Sunteți pe pagina 1din 7

Amintiri din copilărie

de Ion Creangă
Date despre autor
Ion Creangă s-a născut la Humulești, pe 10 iunie 1839 din părinții Ștefan a lui Petrea a lui
Ciubotariu și soția sa, Smaranda. Copilăria și-o petrece la Humulești, sat așezat la răscruce de
drumuri dintre munte și locurile mai joase ale Moldovei. Ion Creangă deprinde primele noțiuni de
școlă după moda veche, pe langă școală, cu tânărul dascăl numit de copii „bădița Vasile”.
Pentru a putea împlini dorința mamei sale, aceea de a deveni preot, Ion Creangă merge la școala
din Borșteni, apoi la Fălticeni, unde e mândru că are ca înaintaş și la Socola, devine cântăreţ, apoi
diacon însurat cu fata preotului de la Patruzeci de Sfinţi din Iaşi.
Se înscrie la Facultatea de teologie şi se mută la mănăstirea Bărboi, apoi la Golia. Face
câteva greşeli, se duce la teatru, divorţează, trage cu puşca dupăcior, însă moartea tatălui său îl
determină să preia răspunderea pentru întreținerea familiei. După reluarea studiilor, Ion Creangă
devine, din elevul strălucit la învățătură, un excelent pedagog. Învățător și autor de manuale
şcolare.La Junimea spune multe anecdote, cimilituri, glume, dar citeşte Amintirile din copilărie,
nuvele ca Moş Nichifor Coţcarul, poveşti ca: DănilăPrepeleac, Capra cu trei iezi, Fata babei şi
fata moşneagului, Povestea lui Harap Alb, Povestea lui Stan Păţitul. Moare în 1889.
Activitatea literară este alcătuitădin amintiri căci la „Amintiri din copilărie” va mai lăsa
Fragment de biografie. Nuvele: Soacra cu trei nurori, MoşNichifor Coţcarul, Prostia omenească.
Basme şi poveşti: Povestea lui Harap Alb, Povestea lui Stan Păţitul, Povestea porcului,
Povestea unui om leneş, Ivan Turbincă, Făt Frumos fiul iepei, Fata babei şi fata moşului,
Punguţa cu doi bani. Povestiri: Moş Ion Roată şi Vodă Cuza, Moş Ion Roată şi Unirea, Popa
Duhu, Cinci pâini, Acul şi barosul,, Inul şi cămeşa, Ursul păcălit de vulpe, ceea ce îi va atrage
din partea lui George Călinescu aprecierea de erudit al satului, căci cunoştea bine literatura
populară.
Amintiri din copilărie se intitulează cea mai importantă creaţie a lui Ion Creangă, primul
roman rural românesc, nu prin întindere, ci prin faptul că ne dă o imagine a universului rural
românesc de la mijlocul sec. al XIX-lea. Se remarcă lipsa cronologiei aparente, unitatea
romanului fiind dată de evocarea aceluiași Nică, a satului, a familiei. Începuturile și finalurile
celor patru părți sunt relevante prin acordul lor stilistic și semantic.
Tema - satul şi ţăranul va fi apoi dezvoltată de Ioan Slavici, Duiliu Zamfirescu, Liviu
Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Marin Preda, adică de cei mai importanţi scriitori realişti,fiind că
este o temă realistă.
Ideea este însă romantică, fiindcă dragostea faţă de satul natal, de casa părintească, de
fraţi şi surori, de părinţi şi rude, de cei cu care împarte bucuriile şi necazurile, este, în esenţă,
dragostea faţă de ţară.
Compoziţia este clasică, din patru capitole, de aceea Amintiri din copilărie are întinderea
unei nuvele. În prima parte structura secvenţialăa textului adună, printr-o tehnică de colaj,
episoade din viaţa de şcolar a lui Nică, împănată cu proverbe, zicători, datini, obiceiuri,
fragmente de cântece populare, care dau textului un profund caracter naţional, îi dau un aspect de
unicat, de viu, de stil popular autentic. În partea a doua avem evenimente din viaţa de copil la
casa părintească, iar în partea a treia — întâmplări din viaţa de şcolar la Fălticeni, Târgu-Neamţ,
pentru a încheia, în partea a patra, cu plecarea la Seminarul Socola din Iaşi.
Subiectul este construit potrivit cu starea sufleteascăa autorului, care alătură evenimentele
şi le potenţează afectiv.
Capitolul întâi începe cu o descriere a Humuleştilor, în care simţim dragostea autorului
faţă de locuri, de oameni, ca motivaţie esenţială a scrisului, ca mesaj al cărţii. Secvenţele se
succed într-o regie modernă, filmică, „felii de viaţă“, aşa cum se structurează un roman
concentrat la Friederich Dürenmatt. Dintre acestea amintim câteva episoade: crearea şcolii din
Humuleşti de către preotul Ioan, moş Fotea aduce calul Bălan şi pe Moş Nicolae cel din cui,
bătaia Smărăndiţei popii, procitania, prinderea muştelor cu ceaslovul, prinderea lui bădiţa Vasile
la oaste, plecarea la Broşteni, dărâmarea casei Irinucăi, umplerea de râie, fuga cu plutele pe
Bistriţa, felul în care sunt îngrijiţi de bunica la Pipirig.
În capitolul al doilea, „feliile de viaţă“ încep cu descrierea casei părinteşti, impregnată cu
sentimentul de duioşie, portretul Smarandei Creangă, fiindcă din dragoste l-a purtat prin şcoli.
Avem fragmente care istorisesc cum săreau noaptea în capul tatălui, cum s-a dus la urat cu băşica
cea de porc, felul cum Chiorpec, ciubotarul, îl unge cu dohot pe la bot, distrugerea cânepii în
episodul cu cireşele, prinderea pupezei care îi aduce al doilea conflict cu mătuşa Mărioara,
ruşinea din episodul cu scăldatul redau imagini pline de viaţă autentică.
În partea a treia avem descrierea zonei Neamţului, cu mănăstirile, cu furnicarul de
oameni, şcoala domneascăde la Târgu-Neamţ, cu părintele Isaia Duhu; apoi avem serialul de
isprăvi de la şcoala de catiheţi de la Fălticeni, cu învăţătura lui Trăsnea, cu jocurile lui moş
Bodrângă, cu petrecerile la crâşmăriţa din Rădăşeni, pusul poştelor lui Oşlobanu, Mogorogea,
distrugerea casei lui Pavel Ciobotarul şi pierderea purceilor, desfiinţarea şcolii de la Fălticeni.
În partea a patra avem hotărârea Smarandei Creangăde a-l trimite pe Nicăla Seminarul
Socola din Iaşi, „plecarea cu telegarii“ lui MoşLuca, sentimentul de tristeţe cu care se desparte de
locurile natale, de lumea copilăriei. Relația afectivă cu Humuleștiul este exprimaă prin repetarea
adjectivului drag, prin evocarea cântecelor de dor și despărțire a lăutarului Mihai. Insitența
„holteiului” de a rămâne în sat, speranța lui absurdă se lovesc de fermitatea mamei, aliată acum
cu tatăl. Nică va pleca deci, împreună cu Zaharia Gâtlan, în căruța lui Moș Luca; este memorabilă
evocarea drumului și momentul sosirii la Socola, unde călătorii găsesc o multime de dăscălime
adunată de pe la catiheții din toate județele Moldovei.

b)Arta de povestitor a lui Ion Creangăconstăîn autenticitatea episoadelor, în măiestria de a


surprinde tipuri umane, în profundul specific naţional, în umorul robust, în limbajul viu, colorat,
expresiv, moldovenesc.
Eroii sunt vii, reprezintăcategorii sociale, ca în estetica realistă, dar, prin însumare, sugerează
prototipuri ca în estetica clasicistă, fiindcăau şi trăsături general-umane.
Smaranda Creangă este tipul femeii de la ţară, care îşi iubeşte copiii, face pentru ei
sacrificii, îl poartă pe Nicăla învăţătură, ştie o mulţime de practici mantice: îi făcea copilului un
benghi în frunte ca să-l apere de deochi, abătea grindina, înfigând toporul în pământ, închega apa
cu două picioare de vacă, îndrepta vremea, punându-l sărâdăla soare. Este mama,ca prototip,
iubitoare, harnică, răbdând toate năzbâtiile copiilor, evlavioasă, crede în destinul de excepţie al
lui Nică.
Nică al lui Ştefan al Petrei din Humuleşti este prototipul copilul,care devine dintr-un
„băiet prizărit, ruşinos şi fricos“, „un holteiu, din păcate!“. El retrăieşte „vârsta cea fericită“,
„aşa cum au fost toţi copiii“, „cu ruşinea zugrăvităîn faţă şi cu frica lui Dumnezeu în inimă“,
care dintr-un „boţcu ochi“ajunge un flăcău, căruia îi „sălta inima de bucurie“, când îl auzea pe
Mihai, scripcarul din Humuleşti, cântând. De aceea, pentru el, satul este plin de farmecul
copilăresc, plin de jocuri şi jucării.
Creangă scrie pentru a retrăi acele clipe, pentru care-i „saltă şi acum inima de bucurie“,
Fiindcă ea, copilăria, „este veselă şi nevinovată“. Motivaţia scrisului este lirică, romantică, de
aceea Amintiri din copilărieeste o carte realistă, dar şi de evaziune romanticăîn lumea copilăriei.
Prototipul ţăranul rezultă prin însumarea unor eroi ca: Ştefan al Petrei, gospodar harnic, care
munceşte în pădure la Dumesnicu, la făcut şi vândut sumane, la câmp pentru a agonisi existenţa
familiei; bunicul David Creangă, din Pipirig, înţelept, evlavios, bun şi blând, care plăteşte
pagubele nepoţilor; unchiul Vasile şi mătuşa Mărioara „pui de zgârâie brânză“, adică atât de
zgârciţi amândoi încât „parcăa tunat şi i-a adunat“. Prototipul preotuleste sugerat de părintele
Ioan, de sub deal, inimos, luminat, blând, care face şcoalăla Humuleşti, de părintele Isaia Duhu,
cărturar, care-i învaţăla şcoala domnească, făcutăde Ghica Vodă, de părintele Oşlobanu, avar,
care-i alungăcând se duc cu uratul.
Prototipul ciubotarul este reprezentat nu numai de şugubăţul Chiorpec, ci mai ales de Pavel,
care-i găzduieşte la Fălticeni.
MoşLuca reprezintă harabagiul,un prototip care va fi dezvoltat în nuvela MoşNechifor
Coţcarul.Prototipul călugăruleste sugerat prin stareţul Neonil de la Neamţ, prin părintele Isaia
Duhu, prin ceea ce gândeşte Nicăîn capitolul al patrulea, când vrea să-i propunămamei sărămână
călugăr.
Arta lui Creangă constă în faptul că izbuteşte să construiască imaginea vie a unui univers rural
românesc în plinămişcare, cu o evoluţie a eroilor, cu personaje conturate din câteva linii sigure,
impregnat de specificul naţional moldovenesc: port, obiceiuri, datini, jocuri, cântece, proverbe,
zicători, termeni, expresii, locuri, oameni, obiecte, folosind o economie de mijloace, o densitate,
o acurateţe, un stil atât de autentic, încât Călinescu îl definea astfel printr-o concluzie a studiului
său: „Creangăeste însuşi poporul român într-un moment de genialăexpansiune“.
c)Sinteza estetică, realizatăde Ion Creangă, rezultădin faptul căeroii săi reprezintăcategorii
sociale, sunt tipuri umane bine conturate, vii, care
trăiesc„felii de viaţă“autentică, reală, românească. În acelaşi timp, ei au
trăsături general-umane, reprezintăprototipuri ca în clasicism, dar au o
trăire afectivăca eroii romantici.
Tema, eroii, conflictul, subiectul sunt luate din viaţa socială, dau o
imagine a satului moldovenesc de la mijlocul secolului al XIX-lea, dar
elementele de specific naţional sunt romantice, fiindcăromanticii aduc
preţuirea culturii populare. De aici profunda prietenie a lui Ion Creangăcu
Mihail Eminescu.
Portul popular alcătuit din: sumane, catrinţă, opinci cu obiele de suman
alb; obiceiurile de sărbători cu uratul, cu mersul preotului prin sat, cântecele
spuse de Mihai scripcarul din Humuleşti, proverbele şi zicătorile; practicile
mantice ca: datul cu bobii, benghiul în frunte pentru deochi, înfiptul
toporului ca săalunge grindina; horele, doinele, corăbiasca, horodinca,
alivencile, ţiitura, Măriuţa şi alte jocuri cântate de moşBodrângă; claca,
unde torcea întrecându-se cu Măriuca, plăcintele cu poale-n brâu şi alivenci,
iarmaroacele şi mersul pe la mănăstiri, toate dau acel specific naţional.
Scientismul, care caracterizeazărealismul, are în cazul lui Creangăo
formăparticulară, aceea de erudit al culturii populare, aşa cum observăG.
Călinescu.
Particularăeste şi forma prin care se exprimăspiritul critic. Fie sub
forma blestemului, când este prins bădiţa Vasile la oaste cu arcanul
(„Afurisit săfie câneriul de vornic şi cum au ars el inima unei mame, aşa
să-i ardăinima sfântul Foca de astăzi, lui şi tuturor părtaşilor săi“), fie sub
forma ironiei („dascălul Iordache, fârnâitul de la strana mare“, care
„clămpănea şi avea darul suptului“), a autoironiei pusăîn gura tatălui său
(„că-i o tigoare de băiat, cobăit şi leneş, de n-are păreche“, „prinde muşte
cu ceaslovul“,„bate prundurile dupăscăldat“, iarna „pe gheaţă şi la
săniuş“),dar mai ales prin umor.
Umorul însoţeşte situaţiile comice ca în episodul cu scăldatul, când
mama îi ia hainele şi, ca băiat mare, trăieşte ruşinea de a veni în pielea goală
prin grădini acasă, fiind de râsul fetelor(„iar eu intram în pământ de ruşine
şi cât pe ce sămăînec de ciudă“). Umorul are şi un sens moralizator,
fiindcăNicăredevine harnic, o ajutăpe mama sa la făcutul sumanelor, încât
aceasta îl laudă şi el plânge de bucurie. Aceasta ne arată, ca şi în cazul lui
236
George Topârceanu, căironia şi umorul sunt, de fapt, masca sub care
autorul îşi ascunde sensibilitatea.
În episodul cu pupăza, „dupăce-i face tărăboi“moşului şi acesta-l
ameninţăcă-l spune tatălui său, se autoironizeazăcu expresii plastice: „pe
loc mi s-a muiat gura“,„şi unde-am croit-o la fugă“. Vorba ceea:„Lasă-l,
măi! L-aşlăsa eu, dar vezi cănu mălasăel acum !“. Este, de fapt, o
situaţie comicătratatăcu umor, ca şi în episoadele cu scăldatul, cu cireşele,
cu uratul sau cu râia, ce-o ia Nicăde la caprele Irinucăi. Uneori Creangă
face umor negru, ca în episodul cu holera, când „boscorodea“morţii cu
cimilituri, lua pomanăcovrigi, mere, turte, nuci, încât se îmbolnăveşte. El
este învelit în seu de moşVasile Ţandură, se face bine, iar concluzia este
ironică: „lucrul rău nu piere cu una cu două“.
Umorul este, de fapt, rezultat şi dintr-un comic de limbaj, fiindcăzmeii
lui moşLuca sunt ca nişte „mâţi de cei leşinaţi“, oamenii de la şes sunt
„sarbezi la faţă şi zbârciţi, de parcăse hrănesc numai cu ciuperci fripte în
toatăviaţa lor“, candidaţii veniţi la Socola au nişte „târsoage de barbe cât
badanalele de mari“.
Umorul izvorăşte din bucuria de a trăi „de-ţi părea tot anul zi de
sărbătoare“sau cum redăcuvintele unei babe: „Dare-ar Dumnezeu tot
anul săfie sărbători şi numai o zi de lucru şi chiar atunci săfie praznic şi
nuntăîn sat“. Umorul însoţeşte pe eroi, fiindcăau nume comice: Trăsnea,
Oşlobanu, MoşChiorpec, Mogorogea. Cutoate acestea, Creangănu poate
sătreacăcu vederea felul în care satul, cei din jur sancţionează
comportamentul său. MoşChiorpec îl dăcu dohot pe la bot, mătuşa
Mărioara pretinde plata cânepei, mama îl lasăfărăhaine, de la Irinuca
trebuie săfugă. Umorul nu-l împiedicăpe cititorul atent săvadăîn
conflictul dintre mama evlavioasă, prin care-i vine darul de la Dumnezeu de
a fi hirotonit, şi rătăcirea de la destin, care-i vine prin tatăl său, fiindcă-şi
pierdea banii prin crâşme.
d)Stilul lui Ion Creangăse caracterizeazăprin oralitate, expresivitate,
folosirea termenilor dialectali, densitate, nuanţare, duioşie.
Oralitatea este realizatăprin particule demonstrative („iaca şi soarele
răsare“), prin interjecţii cu valoare predicativă(„Hii, căluţii tatei“), prin
zicători („ — Ioane, catăsănu dăm cinstea pe ruşine şi pacea pe
gâlceavă!...“).
Expresivitatea rezultăfie din sintagme ale limbii vorbite: „frunza
frăsinelului“,„bucuria zugrăvităpe feţe“, „sănu-ţi salte inima de
bucurie“, „cum nu se dăursul scos din bârlog“, „paşlind-o aşa cam pe
dupătoacă“, „cât era de tare de cap“, „de ne degera măduva-n oase de
frig“, „ursul nu joacăde bunăvoie“, „mort copt“, „parcă ţi-a ieşit un sfânt
din gură“; fie din metafore: „ar fi trebuit săînceapăa mi se pune soarele
237
drept inimă“, fie din metonimii: „că-ţi venea săte scalzi pe uscat ca
găinile“,„aşa-mi sfârâia inima-n mine de dragostea Măriucăi“.
Folosirea unor termeni ca: „ştioalnă“, „megieş“, „holtei“,
„zamparagii“, „duglişi“, „cociorvă“, „mitoc“, „ştiubei“, „culeşeriu“,
„ocniţă“, „harabagiu“, „bortă“, „ogârjiţi“, „babalâci“, „rohatcă“
nuanţează şi dau specific moldovenesc textului, îmbogăţind limba literară
cu tezaurul termenilor dialectali. Acest specific rezultă şi din introducerea
de proverbe, zicători, fragmente de poezii populare, cum sunt cele cântate
de Mihai scripcarul din Humuleşti: „Frunzăverde de cicoare / Astănoapte
pe răcoare / Cânta o privighetoare / Cu viersul de fatămare“. Densitatea
şi varietatea continuăa acestor procedee dau acel timbru unic al textului,
originalitatea, „semnul celor aleşi“cum spunea Titu Maiorescu, farmecul
limbajului.