DESCOPERIRILE GEOGRAFICE DIN EVUL MEDIU

(PÂNĂ LA COLUMB)
DESCOPERIRILE GEOGRAFICE ALE NORMANZILOR ÎN
ATLANTICUL DE NORD
DRUMURILE ŞI INCURSIUNILE NORMANZILOR
În secolele VIII—IX un rol de seamă în descoperirile maritime l-au jucat normanzii
(„oamenii din nord”). Astfel erau denumite în Europa apuseană triburile germanice
nordice, care trăiau în peninsula Iutlanda, în insulele daneze învecinate, situate în
strâmtori, precum şi pe ţărmurile de sud şi vest ale peninsulei Scandinavice.
Popoarele din Europa răsăriteană îi numeau varegi. Îndeletnicirile principale ale
normanzilor erau creşterea vitelor şi pescuitul. În căutare de peşte şi vânat ei făceau
lungi călătorii prin mările nordice.
In regiunile din nordul Europei, agricultura era slab dezvoltată, încât chiar şi în anii
cu recoltă bună grânele nu ajungeau. De aceea, normanzii plecau pe mare în ţările
Agricole din Europa, pentru a putea schimba pieile şi peştele pe grâne şi alte
produse. Ei erau şi negustori de sclavi, căci în unele regiuni din Europa, sclavii
reprezentau marfa cea mai de preţ. Fiii normanzilor nobili strângeau cete de
oameni liberi şi întreprindeau expediţii prădalnice pe mare în ţările producătoare de
grâne din Europa. Conducătorii acestor cete — konungii („regii mărilor” cum erau
numiţi în alte ţări) — acţionau în majoritatea cazurilor, nu ca negustori, ci ca piraţi:
ei capturau vasele comerciale pe care le întâlneau în
drum, jefuiau şi devastau satele şi oraşele de pe ţărm.
Pornind de pe ţărmurile lor, normanzii navigau şi făceau incursiuni în
toate direcţiile. Înaintând spre răsărit, ei străbăteau marea Baltică,
pătrundeau în golfurile Riga şi Finic şi, folosind vechile căi comerciale
ruseşti, ajungeau pe fluviile Europei răsăritene până în Marea Neagră, iar
prin Marea Neagră în Bizanţ (vezi harta de la cap. 11). În nord, ei ocoleau
peninsula Scandinavică şi ajungeau până în marea Albă. Spre vest, ei au
fost primii care au traversat Oceanul Atlantic, au colonizat Islanda, au descoperit
Groenlanda şi au debarcat pe ţărmurile de nord-est ale
continentului american. Ei s-au întărit pe ţărmurile nordice şi răsăritene
ale Marii Britanii, pe insula Man şi în răsăritul Irlandei şi au cucerit în
două rânduri Anglia. Pe teritoriul Franţei de astăzi ei au ocupat gurile
Senei, peninsula Normandia şi insulele Normande. Pornind de aici,
normanzii, care au suferit influenţe franceze, au cucerit pentru a treia
oară, şi de data aceasta definitiv, Anglia (în 1066, pe timpul lui Wilhelm
Cuceritorul).
1
Normanzii devastau ţărmurile dinspre Oceanul Atlantic ale peninsulei
Iberice, pătrundeau în Marea Mediterană prin strâmtoarea Gibraltar şi
prădau Europa de sud, ajungând până în Sicilia şi Italia de sud. E posibil
ca aici ei să se fi întâlnit cu alţi normanzi care erau în slujba Bizanţului;
aceştia veneau din Constantinopol, unde ajungeau coborând pe cursul
fluviilor din răsăritul Europei. În felul acesta căile maritime şi fluviale ale
normanzilor străbăteau în secolele IX—XI toată Europa centrală,
occidentală şi sudică.

OTHER ŞI DESCOPERIREA LITORALULUI DE NORD-VEST AL

EUROPEI
Prima călătorie pe care o cunoaştem, din marea Nordului în marea
Albă, în jurul capului Nord, a fost întreprinsă în secolul al IX-lea de
normandul Other, crescător de reni şi vânător. Povestirea acestei călătorii
a fost notată chiar după spusele lui Other de regele Alfred cel Mare
(871—901) al statului anglo-saxon Wessex.

DESCOPERIREA ŞI COLONIZAREA ISLANDEI

La începutul secolului al VIII-lea, normanzii au cucerit o serie de
insule mici situate în dreptul ţărmurilor nordice ale Britaniei — Shetland,
Orcade şi Hebride, pe care le-au folosit ca baze pentru incursiuni pe marile
insule britanice şi pentru continuarea expansiunii spre vest, pe căile
maritime descoperite de irlandezi.

La 300 km nord de Scoţia, în dreptul paralelei de 62° latitudine

nordică se află în ocean un mic grup de insule vulcanice (cu o suprafaţă de
aproximativ 1.400 km2) denumite Feroe. După cum relatează călugărul
Dicuil (în jurul anului 825), geograf irlandez din secolul al IX-lea, aceste
insule au fost descoperite la începutul secolului al VIII-lea de către
pustnici creştini irlandezi. Aceştia şi-au construit acolo lăcaşuri, dar apoi
au fost alungaţi de normanzii păgâni. Tot Dicuil spune că „în urmă cu 30
de ani” (adică în jurul anului 796) clerici irlandezi (preoţi sau călugări) au
petrecut o vară pe un pământ situat la nord-vest de insulele Feroe. Din
izvoarele scandinave de mai târziu rezultă că aici este vorba, fără îndoială,
de Islanda şi că primii normanzi veniţi acolo au întâlnit în unele locuri
colonişti celţi sau urme ale şederii lor.

În a doua jumătate a secolului al IX-lea, regele Harald Harfagre („Cel

cu părul frumos”) ajutat de ţărani, a zdrobit după un război civil
2
îndelungat şi crâncen (860—872) forţele unite ale „regilor mării”, unificând
Norvegia sub stăpânirea sa.

„Regii mării” care n-au vrut să i se supună au

început să-şi părăsească patria împreună cu oştenii şi cu familiile lor.

Atunci, a pornit din Norvegia, în căutarea acestei îndepărtate ţări de

peste mare, prin insulele Shetland şi Feroe, „regele mării” Floke.

Floke a debarcat lângă unul dintre numeroasele fiorduri de

aici, bogate în peşte şi a rămas pe insulă la iernat. Iarna neobişnuit de
aspră, zăpada mare, fiordurile blocate de gheţuri şi, în sfârşit, pieirea
vitelor pe care normanzii le luaseră cu ei au produs asupra lui Floke o
impresie deprimantă şi el a denumit această insulă — Islanda („Ţara de
gheaţă”).
Când s-au întors după iernat în Norvegia, tovarăşii de drum ai lui Floke nu
au fost de acord cu povestirile deprimante ale acestuia despre natura
Islandei. Dimpotrivă, ca şi predecesorii lor, ei au lăudat locurile bogate în
peşte şi minunatele păşuni de pe insulă.

DESCOPERIREA ŞI COLONIZAREA GROENLANDEI

În jurul anului 920, normandul Gunnbjörn, care se îndrepta spre
Islanda, a fost aruncat de furtună departe spre apus şi a descoperit o serie
de insule mici, denumite într-o legendă islandeză „insuliţele de coastă
Gunnbjorn”.

Contrastul dintre pustiul de gheată înconjurător şi

aceste regiuni era atât de mare, încât Erik a denumit coasta Groenlanda —
„Pământul verde”, un nume nu prea potrivit pentru uriaşa insulă cu o
suprafaţă de peste 2.000.000 km2, din care numai 15% este neacoperită
de gheţuri. O legendă islandeză afirmă că prin „denumirea prietenoasă”
Erik a vrut să-i înşele pe islandezi, pentru a-i convinge să vină să trăiască
pe noul pământ cu climă aspră. Dar numele dat de Erik se referea la
început numai la regiunile într-adevăr ospitaliere descoperite de el pe

3
 coasta de sud-vest şi abia mai târziu a fost extins asupra întregii insule.
În cursul secolelor X—XI, pornind de pe ţărmul de sud, normanzii
s-au răspândit de-a lungul litoralului apusean al Groenlandei până la
cercul polar de nord. Ei s-au aşezat în grupuri mici, în locurile ferite din
fundul fiordurilor. Coloniştii aduseseră cu ei animale domestice, dar
principala lor îndeletnicire nu a fost creşterea vitelor, ci pescuitul şi
vânătoarea. În căutarea animalelor marine, ei au navigat departe spre
nord, de-a lungul coastei apusene, ajungând până la paralela de 73°. Ei au
căutat să înainteze spre nord şi de-a lungul ţărmului răsăritean al
Groenlandei, aproape inaccesibil din pricina gheţurilor, s-au îndeletnicit
şi aici cu vânătoarea de mamifere marine dar nu au întemeiat nici o
aşezare permanentă.

Aşezările normande de pe coastele de sud şi sud-vest ale Groenlandei,

între 60 şi 65° latitudine nordică, au dăinuit aproape 400 de ani.

In sec. al XIII-lea, când colonia a ajuns la cea mai mare înflorire, pe această
coastă existau 280 de aşezări, e drept foarte mici. Având nevoie de grâne,
lemn şi obiecte de fier, coloniştii erau siliţi să menţină o legătură
permanentă cu Islanda.

Atât timp cât Islanda a fost

independentă, colonia din Groenlanda s-a dezvoltat. În secolul al XIII-lea,
populaţia europeană se cifra (după diferite calcule) la 3.000—6.000 de
oameni. După anexarea Islandei la Norvegia (1281), situaţia coloniştilor
din Groenlanda s-a înrăutăţit simţitor. Le lipseau adesea lucrurile cele
mai necesare, întrucât vasele islandeze îi vizitau din ce în ce mai rar.
Situaţia coloniştilor a devenit desperată la sfârşitul secolului al
XIV-lea, când şi Norvegia şi-a pierdut independenta, trecând sub
stăpânirea Danemarcei.

Descoperirile făcute de normanzi în partea de nord-vest a Oceanului

Atlantic au fost înfăţişate în 1427 pe o hartă a danezului Klaudius Klausen
Svart, mai cunoscut sub porecla latină de Claudius Clavius Niger. Această
hartă s-a păstrat. Este interesant că pe ea Groenlanda este înfăţişată ca o
4
parte a Europei. Fără îndoială că şi celelalte ţinuturi descoperite de
normanzi la sud de Groenlanda erau socotite drept insule europene, şi nu
ţărmuri ale „Lumii Noi”. Până în epoca marilor descoperiri, nu putea să
apară ideea unui nou continent apusean, pe care nu l-au cunoscut „nici
măcar cei din antichitate”.

CĂLĂTORIILE NORMANZILOR SPRE AMERICA DE NORD-EST

În jurul anului 987, aflându-se în drum spre Groenlanda, navigatorul
islandez Bjarne s-a rătăcit din pricina cetii. Mai multe zile a navigat într-o
direcţie necunoscută „fără să vadă nici soarele şi nici stelele”, până când
într-o zi senină a apărut în faţa sa un ţinut deluros, acoperit de păduri
dese. El a cotit atunci spre nord şi, folosind vântul prielnic, a ajuns peste
zece zile în Groenlanda.
Povestirile despre această ţară păduroasă au atras atenţia lui Leif cel
Fericit, fiul lui Erik cel Roşu. În Groenlanda nu existau păduri aproape de
loc şi coloniştii aveau foarte mare nevoie de lemn. În jurul anului 1000,
Leif a plecat spre sud şi, după un drum lung, a descoperit un pământ
nelocuit, fără păduri şi acoperit cu uriaşe stânci netede. Leif l-a numit
Helluland (Ţara pietroasă).
Acesta era, sau ţărmul nordic al insulei Terra
Nova, sau ţărmul răsăritean al peninsulei Labrador.
După toate indiciile,
istoricii recunosc aproape în unanimitate că locul ultimei debarcări a
normanzilor a fost o porţiune de pe litoralul nord-estic al Americii de nord
în dreptul paralelei de 40°.
Primăvara Leif s-a întors în Groenlanda cu o încărcătură de lemn.
După aceasta, coloniştii din Groenlanda au navigat câţiva ani în şir în
Vinland, unde au iernat. Ei au întâlnit în această ţară băştinaşi
(„skrelingi”), îmbrăcaţi în piei de animale. Normanzii au adus acolo câteva
vite cornute mari de care băştinaşii se temeau foarte mult: până la venirea
europenilor în America de nord n-au existat animale domestice.
Călătoriile lui Erik oel Roşu şi Leif cel Fericit n-au influenţat câtuşi de
puţin marile descoperiri de la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul
secolului al XVI-lea în vestul Oceanului Atlantic. Dar aceste călătorii au
avut fără îndoială înrâurire asupra descoperirilor făcute mai târziu de
englezi, la sfârşitul secolului al XVI-lea, la vest de Groenlanda, în căutarea
5
drumului de nord-vest între Oceanul Atlantic şi Oceanul Pacific.