LUCRARE DE SEMINAR LA FORME DE ORGANIZARE

A BISERICII îN PRIMUL MILENIU

IMPLICAREA CATEHUMENILOR IN VIAŢA BISERICII

Bucureşti

2016

1
Introducere

Perioada catehumenatului este cuprinsă între jumătatea secolului al doilea şi secolul al

cincilea, în care, sub o formă organizată s-a desfăşurat catehizarea iudeilor şi a păgânilor în
scopul încreştinării. Putem vorbi de catehumenat chiar de pe vremea Sfinţilor Apostoli, dar sub o
formă neorganizată, deoarece era firesc ca înainte de Botez candidaţii să fie instruiţi, pentru a
putea da dovadă de credinţa lor. Odată cu trecerea timpului s-a simţit nevoia organizării
învăţământului catehetic, cu un anumit program şi pe o anumită durată. Primele dovezi despre
organizarea catehumenatului le avem de la Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, în lucrarea sa
“Apologia I” în care descrie: “Toţi cei care s-ar încredinţa a crede că lucrurile acestea
învăţate şi propovăduite de noi sunt adevărate şi care făgăduiesc că vor putea trăi aşa, sunt
învăţaţi să se roage şi să ceară de la Dumnezeu, postind, iertarea păcatelor pe care le-au
săvârşit mai înainte, în timp ce noi la rândul nostru, ne rugăm şi postim laolalta cu ei. Apoi
ei sunt conduşi de noi undeva, unde este apa şi sunt renăscuţi acolo, în acelaşi fel în care noi
înşine am fost renăscuţi; ei primesc atunci o baie în apă, în numele Părintelui tuturor şi
Stăpânului Dumnezeu şi al Mântuitorului nostru şi al Sfântului Duh”1. Admiterea la
catehumenat era condiţionată de garanţi, căci cel care dorea să devină creştin, trebuia să se
adreseze fie episcopului, fie unuia dintre reprezentanţii săi şi să-şi dea numele. Se impunea o
certificare atentă a motivaţiei candidatului. Aspirantul putea fi refuzat, în cazul simplilor curioşi,
care erau capabili să divulge misterele de credinţă sau să denunţe pe creştini2 .
Instructia catehetică este asigurată de cateheţi. Catehumenii au fost împărţiţi iniţial în două
categorii: cei instruiţi elementar şi înaintaţii. Conţinutul instruirii îl constituia învăţătura de
bază a Bisericii. În primul rând era explicată doctrina despre Sfânta Treime, apoi despre
Biserică, Taine, moarte, înviere, viaţă veşnică, alături de învăţăturile morale, necesare unei
conduite creştine fireşti. Durata catehumenatului, după cum precizează Constituţiile Apostolice
în Cartea a VII-a, a crescut progresiv, de la 3 luni, la 1 an, 2 şi chiar 3 ani. Ascultătorii, erau cei
care participau la Sfânta Liturghie până la “Câţi sunteţi chemaţi”, îngenunchetorii, cei care
1
PSB, vol.2, Apologeţi de limba greacă, cap. LXI, trad. Pr.D. Bodogae, Pr.D.Fecioru şi Pr.G Caciula, ED.EIBMBOR,
Bucureşti, 1980, p.68 apud Pr.Prof.Dr. Vasile Gordon, Introducere în Catehetica Ortodoxă, Ed.Sofia, Bucureşti,
2004, p.34.
2
Pr.Lect.Dr.Eugen Jurca, Cateheza baptismală în antichitatea creştină, pentru uzul studenţilor teologi,
Ed.Marineasa,Timişoara, 2004, pp.143-144.

2
participau până la Heruvic şi luminaţii, cei care erau înscrişi deja pe listele pentru Taina
Botezului, cu 40 de zile înaintea Sfintelor Paşti.3
Cartea Faptele Apostolilor ne dă detalii asupra condiţiilor simple în care se făcea Botezul
prin cazul din ziua Cincizecimii. Sfântul Apostol Petru fiind întrebat de mulţimea impresionată
de cuvântul lui, ce are de făcut, rânduieşte astfel: “ Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în
numele lui Iisus Hristos întru iertarea păcatelor voastre şi veţi primi harul Sfântului Duh”
(Fapte 2,38). Cel care se boteza era deci luminat asupra credinţei şi datoriilor sale de creştin4.
Astfel, în prima rugăciune aflată la începutul liturghiei baptismale ne sunt date dimensiunea reală
şi adevăratul înţeles al convertirii. Mai presus de orice este eliberarea “din această lume care a
fost furată de către cel rău de la Dumnezeu şi care a devenit o închisoare”. Convertirea nu e un
eveniment din orizontul ideilor asa cum multă lume consideră. Nu e alegerea unei “ideologii”,
nici chiar un răspuns la o problemă. Este cu adevărat o evadare din întuneric şi disperare. Cine
vine la Hristos, vine să fie mântuit, deoarece nu există nicio altă salvare sau mântuire. Iar prima
parte a liturghei baptismale reprezintă un act de protejare, astfel mâna episcopului este mâna lui
Hristos Însuşi, mână care protejează, adăposteşte, “acoperă sub aripile sale.
Catehumenul este acum “înrolat”, înscris în Cartea Vieţii şi va fi în curând unit cu “turma
moştenitoare” a lui Dumnezeu. În acelaşi timp îi e adus la cunostinţă scopul ultim al Botezului,
care este acela de restaurare a adevăratei vieţi, viaţă pe care omul a pierdut-o prin păcat.
Mântuirea, înnoirea vieţii, darul veşniciei: acestea sunt dimensiunile botezului aşa cum sunt ele
revelate în acest prin pas al liturghiei baptismale.
Convertirea însăşi e mai presus de orice explicaţie. Ce aduce un om la Hristos? Ce îl face pe
el să creadă? În ciuda tuturor încercărilor de a clasifica şi a descrie variatele tipuri de convertiri,
întotdeauna rămâne taina relaţiei unice dintre Dumnezeu şi noi. Explicaţia noastră începe astfel
cu momentul în care acest tainic proces devine o decizie obiectivă: să caute Botezul, să intre în
Biserică5.

3
Pr.Prof.Dr.Vasile Gordon, Introducere în Catehetica Ortodoxă, Ed.Sofia, Bucureşti, 2004, pp.34-35.
4
Prof.Dr.Teodor M.Popescu, Biserica şi cultura, Ed.IBMBOR, Bucureşti, 1996, pp.112-113.
5
E.C.Whitaker, Documents of the Baptismal Liturgy, London, SPCK, pp.19-20.

3
 I.Initierea catehumenilor

Informaţii despre modul săvârşirii Botezului în Biserica primară, oferă mai multe izvoare.
Carte a şaptea a Didahiei ne spune că administrarea Botezului era precedată de o pregătire
catehetică a candidaţilor. Această pregătire consta în post şi rugăciune, practici folosite de
Domnul Hristos. Apoi se precizează că Botezul trebuie săvârşit prin întreita afundare în apă
proaspătă, rece, “în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mt. 28,19). În lipsa
cantităţii de apă necesară afundării, se poate turna de trei ori apă pe capul candidatului. Cei
Botezaţi sunt primiţi îndată la Sfânta Euharistie6.
Botezul este înfăţişat ca o “iluminare”: “ Pentru aceea zice: Deşteaptă-te cel ce dormi şi te
scoală din morţi şi te va lumina Hristos” (Ef. 5,14). Adeziunea la Hristos a celui eliberat din
stăpânirea celui rău era cuprinsă şi în întrebările de credinţă. Prototipul acestor întrebări ar fi
dialogul dintre Apostolul Filip şi famenul Candachiei înainte de botezarea lui: “ Famenul i-a zis:
Ce mă împiedică să fiu botezat iar Filip a zis: Dacă crezi din toata inima este cu putinţă. Şi el a
zis: Cred că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu” (Fapte VIII, 36-37). Multe texte
neotestamentare vorbesc despre botezarea unor case întregi de convertiri care aveau desigur şi
copii: casa temnicerului din Filipi (Fapte 16,30-33), casa sutaşului Corneliu (Fapte 10,24), casa
lui Ştefana (1 Cor.1,16), casa Lidiei din Filipi (Fapte 16,14-15), iar diaconul Filip, Sf.Petru si
Ioan au botezat o ţară întreagă, Samaria (Fapte 8,4-16)7.
Tertulian în lucrarea “ De Baptismo”, specifică faptul că i se cerea catehumenului
renunţarea la vechiul mod de viaţă, care nu consta doar în renunţarea la simplul mod de viaţă, ci
marca o adevărată victorie asupra păcatului, căci Botezul realizează în viaţa primitorului o
schimbare radicală, din robia vrăjmaşului el trece în grija lui Dumnezeu. În încheierea rânduielii
Botezului, episcopul pune mâinile peste cel nou botezat, rostind o rugăciune pentru pogorârea
Duhului Sfânt peste acesta. Neofiţii primeau apoi Sfânta Euharistie, după ce mai înainte gustau
lapte şi miere ca semn al împlinirii profeţiei vechi-testamentare (Ies. 3,8,17). Li se oferea lapte şi
miere după cuvântul Scripturii: “ Ca nişte prunci nou-născuţi să doriţi neprefăcutul lapte
duhovnicesc, ca prin el să creşteti spre mântuire” (1 Petru II,2). Gustarea din lapte şi miere nu e

6
Mitropolit Dr.Streza Laurenţiu, Botezul în diferite rituri liturgice creştine, teză de doctorat, Bucureşti, 1985 sau
ediţia a doua, revizuită, cu titlul Tainele de iniţiere creştină, Ed.Trinitas, Iaşi, 2002, p.44.
7
Ibidem, pp. 29-34.

4
identică cu Sfânta Împărtăşanie, această practică fiind consemnată în canoane, interzicându-se
sfinţirea acestor elemente la altar împreună cu Sfânta Împărtăşanie (Canoanele 37 Cartagina, 57
trulan, 1 şi 2 apostolice)8.
Tot Sfântul Ipolit, precizează că dacă un catehumen moare ca martir, înainte de a primi
Botezul, este considerat botezat în propriul său sânge. În această perioadă catehumenii erau
exorcizaţi prin rugăciuni speciale şi prin punerea mâinilor. Botezul se săvârşea Duminica. În joia
săptămânii dinainte de Botez, catehumenii se spălau, vineri posteau, iar sâmbăta erau exorcizaţi
de către episcop, care după rostirea rugăciunii de exorcizare, sufla peste faţa fiecăruia şi îi
însemna la frunte, urechi şi nări9.
Primitorii Botezului, ne spune Sfântul Chiril al Ierusalimului în Catehezele sale, erau cei
pregătiţi în special prin instituţia catehumenatului. Tot din această lucrare putem cunoaşte
treptele acestei pregătiri. Cel care dorea să primească Botezul devenea mai întâi catehumen sau
ascultător al învăţăturii creştine, apoi luminat, explicându-i-se tainele credinţei creştine. După
Botez deveneau neofiţi10. Sfântul Ioan Gură de Aur în Omiliile baptismale, ne prezintă
riturile postbaptismale. Neofiţii rosteau rugăciunea Tatăl nostru, apoi credincioşii prezenţi îi
întâmpinau pe noii botezaţi cu îmbrăţişarea şi sărutul frăţesc, semn al bucuriei eliberării lor din
robia păcatului şi al dobândirii condiţiei de fii preaiubiţi ai mesei împărăteşti11.
Din secolul al II-lea, din cauza faptului că apostolii nu mai erau, că misiunea se reducea mult,
că Biserica era totuşi solicitată de mai mulţi candidaţi la Botez şi că persecuţiile impuneau o
alegere, trebuind să se dea o atenţie mai mare celor care voiau să îmbrăţişeze creştinismul, s-a
practicat catehumenatul ca stagiu şi mijloc de formare a candidaţilor la Botez. Asfel, adevărurile
de credinţă şi preceptele de viaţă creştină se învăţau înainte de Botez. Cel care se boteza era
luminat asupra credinţei şi datoriilor sale de creştin (Fapte II,22-36). Învăţământul creştin
devenea anticipat, el nu mai urma ci preceda Botezul, înlocuia evanghelizarea. Cateheza
suplineşte funcţia apostolatului dispărut12.
Din rugăciunea pentru catehumeni, doar prima şi ultima exclamaţie sunt adresate
catehumenilor, celelalte propun credincioşilor diferite teme de rugăciune. Catehumenii sunt

8
Mitropolit Dr.Streza Laurenţiu , Botezul în diferite rituri liturgice creştine, teză de doctorat, Bucureşti, 1985 sau
ediţia a doua, revizuită cu titlul Tainele de iniţiere creştină, Ed.Trinitas, Iaşi, 2002, pp.49-51.
9
Ibidem, p.53.
10
Ibidem, pp. 60-64.
11
Ibidem, p. 68.
12
Prof.Dr.Teodor M.Popescu, Biserica şi cultura, Ed.IBMBOR, Bucureşti, 1996, pp. 112-113.

5
invitaţi să se roage în taină şi conform Constituţiilor Apostolice în genunchi, în vreme ce
credincioşii în calitatea sacerdoţiului lor, mijlocesc pentru ei înaintea lui Dumnezeu. Acestea
sunt motivele invocate de Sfântul Ioan Gură de Aur pentru a explica de ce catehumenii nu
răspund la ectenie şi sunt invitaţi să plece înainte de rugăciunea credincioşilor. Motivul este acela
că ei nu pot aduce rugăciune lui Hristos, nu au dobândit libertatea necesară, calitatea de fii ai
Bisericii, ei au nevoie ca alţii să le fie iniţiatori. Ei sunt în afara cămării împărăteşti. Acestea sunt
motivele pentru care sunt îndepărtaţi atunci când urmează să se facă cinstitele rugăciuni acolo
(rugăciunea credincioşilor).
Credincioşii cer lui Dumnezeu să-i pregătească pe catehumeni şi să-i facă membri ai Bisericii
celei soborniceşti şi apostoleşti. Întâi să le ierte păcatele, apoi să îi înveţe Cuvântul adevărului, pe
care îl putem învăţa doar de la Dumnezeu (Sfântul Ioan Hrisostom). Motivul este acela că nu
avem stăpân pe pământ (Mt. 23,8) ci suntem toţi ucenici ai lui Dumnezeu (Is. 54,13). Expresia
“să le descopere lor Evanghelia dreptăţii”, este interpretată de către Sfântul Ioan Hrisostom în
sensul că aceasta nu doar că iartă păcatele dar şi îndreaptă, trezind prin aceasta dorinţa de a fi
botezaţi. Iar în final cerem ca ei să fie incluşi în comunitatea creştină, în Biserica una, sfântă,
sobornicească şi apostolească. Catehumenii înainte de a pleca trebuie să primească
binecuvântarea, care consta într-o rugăciune precedată de invitaţia diaconului de a-şi pleca
capetele. Chemarea lui Dumnezeu indică universalitatea mântuirii, plecarea capetelor
catehumenilor semnifică acceptarea jugului lui Hristos. Această frază vrea să spună că lui
Dumnezeu îi sunt plecate capetele catehumenilor, ca El Însuşi să pună mâna peste ele. Diaconul
este cel care le cere catehumenilor să plece. În constituţiile apostolice, concedierea este
constituită dintr-o propoziţie: “Mergeţi în pace, catehumenilor”. Aceste repetări din formula
actuală: “Caţi sunteţi chemaţi iesiţi”, presupune existenţa a doi diaconi rostindu-le alternativ13.

13
Huan Mateos, S.J., Celebrarea Cuvântului în Liturghia Bizantină, -studiu istoric-, Ed.Reîntregirea, Cluj-Napoca,
2007, p. 204.

6
I.1 Disciplina arcana

Sintagma “disciplina arcani”, a intrat în uz în secolul al XVII-lea, paternitatea ei aparţinând

teologului protestant Dallaus. Disciplina=învăţătură şi arcanus=tainic. Ea a fost inspirată din
religiile de mistere în care violarea secretului iniţiatic era sever reprimată, dar nu au avut
niciodată acelaşi sens cu “legea tăcerii” aceste culte ezoterice. În religiile de mistere, doctrina şi
cultul aveau caracter magic şi erau însoţite de scene orgiastice, pe care nu trebuia să le privească
ochi profani. Detaliile iniţierii în aceste religii trebuiau ferite de priviri indiscrete. Dar în
creştinism, discreţia asupra iniţierii creştine e cerută pentru alte raţiuni. Această practica era
impusă de necesitatea ca misterele de credinţă să nu ajungă la cei neiniţiaţi, pentru a nu fi
profanate14.
Numai cine era botezat în Trupul unic putea să participe trupul mistic-Biserica. De
“disciplina arcana” e legată concedierea catehumenilor. În cadrul disciplinei arcana, Euharistia
este un “mysterium”, o transmitere tainică. Sunt trecute aici sub tăcere simbolurile alcătuite din
semne şi cuvinte. De aceea, credinciosul poate afla simbolul Botezului abia în legătura cu
Botezul. Credinciosul poate rosti pentru prima oară “Tatăl nostru” abia după Botez. Căci
paternitatea lui Dumnezeu e un dar al Duhului (Rm.8). Teodoret imaginează un dialog cu un
necreştin: “Când necreştinul întreabă cum se numesc darurile care sunt aduse înainte de
epicleză, “răspunsul să fie întunecat”; căci “el nu poate fi spus neacoperit în prezenţa unui
neiniţiat”. Rezultatul acestei discipline erau concedierile realizate în diferite trepte. În primul
rând concedierea nebotezaţilor la sfârşitul Liturghiei catehumenilor şi chemarea: “Uşile, uşile”
îndată înainte de rugăciunea euharistică. Sfârşitul acestei discipline se găseşte în secolul V, când
nu mai erau neiniţiaţi, creştinismul impunându-se în Imperiul Roman.15
Un exemplu de catehumen care a avut o implicare activă şi perpetuă în viaţa Bisericii este
Împăratul Constantin cel Mare. Convertirea lui la creştinism, nu poate fi totală dintru început.
Cât priveşte realitatea şi sinceritaea convertirii lui la creştinism, ea este evidentă, fiind
mărturisită de el însuşi şi de contemporanii lui. Înainte de toamna anului 312, religia lui era
păgână : cultul sincretist al soarelui - Sol invictus, introdus de împăratul Aurelian. Schimbarea

14
Pr.Lect.Dr.Eugen Jurca, Cateheza baptismală în antichitatea creştină, pentru uzul studenţilor teologi,
Ed.Marineasa, Timişoara, 2004, pp.129-130.
15
Karl Christian Felmy, De la Cina de Taină la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe, trad. de Pr.Prof. Ioan
I.Ică, Ed.Deisis, Sibiu, 2004, pp.62-64.

7
suprinzătoare a lui Constantin s-a produs în ajunul luptei cu Maxenţiu şi este interesant că el
atribuie victoria obţinută lui Dumnezeu. După istoricii creştini, Eusebiu de Cezareea şi Lactanţiu,
Constantin a văzut pe cer ziua, în amiaza mare, o Cruce luminoasă, deasupra soarelui cu
inscripţia: in hoc signo vinces. Noaptea, i s-a arătat, în timpul somnului, Iisus Hristos, cu
semnul crucii, pe care-l văzuse ziua pe cer, cerându-i să-l pună pe steagurile soldaţilor ca să le
servească drept semn protector în lupte. Împlineşte cerinţa prin confecţionarea unui steag, după
modelul arătat în vis, cu monograma creştină, steag numit labarum. Victoria a fost câştigată,
spune Lactanţiu, cu ajutorul lui Dumnezeu, deoarece Constantin, ajungând în apropierea Romei,
nu avea decât 20.000 de soldaţi, iar Maxenţiu 150.000 de soldaţi. Constantin a povestit mai
târziu lui Eusebiu, cu jurământ, că semnele care i s-au arătat l-au încredinţat de puterea lui
Hristos şi l-au făcut să treacă de partea creştinilor. După acest eveniment, Constantin s-a apropiat
tot mai mult de creştinism, convins fiind de valoarea religioasă şi morală a acestuia, l-a apărat şi
susţinut continuu, declarându-l religio licita în Imperiul roman, recomandându-l îmbrăţişării
tuturor.
Constantin cel Mare, chiar dacă nu era botezat, putem spune că a fost o persoană
providenţială pentru viaţa Bisericii. În primul rând, a ajutat creştinismul prin Edictul de la Milan
(313), care asigura libertatea şi victoria creştinismului în Imperiu. Din tolerant faţă de toate
religiile, Constantin devine protector al creştinismului. Împăratul acorda creştinismului o serie de
măsuri favorabile: scuteşte pe clericii creştini de obligaţia grea şi costisitoare a funcţiunilor
municipale, acordă subvenţii importante pentru întreţinerea clerului, înlătură din legile penale
dispoziţii. Constantin cel Mare a generalizat, ca zi de repaus în Imperiu, în 321, Duminica,
sărbătoarea săptămânală a creştinilor. În al doilea rând, s-a implicat decisiv prin convocarea şi
prezidarea Sinodului I ecumenic de la Niceea din 325, sinod care reprezintă o măsură importantă
pentru liniştea Bisericii. Aceasta pe lângă alte măsuri de interes bisericesc, dovedeşte dorinţa lui
Constantin cel Mare de a ridica şi de a ajuta Biserica, de a asigura unitatea creştinismului.
Constantin a primit botezul de la episcopul semiarian Eusebiu de Nicomidia şi alţi clerici,
cu cateva zile înainte de Rusalii, în luna mai 337. El a murit curând după aceea, la 22 mai,
acelaşi an, în Duminica Rusaliilor şi a fost îngropat în Biserica Sfinţii Apostoli din
Constantinopol, ctitoria sa, cu mare fast16.

16
http://www.crestinortodox.ro/sfintii-constantin-si-elena/constantin-mare-crestinismul-70604.html/
12.01/h.20.10

8
 II. Practica catehumenatului in lumina Sfintelor Canoane

Despre implicarea catehumenilor în viaţa Bisericii ne vorbesc mai multe canoane, dintre care
amintim:
Canonul 14 al sinodului I ecumenic, ne vorbeşte despre pocăinţa catehumenilor căzuţi:
“În privinţa celor care au fost şi au căzut de la credinţă, i s-a părut Sfântului şi Marelui
Sinod ca aceştia numai trei ani să fie ascultători, iar după aceea să se roage cu
catehumenii”.
Prin catehumeni se înţeleg candidaţii la Botez, adică cei care se instruiesc în vederea primirii
lor în Biserică prin Botez. Instruirea lor se face pe o perioadă mai scurtă sau mai lungă, după
aprecierea episcopului sau a presbiterului. Cu timpul s-a ajuns ca între ei, ca şi între penitenţi să
se creeze mai multe categorii corespunzătoare gradului lor de pregătire pentru a se învrednici de
primirea Botezului17.
Cuvântul “catehumen” deriva de la “cateho”, care se traduce “învăţ prin cuvânt pe cei
începători în credinţă”. Se împărţeau în două categorii, prima se numea “a celor ce pleacă
genunchii” care primesc credinţa, iar numai Botezul îl mai întârziau. Astfel, ei intrau şi în
Biserică, până la rugăciunea celor ce se catehisesc, după Canonul 19 al sinodului din Laodiceea.
Iar în momentul în care se spunea “Câţi sunteţi chemaţi iesiţi”, ei ieşeau din Biserică. Cea de-a
doua rânduială se numea a “ascultătorilor”, care în pridvor stând către uşile împărăteşti ascultau
Dumnezeieştile Scripturi18.
Catehumenii în înţeles restrâns nu faceau parte din Biserică şi prin urmare lepădarea lor de la
credinţă în timp de persecuţie nu se poate cântări cu aceeaşi măsură asemenea credincioşilor. Era
în firea lucrurilor ca timpul catehumenatului să se prelungească pentru cei care fiind catehumeni,
s-au lepădat de credinţa în timp de persecuţie şi din nou cereau să fie primiţi în Biserică. Acest
canon dispune în privinţa catehumenilor, care au căzut şi au revenit să petreacă trei ani împreună
cu cei care ascultau în Biserică citirea Sfintei Scripturi şi predica, numai după aceea li se poate
permite să se roage în Biserică împreună cu catehumenii.
Episcopul sau preotul, după ce se convingea despre seriozitatea respectivului, citea asupra lui
o rugăciune prescrisă, făcea semnul crucii asupra lui şi îl introducea în prima grupă, unde i se
dădea instrucţie asupra doctrinei creştine. Aceştia se numeau audientes, deoarece li se permitea

17
Arhid.Pr.Dr.Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe Române, note şi comentarii, 1992, pp.65-66.
18
Neofit Patriarh al Constantinopolului, Pidalion, Cârma Bisericii Ortodoxe, Ed.Credinţa strămoşească, 2007, p.162.

9
să vină la Biserică şi să asculte citirea Sfintei Scripturi, după citirea Evangheliei trebuiau să plece
îndată din Biserica. După ce catehetul observa că aceştia sunt îndeajuns de pregătiţi în doctrina
creştină, atunci intrau în a doua categorie a catehumenilor, unde învăţau doctrina creştină mai
detaliat, explicându-li-se simbolul credinţei. Aceştia se numeau orantes, pentru faptul că se
puteau ruga şi după Evanghelie împreună cu credincioşii sau îngenunchetori deoarece cădeau în
genunchi când se citea rugăciunea asupra lor în decursul liturghiei. Rămâneau în Biserică la
Liturghie până atunci când diaconul le adresa cuvintele: “ Cei chemaţi ieşiţi”, după care plecau.
Locul din Biserică era tinda, înaintea baptisteriului, aproape de intrarea principală în Biserică19.
Biserica nu îngăduia catehumenilor sau celor chemaţi sau aflaţi în procesul de iniţiere dar şi
necreştinilor sau celor neiniţiaţi să asiste la partea a doua a Sfintei Liturghii şi la săvârşirea
Botezului, precum şi din discreţia păstrată asupra unor învăţături creştine ce se comunicau doar
după Botez prin catehezele mistagogice. Se pare ca iniţial misterele de credinţă şi de cult erau
păstrate sub tăcere, de unde se deduce “disciplina arcana” sau practică a păstrării secretului,
asupra adevărului de credinţă şi a unor practice rituale. Ea se întemeiază pe Matei 7,6: “ Nu daţi
cele sfinte câinilor”20. Constituţiile Apostolice specifică modul “concedierii” a patru categorii de
participanţi la prima parte a Liturghiei:
1.catehumenii (auditorii)
2.energumenii (cei posedaţi de diavolul)
3.luminaţii (cei care se pregăteau să primească botezul)
4.penitenţii21.

Constituţiile Apostolice VIII, 32:

“Cei care se apropie prima dată de taina bunei-cinstiri/dreptei credinţe să fie aduşi de diaconi
la episcop sau la prezbiteri şi să se examineze pricinile pentru care au venit la cuvântul
Domnului, iar cei care i-au adus să dea mărturie pentru ei relatând exact cele privitoare la ei. Să
se cerceteze şi modul de viaţă şi viaţa lor şi dacă sunt sclavi sau oameni liberi. Şi dacă e sclav, să
fie întrebat cine e stăpânul sau şi dacă e sclavul unui om credincios, să fie întrebat stăpânul lui
dacă dă mărturie pentru el; iar dacă nu dă, să fie respins, până ce se va arăta vrednic de stăpânul
19
Dr.Nicodim Milaş, Canoanele Bisericii Ortodoxe, însoţite de comentarii, Vol.I, partea II, Arad, Tipografia
Diecezana, 1931,pp.65-67.
20
Pr.Lect.Dr.Eugen Jurca, Cateheza baptismală în antichitatea creştină, pentru uzul studenţilor teologi,
Ed.Marineasa, Timişoara, 2004, p.130.
21
Ibidem, p.133.

10
său; dacă însă dă mărturie pentru el să fie primit. Dacă e slujitorul unul păgân, să fie învăţat să-l
mulţumească pe stăpânul său (Tit 2,9), ca să nu fie hulit cuvântul credinţei (Tit 2,5). Dacă are
femeie sau femeia are bărbat să fie învăţaţi să se mulţumească cu ei înşişi, iar dacă sunt
necăsătoriţi să înveţe să nu desfrâneze, ci să se căsătorească potrivit legii. Dacă stăpânul sau e
credincios şi ştie că desfrânează, dar nu-i dă femeie, sau femeii nu îi dă bărbat să fie îndepărtat.
Dacă are cineva demon, să fie învăţat dreapta credinţă, dar să nu fie primit la cuminecare
înainte să se fi curăţit; dacă însă îl ameninţa moartea să fie primit. Dacă vine un fabricant de
idoli, fie să înceteze, fie să fie îndepărtat. Dacă vine cineva de pe scena-bărbat sau femeie,
vizitiu, luptător, organizator de jocuri, atlet, chitarist, fie să înceteze, fie să se îndepărteze.
Soldatul care vine să fie învăţat să nu nedreptăţească, să nu calomnieze şi să se mulţumească cu
solda care i se dă (Lc. 3,14) şi dacă asculta, să fie primit, iar dacă se împotriveşte în cuvânt să fie
îndepărtat. Dacă urmează cineva obiceiurile păgâne sau iudaice, fie să se schimbe, fie să se
îndepărteze. Cine urmează să fie catehizat, să fie catehizat trei ani. Dacă însă cineva e
sârguincios şi arată înclinare faţă de acest lucru, să fie primit, pentru că se judecă nu timpul ci
purtarea. Cel ce învăţa să înveţe chiar dacă e laic, dar e iscusit în cuvânt şi decent în purtare; “
căci toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu” (In.6,45)22.

Canonul 78 trulan
“Se cuvine celor ce se luminează, a învaţă credinţa şi în joia săptămânii să o spună
episcopului sau prezbiterilor”.
Acest canon precizează, că cei care se catehisesc şi se pregătesc pentru luminare şi botez se
cuvine ca în vremea catehisirii lor să înveţe bine dogmele credinţei ortodoxe şi în fiecare joi a
săptămânii să le zică pe derost Arhiereului sau prezbiterilor care îi catehisesc pe ei, pentru a nu
ajunge până într-acolo încât neştiind învăţăturile să se boteze23.
Instrucţia catehumenilor se făcea sistematic şi respectivii erau obligaţi ca la răstimpuri
anumite să-şi dea seama în faţa episcopului sau prezbiterilor despre cunoştinţele lor referitoare la
credinţă. Biserica trebuia să câştige siguranţă în ceea ce priveşte statornicia lor în credinţa şi că
vor din voinţă proprie sau convingere fermă să primească credinţa creştină, iar această siguranţă
se putea dobândi prin faptul că respectivii în joia fiecărei săptămâni din timpul catehumenatului

22
Ioan I.Ică jr, Canonul Ortodoxiei, vol I, Canonul Apostolic al primelor secole, Ed. Deisis/Stavropoleos, 2008.
23
Neofit Patriarh al Constantinopolului, Pidalion, Cârma Bisericii Ortodoxe, Ed.Credinţa strămoşească, 2007, p.300.

11
se prezentau în faţa episcopului cu ceea ce au acumulat în cursul săptămânii din credinţa
creştină24.
Canonul 19 Laodiceea
“ Se cuvine mai întâi osebit după voroavele episcopilor, a se săvârşi şi rugăciunea celor
ce se catehisesc şi după ce vor ieşi cei ce se catehisesc, să se facă rugăciunea celor ce sunt
întru pocăinţă, şi venind aceştia sub mână, şi ducându-se, aşa să se facă trei rugăciuni ale
credincioşilor, una cea întâi, prin tăcere, a doua şi a treia prin glăsuire să se plinească. Apoi
aşa pacea să se dea. Şi după ce presbiterii vor da episcopului pacea, atunci mirenii să-şi dea
pacea. Şi aşa Sfânta proaducere să se săvârşească. Şi numai singur celor ierosiţi să le fie
slobod a intra la jertfelnic şi a se împărtăşi”.
Acest canon ne spune că trebuie să se facă rugăciunea celor ce se catehisesc, a nebotezaţilor
şi după ce aceştia vor ieşi din Biserică, să se facă rugăciunea celor botezaţi, care sunt în pocăinţă,
prin punerea pe capetele lor a mâinii preotului. După ce aceştia vor ieşi, trebuie să se facă trei
rugăciuni ale celor credincioşi, cea dintâi în taină, iar celelalte două cu voce tare, urmând ca după
aceea să se dea pace, adică să se facă sarutarea iereilor cu episcopul şi mirenilor cu mirenii, a
bărbaţilor cu bărbaţii şi a femeilor cu femeile. Această sărutare se numeşte pace, pentru că este
semn al dragostei şi al păcii. După toate acestea, să se realizeze prefacerea dumnezeieştilor taine
şi numai cei ierosiţi să aibă voie a se împărtăşi în sfântul altar, iar mirenii afară din altar25.
Canonul 47 Laodiceea
“Se cuvine ca cei ce în boală au primit luminarea şi apoi s-au sculat, să înveţe credinţa
şi să cunoască de Dumnezeu”.
Nota specifica a acestui canon este de a ne aduce la cunoştinţă faptul că cei care voiau să se
lumineze sau catehumenii trebuiau să înveţe dogmele credinţei, iar dacă din întâmplare sau din
cauza bolii s-ar boteza unii dintrei ei, înainte de a se învăţa bine dogmele şi tainele credinţei
adevărate, trebuie după ce se însănătoşesc să le înveţe ca să înţeleagă, că prin Botez s-au
învrednicit de darul lui Dumnezeu, adică s-au făcut fii ai lui Dumnezeu după dar şi s-au curăţit
de păcatul strămoşesc.

24
Dr.Nicodim Milaş, Canoanele Bisericii Ortodoxe, însoţite de comentarii, Vol.II, partea I, Arad, Tipografia
Diecezana, 1934, p.113.
25
Neofit Patriarh al Constantinopolului, Pidalion, Cârma Bisericii Ortodoxe, Ed.Credinţa strămoşească, 2007, p.429.

12
Canonul 5 Neocezareea
“Cel care se catehiseşte, întrând în Biserică, stă în locul celor ce se catehisesc. Acesta
însă păcătuind, de este din cei ce pleacă genunchii, să asculte, nemaipăcătuind. Iar dacă şi
ascultând păcătuieşte, să se scoată afară”.
Acest canon ne vorbeşte despre două rânduieli ale celor care se catehiseau. Una a celor care
stăteau în Biserică la Liturghie până la rugăciunea celor ce se catehisesc, punându-se peste ei şi
mâna preotului, iar a doua a celor mai de curând veniţi la credinţă care ascultau numai
dumnezeieştile Scripturi şi după Evanghelie ieşeau afară26.
Canonul 45 Laodiceea
“Nu se cuvine a se primi catehumenii spre luminare dupa doua saptamani ale
Patruzecimii”.
Prevederile acestui canon se refera la regula potrivit careia cei ce urmau sa fie botezati in
sambata mare trebuiau sa se anunte episcopului in ultimele zile ale “caslegelor”,pentru ca
episcopal in prima zi a postului mare sa le poata da nume crestin si pentru a fi botezati in
sambata mare27.

26
Neofit Patriarh al Constantinopolului, Pidalion, Cârma Bisericii Ortodoxe, Ed.Credinţa strămoşească, 2007,
pp.392-393.
27
Arhid.Pr.Dr.Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe Române, note şi comentarii, 1992, pp.250-251.

13
 III.Premise ale unui nou catehumenat

Ştim cu toţii, că instituţia catehumenatului a dispărut începând din secolul al VI-lea, când a
apărut pedobaptismul, iar rugăciunile pentru cei chemaţi au rămas ca un nominalism. Părintele
Kiprian Kern, spune: “Nu ştim pentru cine se roagă comunitatea bisericească, când diaconul
pronunţă: “Rugaţi-vă cei chemaţi Domnului…”. Nu ştim pe cine vizează diaconul să
părăsească adunarea de rugăciune, când spune: “Cei chemaţi ieşiţi…”. Cei chemaţi nu
există, iar rugăciunea şi ectenia se pronunţă pentru aceia pe care Biserica nu îi are în
rândul mădularelor sale, dar nici nu îi are în vedere să îi cheme, să îi lumineze şi să îi
boteze”.
Dar această ectenie are un sens actual. Vedem că în zilele noastre, Liturghia se săvârşeşte
fără participanţi. Deci, noi observăm în rugăciunea celor chemaţi, mădularele care s-au
îndepărtat de trup, Biserica. Rugăciunile pentru cei chemaţi, au fost introduse în timpul când
Biserica nu numai că includea instituţia celor chemaţi, dar se considera pe sine în adevăr
îndreptată spre lume cu scopul de a o întoarce la Hristos, considerând lumea ca obiectul misiunii
sale. Mai tarziu, prin modificarea împrejurărilor istorice, prin primirea libertăţii de exprimare a
credinţei, se părea că lumea a devenit creştină. Dar paradoxal, ne punem întrebarea dacă în
momentul actual nu trăim noi din nou într-o lume îndepărtată de creştinism, care nu a auzit
niciodată de Hristos. Noi ne rugăm când auzim ectenia celor chemaţi pentru cei pe care noi am
putea să îi atragem la Hristos, dacă nu apare lenevia, indiferenţa sau obişnuinţa noastră de a privi
Biserica drept proprietatea noastră, ca una care există pentru noi. Liturghia celor chemaţi se
încheie cu trimiterea celor nebotezaţi cu cei ce se pregătesc doar pentru botez. În vechime, după
ieşirea celor chemaţi, părăseau adunarea şi cei ce se pocăiau, adică cei care erau înlăturaţi
provizoriu de la participarea la Taină. În adunarea Bisericii rămân doar credincioşi, adică
membrii botezaţi, care sunt chemaţi acum prin rugăciunea obştească să se pregătească pentru
aducerea euharistică28.

28
Alexander Schmemann, Euharistia, Taina Imparatiei, trad din rusa de Pr.Boris Raduleanu, Ed.Sofia, Bucureşti,
2012, pp.104-107.

14
 CONCLUZII

Din lucrarea de faţă, deducem că disciplina catehumenatului s-a desfăşurat în primele secole.
Astfel cel care se convertea era adus la episcop, care fiind asigurat de seriozitatea intenţiilor
convertitului, trecea numele său în registrul catehumenilor. Apoi făcea de trei ori semnul crucii
pe faţa catehumenului şi îşi aşeza mâna pe capul său. Aceste trei ritualuri denumite înrolare,
simbolizează faptul că Hristos primeşte în posesie persoana sa, trecându-l în cartea vieţii.
Episcopul sau preotul, după ce se convingea de seriozitatea respectivului, citea asupra lui o
rugăciune prescrisă, făcea semnul crucii asupra lui şi îl introducea în prima grupă, unde era
iniţiat în învăţătura de credinţă. Aceştia se numeau audientes, deoarece li se permitea să vină la
Biserică şi să asculte citirea Sfintei Scripturi, iar după citirea Evangheliei trebuiau să plece îndată
din Biserică. A doua categorie a catehumenilor, erau cei care învăţau doctrina creştina mai
detaliat, explicându-li-se simbolul credinţei. Aceştia se numeau orantes, pentru faptul că se
puteau ruga şi după Evanghelie împreună cu credincioşii sau îngenunchetori deoarece cădeau în
genunchi când se citea rugăciunea asupra lor în decursul liturghiei. Constantin cel Mare, după
cum am spus este un exemplu în acest sens prin aportul adus în progresul creştinismului.
În altă ordine de idei, putem spune că aceşti catehumeni se puteau implica sau nu se puteau
implica în viaţa Bisericii din mai multe puncte de vedere:
 social, chiar dacă nu primiseră încă Botezul, ei se puteau implica din perspectiva acestei
laturi;
 misionar, ei nu se puteau implica datorită faptului ca încă nu erau mădulare ale Bisericii,
astfel ei nu puteau atrage oamenii la viaţa Bisericii, atât timp cât erau în afara “cămării
împărăteşti”; totuşi puteau atrage alţi catehumeni la primirea Botezului.
 liturgic, ei puteau participa la Liturghia Cuvântului, până când erau concediaţi. Erau mai
multe categorii: ascultătorii sau cei care puteau rămâne până la citirea Evangheliei,
îngenunchetorii sau cei care rămâneau până la cuvintele diaconului: Câţi sunteţi
chemaţi, ieşiţi! şi luminaţii pentru care a rămas o rugăciune în cadrul Liturghiei
Darurilor mai înainte Sfinţite, în săptămâna a patra a Sfâtului si Marelui Post.

15