Sunteți pe pagina 1din 3

Caracterizare Stavrache

Firul epic al nuvelei lui I.L.Caragiale, "în vreme de război", urmează linia unei compoziţii
clasice şi profilează treptat evoluţia obsesiei lui Stavrache de la îndoială la certitudine, apoi la
nebunie, cu toate simptomele acestei boli, eroul principal fiind urmărit prin analiza crizelor
de conştiinţă şi de comportament, ca într-o adevărată fişă medicală. Caragiale compune astfel
un destin tragic printr-o minuţioasă analiză ,.. psihologică, sugerând, îri spirit naturalist, o tară
ereditară, genetică ce se manifestă în structura psihică a fraţilor Georgescu. I.L.Caragiale a
subintitulat această creaţie "schiţă", referindu-se nu la specia literară, ci la "desenul" schiţat
prin care îşi conturează protagonistul. Fără detalii inutile, prin perspectiva temporală,
naratorul zăboveşte asupra întâmplărilor care trasează tuşa portretistică ori expediază câteva
luni şi chiar ani ("Au trecut cinci ani de la război şi nimeni, în adevăr, n-a supărat pe
d.Stavrache, afară decât popa Iancu volintiru, care venea din când în când de pe altă lume, să
tulbure somnul fratelui său.") dacă în perioada respectivă nus-a petrecut nimic important
pentru profilul eroului.

Hangiul Stavrache Georgescu, personajul principal şi "rotund" ("care nu poate fi caracterizat


succint şi exact", EMForster) al nuvelei, este prezentat în mod direct încă din expoziţiune ca
fiind un bărbat respectat, cu un statut social bine consolidat şi cu un aer "foarte mulţumit"
pentru că afacerile îi mergeau bine. Stavrache avea hanul aşezat "în drum", era "om cu dare
de mână", de aceea fusese înfricoşat să nu-1 calce şi pe el hoţii care terorizau de doi ani
ţinuturile, aşa că răsuflase uşurat când auzise că aceştia căzuseră în "lanţurile justiţiei".
Hangiul află cu stupoare că lancu era "capul bandei de tâlhari", că îşj înscenase jaful "ca să
adoarmă bănuielile", iar acum popa regreta amarnic, scuzându-se că "dracu-1 împinsese" şi
cerând, speriat, ajutor fratelui mai mare. Trăsăturile caracteriale reies indirect din gândurile şi
deciziile protagonistului care, ca bun creştin, are cultul familiei şi, descurcăreţ din fire, profită
de faptul că soseşte la han un grup de voluntari şi-i roagă să-1 ia pe fratele său cu ei, pe front.

Procedeele de analiză psihologică pe care naratorul le utilizează cu măiestrie sunt variate şi


eficiente pentru ilustrarea stărilor interioare ale protagonistului: monologul interior, dialogul,
introspecţia conştiinţei şi a sufletului, observaţia atentă a naratorului, autoanaliza şi
autointrospecţia, obsesia, coşmarul

Pentru hangiu părea că viaţa curge ca înainte, dar în sufletul său se iveşte, neobservat,
germenele lăcomiei, de care, la început, nu este conştient. întorcându-se de la parastasul de
nouă zile al mamei sale, Stavrache primeşte de la lancu o scrisoare, care fusese expediată
înaintea luptelor de la Plevna şi din care află că acesta fusese numit sergent şi decorat cu
"Virtutea militară". Naratorul obiectiv observă, indirect, cu o ironie acidă, starea de spirit a
lui Stavrache, care verifică din nou data expedierii scrisorii pentru a se convinge că fusese
trimisă înaintea bătăliei de la Plevna, în care muriseră foarte mulţi români: "Hangiul mototoli
hârtia după ce mai privi bine data: în adevăr scrisoarea era expediată cu trei zile mai-nainte de
luarea Plevnei". De aceea hangiul se întreba în subconştient, prin observaţia atentă a
naratorului omniscient, dacă lancu o fi scăpat cu viaţă: "Curios lucru! Cine ar fi văzut figura
lui neică Stavrache, [...] ar fi rămas în mirare pricepând bine că în sufletul fratelui mai mare
nu se petrece nimic analog din bucuria la citirea veştilor despre succesul de bravură al
răspopitului". Se interesează discret de pedepsirea tâlharilor şi, aflând că aceştia nu-şi
trădaseră căpetenia, Stavrache îşi exprimă dispreţul pentru judecătorii incompetenţi ("Ce mai
judecători!..."). Se simte măcinat de îndoială şi se întreabă, prin monolog interior, dacă fratele
lui ar îndrăzni să se mai întoarcă şi să-şi revendice averea, care era acum administrată de
hangiu: "...Dar o să-ndrăznească să se mai întoarcă? [...] ...O veni?... n-o veni?...". Criza
psihologică a lui Stavrache se declanşează în momentul în care -primeşte altă scrisoare, de
data asta cu "slovă străină", prin care i se anunţă ' -moartea fratelui său, "sublocotenentul
lancu Georgescu, voluntar înaintat din grad în grad în timp de campanie", răpus "de trei
gloanţe inamice primite în pântece". Introspecţia conştiinţei şi a sufletului scoate la suprafaţă
stările emoţionale ale protagonistului. Mâhnit peste măsură de moartea fratelui său, după ce
"a plâns mult, mult, zdrobit de trista veste", Stavrache se încurajează bărbăteşte pentru că "nu
trebuie să se lase copleşit aşa de durere...", drept care face toate demersurile necesare ca să
moştenească oficial agoniseala fratelui mai mic. Cu o ironie subtilă, naratorul deapănă cu
obiectivitate şirul întâmplărilor şi intervine cu scurte comentarii privind atitudinea şi
comportamentul hangiului. Consultând un avocat în privinţa condiţiilor legale de păstrare a
averii moştenite, Stavrache află că numai popa ar avea dreptul să-i ceară restituirea bunurilor.
Vestea îi aduce moştenitorului zâmbetul pe buze şi siguranţa de sine, reacţie care face "o
impresie ciudată" asupra avocatului şi de aceea hangiul se grăbeşte să adauge cu duioşie în
glas: "cine ştie unde s-o fi prăpădit bietul frate-meu". Dialogul purtat cu avocatul se distinge
prin răspunsurile scurte şi grăbite ale hangiului, din care reiese, indirect, lăcomia
subconştientă şi nerăbdarea de a intra rapid în posesia averii decedatului:
"- Popa are copii?
-Nu.
- Are femeie?
- Nu.
- Mai are alt frate?
- Niciunul, decât pe mine."
Pe Stavrache începe să-1 chinoie gândul în legătură cu posibila întoarcere a fratelui mort,
idee ce se înfiripează în mintea lui din cauza cuvintelor uşor persiflante ale avocatului, care îi
spune că numai "unul singur pe lume" ar putea să-i mai ia moştenirea: popa lancu.
Din acest moment, liniştea protagonistului este tulburată de halucinaţiile fratelui mort, "care
venea din când în când, de pe altă lume, să tulbure somnul fratelui său". Visele chinuitoare
ale Iui Stavrache devin obsesii, se transformă treptat în coşmaruri care îl terorizează, el trăind
parcă' aievea momentele tulburătoare ale ."vizitei înstrăinatului", dar de fiecare dată îşi
linişteşte sufletul cu o sfeştanie în memoria fratelui mort.
Introspecţia psihologică a naratorului omniscient se manifestă şi în visele înfricoşătoare. O
primă imagine în coşmarurile hangiului este întruchipată de apariţia fratelui său îmbrăcat în
haine de ocnaş, "stins de oboseală, bolnav, cu faţa hiravă şi cu ochii-n fundul capului ca în
clipa morţii". Stavrache i se adresează cu un glas încărcat de ură, fiind înspăimântat că-şi va
pierde averea: "- Ticălosule, [...] ne-ai făcut neamul de râs! [...] Pleacă! Du-te înapoi de-ţi
ispăşeşte păcatele!". Luptându-se cu moartea, ocnaşul se agaţă cu disperare "de frate-său cu o
mână de gât şi cu alta de braţul stâng [...] cu o putere covârşitoare" şi-i zice, râzând "ca un
nebun" şi scrâşnind din dinţi: "- Gândeai c-am murit, neică?". Atunci când "nebunul a voit să-
1 sugrume", hangiul, "smintit şi el de frica morţii", şi-a adunat puterile, 1-a îmbrâncit pe
ocnaş afară din han şi acesta "a pierit în întunericul nopţii". înspăimântat, "tremurând din
toate încheieturile şi făcându-şi cruci peste cruci" pentru odihna sufletului răposaţilor,
Stavrache s-a dus a doua zi la biserică, "a aprins lumânări pentru sufletele morţilor",
simţindu-se foarte tulburat şi neputând mânca nimic.
A doua apariţie de coşmar are loc într-o noapte, când, încercând să doarmă, o "ploaie rece de
toamnă" legăna cu "mişcarea sunetelor" gândurile omului, care se roteau în cercuri din ce în
ce mai largi şi "tot mai domol", elementele natural