Poate democratia sa fie orice?

Dintre condițiile democrației, cea mai puțin amintită este aceea că ideile greșite despre
democrație fac ca democrația să funcționeze greșit. Este de așteptat că noțiunea de democrație să
fie difuză și plurivalență, atfel teoria democrației constă, mai curând, dintr-o direcție principală
care merge înapoi până la Aristotel și Platon. Acceptarea democrației ca expresie majoră a
organizării politice sau sociale devine semnul unui acord fundamental privind scopurile ultime
ale insitutiilor sociale și politice moderne. Realitatea a fost și rămâne pur și simplu aceea că
democrația a devenit un cuvânt onorific universal.

În cazul unui termen ca democrația, nu numai că nu avem o definiție acceptată, dar

încercării de a formula una i se rezistă din toate părțile. Apărătorii tuturor regimurilor susțin că
acestea sunt democratice, temându-se că ar fi nevoiți să renunțe la acest termen dacă el ar ajunge
să aibă un sens anume. Lăsând la o parte inamicii, realitatea e aceea că, în ultimele decenii, am
pierdut progresiv, curentul fundamental al teoriei democrației. Totuși, o serie de tendințe
intelectuale au acționat concomitent pentru a provoca scindarea curentului central al discursurilor
despre democrație.

O a două tendință intelectuală care a afectat în mod negativ teoria democrației este
problema controversată a lui Wertfreiheit, libertatea față de valori. Wetfreiheit se adaptează la
trei variante diferite. Într-o primă versiune moderată, ea constă în mod esențial din
“impartialitatea valorii” și solicitarea separării dintre evaluare și descriere. În cea de a doua
versiune extremă, caută un “vid de valori” care necesită, la rândul sau, un vocabular sterilizat, un
vocabular epurat de conotații laudative și depreciative, de cuvinte rele și bune. “evitarea
valorilor”- o a treia versiune a lui Wertfreiheit, caracterizată prin timiditatea față de valori sau, de
fapt, prin teama de valori. În această versiune, valorile nu sunt șterse, ci sunt clandestine și devin,
implicit, valori mascate.

Democrația este un termen transparent, adică un cuvânt care se leagă cu ușurință de

sensul literal, originar. Prin urmare, este foarte ușor să definim democrația în mod verbal. În sens
literal, democrația înseamnă “puterea poporului”. Dacă prin observație directă ajungem la
concluzia ca termenul de democrație este denotativ înșelător, sau chiar că democrația este un
termen major pentru ceva ce nu există, atunci ar trebui să căutăm denumiri mai potrivite. În
lumea reală, după cum arată Dahl, democrațiile sunt poliarhii. Ce este democrația nu ar trebui
separat de ceea ce ar trebui să fie ea. Poliarhiile nu sunt concepute de Dahl în sens literal, ci
dincolo de simplele conotații ale termenului, ca sisteme “in care puterea asupra oficialităților este
împărtășită pe scară larga” printr-un nivel destul de înalt de control exercitat de cetățeanul
obișnuit asupra conducătorilor săi. Așadar, dacă cetățenii își controlează liderii, putem presupune
că aceștia din urmă sunt răspunzători în fața cetățenilor.
 Democrațiile sunt organizări sociale țintă, iar țintele se stabilesc prin procesul
democratic, în cadrul procedurilor democratice, pe măsură ce democrația avansează. Așadar,
democrația e deschisă la și pivotează în jurul tensiunii dintre valori și fapte.

Termenul demokratia a fost conceput în secolul al V-lea î. Cr. Și de atunci până în urmă
cu un secol a rămas un concept politic. Aceasta înseamnă că democrația însemna o democrație
politică. Astăzi, însă, vorbim de asemenea despre democrație în sens nonpolitic sau subpolitic,
atunci când auzim vorbindu-se despre democrația socială, industrială și economică.

Democrația socială – vizitând Statele Unite în 1831, Tocqueville a fost uimit de

premisele societale, mai ales de egalitatea statului, moravurilor și a obiceiurilor din democrația
americană. El a văzut democrația ca pe o structură socială mai curând decât ca pe o formă
politică. Pentru Bryce, democrația americană părea a fi caracterizată prin “egalitatea
aprecierilor”, adică printr-un etos egalitar bazat și redus la valorile egale “pe care oamenii și le
impun unii altora, oricare ar fi elementele conținute de aceste valori”. Așadar, o democrație
socială este o societate al cărei etos cere membrilor săi să se perceapă ca fiind egali la nivel
social.

Eticheta de democrație socială se aplică, prin implicație, și rețelei de democrații primare,

mici comunități și organizații voluntare, care înfloresc în cadrul societății, constituindu-se în
infrastructura și temelia societală a suprastructurii politice. O societate multigrupala în care
unitatea grup este structurată democratic poate fi calificată drept o democrație socială.

Democrația industrială – termen lansat în secolul al XIX-lea de către Sidney și Beatrice

Webb și este democrația din interiorul platformelor industriale. Așadar, se poate spune că
democrația industrială este o adaptare a democrației directe grecești la o societate industrială în
care membrul comunității politice, acel polites, este înlocuit de către membrul comunității
economice, muncitorul la locul lui de muncă.

Democrația economică – democrația economică este, sau reflectă, un interes pentru

egalizarea averilor, deci este o democrație al cărei scop politic este redistribuirea averilor și
egalizarea posibilităților și a condițiilor economice.

Comportamentul nostru politic depinde de ideea noastră despre ceea ce este, ce trebuie
să fie și ce poate fi democrația, publicul larg reacționând la imaginea democrației. Dacă
democrația este definită incorect, în cele din urmă există pericolul să refuzăm ceva ce nu a fost
bine identificat și să primim în schimb altceva ce nu ne dorim deloc. Democrația este mult mai
complicată decât orice altă formă politică, paradoxal ea nu ar putea suprvietui dacă principiile și
mecanismele sale nu ar fi accesibile capacității intelectuale a cetățeanului obișnuit. Regimul
politic democratic precedă și condiționează orice altă democrație spre care tindem. Democrația
politică reprezintă cea mai dificilă tentativă democratică. Ca formă politică, democrația trebuie
să supună diversele voințe ale câtorva milioane, a zecilor și chiar a sutelor de milioane de
indivizi răspândiți în diverse locuri.la o singură autoritate. În democrația de tip “fata-în-fata” și
sistemele democratice pe scară largă există o prăpastie enormă. Umanitatea a trebuit să sufere
mai mult de două mii de ani pentru a putea construi un pod între cele două sisteme, iar trecerea
de la micile comunități democratice, în care toți oamenii puțeau să participe, la democrația
marilor mulțimi care nu pot participa, o mare parte a avantajelor primului sistem tind să dispară
pe parcurs.

Grecii concepeau politica în sensul unei științe arhitecturale, întruchipând un proiect.

Astfel ca proiectul descris prin teoria democrației reprezintă în mare parte un feedback, o
reflectare analitică asupra realizărilor pe care le-am obținut și care nu au fost planificate dinainte
sau nu au reușit așa cum au fost plănuite. Democrațiile sunt experimente orientate spre anumite
finalități, nu sunt făcute la întâmplare, iar teoria democrației este un proiect necesar pentru a
asigura o orientare și o îndrumare psre materializarea finalității. Atunci când vorbim despre un
proiect, trebuie să vorbim și despre finalități. Prin urmare, realizarea finalităților și a scopurilor
reprezintă un element constitutive al teoriei democrației.

Ce nu este democratia
Pentru a stabili ce este democratia trebuie sa stabilim ce nu este, adica opusul
democratiei.

Ce este democrația? Democrația este interpretată ca o entitate, ca un concept-obiect, și,

mai exact, că o clasă (tip) specifică de sistem politic. Cu alte cuvinte, democrația este percepută
astăzi ca un concept atributiv, ca o proprietate a obiectelor politice. Când spunem că un sistem
politic este într-o oarecare măsură sau grad democratic, trebuie să precizăm în raport cu ce
caracteristică. De exemplu, Douglas Rae selectează că proprietate domnia majorității, dar în
același timp, domnia majorității înseamnă drepturi ale minorității. Felix Oppenheim selectează
caracteristica participării. Alte caracteristici ar fi reprezentate de egalitate, libertate, consens,
coerciție, competitive, pluralism, regula constituționala.

Autoritarim, autoritate si putere

Revenind la ceea ce poate constitui “opusul perfect” al democrației, opțiunile sunt

numeroase: tiranie, despotism, autocrație, absolutism, dictatură, autoritarism și totalitarism. Tiran
și despot sunt termini din vechea Grecie. Absolutismul și autocrația au intrat în vocabularul
politicii abia în secolul al XVIII-lea. Dictatura este o denumire romană, dar și-a dobândit sensul
actual în secolul XX. Autoritarismul și totalitarismul sunt concept recente, ele apărând după
Primul Război Mondial. Astfel, când astăzi se pune întrebarea referitoare la opusul democrației,
avem tendința de a răspunde: autoritarismul sau totalitarismul. Totalitarismul este cel care ar
trebui să reprezinte, cel puțin în vocabularul curent, cea mai deplină negare a democrației.
 Autoritatea este un termen latin foarte vechi, care nu a fost niciodată (cel puțin până nu
demult) un cuvânt peiorativ. Cu toate acestea, astăzi autoritarismul indică un exces și un abuz de
autoritate, de fapt, o autoritate opresiva care strivește libertatea. Sensul originar al “autoritatii”
este legat probabil de verbul latin augere, a augmenta. În primele sensuri indică faptul ca
deținătorii autorității, confirmă și sancționează un anumit traiect de acțiune sau de gândire.

Un studio terminologic desfășurat sub auspiciile UNESCO indică “utilizarea obisnuita” a

termenului de autoritate că “putere ce este acceptată, respectată, recunoscută, legitimate. Oricum,
etimologia termenului “putere” exprimă numai în parte sensul său politic, care nu este
capacitatea de a face, ci capacitatea de a face să se facă. Cine este la putere are puterea de a
atribui recompense, dar mai ales puterea de a face deposedări. Astfel, puterea ordonă, iar puterea
statului impune comenzi susținute prin monopolul legal al forței.

Liantul societăților politice nu este asigurat prin comandă, ci printr-un lucru foarte diferit
pe care ei l-au numir “obligatie politica”. Politicile sunt susținute prin “legitimitatea” lor și sunt
subminate, dacă nu sunt în cele din urmă distruse, printr-o criză de legitimitate. Atfel, o criză a
legitimității este semnalată și detectată că o criză a “autoritatii”. Autoritatea explică ceea ce
puterea face fără explicații. În vreme ce puterea ordonă și susține, când este necesar, prin
constrângere, autoritatea înseamnă “a face apel”, nu are funcție recompensatorie și încetează să
mai fie autoritate atunci când este impusă. Așadar, autoritatea este forma puterii sau forma
influenței, care apare din investiture spontană și este eficientă prin faptul că este ascultată și
recunoscută. Autoritatea e bazată pe prestigiu și respect nu ne constrânge facem ceva pentru o
relație de autoritate nu ne lipsește de libertatea de alege o cale.

Autoritarismul denumire pentru un sistem politic fost conceput fascism menit fie un
termen laudativ, unui dictatorial attribute asocieri favorabile raport cu autoritatea. Pentru
susținătorii , autoritarismul un regim care “adevarata autoritate” reactive putrefactiei
democrațiilor lipsite de autoritate. Pentru democrați , autoritarismul este un regim care
abuzează de autoritate. Într-o societate totalitarista autoritate este total. Astfel, se poate spune ,
pe ce un regim este tot autoritar, el se bazează tot pe autoritate.

Stat total, democratie si absolutism

Totalitarismul este redundanța totalității și nu face decât să transmită, în sine, idea a ceva
ce curpinde totul. El nu indică o extindere, statul total, ci mai degrabă o exercitare autoritară sau
absolută a puterii. Puterea absolută indică o putere supremă, perfectă, complete și intangibilă,
eliberată de control și de restricții, exercitare discreționară, nelimitată a puterii. De asemenea, o
putere ce nu întâmpină opoziții în partea altor puteri este o putere absolută. În aceste condiții,
absolutismul este legat de concentrarea puterii, iar cu cât o societate își pierde structura pluralistă
și cu cât forțele sale intermediare slăbesc, cu atât mai ușor se formează condițiile pentru apariția
absolutismului. Atfel, orice stat care concentrează toată puterea în mâinile sale este, potențial, un
stat care poate exercita puterea absolută.
 Deținem putere absolută atunci când ea nu este controlată și limitată prin lege. Statul
absolute este un stat neconstituțional, nesupus legii, în care deținătorii puterii nu sunt limitați sau
au fost eliberați de controlul și restricțiile constituționale.

Totalitarism

Termenul “totalitarism” a apărut prima oară în 1925 și a fost inventat de către fascism.
Primii autori care au cunoscut în mod direct totalitarismul au făcut referire invariabil la ceea ce
s-a întâmplat în epoca nazismului.

După opinia lui Edgar Hallet Carr, totalitarismul este “o convingere conform căreia un
grup organizat sau o instituție, fie ea biserică, govern sau partid, are acces în mod privilegiat la
adevăr.” El adaugă faptul că totalitarismul este vechi de când lumea, că a existat dintotdeauna și
va exista mereu.

În contribuția sa la lucrarea intitulată Totalitarism, Friedrich a enumerate cinci cerințe de

care depinde existent unui sistem totalitar:

 O ideologie oficiala
 Un singur partid de masa controlat de o oligarhie
 Monopolul guvernamental al armamentului
 Monopolul asupra mass-media
 Un sistem de politie terorist
 O economie dirijata de la nivel central

Semantic vorbind, totalitarismul denotă încarcerarea întregii societăți înlăuntrul statului,

o dominație politică atotcurpinzatoare asupra vieții extrapolitice a omului. Conform descrierii lui
Finer “Intreaga societate este politizată, iar dacă sferele private ale vieții supraviețuiesc, ele
rămân supuse unui govern care, oricând și din orice motiv, le poate controla, invada și cuceri.”
Când în Italia se spunea “Totul în Stat, nimic în afara Statului, nimic împotriva Statului” aceasta
nu era doar o laudă, reprezentând invazia totală a vieții private, cu distrugerea a tot ce este
spontan, independent, diversificat și autonom în viața colectivităților umane.

Totalitarismul este o amplificare maximă a despotismului, despotismul cel mai puternic

dintre toate, rezultând de aici că e caracterizat printr-o frică exagerată, adică prin teroare.
Guvernările prin teroare au constituit punctual de interes al interpretărilor lui Hannah Arendt și al
majorității lucrărilor din anii ’50.

Dictatura si autocratie

Tirania și despotismul sunt concept care au supraviețuit în vocabularul nostru actual mai
ales ca etichetări. “Tirania” e adevărat, are o evoluție lungă și complicată în istoria gândirii
politice. Pentru greci, tiranul și regele desemnau unul și același lucru, domnia unei singure
persoane. De atunci, tirania a ajuns să denoteze o formă de domnie a unei singure persoane, care
e ilegală, ilegitimă și degenerate. Despoții domneau fără să fie contestați asupra popoarelor
incapabile să fie libere.

Dictatura este un termen care azi a ajuns să înlocuiască tirania.