538, intervenţia otomană în Moldova s-a finalizat cu ocuparea Sucevei şi
refugiere lui Rareş în Transilvania; în cea de-a doua domnie, a acceptat plata tributului;
domnia sa s-a caracterizat printr-o perioadă de înflorire culturală – picturile exterioare de
la Humor, Moldoviţa, Arbore.
Ion Vodă cel Viteaz (1572-1574) - denumit de boieri „cel
Cumplit”; s-a ridicat împotriva otomanilor şi datorită faptului că au dublat tributul;
campanii antiotomane soldate cu victoria de la Jilişte, arderea Benderului, Brăilei şi Cetăţii
Albe; a încercat să impună un domn aliat pe tronul Ţării Româneşti – acţiunea a eşuat;
înfrânt în bătălia de la Roşcani (10 iunie 1574) a fost prins de turci şi omorât.
 Politica externă:
- în contextul conflictului prelungit cu Imperiul Habsburgic, Poarta a stabilit legătura
între Crimeea şi Ungaria prin constituirea unui lanţ de raiale (kazale), cu o populaţie
majoritar românească: Bugeacul (S-E Moldovei), Brăila, Turnu, Giurgiu, Timişoara,
Lipova, Cenad;
- 1594 - la 13 noiembrie Mihai a declanşat răscoala antiotomană, în Bucureşti, unde a
eliminat o garnizoană otomană şi a ucis creditorii levantini;
- 1594-1595 – a înfrânt o armată tătărească la Putineiu, Stăneşti şi
Şerpăteşti (ianuarie 1595) şi a atacat cetăţile de la Dunăre (Giurgiu,
Brăila, Hârşova, Silistra, Târgu de Floci, Nicopole);
- 1595 - creşterea pericolului unei intervenţii otomane l-a determinat pe Mihai să
negocieze un tratat de alianţă cu principele Transilvaniei;
- la 20 mai, o delegaţie de boieri munteni a semnat la Alba Iulia un tratat cu
următoarele prevederi:
- Sigismund Bathory era recunoscut suzeranul Ţării Româneşti, domnul
era simplu locţiitor;
- conducerea ţării era încredinţată unui număr de 12 boieri munteni
care urmau să facă parte şi din Dietă;
- biserica ortodoxă din Transilvania pusă sub jurisdicţia Mitropoliei de
la Târgovişte;
- ajutor militar împotriva turcilor;
- la 3 iunie, Ştefan Răzvan, noul domn al Moldovei, a semnat, tot la Alba Iulia,
un tratat asemănător cu cel din 20 mai;
- războiul antiotoman:
- 14 şi 17 august trupele otomane (cca. 100.000 de oameni), conduse de Sinan
Paşa, au trecut Dunărea pe la Giurgiu; domnitorul muntean dispunea de 16000 de oşteni
munteni şi 7000 aduşi din Transilvania de Albert Kiraly;
- la 13/23 august a avut loc bătălia de la Călugăreni (descrisă de către Mustafa
Selaniki în lucrarea Cronici turceşti privind Ţările Române), încheiată cu victoria lui Mihai
Viteazul (descrisă de către Baltazar Walter cel Tânăr Silezianul, Gorlitz, 1599) ;
- reluarea înaintării otomane l-a obligat pe Mihai să se retragă spre munţi;
otomanii au urmărit transformarea Principatelor în paşalâcuri, fiind astfel organizate
paşalâcurile de la Bucureşti şi Târgovişte, introduse garnizoane şi bisericile transformate
în moschei;
- în septembrie, s-a declanşat contraofensiva care a angrenat pe lângă forţe
munteneşti şi trupe din Transilvania (23.000 oşteni), un contingent toscan, o mică oştire
a fostului domn moldovean, Ştefan Răzvan; au fost eliberate oraşele Târgovişte (5-8
octombrie) şi Bucureşti (12 octombrie), iar cetatea Giurgiu a fost ocupată (15 şi 20/30
octombrie);
- otomanii au reluat ofensiva şi în Ungaria, unde habsburgii au fost înfrânţi
- 1596 – Mihai a întreprins o campanie la sud de Dunăre, ajungând până la Plevna şi Sofia
- 1597 - confruntările dintre imperiali şi otomani l-au determinat pe Mihai să semneze
pacea cu turcii, prin care se recunoştea domnia pe viaţă a lui Mihai şi autonomia Ţării
Româneşti, se diminua considerabil tributul;
- reaşezarea raporturilor cu Sigismund Bathory a condus la anularea tratatului
din 20 mai 1595;
- 30 mai/9 iunie 1598 - Mihai a încheiat un tratat de alianţă antiotomană la Mănăstirea
Dealu cu împăratul Rudolf al II-lea de Habsburg; prevederi: acordarea unei sume de bani
pentru constituirea unei armate de 5000 de oşteni; obligativitatea de a sprijini acţiunile
antiotomane ale împăratului; Rudolf al II-lea recunoştea domnia ereditară în familia lui
Mihai, în schimbul acceptării suzeranităţii împăratului;
UNIREA ŢĂRILOR ROMÂNE
 Context extern: „palnul dacic”
- creşterea influenţei Poloniei în Ţările Române prin sprijinul politic acordat Movileştilor
(Ieremia în Moldova şi Simion în Ţara Românească – susţinut de cancelarul –
hatmanul - polonez Zamoyski);
- politica oscilantă a lui Sigismund Bathory a condus la înlăturarea sa de pe tronul
Transilvaniei şi la înscăunarea lui Andrei Bathory – partizan al politicii filo-polone şi
filo-otomane;
 Unirea Transilvaniei (1599)
- armata a pătruns pe două coloane în Transilvania; bătălia desfăşurată la Şelimbăr
(18/28 octombrie 1599), s-a încheiat cu victoria lui Mihai;
- 1 noiembrie 1599, Mihai Viteazul a intrat triumfător în Alba Iulia, unde a fost aclamat
ca principe al Transilvaniei; otomanii i-au trimis steag de domnie, iar Rudolf al II-lea l-a
recunoscut ca guvernator, în septembrie 1600; măsuri: a acordat drept de păşunat
iobagilor şi preoţilor români; i-a scutit de robotă pe preoţii români; a întemeiat
Mitropolia ortodoxă de la Alba Iulia.
 Unirea Moldovei (1600)
- intervenţia lui Mihai în Moldova a fost grăbită de planul lui Sigismund Bathory de a
reveni în Transilvania;
- după trei săptămâni Moldova a fost cucerită.
- la 17/27 mai 1600, Mihai s-a intitulat „domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată
Ţara Moldovei”, iar în urma unor negocieri, Imperiul Habsburgic – factor de decizie în
zonă, i-a recunoscut domnia asupra ţărilor româneşti; acest act politic nu a durat decât
patru luni
 Destrămarea unirii
- măsurile luate în vederea consolidării puterii centrale, cele din Transilvania, în favoarea
românilor, au declanşat reacţii ale elitelor locale;
- în septembrie 1600, nobilimea maghiară din Transilvania s-a revoltat împotriva lui
Mihai Viteazul şi a trecut de partea generalului imperial Gheorghe (Giorgio) Basta; la
Mirăslău, lângă Aiud, la 18/28 septembrie 1600; a fost înfrânt şi a pierdut Transilvania;
- în octombrie 1600, în Moldova polonii l-au readus pe tron pe Ieremia Movilă şi l-au
instalat pe tronul Ţării Româneşti pe Simion Movilă – recunoscut şi de otomani;
- între 1600 şi 1601, Mihai s-a aflat în pribegie la Viena şi Praga, pentru a-l determina pe
împăratul Rudolf al II-lea să-l susţină în acţiunea de recuperare a tronului;
- după revenirea pe tronul Transilvaniei a lui Sigismund Bathory, cu sprijinul nobilimii
maghiare, împăratul i-a oferit sprijin financiar lui Mihai Viteazul; la 3/13 august 1601, la
Gurăslău, lângă Zalău, a obţinut victoria împotriva lui Bathory şi a redevenit stăpân în
Transilvania ;
- perspectiva redobândirii tronului Ţării Româneşti şi a refacerii unirii, i-a determinat pe
habsburgi să reacţioneze; la 9/19 august 1601, în tabăra militară de pe Câmpia Turzii, din
ordinul lui Basta, Mihai a fost asasinat de mercenarii valoni. (N. Bălcescu, Românii supt Mihai
voievod Viteazul)
 Importanţa domniei lui Mihai Viteazul:
- salvarea de la falimentul economic la care s-ar fi ajuns datorită creşterii pretenţiilor
financiare ale Porţii şi restabilirea autonomiei; menţinerea tributului în limite rezonabile;
eliminarea pericolului transformării Ţărilor Române în paşalâcuri;
- în sec. al XVII-lea, acţiunile lui Mihai au fost exemplu pentru unii domni munteni (Radu
Şapcă, Mihnea al III-lea) sau principi ardeleni care încearcă apropieri între Ţările Române
(în 1627, Gabriel Bethlen– crearea unui regat al Daciei, de confesiune protestantă, cu
sprijinul patriarhului din Constantinopol; familia Rakoczi).
D. ŢĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL AL XVII-LEA
- ca urmare a reaşezării raporturilor internaţionale, teritoriul românesc a intrat în zona
de influenţă a patru mari puteri: Imperiul Habsburgic, Polonia, Rusia şi Imperiul
Otoman; problema orientală a pus în evidenţă competiţia dintre marile puteri pentru
împărţirea Imperiului Otoman – considerat „omul bolnav al Europei”
1. Ţările Române în prima jumătate a secolului al XVII-lea
- prezenţa unui număr tot mai mare de familii greceşti în Ţările Române, care au deţinut
poziţii cheie în Sfatul domnesc şi în conducerea bisericii, a condus la un declin al
boierimii pământene (după 1620, în vremea Mihneştilor);
- Moldova şi Ţara Românească: domniile „restauratoare” ale lui Matei Basarab
(descendent din Craioveşti, 1632-1654) în Ţara Românească şi Vasile Lupu în Moldova
(1634-1653) – albanez de origine, au marcat sfârşitul preponderenţei boierimii străine
în schimbul majorării tributului; şi-au consolidat autonomia
- Transilvania: s-a remarcat în politica europeană prin participarea la Războiul de 30 de
ani (1618-1648)
- s-a orientat împotriva Porţii, (aflată în conflict cu Imperiul Habsburgic şi
Polonia) pentru menţinerea statu-quo-ului şi pentru consolidarea autonomiei;
- principi: Gabriel Bethlen (1613-1629), Gh. Rakoczi I (1630-1648) şi Gh.
Rakoczi al II-lea
- tratatele de alianţă dintre Rakoczeşti şi voeivozii Matei Basarab şi Vasile Lupu
au contribui la consolidarea relaţiilor dintre ţările româneşti; alianţele încheiate de
către Gh. Rakoczi al II-lea – principe al Transilvaniei cu Constantin Şerban şi Mihnea al
II-lea – domni ai Ţării Româneşti, precum şi cu Gh. Ştefan – domn al Moldovei, au
păstrat caracterul antiotoman şi s-au manifestat sub forma unor răscoale împotriva
Porţii, înfrânte de sultan cu ajutorul tătarilor;

- în 1645, principele Gh. Rakoczi I a încheiat un tratat de alianţă cu regele

Franţei, Ludovic al XIV-lea în care se specifica, printre altele, de a nu se emite unele
pretenţii teritoriale cu privire la Ungaria şi Transilvania.

2. Ţările Române în a doua jumătate a secolului al XVII-lea:

- turcii au reluat ofensiva spre Europa Centrală şi în 1683 au asediat, fără succes, Viena;
acest eveniment marchează deschiderea „crizei orientale”

- în 1699, prin Tratatul de la Karlowitz, Imperiul Otoman a cedat Transilvania şi Ungaria

Imperiului Habsburgic;

- Ţara Românească şi Moldova, aflate la interferenţa de interese ale marilor puteri, şi-
au stabilit principiile politice directoare: independenţa politică, integritatea teritorială,
domnia ereditară şi autoritară:

- Şerban Cantacuzino (1678-1688), domn al Ţării Româneşti, a încercat o

apropiere de Imperiul Habsburgic şi Rusia, dar a menţinut relaţii foarte bune şi cu
Poarta; astfel, în 1688, a trimis o solie la Viena pentru a încheia o alianţă; în acelaşi an,
prin intermediul arhimandritului Ioan, s-a încheiat un tratat şi cu ţarii Rusiei Ioan şi
Petru, în vederea unei viitoare acţiuni militare antiotomane;

- Constantin Brâncoveanu (1688-1714) a urmărit să menţină autonomia ţării;

a menţinut bune raporturi cu otomanii sporind sumele de bani plătite acestora; şi-a
creat un cabinet diplomatic; a stabilit legături cu Franţa, Veneţia, Statul papal, Rusia,
Polonia; în 1698, şi-a orientat politica externă către Rusia în vederea unui război
antiotoman, ca urmare a victoriei austriecilor la Zenta (1697) asupra turcilor şi a
creşterii presiunii acestora în zonă; după 1699, s-a implicat în negocieri antiotomane,
iar, în 1701, a obţinut protecţia împăratului Leopold I de Habsburg;

- Dimitrie Cantemir (1710-1711), domn al Moldovei, a încheiat un tratat de

alianţă antiotomană la Luck (1711) cu ţarul Rusiei, Petru I şi a participa la războiul ruso-
turc, încheiat cu înfrângerea trupelor moldo-ruseşti la Stănileşti, pe Prut şi cu exilul
domnului în Rusia.
CRIZA ORIENTALĂ 1683-1919 1792 - pacea turco-rusă de la Iași – principatele sunt sub ocupație străină, Poarta
1683 - înfrângerea turcilor la Viena este obligată să respecte autonomia Principatelor, Rusia ajunge la Nistru
1699 - pacea de la Karlowitz – decadența IO=problema orientală 1806-1812 – alt război ruso-turc
- Imperiul Otoman tolera catolicii pe teritoriile musulmane 1807 – memorial lui Napoleon prin care se cere sprijin pentru crearea unui stat
- Imperiul Otoman accepta trecerea Ungariei și Transilvaniei la Imperiul românesc aflat sub garanția Marilor Puteri
Habsburgic 1812 – pacea de la București (hanul lui Manuc) Rusia anexează Basarabia (estul
Domnii din ȚR și M se orientează spre Rusia Moldovei)
Șerban Cantacuzino (1678-1688) – legături secrete cu Imp. Habsburgic și Rusia 1815 - Congresul de la Viena –Marile Puteri își împart zonele de dominație,
-1684-1688 negociază încheierea unui tratat de alianță cu IH Principatele Române trec de la suzeranitatea otomană (mai mult formală) sub
-1688 – tratat cu țarii ruși Ioan și Petru (trimis arhimandritul Ioan) protectoratul țarist (din ce în ce mai apăsător).
Constantin Brâncoveanu (1688-1714) – legături cu Franța, Veneția, Statul Papal, 1821 – Revoluția lui Tudor Vladimirescu
Rusia, Polonia Sept. 1822 – se revine la domniile pământene (se renunță la fanarioți)
1701- obține protecția împăratului Leopold I de Habsburg Țara Românească Moldova
1714 - Executat de otomani 1822-1834 - Grigore D. Ghica 1822-1828 - Ioniță Sandu Sturdza
Stefan Cantacuzino (1714-1716)-executați 1834-1842 - Alexandru Ghica 1834-1849 – Mihail Sturdza
Dimitrie Cantemir (1710-1711) - înțelegere cu țarul Petru I 1842-1848 - Gh. Bibescu 1849-1859- Grigore D. Ghica
1711 - Moldova participă la războiul ruso-turc (turcii înving) 1849-1859 - Barbu Știrbei
1711 - Pacea la Vadul Huşilor - Hotinul devenea raia turcească; 1826, 25 sept. - Convenția de la Akkerman (ruso-turcă)– protectoratul țarist și
1711 – Moldova (1711-1822) Nicolae Mavrocordat alegerea domnilor dintre boieri pe 7 ani.
instituite domniile
1716 – Țara Românească (1716-1822) Nicolae Mavrocordat fanariote
1828-1829 război ruso-turc
1716-1718 – război între habsburgi și otomani ( Austria învinge) 1829 – tratatul de la Adrianopol – consolidează poziția Rusiei, domnul este
1718 – pacea de la Passarowitz (Austria obține Oltenia și Banatul, devine putere numit pe viață
balcanică) 1828-1834 – Ocupația Rusă- sunt introduse Regulamentele Organice
Războiul austro-ruso-turc (1739) Generalul rus Pavel Kiseleff numit președintele plenipotențiar al divanurilor
1739 – pacea de la Belgrad (Oltenia revine ȚR, Banatul rămâne la habsburgi) (Adunărilor) în cele 2 țări românești.
1752- ambasadorii Franței folosesc titlul de ”Alteță” 1831 – Țara Românească introduse Regulamentele Organice
1768-1774 – război ruso-turc (rușii înving) 1832 – Moldova
1772 –Ienăchiță Văcărescu (mare boier) susține menținerea autonomiei sub 1835-Adunarea Obștească a Moldovei a votat articolul adițional al RO.
suzeranitate otomană 1838 -Adunarea Obștească a Țării Românești a votat articolul adițional al RO la
Boierii cer respectarea vechilor tratate încheiate cu
1772- tratative de pace (Focșani) Poarta și protecția colectivă a Austriei, Rusiei și Prusiei
presiunea Porții
1773- tratative de pace (București) asupra Principatelor 1848 – revoluția
1774 – pacea de la Kuciuk –Kainargi –rușii obțin dreptul de a interveni pentru 1849 – Convenția ruso-turcă de la Balta-Liman știrbește autonomia
protejarea creștinilor ortodocși din IO- instituirea „de facto” protectoratul rusesc principatelor (sultanul numește domnii pe 7 ani, cu acordul puterilor
1775 – Austria anexează nordul Moldovei – Bucovina Autonomia și neutralitatea protectoare, desființarea Adunărilor Obștești, ținerea sub ocupație a
1787-1792 – Război ruso-austro-turc Desființarea obligațiilor față de poartă
Principatelor
1791 – tratative de pace la Şistov - boierii înaintează Alegerea unui domn pământean
Desființarea raialelor
memorii Rusiei și Austriei cu revendicări Libertatea comerțului

STATUL ŞI POLITICA
AUTONOMIILE LOCALE ŞI INSTITUŢIILE CENTRALE
ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC (SEC. IX-XVIII)
În sec. IX – XIII, în urma destrămării dominaţiei slavilor la nordul şi la
sudul Dunării, românii au fost semnalaţi nu numai ca entitate etnică dar şi în cadrul
organizaţiilor lor autonome, cu structurile lor politice, militare şi ecleziastice
cuprinse în vaste conglomerate plurietnice din Europa Centrală, Răsăriteană şi
Sud-Estică. Autonomiile româneşti au evoluat spre formula statului independent.
A. FORMAŢIUNI PRESTATALE ROMÂNEŞTI (SEC. IX-XIII)
1. Obştea sătească (sec. VII-IX): în contextul instalării ungurilor în Câmpia
Pannoniei şi apoi a cuceririlor lor după creştinarea Regatului ungar , precum şi a
ofensivelor împăraţilor bizantini Ioan Tzimiskes (969-976) şi Vasile al II-lea (976-
1025), care au anihilat primul Ţarat bulgar, au fost readuse în lumină izvoarele
romanităţii răsăritene şi autonomiile ei regionale; autonomiile teritoriale poartă în
sursele epocii denumirea de Vlahia, Vlahia de Sus, Vlahia de Jos, Terra
Blachorum, denumiri care exprimă sintetic realităţile lor constitutive: caracterul
romanic şi existenţa lor autonomă în cadrul unor mari complexe plurietnice:
Imperiul Bizantin, regatul ungar şi succesivele „imperii ale stepelor” (peceneg,
cuman, tătar)
– formă de organizare politică specifică spaţiului
românesc; se baza pe proprietatea comună asupra pământului, conducere şi
răspundere comună precum şi organizarea colectivă a muncii;
- organizare politico-socială: sfatul (adunarea) satului;
apariţia unei categorii privilegiate – boierimea sau nobilimea, din rândul cărora au
provenit jupânii, cnezii sau voievozii, cu atribuţii militare, juridice, sociale.
2. „Romaniile populare” (N. Iorga): - uniuni de obşti, nuclee politice sau
formaţiuni teritorial-politice incipiente care prezentau o formă de organizare
teritorial-administrativă autonomă în condiţiile lipsei unui stat unitar; dispuneau
de un centru (reşedinţă) fortificat; erau conduse de cnezi sau juzi cu funcţii
judecătoreşti sau administrative;
- exemple: sec. X – XIII – documentele
semnalează existenţa, la nord de Dunăre, a unor „ţări”, care depindeau de un
centru de putere, fie direct, fie prin intermediul unei căpetenii militare, voievod
(termen slav) sau duce (dux – termen latin) - cele din Transivania îşi încetează
existenţa odată cu dispariţia dinastiei arpadiene în 1301, iar în sec. XIV-XV vor
fi organizate sub forma unor districte româneşti conduse de demnitari numiţi de
coroană ( în geografia armeană a lui Moise Chorenati se menţionează în sec. al
IX-lea „Ţara Balak”, într-o veche cronică turcească se menţionează o ţară
„UlakIli” - Ţara Şipeniţului (1000)– situată la est de Carpaţi, Ţara Făgăraşului –
terra Blachorum (1222), Ţara Haţegului - terra Harszok (1247), Ţara
Maramureşului (1299), Ţara Bârsei – terra Borza (1222), Ţara Zarandului, Ţara
Severinului, Ţara Cărvunei – între Mangalia şi Varna, 1230) „vlahii”, „codri”
(Herţei, Orheiului, Lăpuşnei – între Prut şi Nistru, Cosminului) „câmpuri”
(Câmpul lui Dragoş, Câmpul lui Vlad – la est de Carpaţi), „cobâle” (în ţinuturile
Dorohoi, Neamţ, Bacău, Vaslui), „ocoale” (Câmpulung, Vrancea), „jupanate”
(formaţiunile conduse de jupan Dimitrie şi jupan Gheorghe – menţionate pe
inscripţia de la Mircea Vodă din 943 şi cea din complexul Basarabi-Murfatlar),
Thema Paristrion (971-1024) – întemeiată de bizantini, cnezate - organism
politic care exercita puterea politică asupra unui grup de sate, în general în cadrul
unor regiuni delimitate natural de mediul geografic şi voievodate - instituţie
politică, rezultat al degradării atributelor de comandament militar superior de către
cneji unui grup de cnezate.
3. Cnezatele şi voievodatele: forme tradiţionale de organizare politică
românească, constituite începând cu sec. IX şi X, în contextul amplificării
fenomenului migraţiilor: sec. IX au acţionat ungurii (aşezaţi în Pannonia), după
anul 1000, au urmat pecenegii, uzii, cumanii, iar între anii 1240-1241 au acţionat
tătarii, care au întemeiat, în nordul Mării Negre, Hanatul Hoardei de Aur, de unde
şi-au exercitat dominaţia asupra zonei extracarpatice şi au stăvilit expansiunea
Ungariei, Imperiului Bizantin şi a principatului Kievului;
 Transilvania:
- sec. IX – cronica maghiară „Gesta Hungarorum” („Faptele ungurilor”), scrisă de
cronicarul anonim al regelui Bella al III-lea (Anonymus), menţionează
voievodatele (ducatele) lui Glad, Gelu şi Menumorut, în conflict cu regalitatea
maghiară la sfârşitul sec. IX;
- sec. XI – „Legenda Sfântului Gerard” atestă existenţa voievodatelor conduse de
Gyla (în centrul Transilvaniei) şi a lui Ahtum (în Banat).
 Ţara Românească:
- 1247 – „Diploma Cavalerilor Ioaniţi” menţionează următoarele formaţiuni: Ţara
Severinului – zonă strategică, pe care regele Andrei al II-lea, în 1230 a organizat-
o sub forma unei mărci – Banatul de Severin; voievodatele lui Litovoi (în dreapta
Oltului) şi Seneslau (în stânga Oltului); cnezatele lui lui Ioan şi Farcaş – aveau o
organizare proprie, aveau conducători autonomi.
 Dobrogea: izvoarele atestă centre locale de putere, premergătoare
formării statului în sec. XIV, conduse de Tatos, Seslav şi Satza (sec. XI) –
semnalate în Alexiada a împărătesei bizantine Ana Comnena.
  Peninsula Balcanică: vlahii, aflaţi sub stăpânire bizantină, se
bucurau de autonomie locală; în sec. XII, în urma răscoalei condusă de
fraţii Petru şi Asan, s-a întemeiat o structură statală.
B. STATELE MEDIEVALE ROMÂNEŞTI: acest proces a fost favorizat atât
de factori interni (creşterea demografică, dezvoltarea economiei, începutul
procesului de feudalizare), cât şi externi (prezenţa cumanilor şi a tătarilor a
împiedicat extinderea stăpânirii maghiare peste Carpaţi; stingerea dinastiei
Arpadiene în 1301 şi luptele pentru ocuparea tronului au impulsionat procesul de
centralizare politică în zona extracarpatică)
1. Transilvania:
 creştinarea ungurilor după anul 1000 a dat expansiunii maghiare un
caracter organizat şi eficace;
 în opinia istoricului K. Horedt, dominaţia maghiară s-a extins în cinci
etape: în jurul anului 900 – ajung până la Someşul Mic; în jurul anului
1000 – ocupă valea Mureşului; în jurul anului 1100 – valea Târnavei Mari;
în jurul anului 1150 – linia Oltului; în jurul anului 1200 – linia Carpaţilor
Răsăriteni şi Meridionali;
 regalitatea maghiară, care a început cucerirea spaţiului intracarpatic din
sec. XI şi până în sec. XIII, a încercat să introducă forme de organizare
specifice societăţii apusene Principatul = într-un document se menţioneză
existenţa la 1111 a unui Mercurius princeps Ultransilvanus şi a primului
episcop catolic al Transilvaniei „Simion Ultransilvanus”, cu reşedinţa în
cetatea de la Bălgrad (Alba Iulia); între 1113 şi 1176, izvoarele nu
pomenesc nici un principe sau voievod; la 1176, documentele îl
semnalează pe Leustachiu voievodul, probabil identic cu Leustachius,
comite de Dăbâca, atestat din 1164; primul voievod propriu-zis numit
de rege apare documentar în 1199; aceasta demonstrează că s-a reintrodus
vechea formă de organizare românească; spre sfârşitul sec. al XIII-lea şi la
începutul sec. al XIV-lea, voievozii Roland Borş (1282, 1284-1285, 1288-
1293) şi Ladislau Kan (1294-1319) şi-au asumat largi prerogative: primul
în numele unui „regnum Transilvanum” convoacă la Deva, în 1288, prima
Adunare Obştească (Congregaţie generală), la care participă nobili din cele
7 comitate, clerul superior, orăşenii şi reprezentanţii ţărănimii libere;
 pentru a apăra graniţele de invaziile migratorilor şi pentru a stimula
dezvoltarea economică, regalitatea maghiară i-a colonizat pe secui
(instalaţi în Bihor şi apoi în zona Târnavelor şi a Subcarpaţilor răsăriteni)
şi pe saşi (în regiunea Orăştiei, a Sibiului, a Târnavelor, în sud-estul
Transilvaniei), iar în Ţara Bârsei ordinul militar şi religios al cavalerilor
teutoni (1211-1225) cu misiunea de a opri invaziile cumanilor din Câmpia
Dunării în Transilvania şi pentru a deschide calea expansiunii Regatului
maghiar la sud şi la răsărit de Carpaţi.
Organizare socială:
- stări privilegiate = nobilimea maghiară, clerul catolic, patriciatul săsesc,
fruntaşii secuilor; în 1437, s-a constituit „Unio Trium Nationum”;
- populaţia românească = exclusă din viaţa politică, continuă să trăiască în vechile
“ţări”, conduse de cnezi şi voievozi;
Organizare administrativ-teritorială:
- comitatele maghiare = conduse de un comite – funcţionar regal; erau înzestrate
cu o garnizoană şi o cetate şi cu domeniile aferente; exemple: Bihor (1111),
Crasna, Dăbâca, Cluj, Alba, Satu Mare şi Arad;
- scaunele secuieşti şi săseşti = s-au bucurat de o largă autonomie, aveau
organizare juridică, dregători locali, îşi alegeau preoţii; oraşele, Sibiu, Braşov,
Bistriţa, erau conduse de un consiliu format din juraţi şi coordonat de un primar;
cele 7 scaune ale saşilor şi două districte au format „Universitatea saşilor”; în
1224, saşii au beneficiat de privilegiul acordat de regele Andrei al II-lea
(Andreanum), pentru a stăpâni zona Sibiului, fără drept de înstrăinare, şi de a
folosi „pădurea românilor şi a pecenegilor”;
- districtele româneşti =Ţara Haţegului, a Făgăraşului, a Maramureşului sau
ţinutul Rodna, conduse de juzi, cnezi sau voievozi, cu atribuţii administrative şi
juridice (sentinţele pronunţate pe baza dreptului românesc – jus valachicum);
Organizare religioasă: - în 1366, regele Ludovic I de Anjou a condiţionat calitatea
de nobil de apartenenţa la catolicism; regii unguri, având în papalitate un sprijin
real în extinderea catolicismului spre răsărit, au avut calitatea de regi apostolici;
cnezii români au fost excluşi de la dreptul de proprietate, iar religia ortodoxă a
fost scoasă în afara legii; în sec. XVIII – Unirea cu biserica Romei, acceptată de
un număr redus de români, în schimbul unor privilegii promise de către acei
misionari veniţi din Imperiul Habsburgic şi înscrise în Diploma leopoldină (1701)
– care îi număra pe uniţi între privilegiaţi.
Procesul de întemeiere a Ţării Româneşti şi a Moldovei s-a realizat în mai
multe etape de evoluţie: concentrarea formaţiunilor politice în cadre teritorial-
politice unitare, formarea principalelor instituţii laice şi ecleziastice şi eliberarea
teritoriului celor două state de sub dominaţiile străine.
Context: - extern = involuţia teritorială a Regatului ungar şi pierderea
poziţiilor sale extracarpatice, extinderea influenţei Hoardei de Aur în aceste
teritorii;
- intern = lărgirea schimburilor comerciale, favorizate de apariţia
târgurilor şi oraşelor, precum şi comerţul de tranzit dintre Carpaţi şi Marea
Neagră.
2. Ţara Românească – sec. XIII-XIV
- întemeierea statului românesc de la sud de Carpaţi a fost reţinută de tradiţia
istorică sub forma legendară a “descălecatului” lui Negru - Vodă din Făgăraş şi a
instalării sale la Câmpulung – prima reşedinţă a Ţării Româneşti şi sediul unei
comunităţi catolice de saşi şi unguri (la sfârşitul secolului al XIII-lea, 1290).
Evenimentul a fost reţinut de tradiţie pornind de la un fapt real, acela al exodului
de populaţie românească de la nord la sud de Carpaţi, ca urmare a presiunilor
exercitate de către regalitatea maghiară, a anihilării autonomiei Făgăraşului în
1291 de către regele Andrei al III-lea;
- în contextul invaziei mongole în Europa Centrală şi a constituirii unui stat
mongol cu capitala pe râul Volga, precum şi a crizei din interiorul Regatului
ungar, voievodul Litovoi şi fratele său Bărbat s-au ridicat pe la 1277-1279
împotriva suzeranităţii maghiare; Litovoi a fost ucis în luptă iar fratele său a fost
luat captiv şi obligat să se răscumpere şi să recunoască suzeranitatea maghiară;
- la începutul secolului al XIV-lea, documentele menţionează ca stat Valahia nord-
dunăreană şi titlul conducătorului de „mare voievod şi domn”; la scurt timp, în
fruntea unei formaţiuni politice, este pomenit Basarab (1310-1352), fiul lui
Tihomir; este primul domn atestat documentar, întemeietor de ţară şi de dinastie;
într-un document din 1324 era numit de către regalitatea maghiară „voievodul
nostru transalpin”;
- obţinerea independenţei Ţării Româneşti:
- cauze: Ungaria dorea să-şi impună dominaţia la sud de Carpaţi, fiind sprijinită
şi de către Papă - nemulţumit de existenţa unui număr mare de creştini ortodocşi;
- prin acordul semnat în 1324, Basarab a recunoscut suzeranitatea maghiară, în
timp ce Carol Robert de Anjou a recunoscut unificarea ţării şi achiziţiile sale
teritoriale;
- regele maghiar Carol Robert de Anjou, a iniţiat o campanie împotriva lui Basarab
I, acuzat de necredinţă, nesupunere şi răzvrătire; a ocupat Severinul; Basarab I i-
a solicitat pacea în schimbul unei sume de bani (echivalentul a cca. 74 kg aur),
aceasta fiind respinsă; confruntarea decisivă a avut loc la Posada, 9-12 noiembrie
1330 (descrisă în „Cronica pictată de la Viena” ); statutul de independenţă a fost
consemnat prin titlul voievodal „singur stăpânitor”;
- consolidarea statului: Nicolae Alexandru (1352-1364) – în 1359, a
întemeiat Mitropolia Ţării Româneşti, dependentă de Patriarhia de la
Constantinopol; şi-a asumat titlul de domn autocrat
Vladislav Vlaicu (1364-1377)– a creat cancelaria domneasca, a bătut moneda
proprie si a înfiinţat o a doua mitropolie ortodoxa cu sediul la Severin (1370).
3. Moldova – presiunea triburilor turce nomade şi tendinţele agresive ale statelor
vecine cnezatele ruseşti Kiev şi Halici, regatul ungar şi Hanatul Hoardei de Aur
în teritoriul de la est de Carpaţi, au determinat necesitatea structurării autonomiilor
româneşti: letopiseţele ruseşti semnalează în sec. al XIII-lea pe cnezii
bolohoveni; după invazia din 1241-1242, regiunile unde stăpâneau triburile
turanice, în sud-estul Moldovei, au fost preluate de către mongoli şi menţinute
până în 1370;
- întemeierea statului a fost pusă de tradiţia istorică pe seama unui dublu
“descălecat”, mai întâi al lui Dragoş, apoi al lui Bogdan
- 1352-1353 – în valea râului Moldova, regele maghiar Ludovic I de Anjou, a
organizat o marcă de apărare împotriva tătarilor, o unitate teritorială, politică şi
militară, condusă de Dragoş, voievod din Maramureş, având centrul la Baia –
Moldova Mică;
- 1363-1364 (sau 1359)- răscoala localnicilor împotriva dominaţiei maghiare şi a
urmaşilor lui Dragoş, Sas şi Balc, desfăşurată sub conducerea voievodului
Bogdan din Maramureş, care s-a opus încercărilor coroanei maghiare de a
transforma această autonomie provincială într-un comitat; victoriile repurtate
asupra regelui maghiar Ludovic I de Anjou, semnalate în Cronica domniei lui
Ludovic, scrisă de Ioan de Târnave, au consemnat independenţa Moldovei;
- desăvârşirea procesului: Laţcu (1369-1377) – papalitatea i-a recunoscut titlul
de duce al Moldovei;
Petru I Muşat (1377-1392) – a întemeiat
Mitropolia Moldovei cu sediul la Suceava, recunoscută de Patriarhia de la
Constantinopol în timpul lui Alexandru cel Bun, a acceptat vasalitatea regelui
polon Vladislav I Iagello (1387);
Roman I (1392-1394) - a extins hotarele statului
până la gurile Dunării, prin anexarea Ţării de Jos.
4. Dobrogea -
- în sec. al XIII-lea, teritoriul danubiano-pontic s-a aflat sub stăpânirea
Asăneştilor şi a conducătorilor celui de-al doilea Ţarat Bulgar
- nucleul statului – Ţara Cavarnei, cu centrul la Caliacra, menţionată pe la 1230
- întemeiată ca stat în sec. XIV, sub conducerea lui Balica (1346-1354) şi apoi a
lui Dobrotici (1354-1386) – a primit titlul de starteg şi apoi de „despot”, datorită
slăbirii puterii Imperiului Bizantin şi a Ţaratului Bulgar; Ivanco (1386-1391) – a
bătut primele monede proprii, pentru a-şi marca independenţa, iar în 1388, în
condiţiile apropierii Imperiului Otoman de linia Dunării, a fost alipită Ţării
Româneşti de Mircea cel Bătrân (1386-1418). A rămas sub stăpânire munteană
până în 1417 sau 1420, când a fost cucerită de otomani, iar din 1878 a reintrat în
componenţa statului român.
5. Statul sud-dunărean: primul stat creat de romanitatea răsăriteană
- în sec. al XII-lea – vlahii din zonă şi-au văzut ameninţate privilegiile de către
dinastia bizantină Anghelos; în 1185, vlahii s-au răsculat sub conducerea fraţilor
Petru şi Asan, acţiunea fiind sprijinită şi de către românii de la nord de Dunăre şi
de cumani – victoriile obţinute au condus la formarea statului vlaho-bulgar, care
în timpul lui Ioniţă cel Frumos (1197-1207) a recunoscut autoritatea spirituală a
Romei în schimbul titlului dat de papa Inocenţiu al III-lea ca „rege al vlahilor şi
bulgarilor”;
- sub Ioan Asan al II-lea (1218-1241), statul a atins apogeul puterii sale, a rupt
legătura cu Roma şi a restabilit legătura cu Patriarhia de la Constantinopol.
C. INSTITUŢIILE STATULUI
1.Transilvania
- instituţia centrală: voievodatul Transilvaniei era condus de un voievod ce avea
atribuţii administrative, judiciare şi militare şi îşi exercita autoritatea asupra
comitatelor; era numit de către regele maghiar în acord cu nobilii transilvani;
dispunea de o cancelarie proprie şi era secondat de un vicevoievod;
- după înfrângerea ungurilor la Mohacs (1526), sultanul Soliman Magnificul a
creat în partea centrală a Ungariei Paşalâcul de la Buda (1541) şi tot atunci
Transilvania, Banatul (până în 1552 când e transformat în paşalâc) şi comitatele
din Partium au alcătui Principatul autonom sub suzeranitate otomană –
principele era ales de Dietă şi confirmat de sultan prin actul emis de Dieta de la
Cluj din anul 1543; amestecul Porţii în politica externă a limitat unele prerogative
ale principelui; pe plan intern, atribuţiile sale sunt asemănătoare cu cele ale
domnitorului;
- la începutul sec. al XVII-lea, principele Gabriel Bethlen a inaugurat politica de
consolidare a absolutismului princiar;
- 1699 – prin pacea de la Karlowitz, s-a instaurat dominaţia habsburgică; încă din
1691, în „Diploma Leopoldină”, a fost înscris noul statut politic, autonomia a fost
limitată (autonomiile locale ale maghiarilor, saşilor, secuilor s-au menţinut,
românii fiind consideraţi toleraţi), iar titlul de principe a revenit împăratului care
îl exercita prin intermediul unui guvernator; în 1693, a fost înfiinţat Guberniul –
instituţie administrativă (guvernul provincial format din 12 consilieri), iar
reprezentanţa acestuia s-a constituit într-o Cancelarie aulică la Viena ce era
condusă de un cancelar aulic şi şase consilieri, cu atribuţii executive - coordona
conducerea principatului; alte instituţii: armata, Tezauriatul – care aplica politica
economică a imperiului şi subordonate Cancelariei aulice; administraţia austriacă
a realizat primul recensământ al populaţiei demonstrând o majoritate românească;
- Adunarea generală a nobililor (Congregaţia generală a ţării)– instituţie cu
caracter reprezentativ, alcătuită, treptat, numai din stările privilegiate; la aceste
congregaţii au fost prezenţi şi fruntaşi ai românilor – în 1291, sau în 1355, fapt
datorat schimbării de atitudine a coroanei maghiare faţă de elitele româneşti;
convocate iniţial de către voievod, pentru a dezbate diverse probleme, îndeosebi
de ordin juridic, congregaţiile au devenit, din sec. al XV-lea, adunări de stări
nobiliare;
- Dieta Transilvaniei, continuatoare a congregaţiilor, a fost organul constituţional
şi politic preparlamentar, creat în secolul al XVI-lea şi convocat periodic, era
formată din reprezentanţii stărilor celor trei naţiuni privilegiate (ungurii, saşii şi
secuii) şi ai religiilor recepte (catolică, lutherană, calvină); populaţia românească
încetase să fie reprezentată în organisme similare încă de la finele secolului al
XIII-lea (după domnia regelui ungar Ladislau al IV-lea Cumanul); după instalarea
dominaţiei habsburgice, în 1699, atribuţiile acesteia au fost restrânse;
- Administrația – începând cu sec. al XII-lea, regalitatea maghiară a impus
propriile instituţii administrativ-teritoriale: comitatul regal – unitate
administrativ-militară; exemple: 1111 – Bihor, 1164 – Crasna şi Dăbâca, 1175 –
Cluj, Alba şi Timiş, iar în sec. al XIII-lea – Aradul, Zarandul, Târnava;
ţările româneşti – Ţara Bârsei, Ţara Făgăraşului,
Ţara Haţegului, Maramureşul, Lăpuşul;
scaunele secuieşti – unităţi judiciar-administrative,
conduse de un căpitan şi un jude;
scaunele şi districtele saşilor – conduse de doi
juzi; în urma emancipării progresive de sub autoritatea regală acestea s-au
constituit într-o universitate a saşilor, a cărei autonomie a fost confirmată la
sfârşitul sec. al XV-lea;
2. Ţara Românească şi Moldova
- Domnia (din lat. dominus) – reprezintă instituţia centrală; a luat naştere odată
cu formarea statelor medievale; organizarea instituţională şi mai ales ceremonialul
de la curte erau de inspiraţie bizantină; însemnele dimniei erau coroana,
buzduganul şi sceptrul; succesiunea la conducerea ţării s-a făcut fie pe cale
ereditară (asocierea la tron, a unuia dintre fii, se făcea încă din tipul vieţii –
Basarab I pe Nicolae Alexandru, Mircea cel Bătrân pe Mihail) , fie pe cale
electivă; după instaurarea dominaţiei otomane, a început să se afirme sistemul
numirii domnitorilor direct de către Poartă, fără consultarea boierimii – domnul
depunea astfel omagiul şi jurământul de credinţă faţă de sultan; domnitorul
dobândea însemnele puterii după ce era uns cu mir de către Mitropolit şi confirmat
de Poartă (începând cu sec. XVI) – în Letopiseţul Cantacuzinesc, din 1688, este
precizat ritualul înscăunării lui Constantin Brâncoveanu; domnitorul îşi justifica
puterea de origine divină prin apelativul „Io-Ioan” (prescurtarea de la Ioannes –
„cel ales de Dumnezeu”) sau prin formula bizantină „din mila lui Dumnezeu”;
domnul se intitula „mare voievod” (comandant militat) şi „domn” (stăpânul
întregii ţări) „de sine stătător” – independent sau „autocrator” (formulă bizantină),
cum este cazul lui Nicolae Alexandru în 1359; atribuţii: interne - era stăpânul
întregului pământ, având dreptul de preemţiune – dominium eminens, comanda
armata, conducea administraţia – percepea birul, bătea monedă, emitea acte cu
putere de lege, stabilea dările, precum şi privilegiile şi rangurile boiereşti, bătea
monedă, reprezenta instanţa supremă de judecată, înfiinţa mitropolii sau episcopii,
putea retrage proprietăţile boierilor uneltitori (hicleni) sau îi putea condamna la
moarte (Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare au consolidat puterea centrală în raport cu
marea boierime; raporturile domnitor – boierime se modifică după instaurarea
dominaţiei otomane în favoarea boierilor – susţin candidaţi la tron, încheie
înţelegeri cu alţi suverani) ; externe – reprezenta ţara în relaţiile cu alte state,
declara război şi încheia pace, încheia tratate, trimitea şi primea soli; domnitorii
Ţărilor Române, prin politica de cruciadă antiotomană, s-au apropiat de
monarhiile apusene;
- din a doua jumătate a sec. al XVI-lea, domnia a început să nu mai fie considerată
un atribut exclusiv al voinţei divine, depinzând de voinţa sultanului, fiind o funcţie
doar administrativă, iar domnul un înalt dregător al Porţii;
- în timpul regimului fanariot, domnii, greci sau români, au fost numiţi de către
Poartă, fără asentimentul ţării; domniile sunt scurte, iar domnii mutaţi dintr-o ţară
în alta;
- Sfatul Domnesc – alcătuit din marii boieri (eliminaţi din a doua jumătate a sec.
al XV-lea, o dată cu întărirea autorităţii centrale), ulterior din boierii cu dregătorii
şi membrii clerului înalt; dregătorii: Mitropolitul (principalul sfetnic, numit de
domn) , banul Olteniei (Ţara Românească) şi portarul Sucevei – marele uşar
(Moldova), marele logofăt (şeful cancelariei domneşti), marele vornic (şeful curţii
domneşti), vistiernicul (responsabil al finanţelor), postelnicul (activitatea
diplomatică, primirea solilor străini şi ceremonialul primirii lor), spătarul
(comandant militar, purtătorul de spadă) şi hatmanul, paharnicul (responsabil cu
pivniţele domneşti); atribuţii: administrative, politice, judecătoreşti, era consultat
în politica externă la încheierea alianţelor şi la declararea războiului;
- de la sfârşitul sec. al XVI-lea, prin accentuarea dependenţei faţă de
Poartă, Sfatul domnesc a fost denumit divan; în timpul regimului fanariot,
numărul dregătorilor a crescut foarte mult, iar dregătoria a devenit principalul
mijloc de îmbogăţire;
- Marea Adunare a Ţării (datează din sec. al XV-lea)– alcătuită din reprezentanţii
boierimii, clerului, orăşenimii, ţăranilor liberi; se convoca periodic, în situaţii
deosebite; atribuţii: fiscale, politice, religioase; se discutau probleme legate de
stabilirea impozitelor, aplicarea corectă a justiţiei, problemele păcii şi ale
războiului; din sec. al XVI-lea a fost convocată mai des pentru alegerea domnului
– ultima alegere a unui domn a avut loc în 1730;
- în timpul regimului fanariot, a scăzut semnificativ rolul acestei instituţii;
ultima sa reunire, dedicată desfiinţării şerbiei, a avut loc în 1749;
- instituţia a renăscut între 1831 şi 1848 sub numele de Adunare
Obştească
- Biserica – în a doua jumătate a sec. al XIII-lea, a apărut un arhiepiscopat la
Vicina, care s-a transformat în mitropolie; organizată sub forma Mitropoliei
Ortodoxe (1359 – a fost înfiinţată Mitropolia Ţării Româneşti, iar cea a Moldovei
în timpul lui Petru I Muşat –recunoscută de către Bizanţ în 1401-1402) , supusă
Patriarhiei de la Constantinopol, a episcopiilor şi mănăstirilor; domnitorul îi
numea pe mitropolit (care ocupa un loc de frunte în Sfatul domnesc, asista la
Scaunul de judecată şi ţinea locul domnului în cazul vacanţei tronului) şi pe
episcopi; mitropolitul Ţării Româneşti a deţinut şi titlul de exarh al plaiurilor,
acordat de patriarhul Constantinopolului, ce avea sensul de reprezentant sau
împuternicit al patriarhiei ecumenice în ţinuturile locuite de ortodocşi români
stăpânite de Regatul maghiar; domnitorii au fost adevăraţi ctitori de biserici
(Ştefan cel Mare, Matei Basarab, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu);
bisericile şi mănăstirile au devenit importante centre ale vieţii culturale;
- Administraţia – s-a realizat prin intermediul unor dregători teritoriali, în cadrul
judeţelor (Ţara Românească) şi a ţinuturilor (Moldova).
Instituţiile s-au menţinut, inclusiv în sec. XVIII, ca urmare a instaurării
regimului fanariot (1711 – Moldova şi 1716- Ţara Românească) .
Caracteristicile regimului:
- grecizarea domniei şi a unor instituţii laice sau ecleziastice, a culturii, a
învăţământului; domnul pământean a fost înlocuit cu unul străin - fanariot (din
cartierul Fanar al Constantinopol) care a devenit un înalt funcţionar al Porţii (
Dimitrie Cantemir, în Descriptio Moldavie, precizează faptul că unele atribuţii ale
domnitorului s-au menţinut, iar altele au fost anulate). Domnii erau însărcinaţi de
Poartă cu misiuni precise şi erau asimilaţi unui paşă cu două tuiuri (cozi de cal, 1,
2, sau 3, care marcau rangul generalilor –paşale turci), responsabili numai în faţa
sultanului. Numirea domnitorilor era condiţionată de plata unor sume de bani,
impusă şi pentru prelungirea domniei. Domniile au fost scurte – o medie 2,5-3 ani.
Boierii pământeni au fost eliminaţi treptat din viaţa politică, şi s-au grupat în
„partida naţională” militând pentru restabilirea domniilor pământene, realizabil
după revoluţia de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu. Unii domni fanarioţi
au reformat sau au înfiinţat o serie de instituţii în domeniul economic, financiar,
social, edilitar sau al învăţământului (Constantin Mavrocordat);
- accentuarea presiunilor otomane asupra Principatelor;
- fiscalitatea excesivă;
- sporirea obligaţiilor faţă de Imperiul Otoman.
Domni fanarioţi:
- au încercat să racordeze Principatele la secolul luminilor, înfăptuind o politică
de reforme, nu întotdeauna finalizată: - Constantin Mavrocordat ––
cu 10 domnii alternative în Valahia şi Moldova în anii 1730-1769, a contribuit la
modernizarea Moldovei şi Ţării Româneşti prin aplicarea unui program consistent
de reforme care au avut în vedere realizarea unei monarhii moderate prin puteri
intermediare şi corpuri constituite în cadrul Adunărilor de stări: sociale (eliberarea
ţărănimii – şerbia a fost desfiinţată în 1746 în Ţara Românească şi în 1749 în
Moldova, şi transformarea în clăcaşi – liberi din punct de vedere juridic, dar lipsiţi
de pământ), fiscale (desfiinţarea impozitelor directe şi sporirea competenţei
statului în reglementarea raporturilor de proprietate), administrative, precum şi
recuperarea Olteniei de la Austria, în urma războiului ruso-austro-turc (1736-
1739), prin pacea de la Belgrad (1739);
- Alexandru Ipsilanti – cu 3 domnii între 1774 şi 1797; în
1780, din iniţiativa sa s-a tipărit primul cod de legi Pravilniceasca condică, care
s-a aplicat în Ţara Românească până în preajma revoluţiei din 1821, când a fost
înlocuită cu legiuirea Caragea (1818) – din iniţiativa lui Ioan Caragea, în timp ce
în Moldova, din iniţiativa domnitorului Scarlat Callimachi s-a redactat Codul
Callimachi (1817).
În Transilvania - în timpul împărătesei Maria Tereza (1740-1780) s-a
deschis o nouă fază în istoria reformismului la nivelul întregului Imperiu
Habsburgic: prin edictul din 1759, din raţiuni de stat, a fost restaurată ortodoxia;
în 1777, prin Ratio Educationis, paralel cu sporirea reţelei şcolare rurale şi
instrucţia preoţimii, s-a format o elită intelectuală orientată spre emanciparea
naţională; în timpul lui Iosif al II-lea (1780-1790): prin Edictul de toleranţă din
1781, se asigura liberul exerciţiu religiilor necatolice; în 1785, după răscoala
condusă de Horea, Cloşca şi Crişan, printr-o patentă imperială s-a desfiinţat în
mod oficial iobăgia din Transilvania.
Elitele boiereşti au declanşat o intensă mişcare petiţională orientată spre
Marile Puteri - Rusia, Austria şi Franţa, în care se milita pentru consolidarea
autonomiei, înlăturarea regimului turco-fanariot şi chiar dobândirea independenţei
(la sfârşitul sec. al XVIII-lea).
 STATUL ROMÂN MODERN: DE LA PROIECT POLITIC
LA REALIZAREA ROMÂNIEI MARI (SEC. XVIII - XX)
A. PROIECTE POLITICE ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA ŞI PRIMA
JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA:
1. Context extern:
- „problema orientală” - după 1683, după asediul Vienei, decăderea
Imperiului Otoman se accentuează; concurenţa dintre Habsburgi şi Romanovi
pentru moştenirea „omului bolnav” al Europei, a generat o serie de războaie –
teatrul operaţiunilor militare fiind, de cele mai multe ori, teritoriul Principatelor
Române, care au şi suferit unele pierderi teritoriale:
 războiul ruso-turc (1710-1711) – Pacea la vadul Huşilor (1711) – Hotinul
devenea raia turcească;
 războiul austro-turc(1716-1718) –Pacea la Passarowitz (1718) – Banatul
şi Oltenia intrau sub stăpânire austriacă
 războiul austro-turc (1735-1739) – Pacea la Belgrad (1739) – Oltenia
revine Ţării Româneşti;
 războiul ruso-turc (1768-1774) – Pacea la Kuciuk –Kainargi (1774) –
instituirea „de facto” a protectoratului rus
 în 1775 – Austria ocupă Bucovina prin semnarea Convenţiei otomano-
habsburgică de la Constantinopol;
 războiul ruso – austro - turc (1787-1791) – pacea de la Şistov (1791) şi Iaşi
(1792) - Rusia anexează teritoriul de la est de Nistru;
 războiul ruso-turc (1806-1812) – Pacea la Bucureşti(1812)– Rusia ocupă
Basarabia;
 domnitorul Grigore al III-lea Ghica al Moldovei (1764 -1767; 1774-1777)
și al Ţării Româneşti (1768-1769) a protestat la Poartă față de anexarea
Bucovinei de către austrieci, fiind ucis de otomani pentru atitudinea sa în
1777.
- sec. XVIII – internaționalizarea problemei orientale prin asumarea de către
Rusia a rolului de protectoare a creștinilor din Imperiul Otoman.
2. Secolul fanariot – emancipare naţională şi modernizare:
- regimul fanariot – instaurat în 1711 în Moldova şi 1716 în Ţara Românească
- proiectele politice formulate ca o alternativă la regimul fanariot
- elita politică s-a constituit în „partida naţională” (s-a manifestat din sec. XIX),
care a promovat emanciparea naţională de sub dominaţia habsburgică şi ţaristă
într-o serie de memorii adresate Marilor Puteri la Constantinopol, Petersburg,
Viena sau Paris (între 1716 şi 1821, în 40 dintre acestea se solicita înlăturarea
regimului fanariot, iar în 10 obţinerea independenţei – memoriul din 1772,
redactat în timpul tratativelor de la Focşani, susţinea unirea Principatelor, cel din
1791, din timpul tratativelor de la Şistov, revendica unirea şi independenţa lor sub
protecţia Rusiei şi a Austriei) şi a conceput proiecte de reformă menite să
deschidă calea către modernizarea societăţii şi a întemeierii unui stat constituţional
(între 1769-1830 au fost elaborate 209 de proiecte adresate Rusiei, Austriei,
Franţei, Turciei): - în 1769, partida naţională, condusă de mitropolitul
Gavril Callimachi al Moldovei, propunea instaurarea unei republici aristocratice
condusă de 12 mari boieri;
- Planul de oblăduire aristo-democrăticească (1802) –
Dumitrache (Dimitrie) Sturdza propunea un proiect republican de nuanţă
aristocratică;
- între 1821 şi 1822, boierii au redactat 75 de memorii şi proiecte
de reformă, pe care le-au înaintat ruşilor, turcilor şi austriecilor, cerând
recunoaşterea drepturilor naţionale, domni pământeni;
- Constituţia cărvunarilor (1822) – Ionică Tăutu milita pentru o
monarhie „mărginită şi moştenitoare”, pentru libertatea persoanei, a egalităţii în
faţa legilor, formarea unei adunări reprezentative – Sfatul Obştesc, care împreună
cu domnul exercita puterea legislativă, exercitarea puterii executive şi
administrative de către domn, exercitarea puterii judecătoreşti de către Divan; a
fost înaintată domnitorului Ioniţă Sandu Sturdza;
- Aşezământul politicesc – Simion Marcovici susţinea ideea
organizării statului pe principiul separării puterilor în stat.
- prevederi: reorganizarea administrativă şi refacerea potenţialului distrus al ţării,
desfiinţarea venalităţii funcţiilor, instituirea unui sistem modern de retribuire a
dregătorilor şi introducerea responsabilităţii lor, sistem fiscal raţional,
liberalizarea comerţului, susţinerea dezvoltării meşteşugurilor şi a manufacturilor,
dezvoltarea învăţământului, apărarea proprietăţii, egalitate în faţa legii, drepturi şi
libertăţi cetăţeneşti;
- forma de guvernământ: republicană – susţinută de Dinicu Golescu – cărturar
iluminist, autorul lucrării Însemnare a călătoriei mele (1826), prin care milita şi
pentru unirea provinciilor româneşti sub forma Daciei Mari, monarhia
constituţională sau cea a absolutismului luminat;
- unitatea naţională: - promovată de Ion Câmpineanu, în 1838: Act de unire şi
independenţă – înlăturarea suzeranităţii otomane şi a protectoratului ţarist, unirea
Principatelor într-un regat al Daciei, alegerea unui domnitor ereditar; Osăbitul
act de numire a suveranului românilor – art. 7 Constituţia românilor, includea
drepturile şi libertăţile cetăţeneşti;
- societăţi secrete: în Transilvania – 1834, Sibiu, în
Principate – 1840, societatea înfiinţată de Dimitrie Filipescu şi societatea Frăţia
(1843), înfiinţată la Bucureşti de Nicolae Bălcescu, Ion Ghica şi Christian Tell,
organizaţie masonică în care se regăsea elita culturală din toate provinciile
româneşti – unirea Principatelor, independenţa, emanciparea clăcaşilor, egalitatea
cetăţenilor în faţa legii.
3. Revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu (1821):
a. context extern: radicalizarea mişcării de eliberare a grecilor în Balcani;
înfiinţarea societăţii secrete Eteria, la Odessa, având sprijinul Rusiei şi legături cu
boieri români.
b. desfăşurarea revoluţiei:
- 1820-1821- trei boieri munteni i-au oferit lui Tudor Vladimirescu comanda
armatei cu scopul declanşării unei mişcări antifanariote;
- ianuarie 1821 – Tudor Vladimirescu, învestit cu declanşarea răscoalei, a
semnat o convenţie militară cu eteriştii, cu scopul îndepărtării dominaţiei
otomane;
- după moartea ultimului domn fanariot Alexandru Şuţu, Tudor Vladimirescu
s-a deplasat în Oltenia unde a declanşat revoluţia şi a luat câteva măsuri:
fortificarea a trei mănăstiri (Tismana, Motru şi Strehaia), organizarea armatei;
- programul revoluţiei inserat într-o serie de proclamaţii – Proclamaţia de
la Padeş şi în Cererile norodului românesc, act cu valoare constituţională, cu
următoarele prevederi:
- statul întemeiat pe principiul suveranităţii poporului, reprezentat de
Adunarea
Norodului;
- anularea legilor abuzive adoptate fără acordul Adunării,
- alegerea domnului de ţară (art. 1 – domnul să nu vină însoţit în ţară
decât cu un postelnic mare, un cămăraş, un portar şi un gramatic);
- desfiinţarea privilegiilor boiereşti;
- promovarea în funcţii după merit (art. 8);
- desfiinţarea veniturilor din slujbe;
- întreţinerea armatei de 4000 de panduri şi 200 de arnăuţi cu „leafă
uşoară” de către mănăstiri;
- reformă fiscală – impozit unic plătibil în 4 rate;
- desfiinţarea categoriilor privilegiate ale scutelnicilor şi posluşnicilor;
- limitarea abuzurilor fanarioţilor;
- anularea vămilor interne;
- respectarea autonomiei Principatelor.
c. sfârşitul revoluţiei: Sfânta Alianţă, constituită în 1815, nu a acceptat
modificarea sistemului stabilit în cadrul Congresului de la Viena (1814-1815);
mişcarea eteristă şi tulburările pricinuite de aceasta în Principate au fost dezavuate
de Rusia; pericolul intervenţiei militare otomane l-au determinat pe Tudor
Vladimirescu să încerce o apropiere de Poartă; la sfârşitul lunii mai 1821, Tudor
a fost acuzat de trădare şi executat de către eterişti;
- mişcarea reprimată de Imperiul Otoman;
d. consecințele revoluției: - 1821-1822 – ocupația militară turcească;
- înlăturarea domniilor fanariote și instaurarea
domnilor pământeni (1822) – Grigore al IV-lea Dimitrie Ghica în Ţara
Românească şi Ioniţă Sandu Sturdza în Moldova; menţinerea vechilor instituţii
până la adoptarea Regulamentelor Organice;
- confirmarea autonomiei;
- 1826 – Convenţia de la Akkerman (Cetatea Albă), prin care se stabilea alegerea
domnitorilor, pe 7 ani, din rândul boierimii pământene, cu consimţământul Porţii,
de către Adunarea generală a Divanului;
- introducerea protectoratului ţarist „de jure” (1829)
prin tratatul de la Adrianopol - Actul separat cu privire la Prinţipaturile Moldova
şi Valahia;
4. Regulamentele Organice:
- elaborate în perioada ocupaţiei militare ruse (1828-1834);
- primele documente cu caracter constituţional – actul de naştere al Parlamentului
în spaţiul românesc;
- prevederi: aşezau statul pe principiile moderne ale suveranităţii poporului şi
ale separării puterilor în stat –Adunările Obşteşti dezbăteau şi adoptau proiecte de
legi, Sfatul domnesc înlocuit cu Sfatul administrativ alcătuit din miniştri, şefi de
departamente; introduceau bugetul statului; introduceau instituţii moderne –
tribunale, corpul de avocaţi, procuratura, notariatele, arhivele; iniţiau o serie de
măsuri în domeniul edilitar, penitenciar, al pensiilor şi ajutoarelor sociale;
reorganizau sistemul fiscal; limitau puterea domnitorului – ales pe viaţă, avea
drept de iniţiativă legislativă, numea miniştri, avea dreptul dizolvării adunărilor;
menţineau monopolul politic al boierilor, privilegiile fiscale şi sociale ale
acestora;
- prin articolul adiţional Rusia a urmărit să-şi sporească controlul asupra
Principatelor; imixtiunea ţaristă în politica internă s-a făcut simţită până la Pacea
de la Paris (1856)
- intrate în vigoare în decembrie 1831 – Ţara Românească şi ianuarie 1832 -
Moldova ;
- domni regulamentari numiţi în 1834: în Ţara Românească – Alexandru Ghica
(1834-1842) şi Gheorghe Bibescu (1842-1848) - ales conform prevederilor
Regulamentului, în Moldova – Mihail Sturdza (1834-1849) – au aplicat programe
reformatoare la nivel instituţional şi de creştere a gradului de civilizaţie.
5. Revoluţia română de la 1848 -1849 – „revoluţie naţională” după cum
menţiona Nicolae Bălcescu în Mersul revoluţiei românilor
Anul 1848 reprezintă anul afirmării dorinţei de emancipare socială şi naţională
în cadrul unor state moderne.
Se înscrie în valul de mişcări revoluţionare europene, pregătită fiind de
intelectualii „paşoptişti” ce aparţineau boierimii mijlocii. Au fost o continuare a
revoluţiei franceze din 1789 şi o reacţie a popoarelor europene la sistemul stabilit
de monarhiile absolutiste prin Congresul de la Viena din 1815.
a. Obiectivele şi tactica revoluţiei române:
 respectarea autonomiei Principatelor în conformitate cu vechile tratate;
 Unirea Principatelor;
 Unirea teritoriilor româneşti din Imperiul Habsburgic într-un ducat autonom,
cu recunoaşterea drepturilor naţiunii române;
 regim politic constituţional;
 înlăturarea asupririi străine;
 eliminarea amestecului extern în problemele Moldovei şi Ţării Româneşti;
 modernizarea instituţiilor;
 recunoaşterea şi garantarea libertăţilor cetăţeneşti;
 rezolvarea problemei agrare – emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor.
 tactica legalistă, petiţionară – propusă de intelectualitatea românească şi a
reprezentativităţii naţiunii
b. Desfăşurarea revoluţiei:
o Moldova
 27 martie 1848 - Adunarea din faţa hotelului Petersburg din Iaşi:
participanţi: V. Alecsandri, Al. I. Cuza, Lascăr Rosetti etc.
documentul programatic: a fost redactat de către o comisie în frunte cu V.
Alecsandri şi intitulat Petiţia-proclamaţiune; cuprindea 35 de articole şi 3
revendicări; prevederi: stăvilirea corupţiei, siguranţa personală, responsabilitate
ministerială, îmbunătăţirea soartei ţăranilor, desfiinţarea cenzurii, înfiinţarea
gărzii naţionale;
soarta documentului: prezentat domnitorului, a fost respins;
 eşecul revoluţiei: Mihail Sturdza a luat măsuri de reprimare a mişcării şi a
ordonat arestarea revoluţionarilor – 13 din cei arestaţi au fost trimişi la
Istanbul; o parte au scăpat de sub escortă şi au ajuns în Transilvania;
 Revoluţionarii moldoveni fie şi-au continuat activitatea în secret, în ţară (centrul de
întrunire – moşia Cantacuzinilor de la Bălţăteşti, jud. Neamţ) fie au activat în
Transilvania sau în Bucovina; participanţi la Marea Adunarea de la Blaj (Al. I.
Cuza), revoluţionarii moldoveni, au redactat un nou program intitulat Prinţipurile
noastre pentru reformarea patriei – cel mai radical program al revoluţiei (Braşov,
12 mai 1848 printre autorii programului s-a aflat şi V. Alecsandri); Mihail prezent
la Cernăuţi a redactat documentul intitulat Dorinţele partidei naţionale în Moldova
(august 1848) – în ambele documente se cerea înlăturarea Regulamentelor
Organice şi a Protectoratului rus, unirea - în viziunea lui Kogălniceanu reprezenta
„cheia bolţii fără de care întreg edificiul naţional s-ar prăbuşi” - şi independenţa
românilor.
 intervenţia trupelor ţariste în vara anului 1848 a împiedicat reluarea acţiunilor
revoluţionare.
o Transilvania
 pericolul anexării Transilvaniei la Ungaria i-a determinat pe revoluţionarii
ardeleni să convoace o amplă adunare pentru apărarea autonomiei provinciei;
 3-5 mai 1848 – Marea Adunare Naţională de la Blaj:
- participanţi: - 40000 de oameni (români şi saşi);
- revoluţionari ardeleni: Simion Bărnuţiu, Gh. Bariţiu, Al. Papiu Ilarian, Andrei
Şaguna, Stephan Ludwig Roth;
- revoluţionari moldoveni: Al. I. Cuza, Alecu Russo;
- revoluţionarul muntean D. Brătianu;
- documentul programatic adoptat se intitula Petiţia naţională, şi cuprindea 16
puncte;
- idealul de unitate naţională a fost exprimat pe Câmpia Libertăţii de toţi cei
prezenţi prin expresia „noi vrem să ne unim cu ţara”;
- s-au constituit Comitetul Naţional Român (sediul la Sibiu) şi o gardă
românească;
 18/30 mai 1848, Dieta de la Cluj a votat anexarea Transilvaniei la Ungaria,
iar împăratul a sancţionat actul;
 în primăvara şi vara anului 1848 conflictul dintre revoluţionarii români şi
maghiari s-a amplificat;
 3/13 septembrie 1848 – Adunarea de la Blaj:
participanţi: 60.000 de bărbaţi înarmaţi; Avram Iancu, Axente Sever, I. Brad;
rezoluţia votată cuprindea: - protestul împotriva alipirii;
- acordarea de drepturi politice românilor;
consecinţe imediate: organizarea ţării pe baza principiului de naţionalitate,
formarea gărzilor militare româneşti sub conducerea lui Avram Iancu şi Axente
Sever;
 decembrie 1848 - martie 1849 – ofensiva armatei revoluţionare maghiare,
sub conducerea generalului Bem, finalizată cu ocuparea unei părţi din
Transilvania, cu excepţia Munţilor Apuseni transformaţi într-o fortăreaţă
inexpugnabilă de către Avram Iancu;
 creşterea pericolului unei duble intervenţii străine a determinat stabilirea unor
contacte între revoluţionarii români (Avram Iancu) şi cei maghiari; încercările
de pacificare au fost întreprinse din iniţiativa lui N. Bălcescu, respinse, pentru
început, de Ludovic Kossuth; la 2 iulie 1849, la Seghedin, s-a semnat
Proiectul de pacificaţie;
 1 august 1849, la Şiria – maghiarii au capitulat în faţa trupelor austriece  13 septembrie 1848 - trupele otomane conduse de Fuad Paşa au intrat în
şi ţariste. Bucureştilocotenenţa şi a
o Ţara Românească - s-a produs confruntarea armată din Dealul Spirii, între otomani şi compania de
 mai 1848 – comitetul revoluţionar muntean a întocmit un program de revendicări pompieri condusă de Pavel Zăgănescu;
şi a hotărât declanşarea revoluţiei la 9 iunie, în patru locuri: Islaz, Ocnele Mari, - tabăra de la Râureni a fost dizolvată; membrii guvernului revoluţionar au fost
Telega, Bucureşti; nevoiţi să părăsească ţara.
 9- 21 iunie 1848 –Adunarea de la Islaz
conducători: I. Heliade Rădulescu, Ştefan Golescu şi Christian Tell;
documentul programatic intitulat Proclamaţia de la Izlaz (denumită de
contemporani Constituţie), cuprindea 22 de articole; prevederi: principiul
suveranităţii poporului, domn responsabil, ales pe 5 ani, Adunare Reprezentativă
- unicamerală, desfiinţarea cenzurii, întărirea autonomiei ţării, eliminarea
amestecului Rusiei şi Turciei în problemele interne, înlăturarea privilegiilor de
clasă etc.
 11 iunie 1848 – domnitorul Gh. Bibescu a sancţionat documentul, iar pe 13
iunie a părăsit ţara;
 14 - 26 iunie 1848 – s-a format guvernul provizoriu (locoteneţă domnească),
din care făceau parte: mitropolitul reacţionar Neofit (preşedinte), I. Heliade
Rădulescu (moderat), Christian Tell, Nicolae Golescu, colonelul Odobescu, Gh.
Magheru, N. Bălcescu, A. G. Golescu, C. A. Rosetti (revoluţionar radical);
reforme: - prin Decretul guvernului- s-a adoptat tricolorul şi lozinca
“Dreptate şi Frăţie”;
- abolirea rangurilor boiereşti;
- eliberarea deţinuţilor politici;
- organizarea armatei sub comanda lui Gh. Magheru şi înfiinţarea taberei de la
Râureni;
-soluţionarea problemei agrare prin înfiinţarea Comisiei proprietăţii; lucrările
comisiei au fost suspendate la 19 august; în scrisoarea lui N. Bălcescu către Al.
Golescu, despre revoluţie si sarcinile imediate ce stau în faţa guvernului (Buzău, 22
iunie 1848) se preciza situaţia ţărănimii şi necesitatea dizolvării iobăgiei;
- desfăşurarea activităţii diplomatice pentru recunoaşterea noului guvern de către
puterile europene: Ion Ghica a acţionat la Constantinopol, Ion Maiorescu la
Frankfurt, A. G. Golescu a ajuns la Viena şi Paris;
 ideea unităţii naţionale inserată în articole unioniste: în Pruncul român,
11 iunie 1848, intitulat Către fraţii noştri din Moldova şi redactat de C.
A. Rosetti şi în Poporul suveran de la Bucureşti.
Rusia a condamnat revoluţia română şi a cerut Imperiului Otoman să intervină cu
forţa armată; Soliman Paşa a dizolvat guvernul provizoriu şi a înfiinţat o
locotenenţă domnească, formată din Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Golescu,
Christian Tell şi mai apoi condusă de un caimacam.