Sunteți pe pagina 1din 21

LUCRARE DE SEMINAR LA EDUCAȚIE PLASTICĂ

TEHNICI ÎN ARTA PLASTICĂ


Peisaj de toamnă cu patru copaci –Vincent Van Gogh

Coordonator: lect. dr. Cristian Mănguță Student: Alina Florina Nistor (Dragne)

2
Cuprins:
Argument..............................................................................................................................................4

I. Tehnica acuarelei...............................................................................................................................6

I.1. Tehnica acuarelei pe uscat..........................................................................................................7

I.2. Tehnica acuarelei pe ud..............................................................................................................7

I.3. Tehnica fuzionării la margine și în masă....................................................................................7

I.4. Tehnica picturii în acuarelă cu sare............................................................................................8

I.5. Tehnica buretelui........................................................................................................................8

I.6. Tehnica acuarelei în degrade......................................................................................................9

I.7. Tehnica împrăștierii acuarelei...................................................................................................10

II. Tehnica desenului în creion, cărbune sau tuș.................................................................................10

III. Tehnica desenului în creioane colorate.........................................................................................11

IV. Tehnica desenului pastel...............................................................................................................12

V. Tehnica colajului............................................................................................................................13

VI. Tehnica modelajului.....................................................................................................................14

VII. Tehnica gravurii..........................................................................................................................15

VIII. Tehnica imprimării cu țesături mărite........................................................................................16

IX. Tehnica suflării.............................................................................................................................17

X. Tehnica picturii pe sticlă................................................................................................................17

XI. Tehnica amprentei și a ștampilei..................................................................................................18

XII. Dactilopictura..............................................................................................................................19

Concluzii............................................................................................................................................20

V. Bibliografie.................................................................................................................................21

3
Argument
Mai mult decât orice activitate, educaţia plastică constituie cadrul şi mijlocul cel mai
generos de activare şi stimulare a potenţialului creativ. Arta îl pregăteşte pe copil să trăiască în
frumuseţe, în armonie, să respecte frumosul şi să vibreze în faţa lui. Formele plastice sunt mijloace
de exprimare, de exteriorizare a dorinţelor, a aşteptărilor, relaţiilor cu ceilalţi, a problemelor.
Mijloacele artei devin pentru copil unelte autentice de rezolvare curajoasă şi cu ştiinţă a
problemelor de echilibrare, de armonizare, de modelare a spaţiului în care trăieşte şi de joacă, de
automodelare.
Prin artă se dezvoltă sensibilitatea senzorială, dar şi cea artistică şi delicateaţea
comportamentală. Sensibilitatea artistică se construieşte pe baza afectivităţii, intuiţiei şi fanteziei, în
funcţie de măiestria educativă a adultului şi de caracteristicile mediului în care se formează. Deşi,
determinată genetic, ea se modelează prin educaţie, pentru că “personalitatea copilului este
rezultanta acţiunii conjugate a factorilor ereditari, de mediu şi de educaţie, iar ea nu se poate
configura adecvat prin considerarea şi acţiunea lor paralelă” (Neacșu, 1978, 175).
Educația plastică intră în sfera cunoașterii și creativității, ea fiind educația acelor simțuri pe
care se bazează inteligența și gândirea creatoare a elevilor. Ea reprezintă modalitatea fundamentală
de dezvoltare a capacității creatoare a elevilor, stimulând flexibilitatea și spiritul critic, ca funcții ale
creativității. Creația plastică face o legătură constructivă între gândire și imaginație, între realitate și
fantezie, dezvoltând în același timp puterea de analiză și sinteză (Șofron, 2010, 32).
În aceste condiții, sarcina învățătorului capătă o complexitate aparte, acesta trebuind să-și
însușească un vocabular plastic adecvat, unele tehnici de lucru și o metodologie modernă de predare
a artelor plastice. De aceea, ei trebuie să aplice creativ ”conținuturile”, să găsească modalități de
rezolvare a acestora prin diferite tehnici de lucru, specifice scopului didactic, vârstei elevilor,
regiunii geografice, etc.
Atât în învățământul preșcolar, cât și în cel primar, copiii pot să folosească diferite materiale
(acuarele, tempera, guasa, soluţii colorate cu diferiţi pigmenţi din comerţ, materiale textile
imprimate, hârtie de desen albă, hârtii colorate, creponate, cartoane, etc.), creând altceva decât ceea
ce sunt, fără să-şi piardă propria lor structură.
Tehnicile de lucru reprezintă maniera prin care totalitatea procedeelor aparținând domeniului
artistic folosite fac să apară forma dorită. Folosirea tehnicilor de lucru nu trebuie să fie un scop în
sine întrucât aceasta blochează procesul de cultivare a creativităţii. Ea poate fi organizată sub forma
unor exerciţii-joc, sub formă de demonstraţii, dar mai ales pe baza metodei învăţării prin
descoperire.
4
Prin folosirea diversificată a tehnicilor de lucru în activitățile plastice, copiii își dezvoltă
capacitatea de expunere artistică-plastică, având posibilitatea de a comunica prin mijloace diverse
propriile idei, trăiri, sentimente.
Folosirea tehnicilor de lucru nu trebuie să fie un scop în sine, ci o modalitate de realizare a
unor subiecte în concordanță cu temperamentul și sensibilitatea fiecăruia. În tehnicile plastice de
lucru, elevii folosesc materiale ca: acuarela, tempera, guașa, tușurile colorate, materiale cu texturi
diferite, hârtie colorată, ceară, soluții pentru decolorat, carioca, creioane de toate tipurile, ceracolor
etc.

I. Tehnica acuarelei
Tehnica acuarelei este folosită încă de la începutul secolului al XVII-lea și constă în
folosirea culorilor de apă, permițând obținerea unor forme variate de texturi și efecte, prin simpla
fluidizare cu apă a acuarelei.

5
De obicei, acuarela este executată pe hârtie și presupune diluarea și omogenizarea pastei,
procedeu care se numește fluidizare. Fluidizarea reclamă folosirea unei cantități mici de apă;
pigmenții diluați în exces își pierd din calități. Lichidul colorat obținut se așterne cu pensula pe
hârtie, iar după uscare nu se șterge prin atingere. Culoarea este dispusă pe hârtie în straturi
succesive, de obicei imediat după uscarea stratului precedent, rareori peste un strat încă umed.
Straturile de culoare dispuse succesiv fuzionează și lasă să transpară suprafața hârtiei pe care au fost
așezate.
Cu acuarelele sub formă de creioane se colorează întâi hârtia și cu pensula se aplică straturi
de apă care vor dilua spontan pigmenții.
O condiție pentru un colorit expresiv în tehnica acuarelei, este valorificarea albului hârtiei:
tentele cromatice trebuie puse astfel încât să transpară albul hârtiei. Principiile acuarelei constau în
transparență, prospețime, luminozitate, puritate.

I.1. Tehnica acuarelei pe uscat


Această tehnică constă în colorarea hârtiei folosind o pastă destul de consistentă, fluidizată
într-o mică măsură, ceea ce dă culorilor un aspect opac. În tehnica pe uscat, culoarea fluidizată se

6
așternepe hârtia cu textură mai granulată, în straturi succesive transparente, de la tonurile cele mai
deschise la cele mai închise. Revenirile pe suprafețele deja colorate fac hârtia să pară murdară.

I.2. Tehnica acuarelei pe ud


Această tehnică de pictură în acuarelă este cea mai apreciată și de efect tehnică, dar și cea
mai dificilă și presupune ca vopseaua să fie picurată pe hârtia umedă. Hârtia este udată cu o pensulă
mare și se menține umiditatea pe tot timpul lucrului. Efectul final creează iluzia unor contururi
difuze, care se integrează perfect în fundalul picturii.
Înainte de toate, hârtia de pictură trebuie umezită. Hârtia folosită pentru această tehnică este
una specială, cu porozitate mare. Abia când hârtia își pierde «luciul», se poate începe pictarea.
Culoarea fluidizată se adaugă treptat, de sus în jos, cu ajutorul vârfului pensulei. Pentru rezultate
optime, se aleg culori ale căror valoare este apropiată. Din fuzionarea spontană a culorilor se obțin
efecte expresive, care dobândesc apect fluid, diafan, vaporos.

I.3. Tehnica fuzionării la margine și în masă


Această tehnică se referă la amestecul fizic, care nu se facecu pensula, ci se produce spontan
în timpul lucrului între liniile de culoare insuficient uscate. Când o culoare trece parțial într-o altă
culoare, aflată în stare umedă, la hotarul ce le separă se produce un amestec numit fuzionare la
margine. Dacă pe suportul udat sau nu în prealabil, se suprapun culorile, are loc o fuzionare în masă
și apar pete fără contur bine determinat între ele.

Așa cum afirmă I. Pirnog (2007, 143), acuarela poate fi asociată și cu alte materiale colorate,
dar procedeul trebuie gândit coerent, adică celălalte materiale să fie distribuite în toată lucrarea și să
se afle în raport simbiotic cu acuarela. Folosirea ceracolor peste tentele de acuarelă, pentru a le
întări saturația, desenarea mai întâi cu creioane colorate și colorarea generală cu acuarele,
amestecarea acuarelei cu pastă de dinți în scopul realizării unor suprafețe translucide și cu aspect
tactil, modificarea aspectului fizic prin intrevenția cu pastel, etc. pot fi considerate soluții
binevenite. Trebuie ținut însă seama de faptul că, de cele mai multe ori, aceste tehnici au un efect
dizarmonic asupra compoziției, mai ales dacă nu se potrivesc cromatic sau chimic.
Mai jos vor fi prezentate câteva astfel de tehnici ce pot fi utilizate cu ușurință în activitățile
de educație plastică.

7
I.4. Tehnica picturii în acuarelă cu sare
Folosirea sării în pictura acuarelă este amuzantă și creativă deopotrivă, pentru că produce
efecte diferite, în funcție de tipul picturii. Se poate folosi sarea de bucătărie pentru a obține un efect
discret sau sare de mare pentru a obține un model foarte granulat, evident.
Înainte de toate, se aplică vopseaua pentru a obține formele și cromatica dorite. Când
acuarela își pierde din luciul caracteristic culorii umede, se aplică o cantitate mică de sare și se
împrăștie după dorință. Se așteaptă să se usuce, dar nu se lasă de tot sarea pe pictură. De îndată ce
pictura acuarelă s-a uscat complet, se îndepartează sarea cu ajutorul unei cârpe uscate sau a unui
prosop de hârtie.

Secretul acestei tehnici a picturii în acuarelă cu sare constă în controlul perfect al timpului și
al gradului de umiditate. Condițiile de mediu uscate pot duce la uscarea rapidă a picturii, ceea ce nu
permite sării să producă efectul descris mai sus. Totodată, în condiții umede și reci, pictura pare a
nu se mai usca.

I.5. Tehnica buretelui


Pentru obținerea unor efecte speciale în acuarelă, este necesară folosirea unui simplu
burete. Această tehnică creează un aspect luminos și aerat, fiind ideală atunci când se dorește
obținerea unui frunziș sau a unor arbori cât mai reali.
Mai întâi se pregătește buretele natural scufundându-l în apă curată și apoi îndepărtând
excesul de apă. Se trece buretele de câteva ori peste un prosop de hârtie până când se simte doar

8
umed, nu ud. Apoi, se înmoaie un colț al buretelui în acurelă și se aplică, prin mișcări ușoare,
culoarea pe hârtia de pictură. După ce s-a terminat lucrul cu o anumită culoare, se apasă buretele pe
un prosop de hârtie sau cârpă pentru a «elibera» toată culoarea. Apoi se folosește următoarea
culoare. Se recomandă a se începe pictura cu cele mai deschise culori, pentru a se încheia cu cele
mai închise. Cel mai popular tip de burete folosit pentru această tehnică este buretele natural
(buretele de mare).

I.6. Tehnica acuarelei în degrade


Un lavis aplicat în degrade este ideal pentru a imita cerul. Pentru un cer “nemărginit” se
poate începe cu un albastru închis. Cu cât se apropie de linia orizontului, acesta se va deschide.
Iluzia obținută prin aplicarea acuarelei în degrade este uimitoare.
Se începe pictura prin a încărca la maxim pensula cu acuarelă și a o așeza pe hârtia de
pictură. Fără a ridica pensula de pe hârtie, ea este îndreptată spre linia orizontului. Apoi se încarcă
pensula cu apă și se trece peste stratul de acuarelă aplicat anterior. Se procedează la fel pentru
întreaga suprafață a picturii unde se dorește pictarea cerului. Excesul de apă se îndepartează cu o
pensulă specifică.

9
I.7. Tehnica împrăștierii acuarelei
Aruncarea culorii în stropi creează iluzia unei texturi și a unui plan adânc. Se poate folosi
atât o pensulă pentru acuarelă, cât și o periuță de dinți. Ambele ajută la realizarea tehnicii, dar se
obțin efecte diferite.
Se amestecă culoarea acuarelă de intensitate medie (o culoare nici deschisă, dar nici închisă)
și se încară pe vârful unei pensule. Se așază degetul mare la capătul pensulei și i se dă drumul cu
miscari bruște. Ce mai bine, se face o încercare pe o hârtie separată, pentru a deprinde controlarea
fluxului de stropi, marimea si intensitatea acestora.
Pentru rezultate surprinzătoare, se pot aplica acești stropi de acuarelă pe o suprafață a hârtiei
umede. Împrăștierea acuarelei poate deveni foarte neplacută, atunci când stropii de culoare ajung în
locuri nedorite, de aceea se recomandă protejarea anumitor părți ale lucrării cu un prosop de hârtie.

II. Tehnica desenului în creion, cărbune sau tuș


Această tehnică mai este întâlnită și sub denumirea de tehnica valorației (Drăghicescu,
Drăghicescu, 2007, 12) și constă în hașurarea sau trasarea de linii la anumite distanțe, paralele sau
întretăiate. Scopul valorației nu este acela de a acoperi doar porțiuni de desen, ci de a sugera
spațialitatea, umbra și volumul obiectelor.
Un alt procedeu propriu desenului în creion, tuș sau cărbune este estomparea liniilor,
contururilor și umbrelor; acestea sunt atenuate și aproape șterse ca intensitate. Trecerea de la lumină
la umbră se face gradat, iar contururile devin ușor imprecise și sterse; umbrele devin diafane și
vaporoase.
I. Pirnog evidențiază câteva caracteristici ale acestei tehnici (2007, 132):
- corectiutudinea formală intrinsecă – se urmăresc trăsăturile care au capacitatea de a
impresiona; nu se urmăresc proporțiile, poziționările și raporturile valorice reale,
servile, ci trăsăturile subordonate unei idei plastice;
- vitalizarea suprafeței – alternanțe valorice, accente liniare, ritmuri tensionale,
vibrația hașurilor, etc.;
- plasticitatea – simțul viu, evocator al expresiei, variația materiei artistice care
antrenează rezonanțe puternice senzoriale;
- organicitatea –existența unui numitor comun formal și tehnic;
- varietatea – diferite modificări ale intensității valorice, de hașuri, dar și alternarea lor
cu estompele.

10
Desenele în tuș se pot realiza atât în tehnica uscată, cât și în tehnica umedă. Tehnica umedă
prezintă o doză de imprevizibilitate, deoarece inevitabil apar neregularități ce îi vor oferi lucrării
varietate și spontaneitate.

III. Tehnica desenului în creioane colorate


Această tehnică este una dintre tehnicile foarte apreciate și utilizate de educatori, deoarece
nu murdăresc. Pentru un desen de bună calitate este necesar să se utilizeze creioane colorate de
bună calitate, care să lase urme saturate.

11
IV. Tehnica desenului pastel

Pastelul – ca tehnică de desen se deosebește de culorile tradiționale de pictură prin


imposibilitatea amestecării nuanțelor pe paleta de culoare. Pictura pastel și, în general, termenul
“pastel” reprezintă pasta alcatuită din pigment uscat colorat, sub formă de pudră, peste care se
12
adaugă o cantitate minimă de rășină, care acționează ca un liant. Pentru că se folosește o cantitate de
rășină minimum necesară, de obicei doar cât să țină pudra legată, este cea mai pură formă de
pigment care poate fi aplicată pe o suprafață de lucru, motiv pentru care, în general, pictura pastel
are un aspect foarte viu și luminos.
Tehnica picturală a pastelului este foarte populară în rândul portretiștilor, pentru că ajută atât
la conceperea și schițarea lucrărilor, dar și la finalizarea acestora.
Pastelurile sunt extrem de utile și pentru cei pasionați de pictarea peisajelor, deoarece este
cea mai bună variantă de a surprinde efectele trecătoare ale norilor, ale cerului, ale luminii etc.
În cazul picturii pastel, culoarea hârtiei folosite rămâne, în cele mai multe rânduri,
neschimbată, în special în partea de fundal, de aceea a fost considerată, mai degrabă, o tehnică de
desen, decât una picturală, dar și pastelurile pot fi aplicate astfel încât să acopere întreaga suprafață
a hârtiei.

V. Tehnica colajului

Colajul este o tehnică de organizare a unei forme sau compoziții plastice cu ajutorul unor
materiale diverse (hârtie colorată, plante, fire etc.). Colajul presupune lipirea pe suprafața suport a
unor fragmente de materiale textile, bucăți de hârtie colorată sau materiale din natură, astfel încât să
se creeze o compoziție liberă.
Ca orice tehnică, se poate realiza prin mai multe procedee (Pirnog, 2007, 136-139):

13
1. Procedeul mozaicului presupune tăierea hârtiilor colorate sau a materialelor textile în
bucăți relativ egale și de aceeași formă și aplicarea acestora pe desenul realizat în
prealabil.
2. Colajul cu forme tăiate – copierea pe materialul de colat a desenului, apoi tăierea și
lipirea acestuia pe hârtia suport. Acest tip de colaj se poate realiza nu numai din material
uniform colorat, ci și din materiale cu desene, forografii sau texte luate din reviste,
ambalaje pentru diferite produse, etc. Materialele trebuie bine selectate pentru a se păstra
coerența lucrării; trebuie să aibă anumite caracteristici comune: colorit, luciu, textură,
etc.
3. Colajul prin rupere este un procedeu în care lucrările sunt mai expresive datorită, în
primul rând contururilor mai flexibile, mai imprevizibile, dar și datorită bordurilor albe
ce rămân în jurul formei în urma ruperii. Astfel, suprafețele lipite vor avea un contur alb
vibrat care le va diferenția și le va pune în valoare culoarea.
4. Colaj-montajul – în această tehnică sunt folosite materiale cu relief (frunze, semințe,
pietricele, etc.) ce trebuie atent selectate, astfel încât compoziția să aibă un aspect unitar.

VI. Tehnica modelajului


Modelajul reprezintă o tehnică specifică de modelare, modificare și prelucrare în forme
plastice inedite a unor materiale moi, cum sunt lutul și plastilina. Această tehnică implică o serie de
procedee elementare, cum sunt apăsarea, strângerea, deformarea, rularea îm palme sau pe planșetă.
Cu ajutorul instrumentelor specifice de lucru, cum sunt eboșoarele, rulourile, bețele, cuțitașele, se
pot face plieri, tăieri, vibrări ale suprafețelor.
Modelajul în plan (forme culcate pe planșetă) se apropie mai mult de pictură prin
compoziție și prin cromatica nuanțată (Pirnog, 2007, 140). Formele sunt mai bine închegate și
armonizate din punct de vedere cromatic; toate reliefurile se înrudesc între ele, ca în cazul
combinării acuarelei, prin frecarea planșetei cu plastilină obținându-se u fond colorat.
Modelajul în spațiu (ronde-bosse) necesită o plastilină mai tare și armături din bețe pentru
formele mai fragile.

14
VII. Tehnica gravurii
Acest procedeu face parte din tehnicile grafice, prin el obținându-se anumite efecte.
Monotipia este un procedeu specific gravurii, prin care desenul făcut în tempera, guașe,
culori acrilice sau ulei, se transpune prin presare. Astfel, imaginea obținută capătă un caracter
singularar.

Linogravura este o ramură a gravurii în relief care se execută pe linoleum. În principiu, la


imprimare este utilizată ceară tipografică, dar pentru uzul elevilor sunt folosite tempera, guașa sau
ceracolorul.
Se folosește ca suport de lucru o suprafață de linoleum (suprafața lucioasă se va înlătura cu o
hârtie abrazivă) pe care se schițează compoziția plastică cu creionul sau pixul. Având în vedere că se
vor imprima numai suprafețele nescobite ale suportului, se vor înlătura cu ajutorul unor dăltițe de un
anumit tip, toate suprafețele care nu dorim sa fie imprimate (scobirea nu este profundă). Peste

15
linoleumul gravat se transpune o peliculă subțire de cerneală tipografică cu ajutorul unui rulou, apoi
se pune peste această suprafață coala de hârtie care va fi presată bine în final. Specific linogravurii
este aspectul grafic, linia având un rol preponderent.

VIII. Tehnica imprimării cu țesături mărite


Se așaza pe o coală de hârtie materialul textil, după ce în prealabil a fost îmbibat în culoare
și apoi stors, peste care punem altă foaie de hârtie pe care o presăm. Aceste foi imprimate pot
constitui fondul unor compoziții cu subiecte diferite.

16
IX. Tehnica suflării
Se pot obține lucrări deosebite prin suflarea liberă sau prin tub a jetului de aer, în diferite
sensuri, peste pete sau puncte de culoare fluidizate. Se lucreaza pe fond uscat, alb sau colorat. Prin
acest procedeu apar pe hartie forme ciudate, întortocheate, apar copaci uscati sau arătări fantastice.
Formele obținute pot fi parti integrante ale unei compozitii ce s-a lucrat cu altă tehnica sau se pot
constitui în compoziții de sine stătătoare.

X. Tehnica picturii pe sticlă


Se realizează pe hârtie, peste care se așază sticla, transpunând desenul cu tuș negru prin
intermediul unei pensule fine, al peniței cu toc, sau al altor instrumente. Tușul se fixează, după
caz. Culoarea de tempera în amestec cu aracet sau cu ulei mai diluat va acoperi la început detaliile,
peste care, după uscare, se va suprapune întreaga lucrare. În pictura pe sticlă se folosesc culori vii,
armonioase, cu aspect decorativ, acestea devenind plăcute si atrăgătoare. Trebuie să ținem cont de
faptul că imaginea pictată apare pe spatele sticlei, inversată dreapta-stânga față de desenul de pe
hârtia model.

17
XI. Tehnica amprentei și a ștampilei
Ștampilele se confectionează din diferite materiale cum ar fi: plastilina, guma de cauciuc,
cartof, plută etc., prin gravarea desenului pe suprafața materialului respectiv. Ștampila se acoperă cu
culoare umedă, după care se așază pe suprafața de hârtie prin presare urmărind anumite rețele
compoziționale.
Tehnica amprentei se referă la imprimarea unor structuri ușor denivelate din natură.
Suprafața structurată se acoperă cu un amestec fluid de culoare și apoi se presează cu fața colorată
peste foaia de desen, urmărind intenția compozițională.

18
XII. Dactilopictura
Mâna lucrează firesc prin contactul tactil cu apa, cu materialele pe care copiii le folosesc.
Prin simbolurile grafice reflectate în dactilopictură, prin libertatea în alegerea temei, elevii transpun
în culoare bogăţia informaţiilor de care dispun şi cu care operează, dau libertate memoriei cromatice
şi figurative. Prin contactul mâinii direct cu hârtia, copiii cum să-şi dozeze efortul la apăsare, ating
uşor hârtia, cu mişcări fine ale degetelor şi ale mâinii întregi. Folosind această tehnică, mâna
copilului capătă o mare flexibilitate, o mai mare siguranţă, iar muşchii mici ai mâinii se dezvoltă şi
se întăresc.

19
Concluzii
Dintre limbajele artei, limbajul plastic este cel mai apropiat şcolarului. Acest limbaj are
misiunea de a echilibra şi de a armoniza relaţiile copilului cu natura, cu sine. Adultul nu va cere
copilului să reproducă, să execute cu măiestrie asemănarea, până la identificare, cu înfăţişarea
naturii, care oricum este, în mod permanent, alta. Dacă ar acţiona aşa, ar face din copil un inapt în
ceea ce priveşte creaţia artistică, l-ar îndepărta de artă şi l-ar înstrăina de propriile posibilităţi
creative.
Rolul adultului este de încurajare, de sensibilizare a copilului în faţa frumosului, de
instrumentare a acestuia cu limbajul şi operaţiile specifice artei plastice. Procedând astfel şi
dovedind empatie şi respect necondiţionat, adultul îl ajută cu adevărat pe copil să se autodescopere,
să se armonizeze cu sine, să descopere şi să rezolve probleme de compoziţie şi de tehnologie
artistică. Cunoscând limbajul artei plastice, precum şi particularităţile individuale, învăţătorul poate
acţiona stimulativ în vederea dezvoltării potenţialului creativ al copilului.
Se impune cu obligativitate descoperirea şi exersarea predispoziţiilor artistice care sunt
aproape generale:
- simţul culorii, actualizat treptat în prezenţa atributelor cromatice ale naturii (culori
calde, culori reci, pete fuzionate, pete vibrate, pete plate) se manifestă la toţi copiii; la cei
real dotaţi se manifestă printr-o voluptate ieşită din comun pentru culori în acorduri
strălucitoare, neaşteptate;
- simţul formei se manifestă prin pornirea lăuntrică de a aprecia mental sau cercetând cu
mâna înainte de a o fixa pe hârtie;
- simţul ritmului are o nuanţă de echilibru fizico-comportamentală, dar şi de armonie; se
manifestă prin respingerea energică a uniformităţii, ritmul liniilor, culorilor, formelor va
deveni şi reflecta ritmul demersurilor psihice.
Deşi nu este artist, şcolarul elaborează plastic cu o plăcere imensă. Lucrând cu pensula sau
cu creioane colorate, manifestă o atitudine de uimire în faţa propriilor produse. Este preludiul
viitoarei conduite creative. Adultul îl va instrumenta pe copil cu principalele elemente de limbaj
plastic şi îl va stimula să le reproducă, să le transforme.
Creativitatea şi educarea ei reprezintă azi o mare şi frumoasă provocare pentru toate
domeniile de activitate. Fiecare copil normal dezvoltat, dispune de un potenţial creativ general, care
exersat, educat, poate fi valorificat. Asupra dezvoltării psihice creatoare a copiilor pot avea influenţă
numeroşi factori, dar sarcina decisivă rămâne şcolii. Acţiunile de creaţie organizate în cadrul orelor
de educaţie plastică reprezintă un bun teren de exprimare a imaginaţiei şi stimulează fantezia.
20
Imaginaţia este un dar psihic şi trebuie să sprijine eficient procesul de învăţare şi întreaga dezvoltare
a personalităţii copilului.

Bibliografie
1. Cristea, M. (2007). Educația plastică și didactica educației plastice în învățământul primar
și preșcolar.(Suport de curs). Universitatea Transilvania din Brașov.

2. Drăghicescu S. , Drăghicescu F. (2007). Educatie plastică. Ghid metodic pentru clasele I-IV.
Bucuresti: Editura Aramis.

3. Neacșu, I. (1978). Motivație și învățare. București : E.D.P.

4. Pirnog, I. (2007). Ghid metodic de educație plastică. De la grădiniță la liceu.București :


Editura Compania.

5. Șofron, S. (2010). Rolul activităților artistico-plastice pentru educarea creativității


preșcolarilor. Roumanian Journal of Education. 3(1), 31-46.
http://dppd.ubbcluj.ro/rojed/articol_1_34_4.pdf Accesat la 05.11.2014.

6. http://www.apefsjdolj.ro/tehnici-de-lucru-folosite-in-educatia-plastica-din-invataman
Accesat la 26.12.2014

21