Sunteți pe pagina 1din 8

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAȘI

FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZARE DREPTUL AFACERILOR

ARBITRAJUL

Coordonator Studentă

Judecător: ANCA MIHAELA TRANDAFIR SOCIANU DIANA FLORENTINA

Iași

2018

1
Cuprins

1. Scurt istoric ........................................................................................................................3


2. Noțiunea de arbitraj și natura sa juridică .............................................................................3
3. Avantajele și dezavantajele recurgerii la arbitraj .................................................................3
4. Formele arbitrajului ............................................................................................................5
5. Evoluția arbitrajului ............................................................................................................5
5.1. Reglementarea arbitrajului pe plan internaţional ...........................................................6
5.2. Reglementarea arbitrajului în dreptul român .................................................................6
Bibliografie ............................................................................................................................8

2
1. Scurt istoric

Arbitrajul reprezintă o modalitate de soluţionare a diferendelor care a luat amploare în


special în ultimele decenii, dar care, ca şi concept, are origini străvechi. Încă din Antichitate, în
cetăţile greceşti, şi mult mai pregnant în Evul Mediu, disputele născute între comercianţi se
soluţionau prin înţelegerea părţilor, de către o persoană desemnată de acestea, cu reputaţie
neştirbită, şi în care părţile aveau deplină încredere.
Nu este cunoscut cu precizie momentul în care a fost utilizat pentru prima dată arbitrajul
ca mijloc de soluţionare a litigiilor, însă există dovezi care atestă originile sale străvechi. Regele
Solomon a fost arbitru, Filip al II-lea, tatăl lui Alexandru cel Mare, a utilizat această metodă
pentru soluţionarea unor conflicte teritoriale. În Roma antică, arbitrajul era una dintre
modalităţile preferate de rezolvare a conflictelor, precum şi în Evul Mediu, în ceea ce priveşte
litigiile comerciale. Originile arbitrajului maritim datează din perioada în care vasele
fenicienilor erau folosite de către negustorii greci pentru transportul mărfurilor.
În multe societăţi, în absenţa legilor scrise, „comportamentele şi faptele sociale
damnabile erau judecate de adunări formate din bătrânii respectabili ai comunităţii. Deşi se
judeca după legi nescrise, în general se creau anumite cutume din practica de zi cu zi a
respectivelor adunări.”1
În Marea Britanie, arbitrajul a fost folosit ca metodă de soluţionare a litigiilor înainte de
implementarea sistemului common law, acesta fiind utilizat încă din 1224. Atitudinea englezilor
faţă de arbitraj a variat, de la opoziţia vehementă până la o acceptare moderată. Realitatea lumii
afacerilor a influenţat însă această atitudine, arbitrajul devenind o modalitate de soluţionare a
litigiilor foarte importantă.

2. Noțiunea de arbitraj și natura sa juridică

În relațiile de comerț internațional, cele mai multe litigii dintre participanți se


soluționează pe calea arbitrajului, ca modalitate de jurisdicție privată. Arbitrajul este „un mijloc
corespunzător de a reglementa rapid și echitabil litigiile care pot să rezulte din tranzacțiile
economice din domeniul schimburilor de bunuri și servicii.” 2

Noţiunea de „arbitraj" cuprinde mai multe elemente componente. Acestea privesc


instanța arbitrală, procedura şi situaţia litigioasă. Dacă litigiul, ca obiect al arbitrajului,
constituie un element de fond, instanţa şi procedura sunt considerate elemente de formă.
„Arbitrajul este un sistem jurisdicţional special şi derogator de la dreptul comun, care
corespunde exigenţelor specifice ale comerţului internaţional. În baza vointei părtilor interesate,
o instanţă este abilitată să soluţioneze, printr-o procedură determinată, un anumit litigiul. ” 3

3. Avantajele și dezavantajele recurgerii la arbitraj

1
Tudor Chiuariu, Roxana Giurea – Arbitrajul intern și internațional. Reglementare. Doctrină. Practică arbitrală
judiciară, Editura Universul Juridic, București, 2012, p. 20.
2
Ioan Macovei – Tratat de drept al comerțului internațional, Editura Universul Juridic, București, 2014, p. 615.
3
Idem, p. 616.

3
Costurile presupuse de procedura arbitrală „nu reprezintă factorul care să determine
recurgerea la o astfel de procedură alternativă de soluţionare a litigiilor, ele fiind de cele mai
multe ori superioare celor percepute de instanţele naţionale.” 4 Există însă o multitudine de
avantaje pentru care părţile preferă să aleagă această procedură, şi nu una tradiţională, cum ar
fi: confidenţialitatea, celeritatea, flexibilitatea, specializarea.

Confidenţialitatea procedurii

Arbitrajul prezintă în primul rând un ridicat grad de confidenţialitate, procedura urmată


fiind diferită de cea de drept comun, care de regulă se desfăşoară în şedinţă publică, în virtutea
principiului publicităţii care guvernează procedura judiciară.

Procedura arbitrală nu este supusă acestui principiu, ea permiţand în acest fel păstrarea
secretului comercial, aspect foarte important in raporturile de natură comerclală. În cadrul
procedurii arbitrale, numai părtile — personal sau prin reprezentant — participă la dezbaterea
litigiului.
Nici hotărărea tribunalului arbitral nu este pronunţată in şedintă publică, ea flind
comunlcată numai părtllor implicate.

Celeritatea

Un al doilea avantaj al arbitrajului îl reprezintă celeritatea procedurii, aspect care poate fi


esențial în unele situaţii, în special în raporturile de natură comercială. „Această procedură fiind
una derogatorie de la dreptul comun, ea nu este supusă nici formalismului excesiv al procedurii
de judecată de drept comun, nici nu intră pe rolul încărcat al instanţelor naţionale.”8 Prin
urmare, procedura se desfăşoară mult mal rapid, permțând soluționarea eficientă a raporturilor
litigioase dintre părţi.

Flexibilitatea
Un alt avantaj specific acestel proceduri îl constituie flexibilitatea acesteia, părtile fiind
libere să aleagă atât legea aplicabilă fondulul, cât şi procedura ce va fi urrnată în soluționarea
litigiului, sub rezerva respectării dispoziţiilor imperative ale legil, a ordinii publice sau a
bunelor moravuri. Pe deasupra, în virtutea ideii de „parteneriat", ce este asociată acestei
modalități de soluţionare a litigiilor, părțile pot stabili modalitatea în care vor fi suportate
cheltuielile arbitrale (în dreptul nostru, cf. art. 359 C. pr. civ.).

Specializarea
În cadrul acestei proceduri, „părţile dispun şi de libertatea de a desemna arbitril ce vor
soluționa litigiul, cu respectarea principiilor de imparțialitate, independenţă şi, de regulă,
imparitate”5. Părţilor ii se dă astfel posibilitatea alegerii, în calitate de arbitri, a unor specialişti
în domeniul dedus judecăţii, sporindu-şi încrederea în rezultat prin garanția competenței celor
ce-i vor judeca. Arbitrajul oferă astfel alternativa unei judecăţi eficiente, prin arbitri cu

4
Tudor Chiuariu, Roxana Giurea, op. cit., p.26
5
Ioan Macovei, op. cit., p. 617

4
experienţă îndelungată şi de o competenţă recunoscută în domeniul în cauză. De altfel,
neîndeplinirea condițiilor de calificare şi de independență poate constitui o cauză de recuzare a
arbitrilor.

Obligativitatea hotărârii
În plus, sentința pronunțată de o instanță arbitrală este obligatorie intre părţi, acestea
fiind obligate să o pună în executare, imediat sau la termenul arătat în hotărâre. La cerere,
hotărarea poate fi învestită cu formulă executorie de către instanța care ar fi fost competentă să
judece pricina în lipsa conventiei arbitrale, în acest fel ea devenind titlu executoriu şi
executăndu-se întocmai ca o hotărăre judecătorească.

4. Formele arbitrajului

Având în vedere structura organizatorică, arbitrajul poate fi ocazional şi instituţional.


Arbitrajul ocazional se creează pentru un anumit litigiu, pe când arbitrajul instituţional se
înfăptuieşte de către o instituţie permanentă.

În funcţie de puterile conferite arbitrilor de a soluţiona litigiul, arbitrajul este in drept şi


în echitate. Arbitrajul în drept se realizează după lege, iar arbitrajul în echitate după cugetul şi
chibzuinţa arbitrilor.

După competenţa lor materială, se deosebesc arbitraje cu o competenţă generală în


materia diferendelor de comerţ şi arbitraje cu o competenţă specializată in categorii determinate
de litigii.
În privinţa competenţei teritoriale, arbitrajele se împart în trei categorii principale:
arbitraje de tip bilateral, arbitraje de tip regional şi arbitraje cu vocaţie internatională.
Arbitrajele de tip bilateral soluţionează numai litigiile între partenerii din cele două state
contractante. De exemplu, Camera arbitrală franco-germană pentru produsele solului; Comisia
americano-canadiană de arbitraj comercial.
Arbitrajele de tip regional rezolvă divergențele dintre partenerii aparținând statelor
dintr-o anumită zonă geografică. În acest sens, Comisia scandinavă de Arbitraj pentru plei;
Comisia interamericană de arbitraj comercial.
Arbitrajele cu vocație internatională solutionează litigiile între partenerii care provin din
orice ţară. Exemplul cel mai caracteristic îl constituie Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de
Comerț Internaţională din Paris.

5. Evoluția arbitrajului

Arbitrajul a reprezentat o modalitate de soluţionare a litigiilor de drept civil încă din


orânduirea antică. După revoluţiile burgheze, legislaţiile naţionale au limitat puterile arbitrilor,
întrucât arbitrajul nu oferea părţilor garanţille justiţiei etatice. Reglementarea restrictivă a

5
arbitrajului a fost impusă de sustragerea litigiilor de la examinarea de către instanţele
judecătoreşti, precum şi de la aplicarea uniformă şi strictă a legii.

5.1. Reglementarea arbitrajului pe plan internaţional

Începând cu secolul aI XX-lea, arbitrajul devine forma preferată de soluţionare a


litigiilor decurgând din operaţiunile de comerţ internaţional. Datorită generalizării şi
importanţei sale, instituţia arbitrajului este reglementată prin convenţii internaţionale,
multilaterale şi bilaterale. Reglementările aplicabile arbitrajului se înscriu într-un proces
continuu de perfecţionare şi adaptare la specificul afacerilor internaţionale.

Primele înţelegeri multilaterale s-au încheiat în cadrul Ligii Naţiunilor. Protocolul de la


Geneva din 1923 a fost urmat şi completat, în 1927, de Convenţia de la Geneva.

Convenţia pentru reglementarea diferendelor referitoare la investiţii între state şi


resortisanţii altor state s-a semnat la 18 martie 1965 la Washington și a intrat în vigoare la 14
octombrie 1966. În prezent, 132 de state sunt părti la Convenţie.
Prin Convenţia de la Washington s-a creat Centrul Internaţional pentru Reglementarea
Diferendelor relative la Investiţii — CIRDI. „Litigiile dintre părţi se soluţionează prin mijloace
de conciliere şi de arbitraj. Tribunalul arbitral decide asupra diferendelor în conformitate cu
regulile de drept prevăzute de către părți. În absenţa unei alegeri, se va aplica dreptul statului
contractant parte la diferend şi principiile dreptului internaţional”. 6

5.2. Reglementarea arbitrajului în dreptul român


În ţara noastră, baza legală a arbitrajului o constituie Codul de procedură civilă din 2010.
Corespunzător evoluţiei legislative, procedura alternativă de soluţionare a litigiilor este
atractivă şi modernă. Normele care reglementează arbitrajul voluntar reprezintă dreptul comun
în materia arbitrajului internaţional.
Dispoziţiile Codului de procedură civilă se completează cu normele Legii nr. 335/2007
a camerelor de comerţ din România din 3 decembrie 2007. Astfel, art. 4 lit. i) prevede atribuţia
expresă a camerelor de comerţ judeţene de a organiza activitatea de soluţionare a litigiifor
supuse arbitrajului ad-hoc şi instituţionalizat, iar art. 29 stipulează organizarea şi funcţionarea,
pe Iângă Camera Naţionaiă, a Curţii de arbitraj Comercial Internaţional.
În concordanţă cu atribuţiile care definesc conţinutul activităţii sale, „Curtea de arbitraj
Comercial Internaţional este o instituţie permanentă, fără personalitate independentă în
exercitarea atribuţiilor ce îi revin. Activitatea Curţii de arbitraj se desfăşoară în condiţiile
prevăzute de Regulamentul de organizare şi functionare, de Regulile de procedură arbitrală, de
dispoziţiile Codului de procedură civilă, de legile speciale în domeniu şi de convenţiile
internaţionale la care tara noastră este parte.”

6
Oliviu Puie – Dreptul comerțului internațional în contextul noului Cod Civil, al noului Cod de procedură civilă
și al actelor europene în materie, Editura Universul Juridic, București, 2015, p. 367.

6
Dispoziţiile relevante ale Legii camerelor de comert din 2007, cele din Convenţia
europeană de arbitraj comercial internaţional din 1961 şi din Regulamentul de Arbitraj al
Comisiei Naţiunilor Unite pentru Dreptul Comercial International (UNCITRAL) din 1976,
precum şi Regulamentul de organizare şi functionare al Curţii de Arbitraj, Regulile de
procedură arbitrală ale Curtii şi Arbitraj şi Normele privind taxele şi cheltuielile arbitrale
alcătuiesc Codexul Arbitral. „Aceste prevederi se aplică în măsura în care, prin tratate
internaţionale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale,
nu se prevede altfel.”7

7
Ioan Macovei, Tratat de drept al Comerțului internațional, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 628-629;

7
Bibliografie

1. Ioan Macovei, Tratat de drept al Comerțului internațional, Ed. Universul Juridic, București,
2014
2. Oliviu Puie – Dreptul comerțului internațional în contextul noului Cod Civil, al noului Cod de
procedură civilă și al actelor europene în materie, Editura Universul Juridic, București, 2015
3. Tudor Chiuariu, Roxana Giurea – Arbitrajul intern și internațional. Reglementare. Doctrină.
Practică arbitrală judiciară, Editura Universul Juridic, București, 2012