Sunteți pe pagina 1din 34

Compasiunea – Liantul dintre Eu și Tu

’’Compassion emerges when


love meets suffering. Suffering is a
prerequisite for compassion.’’
(Germer and Neff, 2015)

Ce este compasiunea și care sunt trăsăturile ei?

Dacă ar fi să ne gândim la un lucru comun fiecărei ființe omenești de pe acest


pamânt, cred că am putea cădea cu toții de acord asupra suferinței. Oricât de dramatic
poate părea acest lucru, ne întâlnim cu existența suferinței pretutindeni în jurul nostru,
face parte din a fi uman. Și nu mă refer la a spune că viața este suferință, cât la faptul
că suferința face parte din viață și nimeni nu o poate ocoli. Cu toate că mintea umană
cu greu acceptă această realitate, a gândului că oricând se pot întampla o mulțime de
evenimente cu potențial dureros, ea alimentează contrariul, ca vom trăi întotdeauna
fericiți și sănătoși. Pare să funcționeze asemenea unui mecanism de apărare
împotriva anxietății generalizate, care ar paraliza existența omenească în permanenta
așteptare a acelor evenimente nefericite.

În acest cadru al suferinței, ființa umană a dezvoltat o serie de răspunsuri


automate, printre care amintim emoții primare precum frica, furia, dar și trăiri mai
complexe identificate sub denumirea de milă, empatie sau compasiune. Ultimele trei
concepte se utilizează de multe ori fără o diferențiere semnatică clară, motiv pentru
care în contextul acestei lucrări este importantă definirea și explicarea lor. Termenul
de ‘milă’ are sensul de înțelegere și compătimire față de suferința cuiva însă prezintă
o conotație ușor negativă pentru persoanele cărora li se atribuie acest răspuns. Unele
persoane nu doresc să trezească mila celorlalți, din nevoia de a-și păstra demnitatea
și mândria. Ce-l de-al doilea concept, empatia, constă în a înțelege și împărtăși
experiențele altei persoane (nevoi, bucurii, supărări). Empatia poate fi de doua tipuri:
afectivă (‘îmi dau lacrimile când văd suferință’) și cognitivă (‘te văd plângand și înțeleg
că suferi’). Acest fenomen al empatiei, ne permite ca doar în urma observației
suferinței altei persoane, să putem experimenta în mod personal distresul acesteia,
indiferent dacă sursa este de ordin fizic sau social. Structurile neurobiologice ce stau
la baza acestor procese sunt neuronii în oglindă (Eisenberger & Lieberman, 2004). S-
a constatat că în general psihopații nu manifesta empatie afectivă, dar știu foarte bine
cum să manipuleze situațiile astfel încât să producă suferință.

Până de curând nu am știut care este diferența dintre empatie și compasiune,


chiar dacă bănuiam că trebuie sa existe sensuri ușor diferite. Compasiunea implică
empatie, însă empatia nu duce în mod obligatoriu către compasiune. O definiție
standard de la care pleacă în general psihologii, filosofii și oamenii de știință
conectează termenul de compasiune strict la suferința umană. Astfel, compasiunea
este întotdeauna un răspuns la suferință. Ea poate fi legată și de alte lucruri precum
bunătatea sau dragostea, insă compasiunea în sine este acea subdiviziune de
bunătate, dragoste sau de atitudine care răspunde conștientizării suferinței altcuiva. A
împărtăși emoții pozitive cu cineva, este foarte plăcut. Însă atunci când vorbim despre
împărtășirea emoțiilor negative, de durere și suferință, lucrurile se complică. Voi utiliza
termenul de distres pentru a face referire la trăiri de anxietate, durere și disconfort.
Această formă de a fi părtaș la distresul celuilalt este o situație foarte întâlnită în cazul
persoanelor ce au profesii care vin în ajutorul celor care suferă, cum ar fi medici,
terapeuți sau asistenți medicali, etc. Pentru a preveni ‘încărcarea’ cu suferința celuilalt
(situație care nu poate continua la nesfârșit deoarece consumă resursele terapeutului)
o persoană poate răspunde la suferința celor din jur cu compasiune.

Există un studiu care aduce dovezi în privința acestui rezultat diferențiat între
manifestarea compasiunii versus empatii, asupra stării de bine a persoanei care le
experimentează. Li s-a cerut experților în compasiune să se focalizeze pe suferința
unei persoane, însă doar cu scopul de a empatiza, a interioriza cât mai mult din
durerea trăită de celălalt, măsurându-le timpul până când vor ajunge la epuizare. La
doar 2 ore, aceștia nu mai aveau energie pentru a continua, iar în momentul în care li
s-a spus să activeze compasiunea, a avut loc o schimbare profundă, atât în starea
prticipanților cât și la nivel cerebral. Persoanele care sunt expuse constant la suferință,
ori caută sa iasă din acel mediu (demisionează), ori caută să nu se mai implice deloc
emotional, ceea ce duce la o detașare, la răceală, sau sfârșesc prin burout.

Spre deosebire de empatie, compasiune nu presupune să împărtășești efectiv


suferința celuilalt, cât manifestarea unor trăiri de căldură, grijă și interes real pentru
persoana implicată, precum și motivația de a îmbunătăți starea de bine a celuilalt.
Compasiunea înseamnă a simți ‘pentru’ celălalt și mai puțin ‘cu’ celalalt. Vom vedea
în capitolul ‘Neurofiziologia compasiunii’ faptul că pe lângă aceste emoții relative
pozitive asociate compasiunii, apar și alte trăiri cu un rol important pentru accesarea
compasiunii. Având în vedere efectele diferite pe care empatia și compasiunea le au
ca răspuns la distresul unei persoane, este de importanță majoră să fie cunoscuți
factorii care determină apariția acestor răspunsuri emoționale precum și metode de a
le dezvolta sau modifica.

Dalai Lama definește compasiunea ca ‘deschidere către suferință cu dorință de


a o alina, ușura’. Această ’deschidere’ se referă la acțiunea de a fi prezent cu suferința,
așa cum este ea, conștientizând că se manifestă în momentul prezent și înțelegând
că suferința face parte din experiența umană pe care cu toții o experimentăm la un
moment dat, dorind mângâiere persoanei în mod neforțat și fără un scop particular în
minte (Pentinenn, 2016). Compasiunea presupune deci recunoașterea suferinței,
crearea de spațiu pentru a se putea manifesta și adoptarea unei atitudini delicate și
cu grijă față de experiență, evitând în mod categoric expresii precum ‘nu te mai gândi
la asta’ sau ‘treci peste, viața merge mai departe’, chiar dacă intenția este de a
încuraja.

În cadrul Universității Stanford există un Centru pentru Studiul si Educația


Compasiunii și Altruismului, iar unul dintre psihologii acestui centru, Kelly McGonigal
oferă o definiție a compasiunii pe care o găsesc foarte bună, așa că o voi prezenta în
cele ce urmează. Definiția cuprinde practic 4 caracteristici ale compasiunii. În vederea
manifestării ei este necesar în primul rând sa fii capabil să recunoști prezența
suferinței, indiferent dacă aceasta este localizată în interiorul tău sau în viața celor din
jur, în comunitate. Aici putem identifica conceptul de ‘Awearness’ esențial pentru
realizarea procesului terapeutic atât din perspectiva terapeutului gestalt cât și din cea
a clientului.

Cel de-al doilea aspect al compasiunii implică adesea acel simțământ de


conectare cu ceilalți, pe care il trăim când ne pasă de cel care suferă. Este ca și cum
ți se pare că înțelegi experiența celuilalt, cum distanța dintre voi se diminuează pe
masură ce compasiunea începe să se manifeste. Pe 11 septembrie 2001 un
simțământ profund de compasiune s-a născut în inimile multor persoane, iar în
America, deși se aflau la sute de kilometri distanță, oamenii au urcat în mașini spre
locul tragicului eveniment, cu speranța că vor putea sa acorde o mână de ajutor. În
contexte de suferință modul în care ne raportăm la străini se modifică și se naște acel
sentiment de apartență la universala familie umană cu care ne identificăm.

Îmi aduc aminte de un moment din viața mea când ma aflam alături de o
persoană, mult spus prietenă, ce trecea printr-un moment profund de suferință. Nu ne
cunoșteam prea bine, dar am simțit nevoia de a fi acolo, langă ea. O noapte marcată
de durere am petrecut împreună, timp în care cel mai bun lucru pe care il știam face
era sa fiu acolo, să împărtășim dificultatea trăirilor emoționale, cu dorința puternică de
a prelua măcar o bucățică din povara durerii ei. După acea experiență trăită împreună,
deși ne vedem și vorbim rareori, simt de fiecare dată o apropiere foarte mare ce s-a
născut între noi. M-a făcut părtașă la un aspect foarte intim al trăirilor ei, iar acest lucru
ne-a apropiat mai mult decât o perioadă indelungată de interacțiune pe care aș fi putut-
o avea cu ea.

Cel de-al treilea element caracteristic compasiunii este dorința de a elibera de


suferință pe cel în cauză, aspect care poate fi surprins în descrierea experienței de
mai sus. Bineînțeles că cineva ar putea spune că suferința este utilă pentru a putea
învăța anumite lucruri și desigur că în multe dintre situații este inevitabilă. Însă, în
ciuda acestor argumente raționale, tot apare dorința puternică de a elimina suferința.
Există la noi în popor vorba care spune că ’’ce nu te omoară, te-ntărește’’. Însă
psihotraumatologia arată că acest lucru nu pare sa fie chiar așa, astfel că experiențele
cu nivel ridicat de traumatizare psihică devin factori de risc puternici pentru
manifestarea tulburărilor psihice ulterioare, în viața persoanei. Nu mai luăm în calcul
faptul că, cel puțin în cultura noastră, numărul celor care apelează la ajutor specializat
este încă scăzut. Cu toate acestea, din perspectiva ultimelor studii realizate pe
fenomenul de reziliență, se pare ca un anumit nivel de adversitate este necesar tocmai
pentru dezvoltarea rezilienței. Dacă am trăi într-un glob de cristal perfect aseptic și
ferit de orice dificultate și durere, atât din punct de vedere biologic precum si psihologic
ființa umană nu s-ar putea dezvolta și adapta corespunzător unui mediu de viață
imperfect.

Un ultim aspect al definirii compasiunii, totodată și unul foarte important este


dorința de a răspunde în fața suferinței, de a reacționa. Uneori acest răspuns constă
în a asculta, sau a sta pur și simplu alături de persoana in suferință, alteori constă în
a ajuta, a arată că îți pasă sau de alte lucruri. Este acea dorință de a întâmpina și a
aborda suferința, spre deosebire de alte reacții care pot aparea atunci când te
intâlnești fața în fața cu ea: comportamentul de evitare, retragere sau dorința de a
ignora situația precum și acea stare în care te simți depășit, copleșit de amplitudinea
suferinței, producându-se fenomenul ce poartă denumirea de disociere.

Kelly McGonigal enumeră 3 asumpții (bazate pe știință și pe experiența ei de


10 ani de lucru pe tema compasiunii) de la care pleacă pentru o înțelegere mai bună
a compasiunii. Prima încadrează compasiunea drept o capcitatea umană de bază, cu
valoare adaptativă. Practic afirmă că ființele umane se nasc cu instinctul de a purta de
grijă pentru cei din jur și a-i ajuta, acest comportament făcând parte din modul
oamenilor de a răspunde la viață. Compasiunea este legată de acel instinct de grijă
care ne determină sa ii protejăm pe cei mici și vulnerabili din familie sau comunitate.

În jurul acestui instinct există o controversă legată de calitatea naturii umane,


fiind profund egoistă sau dimpotrivă, altruistă. Părerile sunt împărțite, subiectul fiind
puternic susținut din ambele tabere. Ba chiar științe ca psihologia și economia ridică
mari semne de întrebare asupra existenței altruismului. Pe deoparte sunt culturile
’orientate către sine’, influențate de Nietzsche care afirmă că altruismul este un semn
de slăbiciune, de Freud spunând că el a găsit puține lucruri ‘bune’ printre ființele
umane în general sau de Thomas Hobbes, care vorbește despre un ‘război’ al fiecărui
om împotriva celuilalt. Și chiar dacă ar putea părea niste idei pesimiste fără foarte
mare impact, ele pot fi identificate destul de evident in societățile vestice în care
individualismul este de cele mai multe ori apreciat ca o virtute, ajungându-se până la
nivelul egoismului și al narcisismului. Astfel s-au născut teorii psihologice si filosofice
ce au influențat la rândul lor dinamica evoluției psiho-sociale a culturilor vestice.

Bineînțeles că aici se încardrează și teoriile evouționiste, care explică cum în


cadrul procesului de selecție naturală indivizii erau competitivi unii cu ceilalti precum
și grupurile între ele. De observat totuși că în cadrul grupului existau forme de
manifestări altruiste. După cum și Darwin a spus ’’cele mai cooperante și mai unite
grupuri înving în general grupurile de egoiști preocupați doar de propriile interese’’.
Toate actele de aparent altruism, cooperare trebuiau explicate în cele din urmă ca
forme ascunse de interes personal. Chiar si manifestările de altruism din cadrul
grupului, analizate ar putea fi considerate egoiste, deoarece te afiliezi unui grup
intelegând că doar împreună cu ceilalți poti supraviețui (valabil pentru animale, dar și
pentru ființele umane primitive), sau că prin colaborare poți câștiga mai mult, decât de
unul singur – ’’Unde-s doi puterea crește.’’

Cercetătorul Daniel Boston (Mind & Life, 2010) afirmă că în analiza


egoismului/altruismului discuția se rezumă la scopul final al unui comportament. Astfel
în vederea satisfacerii unor scopuri personale, o persoană se poate angaja în acțiuni
cu caracter altruist, ce ar putea fi identificate chiar ca acțiuni nobile. El enumeră o serie
de câștiguri care ar putea sta la baza motivației unor comportamente aparent altruiste,
cum ar fi evitarea unor sancțiuni de natură materială, socială sau personală (mustrări
de conștiință, disconfort), caștiguri materiale, sociale sau satisfacții personale, precum
și motivații ce-și au fundamentul în reducerea distresului cauzat de situația de a fi
martor la suferința unei alte persoane. Toate aceste aspecte au ca scop final motivații
egoiste, de pe urma cărora sinele să poată beneficia. În privința acestor argumente,
personal rezonez destul de puternic cu ele, însă nu știu în ce măsupră se poate afirma
că toate motivațiile umane sunt, într-un final, de natura egoistă. Rămân rezervată.

Pe de altă parte, există și culturi ‘orientate către alții’ referindu-ne în mod special
la cultura budistă. Aceasta s-a remarcat prin valoarea pe care a atribuit-o altruismului,
exprimată prin vocea lui Dalai Lama care afirmă adesea: ‘Religia mea este bunătatea’.
Creștinismul nu se lasă mai prejos, mai ales luând în calcul viața lui Isus pe care o
putem cunoaște din Biblie. Practic întregul mesaj biblic poate fi redus la esență prin
îndemnul pe care îl regăsim în cartea lui Matei 22:39 – ‘Iubește pe aproapele tău ca
pe tine însuți’.

În ultimii 30 de ani, viziunea negativă asupra naturii umane a fost pusă sub
semnul întrebării printr-un număr ridicat de studii care demonstrează că ipoteza naturii
universal egoiste nu este susținută de investigațiile științifice. Dalai Lama, afirmă în
repetate discuții pe care le poartă pe această temă faptul că nu este corectă raportarea
la cei din jur în funcție de atașamentul sau ura dezvoltate față de ei, privindu-i ca
prieteni sau dușmani, deoarece cu toții sunt ființe umane cu dreptul si dorința de a fi
fericiți. A arata altruism, dragoste și compasiune față de persoanele de care ești
atașat, este din perspectiva lui Dalai Lama, o trăire foarte limitată. Astăzi poți arăta
caldură și deschidere față de cel de lângă tine, iar mâine s-ar putea sa-i dorești răul.
Acest lucru evidențiază instabilitatea acestui tip de manifestare a compasiunii, a
altruismului. Același principiu al altruismului il descrie și în creștinism. Cu toții suntem
creați de Dumnezeu, avem aceeași sursă. Deci nu există motive să permitem nașterea
unor distincții între noi: prietenul meu/dușmanul meu. ‘Mergând pe firul acestui
raționament, dacă există dușmani, acest lucru presupune că ei au fost creați de
Dumnezeu’ (Dalai Lama râde copios legat de concluzia la care a ajuns).

Dalai Lama afirmă că natura egoist a oamenilor este un lucru normal, luând în
considerare că fiecare om are un simț al sinelui personal, care este tot timpul prezent;
din perspectiva budistă până și el sau insuși Buddha au acest tip de egoism. Însă
desigur că perspectiva din care descrie acest egoism, nu implică ignorarea nevoilor
celorlalte ființe umane. El consideră că în vederea practicării altruismului avem nevoie
de un simț puternic al sinelui, reprezentând o bază pentru manifestarea puterii voinței
și a încrederii. (Dalai Lama, 2015). Nefiind subiectul lucrării de față însă, deși este de
un interes foarte mare pentru mine, mă voi rezuma la observația că indiferent dacă
natura umană este sau nu profund egoistă, există totuși manifestări dezinteresate și
necondiționate ce pot fi identificate. Chiar dacă și în privința motivațiilor unei fapte
aparent lipsite de interes personal, se pot ascunde motivații mai mult sau mai puțin
conștiente.

Mă voi întoarce la asumpția enunțată pentru a dezvolta puțin cel de-al doilea
aspect, și anume valoarea adaptativă a compasiunii. Se pare că mai mult decât ne-
am aștepta, compasiunea are o valoare adaptativă și pentru cel care oferă, nu numai
pentru cel care primește. Adevărata compasiune nu te epuizează, secătuindu-te de
resurse, ci te răsplătește la rândul ei. Un studiu recent evidențiază o serie de elemente
asociate manifestării compasiunii, printre care sănătate fizică și emoțională mai bună,
reducerea izolării și a sentimentului de singurătate precum și o îmbunătățire generală
a calității vieții (Mann, 2014). Ba chiar mai mult decât atât prin simplul fapt de a fi
martor la un act de compasiune se manifestă o influență benefică și prezintă un efect
de contagiune. Personal, mă emoționează destul de mult faptele de compasiune la
care asist. Este un fel de recâștigare a încrederii în umanitate, încredere care este
adesea sufocată în goana cotidiană, trecând fără să observăm oamenii din jurul
nostru, fiind foarte mult centrați pe sine. Practic compasiunea într-o comunitate este o
resursă adaptativă pentru toți.

Cea de-a doua asumpție enunțată de Kelly McGonigal, este că în ciuda naturii
instinctuale a compasiunii, nu este singurul răspuns la suferință. Compasiunea
concurează cu o serie de alte instincte. Acest lucru este destul de evident, din moment
ce manifestările de compasiune nu sunt chiar atât de frecvente. Alte răspunsuri la
suferință pe care le-am identificat sunt furia, ne simțim furioși că cineva suferă sau pe
cel care suferă, neputința de a diminua/elimina suferința, disperare ca și consecință a
amplitudinii suferinței existente și a incapacității de a face ceva, și uneori chiar și
sentimentul de satisfacție, când suferința este a celui care consideri că merită. Acest
sentiment de satisfacție ca urmare a suferinței unei persoane, nu are o denumire
specifică nici măcar în engleză, fiind preluat conceptul de ‘schadenfreude’ din limba
german. De multe ori conștientizarea acestei emoții este urmată de vină, rușine, fiind
un lucru diferit de compasiune. Mai apare adesea o dorința puternică de a repara
lucrurile care se manifestă prin încercarea de a subaprecia intensitatea trăirii celui
care suferă, având ca scop principal acela de a-l face să se simtă bine. O situație
tipică pentru acest tip de răspus este cea în care soția își varsă amarul cu privire la o
situație trăită, iar soțul centrat pe rezolvarea de probleme, ii aduce soluții. Când de
fapt ea nu dorea decât să fie ascultată și eventual tratată cu puțină înțelegere,
compasiune pentru trăirile pe care le are.

Manifestarea compasiunii presupune îmbrățișarea suferinței, încercând a se


conștientiza cât de mare este durerea, în loc de a o respinge, nega sau a da sfaturi
despre cum s-ar putea simți mai bine. Recunosc faptul că și eu găsesc în mine
adeseori aceasta tendință de a repara lucrurile și încercarea de a căuta tot felul de
soluții pentru ca cel în suferință să iasă din starea în care se află. Îmi vine în minte
exemplul celor care atunci când interacționează cu o persoana cu depresie, le dau
sfaturi de genul: <<Hai nu mai fii trist că nu ai motive, uite ce zi frumoasa, ai putea ieși
la o plimbare, ce e asa greu să faci un duș și sa ieși din casă? Oricum ceea ce trăiești
acum e ceva trecător, nu mai fii așa pesimist..>>. Unul dintre răspunsurile destul de
dăunătoare il reprezintă blamarea victimei, prin identificarea motivelor pentru care
persoana și-ar fi atras suferința asupra ei. Cazul victimelor abuzurilor sexuale sunt un
exemplu foarte cunoscut.

Întrebarea care se ridică este următoarea: toate aceste răspunsuri fac parte din
compasiune, reprezintă ele acte de compasiune? A incerca sa rezolvi o situație care
produce suferință este în mod evident un lucru bun. Însă dacă este singurul lucru ce
apare, nu se poate spune că este vorba despre compasiune. Același lucru se aplică
și când vine vorba despre tristețe sau distres. Voi dezvolta mai mult acest aspect puțin
mai jos.

Cea de-a treia asumpție afirmă posibilitatea de a cultiva compasiunea. Sunt


persoane înclinate către a fi mai receptivi la durerea și suferința din jurul lor, mai
sensibili, iar acest lucru în mod sigur are de-a face și cu experiențele trăite în copilărie.
Se știe faptul că persoanele ce trec prin mai multe adversități tind să aibă un nivel mai
ridicat de empatie și compasiune decât persoanele care nu trec prin astfel de
experiențe. Și are sens acest lucru, deoarece ei au trecut pe acolo, se pot conecta
mai ușor la cel în suferința dacă experiența rezonează cu ceva dureros trăit. Cu toate
acestea mai sunt și alți factori implicați precum ereditatea, cultura, modelele la care
suntem expuși sau comportamentele ce au fost întărite prin recompense.

Gândindu-mă la copilăria mea, pot spune că am fost protejată de experiențe


traumatice majore, cu mici excepții legate de sfințenia bătăii utilizată ca metoda
educativă, specifică poporului nostru, sau faptul că am traversat cu bunicii anii de
grădiniță. În schimb am crescut sub influența credinței creștin-protestante de la
naștere până la perioada adultă când am început sa probez convingerile preluate de
la părinții mei. De mică, imi aduc aminte că am avut oportunitatea de a participa la tot
felul de evenimente umanitare, orientate către a-i ajuta pe cei în nevoie. Pe lângă
această expunere la medii favorizante pentru dezvoltarea empatiei și a compasiunii,
valorile Biblice au găsit un pământ bun în universul meu psihologic, dezvoltând
rădăcini foarte puternice cu roade bogate. Un aspect foarte interesant este legat de
stabilitatea acestor valori, chiar și după ce baza motivațională ce mă determina să le
urmez, s-a dărâmat. În acest fel, în prezent, îmi pot explica deschiderea către durerea
celui de lângă mine, indiferent că acesta este aproape, cunoscut, sau face parte din
categoria ‘copiilor care mor de foame în Africa’.

În vederea cultivării compasiunii există mai multe forme de meditație care s-


au dovedit a fi eficiente. Dalai Lama, fiind întrebat de către un cercetator ce urma să
petreacă o perioadă în Tibet (în singurătate), ce ar trebui sa facă în tot acel timp,
acesta a răspuns: 3 lucruri, să meditezi asupra compasiunii, să meditezi asupra
compasiunii și să meditezi asupra compasiunii (Matthieu Ricard, 2016).

‘Loving-Kindness Meditation’ (LKM – Meditație, Dragoste-Bunătate) este o


formă de meditație tradițional Budistă din Tibet, ce a fost special destinată pentru
creșterea nivelului de compasiune asupra celui ce o practică. Recent a atras atenția
și interesul cercetătorilor psihologici, ca fiind o metodă de reducere a stresului și
îmbunătățire a răspunsurilor imune ce ar putea fi utilizată în tratarea depresiei și
anxietății. Alte rezultate, ce includ și pe Hofmann et al., (2011) și Pace et al., (2010)
au identificat deasemenea efecte asupra reducerii durerii precum și o creștere a
conexiunii sociale. Într-o încercare de a înțelege cum ar putea amplifica compasiunea
în domeniul clinic, Seppala et al. (2014) a investigat cum 10 minute pe zi de LKM
poate îmbunătăți compasiunea și comportamentele pro-sociale. Ei afirmă că această
tehnică reprezintă o metodă utilă atât din punctul de vedere al timpului precum și al
costurilor pentru practicienii din domeniul sănătății pentru a mări compasiunea în
practica acestora precum și ca metodă de protecție împotriva efectelor cauzate de
suprasolicitarea fizică sau emoțională. Trebuie totuși precizat că acest studiu a fost
realizat pe studenți ai Universității Stanford, motiv pentru care viitoare cercetări
realizate în mediile clinice, sunt necesare în vederea confirmării efectelor.

În urma procesului de culegere de informații pe această temă, am găsit o


discuție video, realizata de către institutul pentru Minte si Viață (Mind & Life Institute),
în cadrul căreia Dalai Lama poarta un dialog alături de mai multi cercetători științifici,
pe marginea temei ‘Altruismul și compasiunea în sistemele economice’. Dialogul este
foarte valoros după părerea mea, iar modul în care mari liderii spirituali ajung la
consens alături de lumea științifică, este un lucru cu adevărat încurajator.

Pentru a evidenția încă odată diferența dintre empatie și compasiune, voi face
referire de data aceasta la două tipuri de traininguri și particularitățile lor. Pe deoparte
trainingul pentru empatie se concentrează pe a rezona cu suferința celuialt, a fi părtaș
la ea. Astfel persoanele din training sunt rugate să își imagineze că o persoană foarte
apropiată se afla în suferință și le sunt direcționate afrimații precum ‘văd durerea ta’,
‘îți împărtășesc suferința’. În acel moment se crează conexiunea empatică, distresul,
pe care il resimt împreună cu persoana pe care și-o imaginează suferind. Cercetările
în neuroștiințe au descoperit faptul că atunci când ești martor la suferința unei
persoane apropiate, sau când tu ești cel care suferă ca urmare a unui stimul dureros,
la nivel cerebral se activează aceleași zone, responsabile pentru rezonanța durerii
(Tania Singer, 2010). Practic aceasta este empatia afectivă. Iar descoperirea acestor
lucruri mi se par extraordinare, deoarece evidențiază cât de puternică este conexiunea
dintre oameni, prin faptul că durerea celui de lângă tine ajunge sa miște ceva în tine
la nivel cerebral, chiar și fără să conștientizezi suferința la care ai fost expus.

Trainingul pentru cultivarea compasiunii, în schimb, presupune deasemenea


imaginarea unei persoane suferind, simțind durerea ei, însă atenția și-o direcționeză
către dorința ca ea sa fie fericită, eliberată de suferință, învăluită de dragoste. Iar în
timpul meditației vor fi exprimate cuvinte ca: ‘fie ca tu sa fii în siguranță’, ‘fie ca tu să
te afli sub adăpostul compasiunii’, ‘fie ca tu să fii fericit și să cunoști dragostea’. Te
conectezi la sentimentele interioare de grijă, dragoste, bunătate și compasiune, iar
scopul ultim este ca toate ființele care au suflare de viață sa fie fericite.

Tot Tania Singer prezintă un alt studiu la care a participat, care vine în întărirea
celui prezentat puțin mai sus cu privire la posibilitatea apariției unor îmbunătățiri a
capacității de empatie, în urma trainingurilor. Există deja sute de persoane care au
arătat îmbunătățiri în urma a 30 de minute de training zilnic, manifestând după doar
primele două săptămâni diferențe la nivel cognitiv cu privire la prezența compasiunii,
precum și o îmbunătățire a capacității de reglare a nivelului de manifestare. Richard
Davidson a derulat un studiu similar în care a comparat rezultatele unui training
cognitiv versus meditație, asupra compasiunii, iar rezultatele în grupul care a practicat
meditația pentru 2 saptămâni (30 min/zi) au fost impresionante, pe când grupul care
a beneficiat de training cognitiv nu a manifestat niciun astfel de rezultat pe compasiune
(Richard Davidson, 2010).

Am căutat câteva studii care să descrie ce carateristici ale persoanelor sunt


asociate cu compasiunea. Astfel am găsit un sondaj realizat în San Diego, SUA, pe
un număr de 1006 adulți cu vârsta între 50 și 99 de ani. Rezultatele au evidențiat că
persoanele de gen feminin au tendința de a manifesta mai multă compasiune decât
cele de gen masculin, precum și persoanele care au trecut recent printr-o pierdere.
Vârsta, rasa sau nivelul de educație se pare că nu au influențat prea mult inclinația
către a manifesta compasiune, însă speranța de viață da. Spre exemplu, văduvele
care se așteptau să trăiască mulți ani după moartea partenerului aveau tendința de a
manifesta mai multă compasiune decât cele cu o speranță de viață mai mică. Un
rezultat interesant este că persoanele necăsătorite au raportat un nivel mai ridicat de
compasiune decât cele căsătorite sau care se aflau într-o relație. Pe când persoanele
cu familii numeroase aveau tendința de a manifesta mai multă compasiune și de a fi
mai puțin critici cu greșelile celor din jur. O altă trăsătură la care s-au uitat a fost
reziliența, definită prin abilitatea de a te recupera după tragedii precum o boală gravă,
pierderea locului de muncă sau moartea partenerului de viață. Persoanele reziliente
aveau mai multă bucurie de a-i ajuta pe alții, și erau deasemenea înclinate să
manifeste sentimente de empatie față de străinii ce se aflau în suferință (Mann, 2014).

După cum aminteam și la început, răspunsurile pe care le avem în momentul


în care suntem martori la un eveniment care implică suferința umană, dar nu numai
umană (și suferința celorlalte viețuitoare, în special a animalelor trezește de multe ori
o gamă variată de emoții), pot varia, și rareori apar în formă pură, de cele mai multe
ori manifestându-se un complex de emoții. Până să mă apuc de analizat mai
îndeaproape acest fenomen al compasiunii, nu eram conștientă de varietatea emoțiior
pe care le experimentăm și nici nu aș fi putut spune când este vorba de compasiune
sau nu, precum și ce factori infleunțează răspunsuri diferite.

Doi cercetători de la Universitatea din California, s-au gândit să realizeze o


taxonomie a răspunsurilor pe care oamenii le au în urma vizionării de mărturii ale unor
persoane implicate în situații de nedreptate rasială. Unul dintre video-urile implicate în
acest studiu a fost al unei femei care vorbește despre experiența ei din timpul
Uraganului Katrina precum și percepția ei că măsurile care s-au luat la momentul
respectiv au fost conduse de motivații rasiale și discriminare. Deci vorbim de situații
de suferință asociată nedreptăților rasiale. Participanții la studiu erau rugați să
urmărească acest video apoi să le răspundă persoanelor din video ca și cum s-ar afla
în fața lor. Astfel cercetătorii au realizat o analiza a modalităților diferite de răspuns la
aceste povestiri de suferință. Aș dori în continuare să vă prezint care sunt răspunsurile
posibile identificate de cercetători. Cel mai probabil vă veți identifica cu multe dintre
ele, iar pe cateva le-am mai descris puțin mai sus, așa că nu le voi detalia mai mult
decât este necesar. Starea de șoc, ca situație în care ai un răspuns întârziat, neștiind
parcă cum să reacționezi, este primul răspuns identificat. Furia și tristețea, acestea
uneori apar împreună, dar și separat, ca și cum oamenii s-ar bloca în această stare
de furie împotriva nedreptății la care au fost supuse persoanele implicate. Un alt
răspuns identificat a fost rezolvarea de probleme, atitudinea prin care căutăm imediat
soluții de a rezolva injustiția atât de răspândită. Despre blamarea victimei am mai
discutat, ea apare asemenea intelectualizării, ca mecanism de apărare împotriva
conștientizării efective a suferinței implicate. Intelectualizarea poate fi considerată și
ca o dorință intenționată de a evita un răspuns emoțional.

Un alt timp de răspuns, pe care în engleză il regăsim sub conceptul de ‘pro


forma’ este foarte răspândit în politică și în medicină, și implică acea încercare de a
da un răspuns care să pară/sune ca și cum ai manifesta compasiune și interes real
pentru persoana suferindă. Dar de fapt persoana care oferă acest tip de răspuns este
complet disociată de vreo emoție sau conexiune cu durerea celuilalt. Ca să fie mai
clar ceea ce vreau sa descriu, am să ofer un exemplu:

T: Îmi pare rău pentru ce ți s-a întâmplat...


R: …☹

T: Bine, mă bucur că te-am văzut! 😊

Este ca și cum înțelegi că există o suferință, dar apare un dezacord între ceea
ce afirmi precum și elementele nonverbale asociate. Un alt tip de răspuns pe care l-
au observat a fost scepticismul, manifestat uneori prin confuzie sau un oarecare grad
de suspiciune asupra veridicității evenimentelor, așa cum au fost prezentate de
victimă. Un ultim răspuns identificat a fost cel de grijă, acesta fiind și cel mai apropiat
de compasiune. Sunt persoane care încearcă să-și regleze oarecum emoțiile pe care
le resimt, manifestând o atitudine de acceptare a distresului celuilalt. Și cu toate că
poate resimt tristețe, sau furie, sau poate ca și-ar dori să rezolve problema, însă ceea
ce exprimă este un răspuns ce arată grija și căldura pentru durerea prin care trece
celălalt (Cargile & Salazar, 2016).

Răspunsurile prezentate, exceptându-l pe ultimul, nu sunt considerate ca fiind


elemente ale compasiunii, dar nu sunt nici neaparat în contradicție cu ea. Vom vedea
în alt capitol că trăirile de compasiune rareori sunt experimentate în formă pură. Pe de
altă parte nici nu consider că este greșit să trăim astfel de răspunsuri la suferință.
Până la urmă, majoritatea s-au dezvoltat ca mecanisme de apărare împotriva
conștientizării unei forme de suferință de care sinele nu a vrut să fie conștient, poate
nefiind pregătit să gestioneze o astfel de încărcătură emoțională. Sunt persoane care
nu pot urmări până la capăt anumite mărturisiri.
De curând imi povestea o persoană apropiată faptul ca a incercat să
urmărească mărturia unei femei care avea vocea artificială, din cauza unui cancer de
laringe, care a dus la imposibilitatea de a mai utiliza corzile vocale. Din cauza
distresului resimțit, nu a putut urmări până la capăt. Același lucru i s-a întâmplat când
m-a văzut pe mine urmărind un video al momentelor petrecute cu ocazia ultimelor
atacuri cu armă de la festivalul din Las Vegas. Un video care surprindea zgomotul
isteric al gloanțelor care nu se mai opreau parcă, asupra unei mase mari de oameni
care din păcate nu aveau nicio soluție pentru a se proteja, aflându-se cu toții într-un
spațiu larg deschis. Este adevărat că nici eu nu mă simțeam confortabil privind acea
scenă, însă exista în mine o curiozitate foarte mare de a observa ce se întâmplă, cum
reacționează toți acei oameni în situații disperate de viață și moate, precum și
încercarea de a mă transpune acolo cu ei și a-mi imagina cum aș fi gestionat eu o
astfel de situație. În anumite contexte simplul fapt de a fi martor la suferința altor
persoane, poate deveni o situație traumatizantă ce ar putea dezolva tulburări precum
stresul post-traumatic. Din acest motiv, eul unei persoane găsește de multe ori o
mulțime de căi de a evita supunerea conștiinței la traumele suferinței umane.

Un grup de cercetători din Berkley au căutat să analizeze care sunt situațiile în


care apare acest instinct al compasiunii, precum și ce altceva apare, deoarece este
destul de evident că există niște particularități, în caz contrar nu am mai discuta despre
ea ca fiind o trăsătură deosebită, de dorit. Astfel, ei au creat pornind de la perspectiva
evoluționistă a compasiunii, preluată din literatura existentă până la momentul
respectiv, un model teoretic al proceselor implicate ce dau naștere compasiunii.
Conform modeului prezentat în Fig. 1, prima întrebare este <Cine este victima?>, cine
suferă? Dacă cel care suferă este propria persoană, atunci răspunsul nu este tocmai
de compasiune. Cele mai comune răspunsuri sunt de tristețe, furie sau rușine. Desigur
că aici este momentul în care am putea discuta despre auto-compasiune. Numai că
auto-compasiunea presupune, cumva, să fi capabil să te conectezi cu cel care suferă,
în acest caz cu tine însăți, sau anumite părți ale tale, și în același timp să nu fi copleșit
de distres. Acest lucru este destul de dificil de realizat, atunci când tu ești cel care
suferă.

Presupunând că cel care suferă nu este persoana în cauză, ci altcineva (‘the


target’), următoarea întrebare este <Sunt trăirile persoanei relevante pentru mine?>,
îmi pasă ce se întâmplă cu ea? Observăm că acest aspect este foarte important,
deoarece dacă nu imi pasă practic tot procesul se va dărâma. Nu există niciun răspuns
care să derive din această întrebare. Cel mai probabil răspunsul negativ la această
întrebare duce la ignoranță, apatie. Mergând mai departe în modelul nostru, dacă îți
pasă, acest lucru se întâmplă deoarece iți dorești ca persoana să sufere, sau
deoarece nu îți dorești ca ea sa sufere? Dacă răspunsul este <Da, imi doresc să
sufere>, atunci emoția aparută va fi de fericire, sau ‘shaudenfreude’. Motivele pot fi
diverse, nu le vom explora acum. În schimb dacă nu îmi doresc să sufere, următoarea
întrebare care se ridică este dacă persoana merită ajutorul pe care i l-aș oferi. Este
posibil sa-mi pese de această persoană, să nu-mi doresc ca ea să sufere, și cu toate
acestea să am anumite convingeri conform cărora persoana în cauză a contribuit la
suferința sa, iar eu nu sunt responsabilă să o ajut. Deci dacă răspunsul este, nu, nu
merită ajutorul meu, de cele mai multe ori apare ca rezultat emoția de furie. Cumva
pentru că persoana în cauză și-a provocat suferința cu mana ei, și nu consideri că e
de responsabilitatea ta să intervi, totuși te infurie suferința pe care ești făcut să o
conștientizezi. Sau poate e responsabilitatea familiei sau a comunității să intervină în
această situație. Oamenii devin adesea furioși când sunt expuși la suferință, ca și cum
ar exista o așteptare conform căreia ei ar trebui să ajute. Iar furia te ajută să te eliberezi
de responsabilitatea de a acționa.

Mergând mai departe, să presupunem că persoana ar merita ajutorul nostru,


întrebarea următoare este dacă eu am resursele necesare pentru a face față acestei
suferințe. Dacă am ce să ofer sau situația depășește posibilitățile mele de a face fața.
Dacă răspunsul este că nu am nimic de oferit, mă simt depășit de situație, adeseori
experimentăm ditres (disconfort, anxietate, teamă), sau o emoție similară disperării,
deoarece ne-am dori sa putem ajuta, însă ne simțim neputincioși. Însă dacă există
resurse pentru a te implica, în sfarșit ajungem la manifestarea compasiunii.
Bineînțeles, acestea este doar un model teoretic, iar răspunsurile la aceste întrebări
nu sunt fixe, rigide. Însă ne poate fi util, pentru a reflecta la modul în care noi
reacționăm la experiențele de suferință din jurul nostru, precum și măsura în care
manifestăm compasiunea. Dacă aș lua în considerare viziunea lui Dalai Lama asupra
ființei umane, niciun dintre întrebările modelului nu ar mai avea sens, deoarece dacă
toate ființele umane au dreptul la fericire, și la eliberare de suferință, iar el are
compasiunea în centrul existenței sale, atunci cu siguranță ar avea și resursele
necesare pentru a o manifesta. Însă deoarece eu mai am puțin până acolo, m-am
gândit că mai degrabă acest model refectă realitatea mea personală.

Personal mi se întâmplă destul de frecvent sa întâlnesc oportunități de a


manifesta compasiunea, datoriă prezenței cât mai răspândite a oamenilor străzii și a
altor persoane care cer ajutorul străinilor. Mă confrunt cu o dificultate destul de mare
în privința aceasta deoarece imi este foarte greu sa nu țin seamă de o serie de
argumente care imi vin în minte pentru a nu mă implica. Cumva, dacă m-aș identifica
în modelul descris mai sus procesul se oprește la întrebarea dacă persoana merită
ajutorul sau dacă am eu resursele necesare pentru a ajuta. Faptul că persoana cere
bani, și că eu am percepția că de cele mai multe ori acei bani nu sunt cheltuiți pe
lucruri utile și benefice pentru ei, sau că prin simplul fapt ca le dau acei bani întăresc
comportamentul lor de cerșetori, care în cele mai multe situații ar fi capabili de muncă
(da, știu, este un subiect destul de discutabil acesta dacă luam în considerare că
probabil nu i-ar angaja nimeni prea ușor), toate aceste raționalizări mă fac să nu-i ajut.
Oarecum nu mi se pare că nevoia lor este atât de reală.

Fig. 1 – Model teoretic al manifestării compasiunii


Sunt conștientă în același timp că mulți dintre ei au diverse probleme care i-au
facut să ajungă într-o asemenea condiție și că situația lor chiar este justificată și
pasageră. Au fost și cateva exemple de persoane care arătau relativ bine, curate și
îngrijite și veneau cu o ‘poveste’, cerând ajutor să-și ia o pâine sau un medicament.
Am observat mai mulți oameni care i-au ajutat, iar ei au continuat cu aceeași poveste
(într-unul dintre cazuri, persoana mai era și supraponderală, cerând bani pentru
mâncare). Este binecunoscut faptul că există oameni care umblă cu tot felul de
înșelătorii în spatele unor povești emoționante. Iar în acest context, personal îmi este
foarte dificil să ajut și să consider probabil că nu este treaba mea ce face cu banii, că
eu mi-am facut datoria. Ca și cum ar trebui să se noteze undeva într-o carte cerească
fapta mea, iar eu merg nepăsătoare mai departe. Un alt element care cred că este
implicat se referă la faptul că înțeleg că oricum situația nu se va schimba dacă eu mă
implic sau nu. Avand în vedere cât de multe persoane sunt în stradă, și cât de
complexă este situația lor, simt că nu-mi stă în putere să fac o diferență semnificativă
în acest aspect. Am în schimb o prietenă, căreia compsiunea îi curge pin vene. Atât
de mult încât ajunge să se neglijeze și să renunțe la sine ceea ce din nou, duce la
distres. Probabil că în cazul ei se produce un dezechilibru, prin negarea propriului eu.
Atitudine care nu este de dorit.
Compasiunea în mediul clinic

M-am întrebat în ce măsură compasiunea este implicată în psihoterapie,


îndeosebi în relația terapeutică. În mod cert o parte dintre elemente se regăsesc, și
aș putea spune că reprezintă chiar fundamentul uneii profesii de interacțiune directă,
cu persoane ce se găsesc in diverse dificultăți ale existenței lor. Medicii sau asistenții
medicali au deasemenea la baza profesiei lor o înclinare către ființa umană cu scopul
de a reduce/elimina durerea, boala, însă psihicul este cel care trăiește durerea, și este
nevoit să o gestioneze. Este deja bine cunoscută relația puternică dintre psihic și
biologic, relație de interacțiune din ambele sensuri. În acest context consider că
psihicul acoperă o arie mai extinsă din ceea ce presupune ‘durerea’ unei persoane și
importanța integrării ei în universul conștiinței, incluzând atât particularități ce țin de
latura psihologică dar și de cea biologică.

Primul element din definirea compasiunii care m-a conectat cu gestalt-ul îl


reprezintă conceptul de ‘awareness’. Conștientizarea reprezintă unul dintre primele
elemente de teorie gestalt pe care le-am învațat, desigur după conceptele de figură și
fond. În cadrul relației terapeutice conștientizarea este un ingredient important atât
pentru terapeut cât și pentru client. Pe deoparte terapeutul se ancorează în starea de
atenție extinsă interacționând cu clientul, pentru a putea identifica cu flexibilitate cât
mai multe informații despre zonele de resurse/blocaj în vederea unei înțelegeri cât mai
clare a situației. Orientarea conștientizării este îndreptată și către trăirile pe care
interacțiunea prezentă le declanșează în interiorul terapeutului, acestea reprezentând
indicatori relevanți pentru procesul terapeutic. Mediul poate conține deasemenea
elemente asupra cărora terapeutul este deschis, prezent pentru a le observa.

În ceea ce-l privește pe client, una dintre cele mai importante sarcini ale Gestalt
terapeutului este aceea de a crește conștientizarea situației lui, conștientizarea a ceea
ce simte, gândește, a informațiilor senzoriale care se petrec în corpul său și au
relevanță asupra situației prezente, a modului în care se comportă, precum și a felului
cum relaționează cu ceilalți, cu mediul înconjurător sau cu sine. Conștientizarea
suferinței reprezintă primul pas în vederea manifestării compasiunii și este
indispensabil acesteia.

Cea de-a doua caracteristică a compasiunii este trăirea unui sentiment de


conexiune, de apropiere față de persoana ce manifestă suferință. Cred că este
imposibil ca unei relații terapeutice să-i lipsească acest ingredient. Însăși prin natura
ei, alianța terapeutică are scopul de a crea o legătură de încredere între client și
terapeut, astfel încât aceasta să permită, să faciliteze deschiderea clientului,
construirea unui spațiu securizant și conținător. Dorința de a elibera persoana de
suferință consider că este motorul care păstrează vie implicarea într-o astfel de
profesie și într-un fel aduce energie și pasiune astfel încât rutina să nu își facă cuib.
Iar ultima trăsătură, dorința de a răspunde, de a reacționa poate îmbrăca mai multe
forme; calitatea contactului și prezența sunt elemente importante ale răspunsului cu
precizarea că ajutorul oferit constă mai mult intr-o asistare a clientului în a găsi
modalități noi și creative de a face față dficultăților pe care le întâmpină, decât servirea
soluțiilor pe care terapeutul le găsește utile. Această atitudine încurajează dezvoltarea
autonomiei clientului și sporirea încrederii în sine și în proces.

Pentru a evidenția mai mult prezența compasiunii în cadrul relației terapeutice,


aduc în atenția cititorului specificul relației Eu – Tu versus Eu - obiect, teoretizat de
către Martin Bubber în lucrarea ’I and Thow’ (1923). Autorul este apreciat de către
mulți gestaltiști, datorită măiestriei cu care reușește să descrie o relație autentică între
două persoane, relație cu care psihoterapeuții gestalt, dar nu numai, o transpun în
cabinet. Este interesant de menționat faptul că Martin Bubber a fost influențat de
căutările sale spirituale și ulterior filosofice, ceea ce reprezintă un element de legătura
între relevanța compasiunii sub influența budistă respectiv cea creștină.

Aceste două perechi de cuvinte reprezintă două moduri de existență. Relația


‘Eu – Tu’ se referă la întâlnirea reală, pură a două entități unice, o întâlnire eliberată
de orice așteptare, prejudecată, ce nu poate fi încadrată într-o anumită categorie,
etichetată sau limitată. Cei doi doar trăiesc misterul ce apare, în urma căruia trăiesc
transformarea. Relația cheie de tip ‘Eu - Tu’ identificată de Buber este relația ființei
umane cu Dumnezeu, iar el consideră că orice relație de tipul acesta ne conectează
cu Divinitatea. În vederea creării unei astfel de relații persoana nu trebuie să o caute,
să o construiască, ci doar sa fie deschisă către celălalt. În întâlnirea care are loc,
fiecare interlocutor își direcționează activitea către celălalt. Meister Eckhart afrimă:
’’Cu cât ajungem mai profund la sinele propriu cu atât mai puțin egoism se va regăsi
în noi.’’
Prin contrast relația ‘Eu - obiect’ prezintă o detașare față de interlocutor, acesta
fiind văzut ca o persoană ce poate fi încadrată într-o categorie, precum un obiect ușor
predictibil și manipulabil. Interacțiunea poate fi fixată în timp și spațiu pe când relația
‘Eu - Tu’ este angajată într-un proces dinamic, viu în întâlnirea cu ‘celălalt’. Buber
caracterizează relația ‘Eu - Tu’ ca fiind un dialog iar relația ‘Eu - obiect’ fiind dominată
de monolog. Mai mult decât atât, în eseul sau din 1920 - ‘Dialog’, explică cum
monologul nu reprezintă doar o întoarcere de la ‘celălalt’ dar deasemenea o întoarcere
față de sine. Practic într-o relație de tip ‘Eu – obiect’, eul nu ajunge să se întâlnească
cu celălalt, blocând astfel contactul real cu sine și cu mediul. Acesta proiectează pe
celălalt ca pe un obiect, nevoile, așteptările și dorințele sale. Procesul de
conștientizare cu greu poate exista într-o astfel de relație iar compasiunea nu are
bazele necesare pentru a se manifesta. Subscriu la această idee exprimată atât de
frumos de Martin Buber și găsesc în specificul relației ‘Eu – Tu’ cea mai potrivită
atitudine in favoarea manifestării compasiunii.

- ‘’When, then, do we experience of Thou?


- Just nothing. For we do not experience it.
- What, then, do we know of Thou?
- Just everything. For we know nothing isolated about it any more.’’ (Buber,
1923)

Parabola copacului

‘Mǎ pot uita (la copac) ca la o pozǎ: țeapǎnǎ coloanǎ într-un maldǎr de luminǎ,
ori o izbucnire de lǎstari verzi cu albastrul delicat și cu argintiul în fundal. Îl pot
percepe drept mișcare: vine curgǎtoare, agǎțǎtoare, apǎsînd mǎduva, suptul
rǎdǎcinilor, rǎsuflarea frunzelor, neîncetatul negoț cu pǎmîntul și cu aerul – și
ascunsa creștere în sine. Îl pot clasifica într-o specie, sǎ-l studiez drept tip în
structura și modul sǎu de viațǎ. Îi pot supune actuala prezențǎ și formǎ atît de
aprig încît sǎ-l recunosc doar o expresie a legii... Îl pot disipa și perpetua în
numǎr... În toate astea copacul rǎmîne obiectul meu, ocupǎ timp și spațiu, și își
are propria sa naturǎ și constituție. Se poate, totuși, ajunge acolo încît, dacǎ am
atît voința cît și har, luînd în considerare copacul sǎ ajung sǎ fiu prins într-o relație
cu el. Copacul nu mai este ‘obiectul’. Am fost cuprins de puterea exclusivitǎții.’
Martin Buber, 1958
Un alt aspect relevant de discutat, cu privire la prezența compasiunii în mediul
clinic, este legat de trăirile care se nasc în interiorul terapeutului în urma manifestării
compasiunii, precum și modul în care le percepem. Relația pe care o descrie Martin
Buber relevă un ideal, care nu este întotdeauna ușor de atins. Consider că sunt
trăsături ce se dezvoltă odată cu acumularea de experiență, împreună cu implicarea
personală a terapeutului în procesul continuu de autocunoaștere și dezvoltare
personală.

Se pare că atunci când ne gândim la compasiune, ne imaginam că aceasta


trezește în interiorul nostru emoții plăcute, de calm și liniște. Însă atunci când
cercetătorii s-au uitat mai îndeaproape la modul în care se simțeau oamenii după ce
auzeau mărturisiri ale unor experiențe de suferință, au observat că aceștia nu se
simțeau deloc calmi, liniștiți. Deci atunci când suferința nu este prezentă ne raportam
la compasiune ca fiind o stare emoțională calmă. Dar atunci când te afli efectiv în
prezența suferinței, cu cât raportezi mai multă compasiune cu atât se trăiește ca fiind
mai puțin calmă, o stare complexă de emoții mixte atât pozitive cât și negative (Codon,
2013). Acest studiu este semnificativ deoarece evidențiază că oamenii în general au
o noțiune idealizată despre ceea ce înseamnă compasiunea și cum se simte atunci
când este experimentată. De cele mai multe ori compasiunea reprezintă o stare
emoțională mixtă în care diferinte emoții tind să coexiste, sau apar consecutiv,
persoana fiind capabilă să mute focalizarea de la una la alta foarte rapid. Astfel, emoții
precum tristețea și căldura/dragostea pot apărea împreună ca răspuns la o situație de
suferință.

Am mai scris în primul capitol despre metode de dezvoltare a compasiunii, atât


prin traininguri, dar în primul rând prin meditație. În cadrul discuției cu Dalai Lama, de
care am mai amintit (Mind & Life Dialogue, 2010), Tania Singer prezintă o analiza
asupra empatiei, element ce stă la baza compasiunii, un precursor al dezvoltării ei, pe
care l-am găsit semnificativ în contextul terapiei Gestalt. Ea arată cum în urma unor
experimente neurocognitive de laborator, au ieșit la iveala anumite zone de activare în
urma manifestării empatiei. Una dintre ele se numește cortexul interoceptiv (insula) și
procesează informațiile pe care le introiectăm din mediu. Persoanele cu deficit în
înțelegerea propriilor emoții (numite uneori și autiste) înregistrează o activare mai mică
în zona interoceptivă a cortexului, în momentele când sarcina le cere să identifice
starea propriului corp și a emoțiilor pe care le resimt. Ei prezintă deasemenea o lipsă
de empatie asociată cu un răspuns empatic slab în zona interoceptivă. Lipsă empatiei
are ca efect și diminuarea comportamentelor de ajutorare a celor în nevoie. Autoarea
studiului concluzionează că trainigurile pe empatie ar trebui să se concentreze în
primul rând pe a-i ajuta pe oameni să devină mai conștienți de sine și de propriile stări
corporale și emoționale. Acesta este și unul din elementele terapie Gestalt, fiind practic
confirmat de descoperirile științifice actuale. Kepner este cel care afirmă că ’’procesele
corporale pot fi privite cu folos ca mesaje existențiale din părțile repudiate ale sinelui.
Terapeutul se află în fața sarcinii de a ajuta clientul să facă inteligibile mesajele ce vin
de la corp’’ (Kepner, 1987).

Momentul în care compsiunea este trăită, conștientizată, manifestată și


eventual revărsată asupra semenilor noștrii, descrie bine cunoscuta sintagma a lui ‘Aici
și Acum’. Momentul prezent este cel care aduce vitalitate în experiență, este locul unde
‘miracolul’ unei conexiuni, descoperiri se petrece. Este momentul în care trăim cu
adevărat. Nu văd cum altfel decât prin prezență am putea fi capabili de a crea contextul
favorabil pentru observarea experienței celui de lângă noi și conectarea profundă cu
el, în vederea revărsării sentimentelor de dragoste și căldură de care compasiunea
este responsabilă. Terapeutul are sarcina de a fi prezent atât pentru client, cât și pentru
relația cu acesta, investind atenție și autenticitate.
Biologia compasiunii

Pentru a înțelege puțin mai bine ce se întamplă cu noi când se manifesă


compasiunea, vom arunca o scurtă privire asupra proceselor bio-chimice ce se petrec
la nivel cerebral și în întregul organism. La început, compasiunea se manifestă printr-
o stare de alarmă interioară,ca urmare a recunoașterii suferinței. La nivel cerebral,
amigdala este responsabilă de detectarea unor pericole, amenințări, iar în cazul
compasiunii acest sistem înregistrează faptul că ceva nu este în regulă, ceva rău se
petrece.

Un grup de cercetători de la Universitatea din Wisconsin au analizat acest


răspuns la început pe persoane considerate expeți în compasiune iar apoi pe persoane
începătoare în manifestarea compasiunii. Unul dintre ‘experții’ implicați este chiar
Matthieu Ricard despre care amintit la început, făcând referire la o întrebare pe care
acesta o adresa lui Dalai Lama înainte de a începe o incursiune asupra meditației, în
Tibet. Acesta a petrecut câteva decade în traininguri pentru compasiune și în meditație.
În acest tip de studiu, persoanele considerate experimentate în manifestarea
compasiunii sunt supuse unui RMP în timp ce sunt rugați să se conecteze cu o stare
profundă de compasiune. La un moment dat expun persoana la sunete de suferință,
cum ar fi plansul unui bebeluș, strigătele unei femei sau ceva similar. După cum am
spus și mai sus, rezultatele indică la început un răspuns de alarmă, similar unui
răspuns la stres.

Fig. 2 – Activarea amigdalei experți vs. non-experți


După cum poate fi observat în Fig.2 linia cu roșu reprezintă răspunsul amigdalei
grupului de experți, la apariția sunetelor de suferință. Indiferent dacă participanții au
afirmat că sunetele au determinat o reacție puternică de compasiune sau nu, la nivel
cerebral au fost activate ariile asociate cu amenințarea, alarma și durerea fizică. Spre
deosebire de răspunsul foarte intens de distres manifestat de experți, linia albastră
reprezintă răspunsul persoanelor neexerimentate, care în situația în care nu au simțit
un răspuns de compasiune prezintă un răspuns negativ de activare, iar în prezența
compasiunii activarea este ușor pozitivă (linia punctată albastră). Acest studiu este
relevant deoarece scoate in evidență noțiunea idealizată pe care oamenii o au despre
compasiune, conform căreia ar fi asociată cu trăiri de pace, liniște, calm și dragoste.
Alte răspunsuri l-a care s-au mai uitat cercetătorii au fost ritmul cardiac si dilatarea
pupilelor. Au observat că în cazul experților, aceștia manifestau o dilatare mai mare a
pupilelor si o rata accelerate a bătăilor inimii (Lutz, Slagter, Dunne, Davidson, 2008).

Un alt aspect al studiului evidențiază sensibilizarea practicantului la experiențele


emoționale ale celorlalți ca un efect al trainingului compasiunii. Sunt mai multe studii
care susțin că meditația are un impact pozitiv asupra căilor psihologice, incluzând
sistemul cardiovascular, imunitar și neuroendocrin, sisteme critice pentru dezvoltarea
și progresia tulburărilor.

Conform definiției inițiale a compasiunii, dacă răspunsul experților s-ar rezuma


doar la acest stadiu de alarmare și distres, am putea afirma că nu vorbim despre
empatie. Însă compasiunea depășeste acest stadiu către ceea ce poate fi descris prin
conexiunea cu celălalt. Stadiul al doilea prezintă activarea la nivel cerebral a zonelor
asociate cu empatia. Sunt mai multe studii care arată cât de importantă este apariția
acestui răspuns de distres al ematiei (a se diferenția de sensul empatiei asociate
compasiunii), pentru ca compasiunea să se poată manifesta. Este ca și cum până nu
simți puțin din suferința celuilalt, nu poți accesa compasiunea. Iar distresul pe care il
resimți fiind martor la suferința altei persoane devine ca un punct critic în urma căruia
ori rămâi cantonat în emoția negativă cu care te-ai contaminat ori mergi mai departe,
depășind acest stadiu, către conexiunea cu celălalt.

Există un studiu care întărește aceste argumente, în care s-a observat cum în
urma administrării unor analgezice a fost afectată capacitatea de a rezona empatic cu
ceilalți. Deoarece amigdala este responsabilă și de percepția durerii fizice, fiind
implicate procese neuronale care sunt parțial echivalente manifesării empatiei, apare
un efect nedorit al reducerii rezonanței empatice. Ba chiar mai mult de atât acelși afect
a apărut și în urma administrării unui placebo, fiind informați ca este un analgezic.
(Rutgen, Seidel, Riecansky, Lamm, 2015).

Am descris toate aceste aspecte deoarece consider că este foarte interesant să


fie conștientizată această suferință contagioasă ce apare la începutul procesului de
manifestare a compasiunii. Este momentul în care există doua opțiuni: să încerci să o
reduci (gândind că nu poti sa gestionezi această suferință în momentul prezent) poate
prin căutarea unei soluții de a rezolva probema celuilalt; sau ai putea să te întrebi <<Ce
urmează mai departe? Mă simt apăsat, furios, îndurerat..Cum ajung la etapa
următoare?>>

Astfel compasiune începe să se deschidă ca un val de pace și căldură. La


nivelul organismului, cercetătorii au observat o activare a tonusului nervului vagal, care
invervează diferite organe și mușchi. Efectul tinde către relaxarea, calmarea si
stabilizarea stării emoționale ce a fost declanșată inițial. Nervul vagal invervează si
mușchii conectați cu corzile vocale, astfel încât este foarte interesant cum până și
vocea transmite această liniște, prin faptul ca devine mai profundă, mai așezată ceea
ce reprezintă defapt o semnătură vocală a compasiunii. Oamenii în general au
capacitatea de sesiza foarte bine aceste diferențe întregistrate la nivel vocal dintre o
reacție de distress, respectiv de compasiune. Și din nou se manifestă efectul de
contagiune, astfel încât și persoana care este afectată direct de suferință preia o parte
din liniștea și confortul pe care le resimte în tonul interlocutorului.

Acest lucru mi se pare extrem de interesant și important de conștientizat, fiind


de un real folos pentru persoana care are nevoie de compasiune. Mâ gândesc în primul
rând la copii și efectul pe care compasiunea l-ar putea avea asupra lor atunci când se
confrunta cu situații de distres. Iar copiii chiar trec adesea prin astfel de stări și trăiri. A
căuta cu tot dinadinsul să faci un copil care plânge să se oprească, în mod constant,
(deoarece iți provoaca și tie personal un nivel foarte ridicat de disconfort emotional)
poate avea consecințe destul de negative asupra dezvoltării lui emoționale ca adult.
Copilul are nevoie de compasiune ca de aer pentru a se dezvolta armonios din punct
de vedere emoțional. Este esențial să simtă că parintele este acolo, prezent cu durerea
lui, că il înțelege și ii oferă confortul necesar pentru a învața sa gestioneze emoția, nu
să și-o inhibe, eventual considerându-se vinovat pentru gălăgia pe care a provocat-o.

Aceeași rezonanță emoțională a compasiunii își are rolul ei și în cadrul relației


terapeutice de a oferi confort și înțelegere clientului dar și ca feedback asupra
autenticității terapeutului. Înțelegerea acestor aspecte este mai mare atunci când
cunoști substratul mai puțin vizibil al beneficiilor compasiunii. Despre impactul și
implicațiile compasiunii în cadrul cabinetului am oferit informații mai detaliate în
capitolul ‘Compasiunea în mediul clinic’.

Mergând mai departe cu descrierea procesului prin care compasiunea se


manifestă la nivel biochimic, trecerea de la faza de alarmă la acel simțământ de
centrare, stabilizare, pare să fie demarată de hormonul numit oxitocină. Acest hormon
este bine cunoscut ca având rolul de a ne conecta cu ceilalți, de activator al laturii
sociale a creierului nostru. S-a observant că este implicată în reducerea răspunsului
de amenințare care apare în prima fază a compasiunii. Practic oxitocina crește
sensibilitatea sistemului responsabil cu motivațiile apropierii de ceilalți. Aceasta este
considerată semnătura neuroală ca compasiunii, trecerea de la starea de amenințare
la cea de apropiere către celălalt. Ceea ce duce în mod natural la comportamentul de
apropiere.

Un alt aspect iarăși foarte interesant legat de fiziologia compasiunii este ce au


descoperit un grup de cercetători din Berkeley, și anume că oamenii pot recunoaște
atunci când sunt atinși dacă persoana care le-a atins se simte furioasă, tristă sau are
sentimente de compasiune. Acest lucru se întâmplă fară ca persoana care ghicește
emoția să o vadă pe cea care o atinge, deci nu este implicat niciun element de context
care i-ar putea oferi indicii. Nu voi intra în foarte multe detalii, însă rezultatele lor au
arătat că dintre cele 3 emoții incluse în studiu, compasiunea a fost cel mai puternic
recunoscută (60% dintre ocazii). Celelalte emoții au putut fi percepute în proporție de
40-50% dintre ocazii (Hertenstein, Keltner, Bulleit, Jaskolka, 2006).

Pentru a sintetiza toate aceste informații cu privire la bazele neurofizice ale


compasiunii, ideea centrală pe care am dorit să o evidențiez este că ceea ce simțim și
identificăm ca fiind compasiune nu este un simplu răspuns biologic. Se pare că
reprezintă o înlănțuire de etape care implică răspunsuri opuse. Primul lucru resimțit la
nivel corporal este starea de alarmă, care de cele mai multe ori produce distres, este
inconfortabilă. Acest moment ar putea de fapt să determine dezangajarea, căutarea
de a elimina disconfortul. Însă dacă alegem să rămânem prezenți, implicați, bazându-
ne pe resursele pe care știm că le avem, doar atunci putem ajunge că simțim acea
conexiune cu celălalt, activând resursele biologice care sprijină agajarea socială. În
momentul în care percepem disconfortul, putem decide că ne dorim să simțim
compasiunea, că vrem să fim capabili să ajutăm, să rămânem angajați astfel încât
cealaltă persoană să nu se simtă împovărată și din cauza distresului meu. Iar această
simpla angajare, intenție, declanșează eliberarea oxitocinei care reduce teama și
mărește curajul.
‘’In separateness lies the world’s great
misery, in compassion lies the world’s
true strength.’’ ~Buddha

Responsabilitatea socială

Trăim într-o societate, la nivel global chiar, în care manifestăm în mod constant
relații de interdependență și influențare, fiind singura cale de conviețuire într-un spațiu
limitat, și poate cea mai bună, luând în calcul nevoile umane de socializare. În acest
context de-alungul timpului au tot aparut diverse legi și reglementări care să limiteze
anumite comportamente care îngreunau împreuna conviețuire a invidizilor în societate.
Mai mult decât atât, în urma unor acte de cruzime și asuprire umană majoră, ce au
fost soldate cu mii de victime, umanitatea a căutat metode de a evita viitoare astfel de
situații.

Cel de-al doilea Război Mondial (mă întreb de ce a fost nevoie de două războaie
pentru a le veni această idee) precum și tragicele evenimente ale Holocaustului au
culminat cu adoptarea Declarației Universale ale Drepturilor Omului de la Paris, 1948.
Drepturile omului sunt principii morale, sau norme care descriu anumite standarde de
comportament uman, și sunt în general protejate de drepturi legale prin legea națională
și internațională. Prin simplul fapt că suntem cu toții locuitori ai acestui pământ și prin
calitatea de ființe umane, ne revin o serie de drepturi, indiferent de naționalitate, țară,
limbă, religie, rasă, etnie sau orice alt statut. Ele sunt aplicabile peste tot, în orice timp
și pentru oricine. Nu se aplică în mod diferențiat. Am să atașez în continuare un
fragment relevant din Declarația de Independeță a Americii, 1776 (care e reprezentat
model pentru instituirea declarațiilor drepturilor omului pentru toate celelalte state):

« Noi considerăm aceste adevăruri evidente, că toți oamenii sunt egali, că ei


sunt înzestrați de Creator cu anumite Drepturi inalienabile, că printre acestea sunt
Viața, Libertatea și căutarea Fericirii. Că, pentru a asigura aceste drepturi, Guverne
sunt instituite printre oameni, izvorând puterile lor doar din consimțământul celor
guvernați, Că atunci când orice Formă de Guvernare devine distructivă acestor
scopuri, este dreptul poporului de a o modifica sau elimina, și să instituie nouă
Guvernare, stabilindu-i fundația pe astfel de principii și organizandu-i puterile în
asemenea formă, încât să le pară lor cel mai probabil să producă Siguranță și
Fericire. »
Dalai Lama afirmă adesea că toți oamenii au dreptul de a fi fericiți și protejați
de suferință și durere. Cu toții avem nevoia de a ne simți eliberați de ceea ce ne
constrânge și de a primi afecțiune și compasiune de la semenii noștri. În acest context
întră în discuție conceptul de responsabilitate socială. Societatea are datoria de a se
îngriji de cei care sunt mai slabi, mai neajutorați și care nu au beneficiat de un suport
susținut. Consider că nu este doar de datoria statului (care oricum utilizează un procent
din taxele tuturor cetățenilor ce sunt direcționați în această arie) cât o responsabilitate
a fiecăruia dintre noi de a ne implica activ și cu compasiune în activități de ajutorare și
suport pentru persoane din jurul nostru, care au nevoie de noi.

Din punct de vedere evolutiv, simțim în mod natural compasiune față de cei care
ne sunt aproape, cei care fac parte din ‘tribul’ nostru. În privința celorlalți nu numai că
nu se manifestă compasiunea, dar uneori apar și sentimente de competiție și
scheudenfreude (bucuria pentru răul altuia). Tot Dalai Lama vine cu o explicație a
acestor lucruri. El aduce în discuție atașamentul ca un factor perturbator în calea
manifestării compasiunii în mod dezinteresat și necondiționat. Compasiunea de multe
ori se limitează la persoanele de atașament pe care le cunoaștem. Recomandarea pe
care o aduce Dalai Lama este să renunțăm la acest atașament, și să ne raportăm la
toți semenii noștri ca și cum în locul fiecăruia ar fi mama noastră. Să prețuim și să
valorizăm pe oricine doar prin prisma calității de ființă umană. Același lucru se aplică
desigur și în cazul animanelor.

Chiar astăzi de dimineață urmăream un video în care o fetiță plângea foarte


puternic deoarece a văzut curcanul pe care il știa și cu care se juca ea, drept o bucată
de carne fără viață, pe masa din bucătărie. Mama ei simțea o oarecare compasiune
pentru durerea ei, însă cuvintele pe care le-a spus m-au izbit pur și simplu printr-o lipsa
totala de empatie față de ființa care a fost odata curcanul. << Și pe mine mă întristează
puțin, însă curcanul are un gust foarte bun!>> Fetița însă nu era deloc interesată de
gustul bun al curcanului, durerea ei fiind prea mare cauzată de faptul că curcanul nu
mai trăiește. Copilul trăia un sentiment de alertă instinctuală pentru ceea ce simțea că
nu este bine, însă părinții ei căutau să elimine empatia ei.

Din perspectiva Gestalt Terapiei, suferința dispune de o serie de instrumente


foarte valoroase pentru a o înțelege. Suferința umană apare ca o figură exprimată la
nivel individual, însă acompaniată de câmpul relațional. Știm că fiecare eveniment
individual reprezintă un fenomen al câmpului, iar scopul terapeutului este acela de a
conecta simptomele cu cauze relaționale din câmp. Fiecare persoană primește prin
relațiile din mediul social atât durere cât și bucurie, limite dar și resurse și este șansa
lor de a le transforma în frumusețe și prezență deplină. Terapeuții se angajează zilnic
în acest proces transformațional prin efortul de a schimba durerea în frumusețe, de a
culege ‘flori de mucigai’. Personal, privesc cu o mare considerație și respect această
activitate și caut să fac tot ceea ce ține de mine pentru a-mi asuma în mod conștient
responsabilitatea față de cei cu care voi interacționa.

În acest context al teoriei campului, Spanguolo Lobb (2008) afirmă că ‘o relație


nu este niciodată formată doar din două persoane; există mereu un terț’. La nivel social
acest terț este reprezentat de persoanele învecinate cu relația particulară, umanitatea
ca întreg. Fiecare individ, respectiv fiecare relație are o influența asupra acestui întreg.
Acțiunile și infleunța fiecăruia contribuie într-o măsura sau alta la indiferența societății
în privința suferinței umane. Aceste manifestări ar putea să fie incluse in categoria
psihopatologiei, ca în cazul depresiei sau al anxietății. Prezența acestei terțe părți în
relații reprezintă deasemenea o problemă de etică ce țintește chiar în miezul condiției
umane.

Această parte a treia are o infleunță semnificativă și în context terapeutic. Nu


de multe ori suferința clientului este cauzată de factori de mediu (familiali sau sociali),
iar ameliorarea ar presupune realizarea unor schimbări care de multe ori nu sunt
posibile. Acest aspect face ca procesul să fie unul dificil, deoarece clientul reușește să
construiască o relație sănătoasă împreună cu terapeutul, în care să nu mai sufere,
însă acest lucru nu se întâmplă și în afara cadrului terapeutic. Nu numai pacientul este
cel care are nevoie de schimbare pentru o funcționalitate sănătoasă, cât, de multe ori,
familia și contextual social care prezintă tulburări.

Pentru ca indivizii să poată să trăiască o experiență sănătoasă, conform


perspectivei gestaltiste, trebuie ca sinele să fie prezent în întregime la granița de
contact. Acest lucru necesită mult suport, deoarece sinele este vulnerabil, aduce cu
sine durere neprocesată, iar lipsa suportului transformă durerea într-un fel de
anestezie emoțională, ceea ce produce disocierea de sine. Disocierea se manifestată
prin incapacitatea de a se percepe pe sine precum și pe ceilalți/mediul înconjurător.
Când nu există suficient suport, spune Francesetti (2012) subiectul este într-un fel
absent la granița de contact, ajungând să se manifeste prin cruzime sau prin
comportamente auto-distructive. O cale de a preveni, sau a trata această ‘plagă’ la un
nivel social, este de a oferi suport, susținere în vederea alinării dureri.

Compasiunea are o contribuție importantă în privința comportamentelor pro-


sociale precum și în menținerea relațiilor interpersonale. Am întâmpinat cu foarte mare
bucurie apariția Comitetului pentru Drepturile Omului și Responsabilitate Socială,
despre care am aflat fiind prezentă la prima conferință de Gestalt Terapie din România,
anul 2017. Acest comitet a fost fondat în anul 2004, la Praga, ca un răspuns la atacurile
din 11 septembrie 2001, care au șocat întreaga lume, incluzând aici și comunitatea
Gestalt. Comitetul a apărut și ca urmare a focalizării preponderente, din ultimele
decenii, asupăra activității individuale, percepând la momentul respectiv o nevoie
imperioasă de a se intoarce la rădăcinile politice ale Gestalt terapiei pecum și la valorile
și activitățile pe care le desfășurau în afara cabinetului.

Misiunea comitetului de a se implica activ în procesul de vindecare al


comunităților, organizațiilor sau societăților ce traversează experiențe traumatizante
reprezintă practic o componentă esențială a compasiunii. După cum s-a numit
conferința organizată și cartea publicată pe această temă, ‘Da, ne pasă!’ (Yes, we
care!), acesta denotă motivația intrinsecă a ființei umane de a nu rămâne indiferent la
dificultățile celorlalti, chiar străini fiind. În același timp cuprinde și angajamentul de a te
implica, regăsit în conceptul de responsabilitate socială, și manifestat activ printr-o
serie de activități de voluntariat care deja s-au derulat în zone pecum Grecia și Ucraina.

Pe această cale apreciez și încurajez această inițiativă de orientare către


contexte din afara cabinetului, prin prisma nevoilor ridicate ale comunităților la nivel
Mondial, de a fi susținute în contextele puternic traumatizante pe care le traversează.
Concluzii

Compasiunea implică realizarea/conștientizarea că experiența noastră de


suferință sau fericire este la fel ca a tuturor. Deci are acestă componentă de
conștientizare a pământului comun pe care îl impărtășim cu alte ființe umane, care își
doresc să fie eliberate de suferință, să fie fericite, și presupune construirea acestei
conștientizări a terenului comun. Compasiunea implică conștientizarea interconexiunii
cu cei din jur. Empatia și compasiunea sunt rezultatul unor abilități care pot fi dezvoltate
prin exercițiu, iar efectele produc modificări reale, biologice la nivelul creierului și la
nivel corporal. Așa că nu putem spune că nu avem această trăsătură, deci ne rezumăm
la ceea ce simțim, sau dimpotrivă, la o lipsă a trăirilor.

Eliberarea de suferință nu numai a dușmanilor, a celor care vor să-ți facă rău,
cât și a celor care au facut rău umanității, gândindu-ne la dictatori și alte mari
personalitati care au provocat suferință imensă unor mase mari de oameni, este un
ideal al compasiunii umane. Această compasiune directionată către ei nu înseamnă
că le este aprobat comportamentul și toate atrocitățile pe care le-au provocat. Ci
dorința ca ei să fie eliberați de cauza care a dus la manifestarile acestea, de ură și
răutate. Deci comportamentele sunt direcționate către fericire și eliberare de suferinta,
in niciun caz către judecarea acțiunilor lor, care este un lucru diferit. Compasiunea se
naște din valorificarea profundă a bunăstării ființelor vii de pe pământ, nu numai a
oamenilor, cât și a animalelor și a celorlalte vietăți. Nu pot să nu mă gândesc în acest
context la suferința la care sunt supuse animalele pe care umanitatea le consumă. Și
mă întreb, oare există vreo posibilitate de a spune că iubești animalele, ca nu îți dorești
suferința lor, însă în același timp să le consumi? Existo vreo cale de a lua viața unui
animal fără a-i produce suferință? Este un subiect sensibil, care mă frământă de câțiva
ani.

Există, întra-devăr, posibilitatea de a dezvolta capacitatea de compasiune.


Deoarece exisă în fiecare dintre noi un potential pentru manifestarea compasiunii. Însă
mă tem că dorința de a investi în acest potential este destul de scăzută, cel puțin în
societatea modernă. Suntem dispuși să investim zeci de ani în a învăța să cânțăm la
un instrument muzical sau în a dezvolta alte abilități, în a acumula diplome și merite
ale statutului social, în educație, precum și muncă excesivă în vederea achiziționării
de lucruri, obiecte, însă avem așteptarea ca doar printr-o bătaie din palme să devenim
persoane mai bune, altruiste.

Avem cu toții dreptul de a fi fericiți, iar viața în complexitatea ei socio-economică


este de cele mai multe ori nedreaptă. Dacă cel de lângă tine nu a fost la fel de norocos
să se nască într-o familie suportivă, sau într-o țară dezvoltată, care are grijă de pacea
și bunăstarea locuitorilor ei, este de responsabilitatea noastră a tuturor de a ne
manifesta responsabilitatea socială. În locul lor, puteam fi tu și eu, iar atunci am fi
așteptat cu ardoare urme ale compasiunii în cei din jurul nostru.

Consider că noi, psihologii, avem cu atât mai mult responsabilitatea de a ridica


vocea asupra situațiilor de încălcare a drepturilor umane, de evidențiere a nevoilor
acestor categorii de persoane precum și de a promova compasiunea prin exemplul
personal. Dacă nici noi nu înțelegem valoarea acestei trăsături umane, nu știu ce
speranțe și așteptări mai putem avea de la cei care nu au acces la înțelegerea
proceselor bio-psihice implicate. Am încredere în progresul general al societății, nu
numai la nivel tehologic. Dacă până și în România au ajuns sa fie condamnate și
pedepsite fapte de agresiune asupra animalelor, cred că suntem pe drumul cel bun.
Doar că este un proces lung și complex, în care sunt implicați mulți factori. Însă un
lucru este cert: numai împreună vom reuși!
Bibliografie

Mann, L. (May 21, 2014). Study: Plucky females most compassionate: Recent
loss increases urge to help others. Chicago Tribune
http://www.care2.com/greenliving/what-makes-a-person-compassionate.html
Condon, P., & Feldman Barrett, L. (2013). Conceptualizing and experiencing
compassion. Emotion, 13(5), 817.
Rütgen, M., Seidel, E. M., Riečanský, I., & Lamm, C. (2015). Reduction of
empathy for pain by placebo analgesia suggests functional equivalence of empathy
and first-hand emotion experience. Journal of Neuroscience, 35(23), 8938-8947.
Hertenstein, M. J., Keltner, D., App, B., Bulleit, B. A., & Jaskolka, A. R. (2006).
Touch communicates distinct emotions. Emotion, 6(3), 528.
Lutz, A., Slagter, H. A., Dunne, J. D., & Davidson, R. J. (2008). Attention
regulation and monitoring in meditation. Trends in cognitive sciences, 12(4), 163-169.
Cargile, A. C., & Salazar, L. R. (2016). “Sorry You Had to Go Through That” A
Taxonomy of Individual Responses to Stories of Race-Based Social Suffering. Journal
of Language and Social Psychology, 35(1), 3-27.
Goetz, J. L., Keltner, D., & Simon-Thomas, E. (2010). Compassion: an
evolutionary analysis and empirical review. Psychological bulletin, 136(3), 351.
https://www.mindandlife.org/mind-and-life-dialogues/ (Mind and Life XX -
Altruism and Compassion in Economic Systems)
Haidt, J. (2012). The righteous mind: Why good people are divided by politics
and religion. Vintage.
Klaren, G., Levi, N., Vidakovic, I., (2013). Yes we care!
http://www.iep.utm.edu/buber/#SH2b - Sarah Scott
Buber, M. (1970). I and thou (W. Kaufmann, Trans.). New York: Scribner.
https://www.slideshare.net/joannakato/human-rights-and-social-responsibility-
in-times-of-crisis
Joyce, P., & Sills, C. (2014). Skills in Gestalt counselling & psychotherapy.
Sage.
http://gestaltakademin.se/wp-
content/uploads/2013/04/DissT_OlivierWinghart_2008.pdf

Evaluare