POLITICI LINGVISTICE ÎN U E

(SUPORT DE CURS)

Lector univ.dr. ANCUŢA NEGREA

Termeni-cheie:
politici lingvistice, Uniunea Europeană, multilingvism, plurilingvism,
învăţământ superior, limbi străine.

ASPECTE ALE GLOBALIZĂRII LINGVISTICE

Globalizarea lingvistică = acceptarea deliberată a unui unic mijloc de

comunicare în relaţiile economice (impusă de mondializarea
economiei). Pentru această funcţie a fost selectată limba engleză şi
anume o variantă a acesteia: engleza afacerilor.
Engleza afacerilor reprezintă o engleză standard, esenţializată cu
două variante: varianta scrisă şi varianta orală.
1. Aspecte lingvistice proprii limbii engleze utilizate în sfera economiei
şi în cea a afacerilor.
Exprimarea reverenţială = componentă obligatorie în procesul
schimbului de mesaje în sfera economiei şi în cea a afacerilor.
Politeţea şi mijloacele lingvistice de exprimare a atitudinii reverenţiale
a interlocutorilor implică anumite trăsături indispensabile a căror
absenţă sau chiar minimalizare poate avea un impact direct asupra
bunei realizări a tranzacţiei.
Atitudinea reverenţială trebuie să fie una neutră: din care
interlocutorii să elimine orice fel de atitudini subiective, deoarece în
procesul discursiv ei nu se autoreprezintă, ci sunt reprezentanţii
intereselor unei instituţii / firme şi deci marcarea subiectivităţii trebuie,
pe cât posibil, să tindă spre zero. Atât excesul de politeţe, cât şi
minimalizarea sau ignorarea acesteia pot dăuna sau chiar periclita
desfăşurarea afacerii în curs. O politeţe prea marcată poate fi
interpretată ca mijloc de a atrage bunăvoinţa interlocutorului şi deci o
anumită precipitare din partea uneia din părţi în încheierea afacerii.
Din contră o ignorare a acesteia poate fi interpretată ca o stare de
indiferenţă faţă de procesul de derulare a unei afaceri manifestată de
una din părţi, care, fireşte, poate avea motivaţii diferite (de exemplu-.
Marcarea conştiinţei unei anumite superiorităţi economice a unuia
dintre interlocutori şi deci dezechilibrarea poziţiei de neutralitate
necesară acestui tip de comunicare).

2
În consecinţă mijloacele lingvistice pentru exprimarea reverenţială în
limba afacerilor trebuie să tindă spre o anumită tipizare: formule
uzuale lipsite de orice conotaţie suplimentară.

A. În varianta scrisă, tip corespondenţă vor fi utilizate formulele de

salut standard în care este obligatoriu şi invariabil apelativul Dear
(Stimat); în cazul în care se alege varianta fără specificarea numelui
propriu al destinatarului, considerată cea mai neutră, atunci
corespondenţa va începe cu: Dear Sir / Dear Madam (Stimat domn/
Stimată doamnă); în situaţia în care vrem să contactăm o firmă şi
destinatarul este complet necunoscut vom utilize formula Dear Sirs
(Stimați domni) şi mult mai rar, numai atunci când se ştie că firma
respectivă este condusă de femei Dear Mesdames (Stimate
doamne); în momentul în care destinatarul este cunoscut se poate
utilize şi numele acestuia; deci formula de adresare în scris va fi:
Dear Mr. / Miss /Mrs. + numele de familie însoţite când este cazul de
funcţie şi de eventualele titluri (ştiinţifice): Dear President Brown
(Stimate domnule Președinte Brown), sau Dear Mr. Vice-President…
(Stimate domn Vice-Președinte), Dear Professor Dr…( Stimate doctor
professor….).
Formulele de încheiere cunosc şi ele acelaşi aspect standardizat şi
vor prezenta o plajă foarte redusă. Astfel, o corespondenţă de afaceri
se va încheia invariabil cu Yours faithfully (Cu stimă) sau Yours
sincerely (Cu stimă) (topica poate fi inversată în ambele cazuri).
Formulele de încheiere, care le precedau pe cele de salut în
corespondenţa modernă au fost eliminate, nu numai din motive de
economie lingvistică, dar mai ales pentru realizarea practică a discurs
obiectiv; astfel, s-a renunţat aproape complet la formule de încheiere
mai lungi de tipul: With our best wishes / With our Kind regards (Cele
mai bune urări).

B. În cazul variantei orale apar şi formule de salut, care sunt

formulele uzuale, neutre:
Mr. Jones: Hello, Mr. Brand. I'm glade to meet you. How are you?
(Bună ziua, domnule Brand. Încântat de cunoștință.Ce faceți?)
Mr. Brand: Fine, thank you. And you?( Bine, mulțumesc.
Dumneavoastră?)
Mr. Jones: I'm fine, too.( Și eu sunt bine, de asemenea.)
Standardizată este şi exprimarea scuzelor care pentru a fi exprimate
vor fi reduse la formule ca: Please accept our apologies for …, /

3
Apologising once more (Vă rugăm, acceptați scuzele noastre/
Scuzându-ne încă o dată).
Exprimare reverenţială neutră este obligatorie şi în cazul unor
neînţelegeri, diferende, în întârzierea unor plăţi etc., situaţii care pot
să apară între două părţi contractuale sau între doi interlocutori. În
acest caz se evită acuza directă şi categorică şi se urmează cu calm
o anumită strategie lingvistică în derularea procedeelor de anunţare a
nemulţumirilor prin parcurgerea anumitor etape; de exemplu, la
constatarea întârzierii efectuării unor plăţi se va adresa o primă
scrisoare prin care se cere o informare asupra cauzelor întârzierii
respective relevându-se un fapt pozitiv din "istoria" colaborării bilaterale
("We know that you have always cleared your accounts regularly on due
dates.- Știm că dumneavoastră v-ați plătit datoriile în timp util"), ceea ce dă
partenerului posibilitatea să se justifice arătându-i-se că nu i s-a retras
încrederea şi chiar i se propune ajutorul pentru soluţionarea situaţiei;
That is why we wondered if any problems which had arisen we might be able
to help you with (De aceea, ne-am întrebat dacă v-am putea ajuta cu orice
probleme ar fi putut să apară). Elementele lingvistice din sfera "atenuării"
ca şi tonul reverenţial sunt păstrate pe tot parcursul schimbului de mesaje de
către ambele părţi:
Please, let us know if we can be of assistance (Vă rugăm să ne anunţaţi
dacă vă putem fi de ajutor)
We were surprised to receive your letter in which you were saying you had
not received payment … (Am fost surprinşi să primim scrisoarea
dumneavoastră prin care ne-ați anunțat că nu ați primit plata).
Deci refuzul sau negarea totală a unor fapte este de regulă evitată
preferându-se utilizarea unor strategii care la nivelul limbii exprimă
"atenuarea" (adverbe de îndoială, verbe care exprimă regretful, speranţa etc.)
şi care au intrat în "codul" relaţiilor comerciale, financiare şi economice. De
faptul acesta ambele părţi sunt conştiente şi subtextul lor este exact decodat
de cei doi interlocutori:
We were surprised to…( Am fost surprinși să…)
We have not pressed for payment, however we must now insist…( Nu v-am
presat pentru achitarea plății, dar acum va trebui să insistăm…)
We very much regret ( Regretăm foarte mult…)
We know you will appreciate the situation … ( Știm că dumneavoastră veți
aprecia situația) etc.

4
2. Chiar şi forma de prezentare a documentelor în varianta scrisă este
tipizată; nerespectarea poate fi interpretată ca o lipsă de profesionalism.
Semnătura trebuie să respecte şi ea anumite reguli şi amplasamente fixe în
text. Aceasta trebuie plasată imediat sub formula de salut în partea dreaptă şi
conţine elemente informaţionale de bază: numele firmei / instituţiei (pentru
că de aici decurge angajarea acesteia în negociere), numele complet al celui
care semnează precum şi calitatea acestuia (Manager, Managing Director
etc.), pentru că, în acordul încheiat, acesta reprezintă de fapt instituţia. În
cazul în care corespondenţa este semnată în numele conducătorului
instituţiei / firmei atunci trebuie să se specifice în mod expres acest fapt:
per procurationem / for and on behalf of…( pentru sau în numele)

3. Uilizarea limbii engleze în domeniul relaţiilor economice respectă şi altă

regulă: utilizarea aproape generală a persoanei 1 plural – mijloc al
depersonalizării mesajului, mesaj care este formulat în numele unei
colectivităţi. Acest tip de adresare este specific atât variantei scrise cât şi
variantei orale. Persoana 1 plural este utilizată în sensul "noi firma", deci
este utilizat un plural colectiv. Acest mod de utilizare a persoanei este
general în corespondenţa firmelor şi instituţiilor, în scrisorile de comandă,
sau în refuzul unor comenzi, în ofertele diferite de export, în trimiterea în
cataloage şi nu este exclus să aibă şi anumite implicaţii reverenţiale etc.
We are returning …( Vă returnăm…)
We are really sorry we cannot be more helpful…( Regretăm că nu putem să
vă ajutăm mai mult)
Although we are selling … ( Deși am vândut…)
We enclose …( Am alăturat…)
We are now preparing …( Ne pregătim acum…)

În unele situaţii ambii interlocutori reprezintă interesele unei asemenea

colectivităţi şi în acest caz persoana 1 pl va alterna cu persoana a 2-a pl:
We have debited your account with the amount or our fees.( Am depus în
contul dumneavoastră suma de.. sau onorariile dumneavoastră).
We appreciate your interest in our product… (Vă mulţumim pentru interesul
dumneavoastră față de produsul nostru..)
We wish to acknowledge receipt of your order …( Dorim să vă confirmăm
primirea comenzii)
Şi în varianta orală este prezentă utilizarea persoanei 1 pl pentru exprimarea
ideii de "colectivitate". Astfel, într-un proces de negociere ambii locutori pot
reprezenta punctul de vedere şi interesele unei colectivităţi:
Mr. Fields: – Yes, we have, and we are particulary interested in some

5
 textiles made of pure cotton and silk.( Da, avem și suntem
interesați, în mod special, de niște materiale textile făcute din bumbac și
mătase pură)
Mr. Jones: – I see that you selected the most attractive ones …( Înțeleg/Văd
că le-ați selectat pe cele mai atractive…).
În deciziile generale în exprimarea punctelor de vedere sau ofertelor firmei
se utilizează persoana 1 pl, în varianta orală atunci apare un aspect
circumstanţial în procesul de negociere, locutorul care îndeplineşte rolul de
"ofertant" poate recurge la persoana 1 sg., fie pentru a da asigurări – în nume
personal – că tranzacţia este bună pentru interlocutor, fie pentru a-şi exprima
speranţa că ea va decurge în cele mai bune condiţii:
– Anyway, considering – Mr… – the quality of our goods, your purchase is
a real bargain, believe me! (Oricum, având în vedere – Dl.. – calitatea
produselor noastre, comanda dvs. este o afacere reală, crede-mă!)
– I am sure that your clients will also enjoy its light shade which is in
fashion nowadays… (Sunt sigur că solicitanții dumneavoastră se vor bucura
de nuanțele care sunt la modă în zilele noastre)
– I assure you that sample no.212, which is made of pure cotton…( Vă
asigur că nuanța 212 de probă, care este fabricat din bumbac pur...)
– I hope you have received our pattern book (Sper ca ați primit cartea
noastră cu modele).
De asemenea, utilizarea persoanei 1 sg apare în primul moment al negocierii
când cei doi "actori" se prezintă:
– Good morning. I am Howard Fields.( Bună dimineața! Mă numesc
Howard Fields)
– Good morning. Pleased to meet you. I hope you have received our
pattern book. (Bună dimineața! Încântat de cunoștință. Sper că ași
primit cartea noastră cu modele.)
Atunci când unul din interlocutori reprezintă un cumpărător individual el se
poate adresa, eventual, celui care îndeplineşte "rolul" de vânzător cu
persoana a 2-a individualizată.
În utilizarea persoanei 1 pl / a 2-a pl pentru pluralul colectiv nu este vorba
de o impersonalizare a mesajului, ci de o nedeterminare a participanţilor.
Aportul individual la bunul mers al afacerii nu este un aspect important,
deoarece actanţii incluşi într-o afacere, negociere pot fi schimbaţi pe
parcursul derulării acestui process. Valoarea şi contribuţia lor individuală
este nesemnificativă în acest tip de relaţie economică, ceea ce contează este
colectivitatea, reprezentată de firmă / instituţie pentru că ea este "persoană
juridică".

6
 4. Impersonalizarea mesajului în limba afacerilor are loc numai în anumite
tipuri de texte, respectiv în contracte şi clauze contractuale; având în vedere
aceleaşi implicaţii juridice ale unor asemenea documente este firesc ca
mesajul respectiv să adopte mijloacele caracteristice stilului juridic
administrativ. Ca şi acesta, limba recurge la elemente care implică atât
aspecte particulare în exprimarea persoanei verbului care sunt asociate cu
valenţe de modalizare indicând cel mai adesea obligativitatea acţiunii
respective:
● atunci când este vorba de obiectul unui contract se poate stipula printre
indicaţiile generale:
The quantities, stated by the Sellers or their representatives in the way the
bill is, delivery advices or the bills of landing which accompany and
describe the goods of this contract, are considered to be on Sellers' full
responsibility. (Cantitățile, declarate de către vânzătorii sau reprezentanţii
acestora, în modul în care proiectul de lege este, dau sfaturi de livrare sau
facturile de debarcare care însoţesc şi descrie mărfurile din acest contract,
sunt considerate a fi responsabilitatea vânzătorilor).
Este evident că aceleaşi modalităţi vor fi utilizate şi în textul contractului:
The Buyers or their representative should check at the goods' arrival if the
seals are in good condition and if not, the Buyers should conclud a
complaint report with the carrier. (Cumpărătorii sau reprezentantul acestora
ar trebui să verifice, la sosirea mărfurilor, dacă sigiliile sunt în stare bună şi
dacă nu, Cumpărătorii ar trebui să facă plângere împotriva
trasportatorului.)
Payment of the goods sold in this contract shall be effected as follows.
(Plata mărfurilor vândute prin acest contract se va efectua după cum
urmează).

7
Diversitate lingvistică
Cercetări de dată recentă afirmă că, atunci când o limbă încetează să mai existe
datorită absenţei vorbitorilor, grupul lingvistic şi, în consecinţă, cultural sfârşeşte
prin a se dizolva, în integralitatea sa. Se pierde în acest fel un întreg patrimoniu
spiritual, iar poporul respectiv rămâne fără identitate.
Analizele relevă o serie de factori de risc şi de ameninţare la adresa diversităţii
lingvistice globale, în rândul cărora pot fi enumerate două categorii importante:
i) factori politici – colonizările în diferite etape istorice; politicile lingvistice, statutul
de oficialitate al unei limbi;
ii) factori demografici - mişcările migratorii, ca şi deplasările forţate de populaţii
au influenţat masiv dispariţia unor limbi; de pildă, revoluţia industrială din secolul
al XIX-lea în diferite contexte geografice a determinat o amplă emigraţie a
populaţiilor către noi centre economice în expansiune şi afirmare; ulterior, în
secolul XX fenomene precum urbanizarea sau conflictele armate au stimulat
nemijlocit mişcările migratorii pe scară largă. În plan demografic, limbile care
dispun de un număr mare de vorbitori au cele mai multe „şanse de
supravieţuire”; se ştie că, la ora actuală, aproximativ 2,4 miliarde de persoane
vorbesc cele opt limbi cu răspândirea cea mai semnificativă la nivelul populaţiei
globului: chineza, engleza, hindi, spaniola, rusa, araba, portugheza şi franceza.
Societatea contemporană se caracterizează prin cea mai formidabilă dintre toate
provocările cu care ansamblul limbilor omenirii s-a confruntat vreodată. Cei
pentru care limbile seamănă, într-o anumită măsură, speciilor vii ale naturii au
dreptate să se gândească la faptul că starea lingvistică a lumii de azi – unde
engleza ocupă o poziţie dominantă şi, probabil, pe cale de a deveni şi mai
importantă – ar putea fi interpretată ca un nou stadiu al civilizaţiei umane.
În literatura de specialitate se acreditează o idee deosebit de importantă, şi
anume aceea că limbile – similar culturilor sau religiilor – nu se pot situa în afara
raporturilor de forţă. Limbile constituie un produs mai mult sau mai puţin coerent
al istoriei, al evoluţiilor de natură culturală, politică, economică şi, în această
calitate, ele se manifestă ca „instrumente de identitate”, iar uneori ca
„instrumente de dominaţie”.
În acest sens, marele om politic Otto von Bismark considera că cel mai decisiv
eveniment din istoria modernă a fost „faptul că nord - americanii vorbesc
engleza”; Elio Antonio de Nebrija elaborase prima carte de gramatică spaniolă în
anul 1492, tocmai atunci când Cristofor Columb se pregătea să navigheze spre
Lumea Nouă, reginei Isabella oferindu-i-se explicaţia că „limba este instrumentul
perfect al unui imperiu”.
Sunt, pe de altă parte, întemeiate o serie de interogaţii de natură prospectivă, de
genul celor care urmează: ce se va întâmpla cu bogăţia lingvistică a Europei în
situaţia în care reţelele de comunicare globală acoperă întreaga planetă? opt
procente din populaţia europeană sunt vorbitori de engleză ca limbă maternă şi,
în consecinţă, nu vor avea dificultăţi lingvistice în a se adapta la aceste reţele;
dar ce va face majoritatea covârşitoare a locuitorilor? în ce limbă vor dialoga
aceştia cu alţi europeni şi cu restul lumii? Tot mai mult, „satele locale” coexistă în
cadrul „satului global” (Internet); operatorii locali acordă acces la Net, propun
asistenţă în materie de navigaţie, permiţând în acest fel unei comunităţi specifice

8
de utilizatori să caute şi să găsească uşor informaţiile de care au nevoie. Apare
în aceste condiţii ca întemeiat un demers terminologic original şi inventiv: el
aparţine unor manageri şi specialişti în marketing din Japonia, care au propus
adjectivul „glocal” ca o contracţie şi o asociere între „global” şi „local”; globalul
este, în mod necesar, local şi invers. Noile comunităţi de utilizatori sunt virtuale,
împărtăşesc un interes comun, dar nu neapărat şi o cultură sau o limbă
naţională.
Orice demers sau scenariu proiectat ca o posibilă soluţie de contracarare şi
eliminare graduală a factorilor de risc ar trebui să ia în considerare câteva
aspecte esenţiale care caracterizează diversitatea lingvistică. Astfel, chiar şi cele
mai reglementate limbaje, concepute ca fiind „unificate şi omogene” constituie în
realitate un spaţiu al pluralităţii, compus din multiple variaţii care se intersectează
şi se condiţionează reciproc – aceasta este una dintre concluziile principale ale
unui studiu elaborat în 2009 sub egida Consiliului Europei, de Divizia pentru
Politică Lingvistică, în domeniul educaţiei plurilingve şi interculturale. Variaţiile pot
fi grupate în următoarele categorii:
a) variaţii în timp, generate de unii factori cum sunt schimbările economice şi
sociale, contactele între limbi etc.; acestea reprezintă atât procese de adaptare la
noi „nevoi concrete”, cât şi procese care se manifestă în interiorul limbajului
(simplificare, diversificare ş.a.);
b) variaţii în spaţiu, în funcţie de zonele geografice unde este vorbit acelaşi limbaj
(accent, intonaţie, vocabular etc.);
c) variaţii între scriere şi vorbire, caracterizate prin diverse tipuri de discurs,
sintaxă, vocabular, registru;
d) variaţii în mediul utilizat (faţă în faţă versus telefon; E-mail versus scrisoare;
articol de ziar versus reportaj TV ş.a.);
e) variaţii în conformitate cu segmentele sociale, în care limbajul operează drept
una din principalele „trepte” pe scara societăţii;
f) variaţii în discursul specializat, limbajele tehnice, domeniile ştiinţifice etc., care
pot deveni o componentă a utilizării sociale cotidiene;
g) variaţii generate de jocurile de cuvinte, de umor şi ironie, de creativitatea
individuală sau colectivă, de activitatea de creaţie literară (literatura pentru tineri,
romanele poliţiste, benzile desenate, reclamele, cântecele, schiţele etc.),
elemente constitutive ale peisajului audio-vizual al vieţii cotidiene.
Atunci când se analizează, în dinamica şi complexitatea lor, societăţile europene,
sunt introduse şi elaborate în plan teoretic, interpretativ două concepte care au
relevanţă şi pentru tema pluriculturalităţii şi interculturalităţii.
În lucrări consecrate societăţilor multiculturale şi proiectului unei educaţii
interculturale, pluriculturalitatea se referă la capacitatea de a te identifica şi a
participa în multiple culturi; interculturalitatea vizează capacitatea de a dobândi
experienţa şi a analiza fondul cultural al altora, precum şi de a utiliza această
experienţă în scopul reflecţiilor asupra unor teme ce ţin, într-un mod sau altul, de
propriul mediu cultural.
Nu ar fi lipsită de temei extrapolarea acestui „cuplu conceptual” la zona
lingvistică prin introducerea conceptelor de plurilingvism şi interlingvism. Similar
consideraţiilor anterioare, interlingvismul ar desemna o atitudine pro-activă, în

9
sensul că vorbitorii altor limbi (străine) ar deveni, totodată, mediatori între
persoanele/popoarele vorbind diverse limbi, ca elemente definitorii ale diverselor
culturi. În consecinţă, la un nivel superior al comportamentului social,
interlingvismul ar putea stimula şi facilita apropierea firească şi necesară între
naţiuni, cu alte cuvinte dialogul, cooperarea şi înţelegerea (în accepţiunea largă a
termenilor). Acesta este, de altfel, spiritul următoarei idei înscrise în „Cartea Albă
privind Dialogul Intercultural”, elaborată de Consiliul Europei (2008): învăţarea şi
asimilarea competenţei interculturale sunt esenţiale pentru cultura democratică şi
coeziunea socială. Europei îi revin misiuni semnificative în direcţia protejării şi
promovării multilingvismului în contextul mai larg al diversităţii culturale;
alternativele propuse, pentru a avea o valoare reală, ar trebui făcute în diverse
limbi, şi nu într-o singură limbă având statut dominant. Se susţine teza potrivit
căreia cultivarea tuturor limbilor Europei ar reprezenta şansa păstrării
patrimoniului cultural al continentului nostru. Desigur, în lansarea unor proiecte în
această direcţie, trebuie avute în vedere multiple realităţi şi tendinţe. Limbile nu
(re)cunosc frontierele, ele fiind utilizate în concordanţă cu o serie de interese
specifice ale participanţilor la procesul comunicării: redarea experienţelor lumii;
construirea pertinenţei mesajului, precum şi transmiterea/recepţionarea lui
adecvată. De asemenea, se manifestă un puternic „spirit concurenţial”: fiecare
limbă, majoritară sau minoritară, de prestigiu sau secundară, internaţională sau
regională aflându-se într-o competiţie cu alta/altele.
Studiul elaborat de Grupul de intelectuali pentru dialogul intercultural (2008) se
întemeiază pe o premisă în care realismul se îmbină cu optimismul şi luciditatea:
diversitatea lingvistică constituie o provocare pentru Europa; este, însă, vorba
despre o provocare salutară.
Diversitatea limbajelor ar trebui monitorizată în mod eficient la nivelul UE;
priorităţile acestui demers sunt formulate în manieră interogativă:
i) cum putem contribui la convieţuirea armonioasă a unei multitudini de populaţii
diferite?
ii) cum se poate conferi acestora sensul unui destin comun şi al unei apartenenţe
comune?
iii) este necesară definirea unei identităţi europene?
iv) ar putea această identitate să se adapteze tuturor aspectelor noastre diferite?
v) ar putea aceasta să permită integrarea componentelor de altă origine decât
cea europeană?
vi) este compatibil respectul pentru diferenţele culturale cu respectul pentru
valorile fundamentale?
Această ultimă întrebare aduce în atenţie relaţia dintre cultura ca diversitate şi
cultura ca fond patrimonial de referinţă.
O atitudine înţeleaptă în abordarea multilingvismului constă în recunoaşterea
complexităţii fenomenului respectiv, încercând maximizarea efectelor pozitive ale
acestuia şi minimizarea efectelor sale negative. Ipotetic, diversitatea lingvistică
extraordinară ar putea genera tentaţia de a accepta o anumită situaţie concretă,
în care o singură limbă (de fapt, engleza) ar ocupa o poziţie preponderentă (în
ansamblul activităţii instituţiilor europene) şi în care alte 2 – 3 limbi ar reuşi să

10
menţină temporar o prezenţă, de altfel in declin continuu, în timp ce majoritatea
limbilor ar rămâne cvasi-simbolice şi neutilizate .
Acceptarea acestor realităţi într-o notă de resemnare şi pasivitate ar veni, totuşi,
în directă contradicţie cu sensul proiectului european. Autorii studiului care poartă
un titlu semnificativ: „O provocare salutară. Despre modul în care multitudinea
limbilor ar putea consolida Europa” explică în mod clar perspectiva interpretativă
şi acţională în care văd implementarea proiectului. În primul rând, respectul
diversităţii lingvistice nu înseamnă doar luarea în considerare a unei anumite
realităţi culturale, istoric determinate, ci însuşi fundamentul ideii europene. În
timp ce cea mai mare parte a naţiunilor europene s-au construit pe soclul limbilor
identitare ale acestora, Uniunea Europeană nu se poate construi decât pe soclul
diversităţii sale lingvistice. U.E. are misiunea istorică de a păstra, de a armoniza
şi de a cultiva această diversitate. În al doilea rând, deşi reprezintă un patrimoniu
extrem de valoros şi de diversificat sub aspect spiritual, material, moral,
intelectual, Europa are o identitate ca o pagină – aceasta nu este nici complet
albă şi nici una deja scrisă şi integral tipărită. Patrimoniul european nu este un
catalog complet; fiecare generaţie are datoria de a-l îmbogăţi. În al treilea rând,
se impune ca Europa să promoveze atât diversitatea expresiei culturale, cât şi
universalitatea valorilor esenţiale, în fapt două aspecte ale aceluiaşi ideal, fără de
care insăşi ideea europeană şi-ar pierde sensul. Situaţia pe care o propune
studiul menţionat (având ca direcţie majoră susţinerea de către UE a „limbii
personale de adopţie”) este, deopotrivă, ambiţioasă şi realistă. Ambiţioasă –
întrucât obiectivul preconizat nu înseamnă, sub nici o formă, a amâna
inevitabilul, ci a favoriza asimilarea durabilă a diversităţii lingvistice în viaţa
europenilor (în tripla lor postură de cetăţeni, popoare şi instituţii), în perspectiva
unei avansări semnificative în direcţia integrării europene. Realistă
– deoarece obiectivul asumat presupune conturarea unor propuneri fezabile în
situaţii concrete. Relaţia dintre diversitatea culturală (lingvistică) şi Universul
uman al valorilor create implică o infinitate de nuanţe care urmează să fie
formulate, discutate şi introduse în documentele politicilor publice europene. La
nivelul exerciţiului interpretativ, se afirmă necesitatea constituirii unui parteneriat
lingvistic care să-şi propună drept obiectiv supravieţuirea lingvistică şi trezirea
unei conştiinţe lingvistice globale ca instrumente ale cunoaşterii unei identităţi
deschise pluralităţii şi diversităţii lingvistice. Una din marile probleme ale
diversităţii este multilingvismul, considerat fondul diversităţii culturale în literatura
de expresie franceză. Însăşi ideea de diversitate este concepută ca având
puternice rădăcini istorice în spaţiul spiritual. Repere ilustre ale diversităţii
spirituale franceze purtătoare a unui model european sunt identificate la o
pleiadă de personalităţi: La Fontaine, creatorul ideii-program: „Diversitatea este
deviza mea”; Sfântul Bernard care a conceput omul european ca un „subiect
îndrăgostit” (sujet amoureux), îmbinând „Cântarea cântărilor” cu aventurile de
cruciat şi cunoştinţele sale auto-analitice; Descartes, creatorul filosofiei lui „Ego
cogito”. Opera scriitorului, învăţăturile prelatului şi cugetarea ilosofului sunt trei
momente ale istoriei culturale a Franţei, care au marcat esenţial gândirea şi
mentalitatea europeană şi mondială. Sinteza lor de sorginte raţional-filosofică

11
prin: „Cuget, deci exist” a conferit o notă de specificitate spiritualităţii franceze ca
diversitate de tip european, cu un accentuat caracter paradigmatic.
Aceste trei momente referenţiale alcătuiesc o istorie deschisă reflecţiilor
prezentului care constată că diversitatea lingvistică europeană este pe cale să
creeze „indivizi caleidoscopici” capabili să se confrunte atât cu bilingvismul
caracterizat ca „globish English”, impus de mondializare, cât şi cu acea veche şi
preţioasă francofonie care a reuşit să iasă din visurile saloanelor de la Versailles,
spre a deveni unda purtătoare a tradiţiei şi inovaţiei.
Cercetările de expresie franceză consemnează apariţia unei noi specii care se
afirmă gradual: „subiectul polifonic”, un cetăţean poliglot al unei Europe
plurinaţionale.
La fel ca harta religiilor, harta limbilor este un rezultat al unei istorii care adaugă
constant noi straturi celor care s-au sedimentat de-a lungul mileniilor. Printre
aceste noi straturi se află cele reprezentate de arabă, chineză şi limbile Indiei,
intrate masiv în Europa în perioada ultimei jumătăţi de secol. Totuşi, acestea nu
au afectat structura hărţii limbilor, deci distribuţia în spaţiu a marilor familii
lingvistice – un fapt foarte vechi şi foarte stabil.
Contururile spaţiilor germanic, slav şi fino-ungric au fost trasate în epoca marilor
migraţii. ,,Exilarea” limbilor celtice la extremul occident al Europei şi prezenţa
limbilor romanice la sudul Rinului, cu excepţia izolatei limbi basce şi la nord de
Dunăre, pe teritoriul actual al României rezultă, ambele, din expansiunea Romei,
ale cărei frontiere au fost imobilizate în secolul I A.D. Limbile greacă, albaneză şi
bască ocupă actualele lor teritorii încă din Antichitatea timpurie, la fel ca
lituaniana şi letona. În acest fel, receptorului generic i se oferă o autentică lecţie
de ceea ce s-ar putea numi „toleranţă lingvistică” – limbile lui Dante, Cervantes,
Voltaire şi Goethe sunt încredinţate unei nobile şi inedite misiuni – prezentarea şi
diseminarea largă a mesajelor unei întregi istorii a Europei. În acest valoros
exerciţiu, limba lui Shakespeare, engleza nu este uitată: prin intermediul ei se
construieşte însăşi adresa electronică ca o expresie a rolului imens ce revine, în
zilele noastre, comunicării prin calculator – un univers instrumental conceput şi
dezvoltat continuu pe baza avantajelor pe care le oferă limba engleză în materie
de: conciziune, operaţionalitate, expresivitate, univocitate. Însăşi adresa propusă
de un profesor de la Oxford conţine trei termeni esenţiali, formulaţi în engleză:
story – istorie; European – europeană; net – reţea. În fapt „toleranţa” devine pe
un plan axiologic superior „cooperare lingvistică” la nivelul continentului
european, manifestare a multilingvismului şi a diversităţii culturale. În contextul
relevării dimensiunilor multiple ale rolului limbii engleze care au impus-o pe plan
mondial astfel încât ea a devenit un limbaj global, se conturează necesitatea
apariţiei unei conştiinţe lingvistice globale. Această idee corelată cu dezideratul
unui parteneriat lingvistic nuanţează o serie de trăsături ale zonei socio-
psihologice a actelor verbale: limbajele depind - precum fiinţele – de un mediu
pentru a supravieţui. Pledoaria în acest domeniu conţine afirmaţii care
acreditează ideea că orice limbaj este un mister divin şi nesfârşit precum un
organism viu. Interfaţa european-comunitară a diversităţii lingvistice, considerată
„un parteneriat”, devine o modalitate personalizată având capacitatea de a
exprima simbolic noua configuraţie discursivă, prin reflexe lingvistice active care

12
vor alcătui un fond verbal cu un conţinut expresiv specific unei culturi lingvistice
comunitare. În expresie praxiologică, „cooperarea spontană” în situaţia limbilor
europene poate crea coduri de recunoaştere mentală şi psihică de o importanţă
crucială pentru viitorul european.
Rolul structurilor lingvistice în construcţia europeană relevă, într-o abordare
analitică, necesitatea marcării capacităţii unor personalităţi de a crea istorie prin
discursuri.
Din perspectiva filosofiei limbajului şi a cercetărilor de lingvistică se introduce în
analiză un principiu fundamental: fiecare limbă este o imagine unică, de o
bogăţie infinită a lumii, a unui univers posibil. Experienţa umanităţii apare
conturată diferit, este obiectivată prin note distincte în limbile naturale, deoarece
fiinţa umană este creatoarea unei mari bogăţii de sensibilitate în universul
conştiinţei. Susţinerea tezei specificităţii transpunerii în limbaj a experienţei
umane de către fiecare comunitate lingvistică va permite, din acest punct de
vedere, acceptarea - din interiorul procesului de constituire a cuvintelor care
numesc, definesc, exprimă omenescul - situaţia de „purtător de cuvânt” în care
se află astăzi, la nivel mondial, limbajul anglo-saxon. Relaţia de putere a limbii
engleze este enormă prin capacitatea ei de a anunţa lumi noi, speranţe şi
împliniri viitoare. O caracteristică esenţială a limbii engleze o constituie statutul ei
de a fi o limbă a cercetării ştiinţifice şi tehnologice.
Calculatoarele vorbesc engleza, ceea ce este un factor de o importanţă capitală:
copilul când învaţă să opereze la calculator „vorbeşte deja anglo-americana”.
În acest sens, poliglotismul european este un factor răspunzător de fenomenele
fragmentării si dezbinării in plan lingvistic. Cazul extreme este cel al zonei
bascilor; de asemenea, un exemplu de intoleranţă lingvistică îl reprezintă Belgia,
unde Universitatea din Louvain este scindată din punctul de vedere al limbilor în
care se predau cursurile: limba franceză şi limba flamandă. Rolul
multilingvismului european este deci profund ambiguu. O variantă ipotetică
pentru salvarea Europei ar fi o limbă universală reală care ar avea consecinţe
pozitive în plan psihologic, creativ, cultural.
A fi european presupune situaţia de a concilia moral, intelectual şi existenţial
ideile rivale, exigenţele în lumea cetăţii. Nenumăratele faţete ale problemelor
lingvistice din perimetrul construcţiei europene creează un univers contradictoriu
în care tipologiile sunt dificil de stabilit. Caracteristicile discursive europene se
prezintă pe meridianele culturale ale limbilor naţionale, existând la nivel individual
şi comunitar ideea atât de importantă a „spaţiului lingvistic de origine”. Interesul
antropologic pentru plenitudinea subtilă şi uneori greu de explicat a
competenţelor lingvistice deţinute de limbile europene are o cuprindere
enciclopedică a fabulosului suflet al vorbirii, scrierii şi comunicării subiectului în
spaţiul european.

Multilingvism şi plurilingvism
Multilingvismul presupune:
● interconectare a culturilor
● dialog cultural

13
● educaţia plurilingvă - multilingvismului societal şi plurilingvismului individual
- a învăţa şi a practica diverse limbi = componenta
plurilingvă
- educaţie globală de limbaj
● identitate deschisă pluralităţii şi diversităţii lingvistice şi culturale
● filosofia care determină proiectul şcolarizării
● etica fiecărui professor:
▪integrarea activă a unor valori cum sunt: coeziunea şi solidaritatea
socială; democraţia participativă; înţelegerea mutuală; respectul pentru
valorizarea diversităţii lingvistice şi culturale. De asemenea, ar fi necesară
conceperea acestei componenţe ca o educaţie globală de limbaj, la nivelul
tuturor limbajelor şcolii, ca şi al tuturor domeniilor disciplinare, spre a fi în măsură
să ofere o bază utilă pentru acea identitate deschisă pluralităţii şi diversităţii
lingvistice şi culturale.

Multilingvismul constituie unul dintre parametrii definitorii ai societăţii

contemporane. Evoluţiile şi tendinţele la nivelul acestui proces sunt complexe şi,
de multe ori, contradictorii. Diversitatea lingvistică este, de asemenea, supusă
unei multitudini de factori de risc, iar conservarea ei impune demersuri coerente
şi permanente. Tema aceasta are o semnificaţie deosebită pentru Europa,
continent care traversează mutaţii inedite în direcţia integrării, inclusiv la nivel
cultural, prin depăşirea unei serii de bariere de mentalitate, manifestate în
procesul comunicării interculturale. Spaţiul european este purtător al unor
îndelungate tradiţii plurilingve, care au fost analizate de diverşi autori. În
literatură, ştiinţă şi filosofie, multilingvismul a funcţionat, îndeosebi în ultimele
cinci secole, ca o modalitate eficientă de interconectare a culturilor şi, totodată,
de dialog cultural în accepţiunea cea mai extinsă a termenului. Dar evocarea
tradiţiilor plurilingvismului european nu constituie un exerciţiu suficient în sine,
racordat în exclusivitate la valorile trecutului. Aceste solide tradiţii trebuie, în
continuare, să fie conservate şi protejate în faţa riscurilor potenţiale, generate de
procesul globalizării.
Cercetările actuale acreditează ideea privindd necesitatea de a trata ca un
concept de lucru educaţia plurilingvă şi interculturală, depăşind perspectivele
interpretărilor de până acum, în baza cărora s-a acordat prioritate
multilingvismului societal şi plurilingvismului individual. Din punct de vedere
societal, varianta plurilingvă şi interculturală nu este „o revoluţie”; aceasta ia în
considerare, în primul rând, ceea ce există ca atare - anumite date referitoare la
mediul sociolingvistic şi sociocultural, fără a subestima, în acelaşi timp, rolul
reprezentărilor sociale care pot uneori să submineze inovaţia. Mai trebuie
subliniat faptul că exerciţiul plurilingvistic şi intercultural nu se adresează unei
elite privilegiate care este întotdeauna capabilă să se distingă, de pildă, prin
măiestria de a învăţa şi a practica diverse limbi. Această orientare poate fi
realizată într-o varietate de domenii, din care nu lipseşte instrucţia vocaţională.
Nefiind în sens strict o nouă metodologie a învăţării limbilor, atitudinea
plurilingvă şi interculturală poate fi concepută mai degrabă drept o schimbare de
perspectivă în sensul că aceasta implică - pe lângă limbile străine (în accepţiune

14
tradiţională) - limbile de proximitate, limbile aparţinând repertoriilor celor care
învaţă, limba sau limbile şcolarizării).
Componenta plurilingvă şi interculturală, proprie culturii lingvistice comunitare, ar
trebui implementată atât în filosofia care determină proiectul şcolarizării, cât şi în
etica fiecărui profesor prin integrarea activă a unor valori cum sunt: coeziunea şi
solidaritatea socială; democraţia participativă; înţelegerea mutuală; respectul
pentru valorizarea diversităţii lingvistice şi culturale. De asemenea, ar fi necesară
conceperea acestei componente ca
o educaţie globală de limbaj, la nivelul tuturor limbajelor şcolii, ca şi al tuturor
domeniilor
disciplinare, spre a fi în măsură să ofere o bază utilă pentru acea identitate
deschisă pluralităţii şi diversităţii lingvistice şi culturale.

Conştiinţă şi competenţă lingvistică

În literatura de specialitate, se susţine definirea comprehensivă a
următoarelor două componente corelative ale competenţei: i) competenţa
plurilingvă; aceasta constă în capacitatea de a dobândi succesiv şi a utiliza
diverse competenţe în diferite limbi, la diferite niveluri de competenţă şi pentru
diferite funcţii; ii) competenţa interculturală - se referă la combinarea
cunoştinţelor, abilităţilor, atitudinilor şi comportamentelor care permit unui
vorbitor, în diverse grade, să recunoască, să înţeleagă, să interpreteze şi să
accepte alte moduri de a trăi şi de a gândi, în afara culturii sale autohtone; acest
tip de competenţă constituie fundamentul înţelegerii interumane şi nu se
limitează la abilităţile de natură strict lingvistică.
Conceptul de competenţă nu desemnează o realitate omogenă în privinţa
stăpânirii limbilor aferente unui anumit repertoriu, a activităţilor lingvistice sau a
echilibrului dintre competenţele în domeniul lingvistic şi competenţele în
domeniul cultural. Competenţa este diversă, maleabilă, legată de „traiectoriile
personale” înscrise în experienţa fiecărui individ.
Pot fi evidenţiate multiple beneficii ale comunicării şi învăţării limbilor:
a) beneficiu economic: stăpânirea unor limbi devine esenţială pentru integrarea
eficientă într-o anumită poziţie din sfera muncii socialmente utile, precum şi
pentru competitivitatea economică;
b) beneficiu cognitiv: învăţarea respectivă favorizează în mod firesc şi în grade
diferite acumularea diversificată de cunoştinţe provenind din alte discipline
asimilate prin intermediul unor limbi, din perspectiva societăţii cunoaşterii;
c) beneficiu educaţional: limbile învăţate contribuie la o dezvoltare individuală
armonioasă, bazată pe valorile şi criteriile pe care limbile le pot comunica;
d) beneficiu afectiv: învăţarea altor limbi contribuie la extinderea oportunităţilor de
expresie emoţională la nivel individual;
e) beneficiu meta-cognitiv (meta-lingvistic; meta-comunicativ; meta-discursiv):
procesul învăţării limbilor implică stimularea unor reflecţii cu privire la
dimensiunile specifice ale limbajului (sistem, comunicare, discurs ş.a.);
f) beneficiu cultural/intercultural: prin intermediul învăţării unor limbi, se
încurajează cunoaşterea produselor literare şi artistice adiacente limbilor

15
respective; de asemenea, sunt stimulate abordările contrastante dintr-o
perspectivă interculturală.
Un dialog intercultural efectiv, circumscris multiperspectivităţii, poate fi
promovat în cadrul programelor educaţionale prin modalităţi multiple, reflectate în
limbile educaţiei. Panoplia limbilor, care constă din limba sau limbile şcolarizării,
limbile regionale, minoritare şi de migraţie, reprezintă modalitatea de exprimare a
unor perspective multiple şi diversificate, inclusiv a unor perspective comparative
asupra aceloraşi fenomene. În cadrul curriculum-ului referitor la a doua limbă sau
la limba străină, învăţarea limbilor ce aparţin diverselor comunităţi – locale,
regionale, minoritare sau naţionale evidenţiază perspectivele care diferă de la un
grup social la altul şi de la o societate la alta.
Metodele de învăţare şi de consolidare a conştientizării „experienţei
alterităţii”, asociate cu o limbă diferită, există şi continuă să se dezvolte.
Profesorii sunt membri ai „comunităţilor de materii”, identificându-se cu
disciplinele respective, dar în grade diferite: unii profesori – de regulă, în
învăţământul secundar – au tendinţa de a se identifica puternic cu disciplinele pe
care le predau (una sau două), în timp ce alţi profesori tind să se identifice cu
rolul lor de pedagogi şi cu ştiinţele care susţin pedagogia. În postura de apărători
ai culturilor corelate cu obiectele respective, profesorii acţionează ca mediatori
prin preocuparea de a face accesibil şi inteligibil limbajul disciplinei respective
pentru cei care învaţă.
Potrivit unor interpretări, profesorii de limbi străine sunt mai conştienţi de
acest rol în comparaţie cu alţi profesori, deoarece rolul respectiv este o parte
explicită a activităţii de comunicare pe care aceştia o desfăşoară în zona
disciplinei predate: în mod concret, lor le revine misiunea de a-i introduce pe
elevi în culturile altor grupe/comunităţi care vorbesc limba în cauză. În situaţia
profesorilor de literatură sau istorie, aceştia pot împărtăşi un scop similar în
sensul introducerii elevilor în universul alterităţii, în mod diacronic sau sincronic.
Sarcina devine mai complexă atunci când se pune problema medierii accesului
în zona materiilor predate la nivelul elevilor aparţinând unor grupe vulnerabile (de
pildă, celor din mediul imigranţilor).
Neîndoielnic, comunicarea plurilingvă şi interculturală nu vizează
construirea unor „poligloţi perfecţi” şi nici nu îşi asumă riscul de a face „semi-
plurilingvi” (în accepţiunea de diletanţi având abilităţi sumare în diverse limbi).
Este, totodată, important de subliniat faptul că beneficiile acestei educaţii
comprehensive nu pot fi obţinute în mod automat, fără a lua în considerare o
serie de condiţii, criterii, dificultăţi şi disfuncţionalităţi.
La nivel principial, toate limbile au o valoare egală şi, în virtutea acestui
statut, ele transmit, reprezintă şi înmagazinează valori. Totuşi, la nivel factual
concret, ţinând cont de percepţia şi acţiunea opiniei publice, ale mijloacelor de
comunicare şi ale factorilor decizionali, trebuie abordată cu realism şi fără
prejudecăţi poziţia tot mai relevantă a limbii engleze, în zone diverse precum
educaţia şcolară şi extraşcolară, mass - media, cultura (îndeosebi literatura,
ştiinţa). Poziţia privilegiată a acestei limbi a fost analizată în numeroase studii
apărute în ultimii ani, în care aceste realităţi cu caracter de tendinţă sunt tot mai
evidente prin prisma câtorva modalităţi:

16
a) în majoritatea statelor membre ale Consiliului Europei – altele decât cele
anglofone – engleza reprezintă prima limbă străină studiată în fazele iniţiale ale
şcolarizării, raţiunile acestei opţiuni fiind multiple: dorinţele părinţilor, necesităţi
ale studiului, anumite reprezentări puternic înrădăcinate în societate (utilitate,
distincţie ş.a.);
b) engleza este tot mai mult considerată şi promovată de către instituţiile şcolare
ca un gen de abilitate esenţială şi inevitabilă, comparabilă, de pildă, cu noile
tehnologii;
c) engleza poate fi concepută de către şcoală ca fiind suficientă prin ea însăşi, în
postura de „lingua franca” având capacitatea de a oferi răspunsuri mai puţin
costisitoare la problemele de organizare a procesului de învăţare a limbilor
străine.
Pe de altă parte, nu ar trebui subestimate funcţiile multiple ale altor limbi din
perspectiva scopurilor activităţilor plurilingve şi interculturale. Chiar dacă nu sunt
prezente în mod semnificativ sau tradiţional într-o anumită ţară, aceste limbi pot fi
întâlnite în lumea şcolii: introduse de copiii care vorbesc, în familiile lor, limbile
respective sau învăţate în mod oficial ori opţional. Experţii în materie atrag
atenţia asupra faptului că toate limbile sunt valoroase, indiferent de statutul lor
(oficial, minoritar, regional etc.) în societate, ca şi de statutul de învăţare (prima
limbă, a doua limbă, limbi de origine, limbi străine moderne, limbi clasice).
Trebuie înţelese în semnificaţia lor profundă diversele limbi care fac parte din
repertoriile personale ale elevilor, dar nu sunt preluate de limbile şcolarizării: ele
sunt, totuşi, limbi pe care şcoala le poate dezvolta, întărind în acest fel identitatea
elevilor şi oferindu-le oportunităţi egale pentru succesul şcolar. De asemenea,
limbile de migraţie pot fi promovate ca resurse lingvistice utile într-o economie tot
mai globalizată care necesită resurse umane cu un înalt nivel de competenţă
pentru o gamă foarte diversificată de limbi vorbite de către potenţialii
cumpărători.
Alte discipline şcolare, cum ar fi matematica, istoria, geografia, biologia etc. sunt
transportate „de limba utilizată”, iar acestea, la rândul lor, „poartă” limbile cu ele:
în aşa-numitul „limbaj natural”, dar şi în alte forme semiotice, non-lingvistice de
comunicare, folosite împreună cu limbajul (diagrame, grafice, hărţi), în
vocabularele lor, în formele de discurs (ştiinţific, didactic, cu diseminare
populară), care reprezintă conceptele şi cunoştinţele specifice fiecăruia. Într-un
studiu elaborat de Grupul de intelectuali pentru dialogul intercultural, constituit în
anul 2008 la iniţiativa Comisiei Europene se introduce noţiunea de „limbă
personală de adopţie” având,în esenţa sa, următoarea semnificaţie: fiecare
european ar trebui să fie încurajat să aleagă în mod liber o limbă diferită de limba
sa identitară, ca şi de limba sa de comunicare la nivel internaţional; aceasta nu
ar fi în nici un caz o a doua limbă străină, ci mai degrabă o a doua limbă
maternă. Învăţată intens, vorbită şi scrisă fluent, această limbă ar urma să fie
introdusă în parcursul şcolar şi universitar al oricărui cetăţean european, precum
şi în curriculum-ul profesional al fiecăruia. Grupul de intelectuali pentru dialogul
intercultural a procedat ,de asemenea, la formularea unor sugestii concrete a
căror implementare ar viza perechi de state, unde va exista câte un organism

17
bilateral şi bilingv (institut, fundaţie, asociaţie, grup de cetăţeni având un
ataşament specific faţă de cele două ţări, de limbile şi culturile acestora).
O misiune esenţială a organismelor nou create ar fi aceea de a se asigura că
limba fiecărei ţări este predată unui anumit număr de persoane din ţara
parteneră, că programele şcolare şi universitare includ stagii prelungite în
cealaltă ţară, că au loc activităţi de „îngemănare” între instituţiile de învăţământ
etc. Un exemplu care prezintă un interes clar se referă la eventuala decizie luată
de o anumită instituţie de învăţământ de a introduce în programa sa o limbă
„imprevizibilă”, distinctivă, care nu face parte din seria limbilor predate în mod
obişnuit. Autorităţile municipale – în cadrul a două oraşe „îngemănate” din ţări
diferite - ar putea favoriza înfiinţarea a două filiere şcolare paralele, fiecare
adoptând limba celeilalte; clasele astfel „îngemănate” ar urma să efectueze stagii
prelungite cu frecvenţă anuală în ţara paralelă; experienţele respective ar putea
implica, de fiecare dată, doar câteva zeci de elevi, dar generalizarea lor în timp
ar face posibilă dezvoltarea unui puternic dinamism.
Limba engleză este absolut necesară şi nu se pune, în consecinţă, problema de
a o combate; dar această limbă nu este suficientă, celelalte limbi trebuie să
continue să existe, şi nu doar în calitate de „limbi domestice”, ci ca instrumente
ale cunoaşterii. De pildă, s-a dovedit că matematicile predate în limba germană
pot ajuta un francofon să înţeleagă mai uşor disciplina respectivă. Trecerea de la
o limbă la alta face explicite lucrurile care erau implicite în limba de plecare.

Confruntarea între două concepţii despre lume îmbogăţeşte înţelegerea; nu o

limbă sau alta este mai bogată, ci însăşi confruntarea. Limba engleză, îndeosebi
engleza ca limbă universală, este foarte economică şi încărcată de prescurtări –
un atu şi, totodată, un inconvenient, deoarece lasă multe lucruri neelucidate, care
se impun a fi formulate în procesul traducerii. A supune un concept „examenului”
mai multor limbi permite evitarea simplificărilor, fiind o garanţie a calităţii, atât de
necesară exigenţei ştiinţifice.
Se consideră că trebuie încurajat plurilingvismul studenţilor, promovând în rândul
lor ideea că engleza, pe lângă limba maternă, nu este suficientă; bagajul
minimal, oricare ar fi facultatea aleasă, trebuie să se constituie din două limbi
străine, cel puţin. Numai astfel se va ajunge la articularea limbii universale şi a
profunzimii conceptuale.
În plan psihologic, proiectul vizează reducerea şi, pe cât posibil, eliminarea unor
bariere de mentalitate, care se manifestă atât la nivel individual, cât şi la nivel
social mai amplu (se ştie, de pildă, că diverse state mari, cvasi-monolingve au
tendinţa de a privi plurilingvismul ca o expresie a subdezvoltării, manifestând
serioase rezerve în promovarea acestuia). Există o serie întreagă de reţineri în
rândul persoanelor adulte, asociate unor convingeri motivaţionale negative care
diminuează drastic accesul şi interesul pentru asimilarea unor limbi străine. În
rândul aceste percepţii se situează „obsesia perfecţiunii”, respectiv preluarea
ideii că o limbă poate fi utilizată numai dacă este stăpânită la perfecţiune,
blocându-se astfel orice tentativă de folosire experimentală, ludică a anumitor
limbi, în afara celei materne.

18
Proiectul intitulat EUROCOM are obiective rezonabile care se situează în afara
iluziilor perfecţioniste de genul dobândirii unei competenţe lingvistice cvasi-
native.
Perspectiva pragmatică devine prioritară în contextul diversificării lingvistice
europene prin:
i) axa sociolingvistică a contactelor de limbă (descrierea situaţiilor, a fenomenelor
lingvistice, a alternanţei codice etc.); schimbarea de cod la persoanele care
stăpânesc cel puţin două limbi are un caracter fascinant şi este extrem de dificil,
dacă nu chiar imposibil, a identifica acel criteriu aflat la baza utilizării unei
anumite limbi şi a trecerii de la una la alta;
ii) axa psiholingvistică, interesată de subiectul în acţiune, la nivelul limbii şi de
caracterul identitar al activităţii de natură lingvistică;
iii) axa culturală, referitoare la întâlnirea şi dialogul dintre culturi; de mai mult
timp, s-a dezvoltat reflecţia asupra rolului factorului cultural şi a noţiunii de
„intercultural”;
iv) axa metodologică privind învăţarea „limbilor străine vii” şi a „limbii şcolarizării”.
În ceea ce priveşte învăţarea limbilor străine ca proces complex şi
multifuncţional, se conturează în prezent trei viziuni conceptual-metodologice,
care reţin în mod firesc atenţia specialiştilor în lingvistică, logică, pedagogie,
psihologie, precum şi a factorilor implicaţi în politicile şi strategiile educaţionale în
vederea formării receptorului pentru utilizarea repertoriului bilingvistic si
plurilingvistic:
a) viziunea învăţării limbilor ca o multiplicare a competenţelor monolingve: prima
şi a doua limbă străină, precum şi limba maternă funcţionează ca nivele paralele,
dar distincte;
b) viziunea corolară a pericolelor reprezentate în învăţarea noii limbi străine de
către cunoaşterea sistemului precedent (în speţă, a limbii materne) conduce la
riscul posibil al unor interferenţe; limbile sunt privite în opoziţie, unele cu altele;
c) viziunea inversă concepe o complementaritate a limbilor în învăţare, prin
intermediul formării „inter-limbii” care se sprijină mult pe limba maternă (noţiunea
de „inter-limbă” a deschis astfel calea către noţiunea de „competenţă bilingvă şi
plurilingvă”); cea de-a treia viziune domină la ora actuală prin promovarea
persoanei care este „în mod ideal, bi- sau pluri-lingvă”, chiar dacă numeroase
studii în materie încep prin a arăta limitele acestui gen de abordare.
Posibila dispariţie a unui număr mare de limbi la nivel mondial preocupă, la ora actuală,
cercurile de specialişti, precum şi numeroase organizaţii internaţionale. Potrivit unor
estimări ale UNESCO, peste 50 la sută din totalul celor 6700 limbi vorbite în lume ar
putea să dispară în intervalul a patru generaţii viitoare. Problema menţionată este de mare
importanţă dacă se are în vedere faptul că limbile constituie un important reper al
identităţii culturale şi spirituale, precum şi un „vehicul al culturii” (ca sintagmă generică
pentru a desemna perpetuarea – prin limbă – a legendelor şi miturilor creaţiei, a
producţiilor artistice, a regulilor de viaţă ale unei comunităţi). Trebuie în acelaşi timp
evidenţiat faptul că, în cazul multor limbi indigene, lipseşte scrierea – ceea ce conferă
limbilor respective o valoare suplimentară, fiind unica modalitate de transmitere a culturii
către generaţiile viitoare.

19
Apărându-ţi limba, îţi protejezi identitatea

Orice popor şi-a format în timp, încă din epoca genezei sale, un mod propriu
de a simţi şi a gândi lumea, construindu-şi astfel o identitate distinctă între
celelalte popoare. În dezvoltarea acestei identităţi limba ocupă o poziţie
dublă: 1) concentrează şi reflectă o anumită viziune asupra lumii; 2)
modelează viziunea vorbitorului (individual şi colectiv) asupra lumii.
Spiritul naţional trece în limbă, iar prin aceasta limba şi specificitatea
naţională devin consubstanţiale.
„Ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului şi conştiinţei lor … Şi
fiindcă spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limbă şi naţionalitate
asemenea, se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea….
pe deplin.” (articol publicat de Eminescu în anul 1876 în „Curierul de Iaşi”,)
Unitatea de limbă este semn al unităţii etnice; identitatea de caracter şi
conştiinţa apartenenţei la aceeaşi unitate etnică sunt asigurate şi dezvoltate,
conştientizate prin limbă; apărarea identităţii specifice se face prin
apărarea limbii.
Dezvoltat în timp, specificul naţional al unui popor este construit de limbă şi
reflectat în limbă, în interiorul unui raport de interdependenţă; factori
multipli au contribuit la dezvoltarea civilizaţiei spirituale, a dimensiunii
spirituale specifice, unii ţinând de coordonate geografice, alţii de coordonate
istorice ale existenţei unui popor, dar totul s-a decantat în limbă: Raportul
limbă – specific naţional se înscrie în raportul mai general om – limbă –
lume, definit foarte exact de Eminescu printr-o frază ce anticipa cu câteva
decenii pe cea aproape identică a lui Heidegger: „Nu noi suntem stăpânii
limbii, ci limba e stăpâna noastră”.
În felul acesta limba se impune ca marcă a identităţii specifice a unui
popor, iar prin aceasta dezvoltă, în interiorul raportului om – limbă, unul din
aspectele suveranităţii sale. Altfel spus, limba este marcă, emblemă a
identităţii unui popor, pentru că ea construieşte identitatea spirituală a
acestui popor. Fraza lui Eminescu „Limba e stăpîna noastră” înseamnă, din
această perspectivă, instituirea unui mod de a fi al omului în primul rând
prin limbă.
Promovarea unei limbi şi concurenţa limbilor la nivel naţional
Orice politică lingvistică urmăreşte atingerea a două obiective sociale
distincte, dar strâns legate între ele: promovarea unei limbi, pe de o parte, şi
reglementarea relaţiilor dintre limbile în contact, pe de altă parte. De fapt,
promovarea unei limbi nu este altceva decât un răspuns la concurenţa
impusă acesteia de o altă limbă. Această concurenţă stă la originea oricărei

20
politici lingvistice. De altfel, politicile lingvistice existente dovedesc acest
lucru: de exemplu, promovarea limbii catalane în Spania are actualmente
drept obiectiv contrabalansarea dominaţiei limbii spaniole; promovarea
limbii franceze în Québec are ca scop contracararea presiunii limbii engleze;
în Belgia, comunitatea flamandă doreşte să-şi salveze limba care este
ameninţată de dominaţia limbii franceze; Ţările Baltice (Estonia, Lituania şi
Letonia), declarându-şi, după dezmembrarea Imperiului sovietic, ferma
voinţă de promovare a limbilor naţionale, urmăresc acelaşi scop în raport cu
limba rusă. Republica Moldova însă a dat dovadă de mai puţină fermitate în
acest sens, adoptând o legislaţie lingvistică de compromis, care părea să
urmărească mai degrabă instaurarea şi legitimarea bilingvismului naţional-
rus şi rus-naţional pe întreg teritoriul republicii. Deşi statul a afişat până în
2003 o politică lingvistică oficială orientată spre unilingvism (promovarea
limbii de stat), limbii ruse i s-au acordat, de fapt, toate drepturile şi
privilegiile pe care le-a avut pe timpul U.R.S.S. Voinţa deghizată a
autorităţilor moldave de a reinstaura bilingvismul moldo-rus a fost exprimată
explicit în Concepţia politicii naţionale de stat a Republicii Moldova.
Aşadar, în ciuda concurenţei existente între limbile română şi rusă pe
teritoriul Republicii Moldova, autorităţile moldave promovează o politică
lingvistică ambiguă. Pe de o parte, ea este inspirată de ideea că limba este
simbolul statului-naţiune (ceea ce a determinat, se pare, voinţa de promovare
şi decretarea limbii moldoveneşti (dar nu române) drept limbă oficială în
Moldova), pe de altă parte, limbii ruse i se atribuie statutul de limbă de
comunicare interetnică.
Cu toate că la Chişinău a fost adoptată, după cum am menţionat mai sus, o
politică de compromis, autorităţile din Tiraspol promovează fără nici o jenă
o politică de discriminare faţă de limba română şi vorbitorii acestei limbi.
Deşi în Transnistria au fost declarate trei limbi oficiale (rusa, ucraineana şi
„moldoveneasca”), limba rusă a rămas dominantă în toate sferele vieţii
sociale şi politice. Fondurile bibliotecilor sunt completate în cea mai mare
parte cu literatură rusă, pe când la chioşcurile din oraşe şi din centrele
raionale nu există ziare sau reviste în limba română, publicate la vest de
Nistru, iar „unicul ziar moldovenesc de limbă română este sub orice nivel,
adică este de «limbă moldovenească»”. Această politică contribuie la
degradarea progresivă a limbii române, însă „cel mai grav element în această
ecuaţie îl constituie alfabetul străin”. Cu cât mai mult ne îndepărtăm de data
proclamării independenţei (27 august 1991), cu atât mai dependentă de
limba rusă este politica lingvistică. Actuala politică lingvistică nu face
decât să împiedice dezvoltarea limbii române în Moldova. Viitorul ei în

21
acest spaţiu depinde de politica lingvistică care va fi promovată în următorii
ani. (Dumitru Irimia)

Eroziunea conştiinţei naţionale a românilor moldoveni

„Azi limba este una de la Satmar pîn-în Cetatea Albă de lîngă Nistru, de la
Hotin pîn-în Graniţa militară, azi datina e una, rasa e una şi etnologic e unul
şi acelaşi popor…” (Eminescu, Publicistică, 3 aprilie 1882 (Chişinău, 1990, p. 441)).
Adversarii glotonimului „limba română” ar fi trebuit să voteze art. 13 din
Constituţia Republicii Moldova în formularea propusă de savanţii oneşti
„Limba de Stat (oficială) a Republicii Moldova este limba română”. Aceasta
e unica şi singura cale pentru ca neamul nostru românesc să supravieţuiască
pe această palmă de pămînt străbun numit astăzi Republica Moldova.
Dacă în primii ani după anexarea Basarabiei în 1812 Prutul încă nu
constituia o frontieră lingvistică şi chiar politico-statală, apoi „în anul 1878
acest rîu a fost închis ca mijloc de comunicare, iar regimul ţarist a creat o
astfel de situaţie, încât cei care puteau să menţină, să continue în Basarabia
tradiţia moldovenească şi să cultive limba literară au început să plece peste
hotare. Păstrătorul izvoarelor şi tradiţiilor naţionale a rămas poporul.

Presiunea limbii ruse – Atât timp cât românii (ne referim la cei din
afara graniţelor ţării) au conştiinţa apartenenţei lor etnice reale (chiar şi
numai la o provincie românească) nu se poate vorbi de dispariţia limbii,
oricât ar fi de puternică presiunea limbii ruse. Unitatea graiurilor
dacoromâne reflectă, de fapt, unitatea spirituală a românilor. Indiferent de
locul unde le-a sortit istoria să vieţuiască, românii, vorbindu-şi limba
părintească, au conştiinţa etnicităţii lor. Factorul conştiinţă – în sensul foarte
larg al cuvîntului – este determinant în menţinerea limbii. Un grup de graiuri
româneşti utilizate în mediu străin îl reprezintă cele din Republica Moldova.
Zicem „mediu străin”, termen impropriu în acest context, pentru că româna
multă vreme nu a funcţionat acolo, de facto, ca limbă oficială în stat.
Aspectul ei literar, caracterizat, între altele, prin promovarea unor
particularităţi ale graiurilor locale, e supus, ca şi graiurile vorbite, unei
presiuni din partea limbii oficiale – rusa.

După cum se ştie, unii lingvişti s-au prefăcut că acceptă punctul de vedere
oficial privind statutul de limbă romanică diferită de română al idiomului

22
local din Basarabia. Acceptarea aceasta era fals motivată de perspectiva pe
care ar avea-o graiul din această provincie de a se dezvolta ca limbă
distinctă. Lingvişti demni de toată stima s-au chinuit să demonstreze, fără
nicio dovadă serioasă, că „moldoveneasca” este a 11-a limbă romanică, de
fapt a 14-a, pentru că se susţinea totodată – şi trebuia să se susţină – că limbi
romanice diferite de română sunt şi cele trei dialecte din sudul Dunării:
aromâna, meglenoromâna şi istroromâna.
Pretinsa „limba moldovenească nu este decât româna literară scrisă cu un
alfabet rusesc uşor modificat (adică în chirilice moderne, diferite de
chirilicele vechi din paleoslavă folosite timp de mai multe secole de toţi
românii), cu unele concesii în favoarea unor forme dialectale moldoveneşti,
cunoscute, de altfel, şi în interiorul graniţelor României”. (C. Tagliavini)
Nu apar trăsături care ar izola lingvistic Basarabia de celelalte regiuni
nordice ale dacoromânei. Chiar în punctele cu grai moldovenesc mult
îndepărtate spre est de Republica Moldova se recunosc caractere generale
ale vorbirii româneşti din aria de est şi cea de nord ale dacoromânei. În unele
cazuri, se întâlnesc chiar trăsături din zona Transilvaniei şi a Crişanei, ca, de
exemplu, conjunctivul cu şi, dentalele palatale t’, d’ provenite din k’,g’
(înt’ină < închină) etc., explicabile, în bună măsură, prin transhumantă
pastorală şi prin migraţiuni, din cauze felurite, de populaţie din Transilvania
pînă departe, dincolo de Prut şi Nistru. Zona Basarabiei (inclusiv Bucovina)
s-ar putea segmenta în trei mari arii: de nord, de mijloc şi de sud, fiecare
dintre ele grupîndu-se cu ariile respective din dreapta Prutului. În aria de
nord se întîlnesc şi unele particularităţi maramureşene, iar în cea de sud,
trăsături specifice Munteniei. Toate aceste arii, a căror existenţă e justificată
şi de istoria socială a Moldovei, pot reprezenta graiuri locale ale
subdialectului moldovean. Deci Basarabia nu este al şaselea grai dacoromân.
În Basarabia vocabularul pare înţesat de cuvinte ruseşti din sfera modernă a
civilizaţiei, de calcuri, construcţii frazeologice şi multe cuvinte (mai exact
clişee lingvistice) neadaptate (sau adaptate parţial) la morfologia graiului.
După părerea noastră, acestea din urmă vor dispărea de îndată ce limba
română va funcţiona temeinic ca limbă oficială în stat şi se va primeni
continuu cu inovaţiile din limba naţională. În general, Basarabia, ca toată
Moldova, merge cu aria nordică a dacoromânei. Gramatica graiurilor
româneşti din afara graniţelor ţării e rezistentă, nealterată, unitară, se
identifică cu gramatica limbii comune. Influenţele nu au intervenit deloc în
morfologia limbii noastre. (Grigore Brâncuş)
Situaţii similare privind destinul neamului întâlnim şi în alte ţări. Astfel
aromânii din Grecia în 1926 atingeau cifra de 150.000 de suflete, în 1953

23
numărul lor a scăzut la 37.000, iar „în prezent statul elen nu recunoaşte că ar
mai exista minorităţi naţionale” (V. Slusaru, Istoria românilor, „Glasul Naţiunii”, nr.
32, august 1993, p. 7). Aromânii trec astăzi printr-o criză identitară fără ieşire.
Academiile fiecărui stat în care trăiesc susţin propria teorie despre originea
aromânilor: români, macedoneni romanizaţi sau greci latinofoni. Chiar şi
specialiştii cu origine aromână s-au integrat curentelor academice din ţara în
care locuiesc, ceea ce provoacă un semn şi mai mare de întrebare printre
aromânii din România, Albania, Macedonia şi Grecia. Izvoarele şi
istoriografia îi menţionează sub diverse nume: vlahi, vlasi, aromâni,
macedoromâni, fârşeroţi, saracaceni, armâni, rrămâni etc. Vorbim de o
optică inadecvată (chiar greşită) asupra noţiunilor de limbă şi dialect, de
limbă şi grai, de limbă oficială (literară) şi limbă vorbită (populară), de
limbă şi stat, de naţiune şi popor. Indiferent de identitatea pe care şi-o asumă
aromânii şi alţi vlahi din Balcani, originea comună cu românii nord-dunăreni
este incontestabilă. Desigur, trebuie să respectăm dreptul fiecăruia la
definirea propriei identităţi. Raportul Consiliului European despre aromâni şi
Recomandarea nr. 1333 din 1997 stabilesc doar cadrul pentru salvarea
identităţii culturale a aromânilor. Pentru a salva din punct de vedere cultural,
inclusiv lingvistic, aromânii, trebuie mult mai mult decât declaraţii belicoase
în presă în funcţie de opţiunea identitară. Salvarea lor şi definirea propriei
identităţi sunt la îndemâna aromânilor, care trebuie doar să caute numitorul
comun al tuturor asociaţiilor care îi reprezintă. (Anatol Ciobanu, 1995, p. 67-72).

Limba literară şi conştiinţa naţională

Realizată prin efortul mai multor generaţii de cărturari, limba română literară
modernă prezintă astăzi toate mijloacele care să-i permită să dea expresie
unei culturi înalte. Fiind creată pe baza contribuţiei tuturor graiurilor
dacoromâne, însuşirea şi folosirea ei nu pune probleme deosebite
vorbitorilor, indiferent de zona geografică în care trăiesc şi indiferent de
nivelul lor cultural. Din acelaşi motiv şi influenţa limbii literare asupra
graiurilor e foarte mare, efortul de a renunţa la particularităţile de grai fiind
minime.
Cât priveşte dialectele sud-dunărene, deşi au existat încercări de a realiza
pentru unele o formă literară, chiar în cazul în care aceste tentative ar fi
reuşit, eventualele variante ale limbii literare nu s-ar fi putut dezvolta
suficient şi n-ar fi rămas decât dialecte ale limbii române literare. De aceea,
nu este normal în zilele noastre să se mai depună eforturi pentru formarea de
dialecte literare, existenţa lor nemaifiind caracteristică epocii actuale. În

24
aceste condiţii, singura posibilitate de a contribui la păstrarea tradiţiilor
vorbitorilor dialectelor şi graiurilor româneşti, de dezvoltare a culturii lor şi
de fortificare a conştiinţei naţionale este însuşirea limbii române literare,
purtătoare a unei culturi de nivel european şi mijloc pentru exprimarea
ideilor din orice domeniu de activitate. Pentru romanitatea est-europeană,
limba română literară rămâne singura posibilitate de păstrare a identităţii
etnice, de dezvoltare cultural-ştiinţifică şi de progres în condiţiile păstrării
depline a tuturor valorilor spirituale naţionale. (Ioan Oprea)

Marele trup al românismului (Nicolae MĂTCAŞ)

„Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele
trup al românismului, aşezat prin România, Bucovina şi Transilvania.
Fraţii noştri din Bucovina, Transilvania şi Macedonia nu se numesc după
locurile unde trăiesc, ci-şi zic români. Aşa trebuie să facem şi noi” (A.
Mateevici, 25 mai 1917, Congresul învăţătorilor basarabeni).
Permanenţa, continuitatea în bloc a daco-romanilor şi a românilor în spaţiul
carpato-danubiano-nistrean şi, insular, în oceanul eteroetnic din Peninsula
Balcanică o demonstrează nu numai datele culturii materiale (de multe ori
falsificate de pseudosavanţii angajaţi), ci mai cu seamă unitatea
etnoculturală, psihică, lingvistică a acestora. Rare limbi sunt în Europa în
care, aidoma românei, diferenţierile dialectale să fie atât de puţine şi să nu
afecteze înţelegerea dintre vorbitorii din cele mai diverse teritorii, ca să nu
mai vorbim de inexistenţa, practic, a unor standarde sau variante naţionale
normate diferite în cadrul unor graniţe politice diferite. Uimitoarea unitate de
limbă le-a ţinut românilor de pretutindeni mereu trează conştiinţa de
apartenenţă la acelaşi neam, chiar dacă, fiind puternic legaţi de locul de trai
sau constrânşi de alţi factori, ei mai adăugau la noţiunea generică români şi
diferite precizări de genul moldoveni, basarabeni, transnistrieni, bucovineni,
munteni, olteni, bănăţeni, dobrogeni sau dacă, atunci cînd se subînţelegea de
la sine, omiteau cu bună ştiinţă termenul generic români, utilizând numai
concretizatorul locului de origine sau de trai: moldoveni, basarabeni,
transnistrieni, bucovineni, munteni, olteni, bănăţeni, maramureşeni,
dobrogeni, bihoreni, orădeni, prahoveni, soroceni, bălţeni, orheieni ş.a.m.d.
Este un adevăr ştiinţific demonstrat – atât din sursele autohtone, începând cu
cronicarii, cât şi din sursele străine – că romanii de la nord şi de la sud de
Dunăre şi-au menţinut numele lor propriu de romani, iar urmaşii populaţiei
romanizate, conştienţi de faptul că de la Râm se trag, tot romani şi-au zis. În
urma acţiunii legii fonetice potrivit căreia un a latin urmat de n se transformă
în î (canis – cîine, manus – mînă, romanus – român) şi a legii căderii

25
consoanelor finale, cuvîntul romanus şi-a schimbat parţial aspectul material
(sonor şi grafic), pronunţîndu-se român şi scriindu-se cu â (î din a). Aşadar,
atât romanicii răsăriteni, cât şi cei de miazăzi şi-au zis romani, ulterior
români.
Dacă apărea necesitatea de a preciza despre care români era vorba în funcţie
de locul de obîrşie sau de trai, se apela la elementul de concretizare adăugat
la etnonimul intern: daco-români (românii de pe teritoriul fostei provincii
romane Dacia şi din teritoriile învecinate populate cândva de dacii liberi care
s-au romanizat), moldoromâni (românii din Moldova), istroromâni (românii
din peninsula Istria), meglenoromâni (românii din Meglen), macedoromâni
(românii din Macedonia). Străinii însă ne-au dat alte nume: valhi, vlahi,
olahi, valahi, vlohi, volohi.
De altfel, la fel ca şi limbii comune a valahilor de pretutindeni – limba
valahă, precum şi teritoriului populat de valahi – Vlahia, Valahia (termen
restrîns ulterior pentru a denumi numai Muntenia sau Ţara Românească), cu
specificarea, atunci cînd trebuia precizată formaţiunea statală, Valahia Mare,
Valahia Mică, Ungrovlahia (Vlahia dinspre Ungaria, adică Muntenia),
Rossovlahia (Vlahia dinspre Rusia, adică Moldova).
Nu există nici un cuvînt, nici o formă gramaticală care ar deosebi aspectul
normat, literar ai limbii vorbite în România (şi peste tot de românii de pe
glob) de al celei vorbite în Republica Moldova, precum şi în sudul
Basarabiei, nordul Bucovinei şi în regiunea Transcarpatică a Ucrainei.
Trebuie să se pună capăt şi falsei teorii despre cele două limbi romanice
orientale diferite, româna şi moldoveneasca, recunoscîndu-se identitatea
lor: româna şi moldoveneasca (s-ar afla exact în aceeaşi situaţie ca şi
diversele tipuri de vorbire spaniolă de pe glob) reprezintă una şi aceeaşi
esenţă, unul şi acelaşi sistem, una şi aceeaşi limbă, şi nu limbi diferite. În
1989 s-a revenit la grafia latină.
Scriitorii români de peste Prut de origine moldovenească (adică născuţi în
Moldova, purtători, pe lângă limba română literară, şi ai dulcelui grai
moldovenesc de-acasă) pot folosi în scrierile lor, atunci când au această
necesitate, particularităţi de grai moldovenesc, aşa cum procedează şi cei
munteni, ardeleni, bănăţeni etc.; fiecare din ei poate folosi, la caracterizarea
prin vorbire a personajului sau la crearea cadrului istoric sau geografic,
particularităţi dialectale bănăţene, olteneşti, transnistriene ş.a. şi chiar
elemente lexicale din alte limbi.

Persistenţa glotonimului „limbă moldovenească” de-a lungul

istoriei. Nimeni nu pune la îndoială perpetuarea în timp a acestei sintagme

26
(deşi există deosebiri între sintagma „limba moldovenilor” şi îmbinarea
„limba moldovenească. Folosită fără substrat politic la nivelul uzului
cotidian al omului de rând, în sensul de „limbă română vorbită în Moldova
cu toate particularităţile regionale moldoveneşti”, sintagma e înlocuită în
mod firesc chiar de omul neinstruit prin „limba română” atunci cînd vine
vorba de limba literară, îngrijită, normată. În scop politic, vorbirea de-acasă,
dialectală, a fost ridicată la rang de „limbă literară moldovenească. Aşadar,
folosită în scopuri politice bine determinate în uzul oficial al regimurilor de
ocupaţie ţarist, bolşevic, comunist şi neocomunist (o dată cu interzicerea
întrebuinţării îmbinărilor „limbă română”, „popor român din Moldova” şi cu
persecutarea cruntă a celor care le promovau) şi al adepţilor teoriei celor
două limbi, sintagma „limbă moldovenească” ţintea să inducă în eroare, să
deformeze conştiinţa naţională a poporului român din Basarabia,
Transnistria, nordul Bucovinei, regiunea Transcarpatică ş.a. Ştiinţa cu
adevărat liberă recomandă drept adecvat şi neechivoc termenul limba
română. În ultimii ani ştiinţa filologică naţională şi internaţională a
prezentat, practic, toate argumentele posibile, demonstrând unitatea de
limbă a românilor moldoveni din Republica Moldova, a românilor
bucovineni, transcarpatieni şi basarabeni din Ucraina, a românilor
moldoveni, munteni, transilvăneni, maramureşeni ş.a.m.d. din România, la
fel ca şi a românilor din Serbia, Macedonia, Bulgaria, Grecia, Albania,
Ungaria, Canada, S.U.A. ş.a
Pe un ton ironic şi glumeţ E. Coşeriu spunea că a încercat să găsească măcar
câteva vocabule specifice „limbii moldoveneşti” în raport cu româna… deşi
chiar şi acestea se întîlnesc ca regionalisme şi în unele localităţi de pe
teritoriul actual al României.
(Eugeniu Coşeriu, şedinţa în plen a Congresului al V-lea al Filologilor Români din 6 iunie 1994, Iaşi; 8
iunie 1994, Chişinău).

Varietatea Limbii române

Ca orice unitate, limba română este o unitate în diversitate, pentru că ea
prezintă şi deosebiri, generate de poziţia geografică, de varietatea socială şi
de momentul vorbirii.
Sunt lingvişti, din fericire puţini, susţinători ai ideii false a transformării
limbii latine orientale, de la început, în cinci limbi distincte: dacoromâna,
istroromâna, aromâna, meglenoromâna şi aşa-zisa „limbă moldovenească”.
Prin această deturnare a evoluţiei fireşti a latinei dunărene, ca şi prin punerea
pe acelaşi plan a variantelor sud-dunărene cu cele nord-dunărene, din
interiorul dacoromânei, se urmărea găsirea unui suport teoretic – fie şi fals –
pentru legalizarea ştiinţifică – în realitate politică – a nou-createi „limbi

27
moldoveneşti”. Iarăşi din fericire pentru demnitatea lingvisticii româneşti,
redresarea, în privinţa străromânei, s-a produs foarte repede, perioada fără
„trunchi comun” fiind trecută sub tăcere, româna comună / străromâna /
protoromâna fiind chiar reconstruită în deceniul al 7-lea al sec 20. Ideea de
„trunchi comun” este unanim admisă în românistică şi în romanistică.
Structura esenţială a celor patru ipostaze ale trunchiului istoric străromân
manifestă o continuitate şi o unitate remarcabile, care asigură funcţionarea
diasistemului străromân. Căci toate evoluţiile importante de la latină spre
română – schimbările fonetice, tipurile morfologice şi realizările concrete
ale morfemelor, vocabularul fundamental identic, semantismele surprinzător
de asemănătoare etc. caracterizează toate ipostazele străromânei: nucleul îl
constituie dacoromâna (româna din Dacia, din nordul Dunării), iar cele trei
ipostaze actuale ale străromânei sunt: aromâna sau macedoromâna (vorbită
în ţările balcanice Grecia, Albania, Bulgaria şi în unele republici din fosta
Iugoslavie), meglenoromâna (româna din Cîmpia Meglen, pe malul
Vardarului, la nord de Salonic) şi istroromâna (vorbită în Peninsula Istria, în
nordul Mării Adriatice).
Opoziţia „limbă istorică + limbă funcţională” scoate în evidenţă faptul că o
limbă istorică (străromâna, în cazul nostru) nu este un sistem omogen, cum
este o limbă funcţională (care, tocmai de aceea, poate fi analizată lingvistic).
Or, fiecare din aceste ipostaze ale străromânei funcţionează ca sisteme
omogene şi această calitate le conferă vorbitorilor lor, în contextele
lingvistice specifice în care trăiesc, înconjuraţi de populaţii de alte limbi,
sentimentul „alterităţii” (ideea aparţine, teoretic, aceluiaşi autor, Eugeniu
Coşeriu), sentimentul de a fi „un altul”, prin limba pe care o vorbesc, diferită
de a vecinilor.
Diversitatea nu exclude însă unitatea, care este evidentă şi necontestată la
nivelul limbii române vorbite în nordul şi în sudul Dunării.
În acelaşi sens, al unităţii, vorbeşte şi numele etnic: toţi românii din nordul şi
din sudul Dunării s-au simţit „români”, şi nu „albanezi” sau „greci” (de
„bulgari / sîrbi / ruşi / maghiari” etc. nu putea fi vorba la data constituirii
limbii şi a poporului român): rumân / român în nord (dacoromânii), rumeri
în vest (istroromânii), ar(u)mânu / rămănu în sud (aromânii). Un argument
mai convingător pentru unitatea etnică a românilor din nordul şi din sudul
Dunării, în afară de limbă şi de nume, nu se poate invoca.
Trebuie să notăm deci că un aromân spune „hiu armânu” nu ca să se
deosebească de românii din nord (acestuia îi spune „şi eu hiu armânul”, cum
exclamă astăzi, înţelegîndu-se cu turiştii români nord-dunăreni oriunde în
Peninsula Balcanică, aromânii care trăiesc acolo), ci pentru ca să se

28
deosebească de vecinul lui, care îi spune „vlah” sau „cioban” (identificîndu-l
cu meseria de păstor).
Cât priveşte graiul „basarabean” (graiul vorbit în această zonă identificîndu-
se cu cel moldovenesc; despre acest aspect se vorbeşte mai pe larg pe baza
hărţilor lingvistice),
chiar dacă au trecut câteva decenii de evoluţie independentă a graiului vorbit
în Basarabia, nu trebuie să se uite că schimbările lingvistice nu se produc
atât de repede, spre a se putea vorbi de o „limbă moldovenească”, pe de o
parte; pe de altă parte, limba „comună” vorbită acolo în toate ocaziile vieţii
social-politice este limba română literară, şi nu o altă limbă. Termenii
Moldova, moldovenesc au fost, într-un fel, suprapuşi pe entităţile cărora le
aparţin, care sunt provincia istorică Moldova şi graiul vorbit între Carpaţii
Orientali, Prut şi Nistru, şi din Bucovina până la Milcov. Nimic nu justifică
ştiinţific (atât ca terminologie, cât şi din punctul de vedere al conţinutului şi
al unui drept ancestral) confuzia creată prin denumirile „Republica
Moldova” şi „limba moldovenească”, două aberaţii ale istoriei recente a
românilor.
Carlo Tagliavini, autorul monumentalei lucrări Originile limbilor neolatine,
a analizat într-o notă foarte amplă, la capitolul consacrat limbii române,
situaţia „limbii moldoveneşti” şi a „R.S.S. Moldoveneşti”, arătând câtă
osteneală şi-au dat lingviştii sovietici pentru a motiva aceste două noi creaţii.
„Însăşi Marea Enciclopedie Sovietică (Bol’şaja Sovetskaja Enţiklopedija,
1955), scrie despre «moldavskij jazyk» că «este o limbă romanică făcând
parte, împreună cu româna, din grupul limbilor romanice orientale»” şi
adaugă: „Limba moldovenească este extraordinar de apropiată de dialectul
moldovenesc al limbii române care se vorbeşte în Moldova (R.P.R.) dintre
Prut şi Carpaţi” (ibidem). Replica lui Tagliavini este tranşantă, fără echivoc:
„Pretinsa «limbă moldovenească» nu este de fapt decît româna literară,
scrisă cu un alfabet rusesc uşor modificat (adică în chirilice moderne,
diferite de chirilicele vechi din paleoslavă...), cu unele concesii în favoarea
unor forme dialectale moldoveneşti cunoscute de altfel şi în interiorul
graniţelor României...”.

Concluzii
Supravieţuirea, sub raport lingvistic şi etnic, a românilor din afara graniţelor
ţării noastre, în primul rând prin lămurirea unor concepte teoretice, nu se
poate realiza decât prin cultivarea lor în spiritul romanităţii, ca etnie distinctă
de altele, prin carte...
Toţi românii, din nordul şi din sudul Dunării, care trăiesc în afara graniţelor
ţării, sunt ameninţaţi de pericolul aculturaţiei. Înţelegem prin aceasta

29
aspiraţia şi chiar ataşarea la o cultură oficială, de altă limbă; înţelegem şi
faptul că această stare de aculturaţie (ad culturam) este primul pas spre
deznaţionalizare.
În cazul opţiunii pentru romanitate, se pune problema instrumentului de
comunicare, şi anume: care aspect al limbii române trebuie cultivat? Limba
literară sau varianta maternă folosită, sau amîndouă? În ceea ce priveşte
graiurile dacoromânei, departe de a fi părăsite prin înlocuirea lor cu varianta
literară (cea mai îngrijită formă a limbii comune /standard, a normei
supradialectale), reprezintă o sursă inepuizabilă de îmbogăţire a limbii, care
trebuie păstrată şi cultivată cu toate mijloacele. (Matilda Caragiu-Marioţeanu)

Aromânii

Aromânii trec astăzi printr-o criză identitară fără ieşire. Academiile fiecărui
stat în care trăiesc susţin propria teorie despre originea aromânilor: români,
macedoneni romanizaţi sau greci latinofoni. Chiar şi specialiştii cu origine
aromână s-au integrat curentelor academice din ţara în care locuiesc, ceea ce
provoacă un semn şi mai mare de întrebare printre aromânii din România,
Albania, Macedonia şi Grecia. Izvoarele şi istoriografia îi menţionează sub
diverse nume: vlahi, vlasi, aromâni, macedoromâni, fârşeroţi, saracaceni,
armâni, rrămâni etc.

Războaiele balcanice i-au găsit pe aromâni împrăştiaţi în diverse aşezări din

Balcani şi divizaţi între statele care îi revendicau. Încă de la declanşarea
conflictului, grecii i-au terorizat pe profesorii şi preoţii finanţaţi de România.
Abia în urma presiunilor diplomatice, când Grecia a înţeles că are nevoie de
România pentru interesele sale în Balcani, guvernul de la Atena a luat măsuri
pentru corectarea situaţiei celor arestaţi. În schimb, presa greacă nu a încetat
cu diatribele împotriva românilor şi românofonilor.

Numărul aromânilor din Albania este imposibil de clarificat, deoarece

recensămintele oficiale diferă de realitate. Cifrele variază între 10.000 şi
250.000 de vorbitori ai dialectului aromân în Albania. Cei mai mulţi dintre ei
sunt numiţi fârşeroţi, ei însişi numindu-se rrămâni. Albanezii le mai spun
vlahi sau ciobani, în timp ce grecii îi consideră eleni vlahofoni. Ca efect al
proceselor de asimilare din partea albanezilor, grecilor sau românilor, în

30
prezent pot fi identificate mai multe grupuri de aromâni în funcţie de
identitatea pe care o adoptă: albanezi, greci, români sau pur şi simplu vlahi
sau aromâni (rrămâni).

Cu ocazia unei întâlniri a preşedintelui României, Emil Constantinescu, cu

omologul său albanez, Rexhep Meidani, partea română a solicitat
recunoaşterea minorităţii aromâne, însă oficialul albanez a refuzat să discute
această problemă.

În timpul Primului Război Mondial, aromânii din Macedonia sârbească au

suferit mai ales în urma ocupaţiei bulgăreşti. Nemulţumită de împărţirea de
la Conferinţa de la Bucureşti din 1913, Bulgaria a ocupat Macedonia
sârbească. Mulţi aromâni au fost internaţi în lagăre de concentrare sau
trimişi la muncă forţată. Limba bulgară a devenit obligatorie în şcoli şi
biserici. După terminarea războiului, sârbii au fost şi mai drastici în privinţa
aromânilor, nu au acceptat niciun manual din România, au interzis şcolile
româneşti şi au confiscat localurile. În ciuda eforturilor pentru redeschiderea
şcolilor din Bitolia, cea mai importantă aşezare de aromâni, unde
funcţionase înainte şi o şcoală secundară, statul român nu a obţinut decât
promisiuni din partea autorităţilor sârbeşti.

Noul stat Macedonia, desprins din fosta Iugoslavie, îi recunoaşte pe aromâni

sub numele de vlahi, ca grup etnic, nu ca minoritate naţională. Teoretic, este
un avantaj faţă de celelalte state balcanice. Însă recunoaşterea lor în
Constituţie ☺♣nu garantează conservarea identităţii lor.

În Grecia, minoritatea aromână e considerată o ramură latinofonă a

poporului grec
Odată cu fondarea statului grec modern, în 1828, începe campania agresivă
de asimilare a aromânilor

În schimb, bisericile româneşti au fost rând pe rând preluate de preoţii greci.

Deşi au supravieţuit celui de-Al Doilea Război Mondial, sub ocupaţia
italiană şi germană (în condiţiile în care România era aliatul Germaniei),
şcolile româneşti au fost închise de greci în februarie 1946. Implicarea
aromânilor în războiul civil din Grecia din anii următori a oferit guvernelor
de la Atena pretextul strămutării masive a aromânilor

Abia după 1970, aromânii din Grecia au fost lăsaţi să fondeze asociaţii
nonguvernamentale pentru promovarea identităţii lor culturale. Oficial, ei

31
sunt consideraţi greci de limbă latinofonă. Toate studiile istoricilor şi
lingviştilor greci care se ocupă de vlahi susţin această teorie a originii
greceşti a aromânilor, care sunt eleni latinizaţi sub stăpânirea romană, deşi
uneori, printre rânduri, se observă în cărţile serioase de istorie că este o
teorie de conjunctură

În prezent, toţi aromânii din Grecia acceptă, cel puţin oficial, această teorie,
dar nu sunt de acord să fie trataţi ca minoritate etnică şi resping orice
ingerinţă a românilor în această chestiune. Cel puţin oficial asistăm la un
succes deplin al asimilării greceşti.

Dubla identitate a aromânilor din România

Diferenţa gradului de integrare a aromânilor emigraţi înainte şi respectiv
după 1925 a determinat opţiuni identitare diferite. Indiscutabil, toţi sunt
cetăţeni români loiali statului român. Însă criza identitară apare când se
discută originile lor, problemă pusă în discuţie publică abia după libertatea
de exprimare câştigată în Revoluţia din decembrie 1989.

Există două curente majore privind opţiunea identitară a aromânilor din

România. Urmaşii aromânilor imigraţi în secolul al XIX-lea şi la începutul
celui următor se consideră de origine românească şi susţin că aromâna este
un dialect al limbii române, iar aromânii şi românii sunt acelaşi popor.
Majoritatea sunt intelectuali, urmaşi de intelectuali sau negustori stabiliţi în
România înainte de 1925. Lor li se adaugă o parte a aromânilor colonizaţi
după 1925, care s-au integrat individual în societatea românească, s-au
afirmat în special pe plan cultural şi s-au desprins de comunităţile compacte
din Dobrogea sau din jurul Bucureştiului. Cantitativ, ei sunt mai puţini, însă
au o pondere mult mai mare în viaţa culturală şi politică din România. De
obicei sunt grupaţi în jurul Societăţii culturale macedoromâne sau alte
asociaţii culturale în care clamează originea lor românească.

Al doilea grup de aromâni consideră că sunt cetăţeni români, dar au o altă

origine decât românii nord-dunăreni şi că aromâna este distinctă de limba
română. Dacă cei mai mulţi încă nu au o opţiune identitară, pentru că o
definesc doar altceva decât românii, o parte a acestor aromâni şi-au însuşit
chiar teorii aberante, vehiculate şi în Balcani, că ei ar fi urmaşii romanizaţi ai
macedonenilor lui Filip şi ai lui Alexandru Macedon. Ei reclamă un statut de
minoritate etnică şi au devenit vocali abia după 1990. Cantitativ, ei sunt mai
numeroşi ca primul grup, însă sunt mult mai dezorganizaţi. Orgoliile

32
mărunte şi aspiraţiile politice ale unor lideri i-au divizat în diverse societăţi
culturale. În ciuda tentativelor de unificare a lor în federaţii ale asociaţiilor
aromânilor şi de asociere cu organizaţii ale aromânilor din străinătate cu
opţiuni identitare similare, ei nu reuşesc să organizeze acţiuni vizibile şi
perceptibile. Singura excepţie este organizarea anuală a unor manifestări
culturale publice dedicate Zilei aromânilor în 23 mai. Intelectualii cu
formaţie umanistă din mijlocul lor, puţini la număr, deoarece ei sunt mai
atraşi de studiile economice decât de cele umaniste, se străduie, împreună cu
alţi intelectuali aromâni din diaspora, să definească o limbă aromână, cu un
sistem de scriere propriu, în care au adoptat soluţii intenţionat diferite de
limba română pentru diacritice. Deşi sunt cetăţeni loiali ai României,
alteritatea faţă de români este probabil o manifestare a frustărilor şi
nemulţumirilor acumulate de câteva generaţii începând cu momentul
imigrării lor în România.

Deşi în România nu au fost supuşi asimilării de către stat, aceşti aromâni văd
statul român ca principalul vinovat pentru situaţia de azi a aromânilor din
Balcani. Recent a fost realizat un film artistic despre aromâni – „Nu sunt
faimos, dar sunt aromân” – în care sunt câteva scene care probează afirmaţia
de mai sus: în mentalul colectiv al aromânilor, cel puţin al celor din
România, statul român este în vârful ierarhiei celor vinovaţi de criza
identitară a aromânilor.

Indiferent de identitatea pe care şi-o asumă aromânii şi alţi vlahi din Balcani,
originea comună cu românii nord-dunăreni este incontestabilă. Desigur,
trebuie să respectăm dreptul fiecăruia la definirea propriei identităţi.

Raportul Consiliului European despre aromâni şi Recomandarea nr. 1333 din

1997 stabilesc doar cadrul pentru salvarea identităţii culturale a aromânilor.
Pentru a salva din punct de vedere cultural, inclusiv lingvistic, aromânii,
trebuie mult mai mult decât declaraţii belicoase în presă în funcţie de
opţiunea identitară. Salvarea lor şi definirea propriei identităţi sunt la
îndemâna aromânilor, care trebuie doar să caute numitorul comun al tuturor
asociaţiilor care îi reprezintă.

33
34
Decizia care zguduie din temelii Europa.
Ce se întâmplă la graniţele României.
Cât de mare e pericolul?
Autor: Andrei Luca POPESCU Postat la 15 noiembrie 2016 697 afişări
Decizia care zguduie din temelii Europa. Ce se întâmplă la graniţele...

Rezultatele alegerilor prezidenţiale din Republica Moldova şi Bulgaria, care au adus

la putere lideri de stânga, cu vederi pro-ruse, au creat aparenţa că România rămâne o ţară
înconjurată de regimuri obediente Moscovei şi că în Europa de Est, Bucureştiul rămâne
singur într-o mare „roşie”, care s-ar întinde de la Ankara până la Praga, de la Budapesta
până la Chişinău. Cum e în realitate?. Cu Bulgaria şi Moldova care şi până acum înclinau
mai mult sau mai puţin către Rusia, în ciuda angajării de facto în NATO şi UE, în cazul
Sofiei, sau la nivel de intenţie faţă de UE în cazul Moldovei, pilonii „entuziasmului”
pentru NATO şi UE în regiune rămân neschimbaţi –

10 ani în UE | 3 milioane de români

plecați
http://www.digi24.ro/stiri/externe/ue/10-ani-in-ue-3-milioane-de-romani-plecati-615680?ref=yfp

La zece ani de la aderarea României la Uniunea Europeană, în 2007, peste trei milioane
de români sunt plecați la muncă în străinătate.

La Carașova, în județul Caraș-Severin nu există casă din care să nu fie măcar o persoană
plecată peste hotare. La 57 de ani, Ioan Mateia a construit trei case, cu speranța că cei doi
copii ai săi vor rămâne alături de el. Băieții au luat însă drumul Occidentului. Unul
trăieşte în Suedia, celălalt în Austria.

„Tot tineretul a plecat. Cu pregătire și fără pregătire. Au plecat și fiecare și-a găsit un
loc de muncă în Germania, Austria, Italia. Și acuma a rămas totul pustiu. Case noi în
care nu stă nimeni de ani și ani de zile”, a spus Ioan Mateia.

35
Pentru Maria Iaduța și familia ei, deschiderea granițelor a însemnat oportunitați de
munca. Banii nu au adus însă şi fericirea.

„Este foarte greu și dureros să fie familia despărțită. La un moment dat m-a întrebat
nepoțelul meu, când o să punem noi iar cinci farfurii pe masă că noi tot timpul suntem în
minus la masă”, a povestit Maria Iaduța.

Cei care au plecat trimit bani în țară, își construiesc case ca în Occident dar se întorc doar
câteva zile pe an.

„Sunt familii care și-au găsit locul în alte țări, în alte state, o mare parte din copii, mai
ales de vârste mici au plecat după ei”, a spus profesorul de la Școala Generală din
Carașova, Petru Hațegan.

Trei milioane de români au plecat din ţară în ultimul deceniu. Numai în primul an după
aderare, România a rămas fără jumătate de milion de locuitori. Cea mai mică migraţie a
fost înregistrată abia în 2013: 160.000de români. Rata plecărilor a crescut din nou după
aceea, până la aproape 190.000 anul trecut. Partea bună este toţi aceşti oameni trimit bani
acasă şi ajută economia. În ultimii 10 ani, s-au strâns 52 de miliarde de euro, cu mult
peste nivelul investiţiilor străine din aceeaşi perioadă.

„Eu consider că cetățenii României astăzi, fără să fie integrați în UE, ar fi avut un
standard de viață mult mai scăzut, iar salariile, pensiile și modul de viață pe care îl duc
nu ar fi ajuns la nivelul ăsta”, a spus patronul Cris Tim, Radu Timiș.

Potrivit cifrelor oficiale, cei mai mulţi români plecaţi au ales drept patrie adoptivă Italia,
Spania, Marea Britanie şi Germania. România este pe locul patru în Europa la numărul de
cetăţeni care trăiesc în afara ţării, după Marea Britanie, Polonia şi Germania.

Pro sau contra globalizare?

Citeste mai mult: adev.ro/ohafp4
http://adevarul.ro/news/politica/pro-globalizare-
1_583a7f115ab6550cb8e3bc23/index.html?ref=yfp

Brexitul şi alegerea lui Donald Trump au redeschis în mediul virtual, cel puţin, discuţia
despre globalizare. S-au scris studii şi teze de doctorat pe această temă, şi a rezuma totul
în spaţiul unui articol pare hazardat. Totuşi, sunt şi cititori nefamiliarizaţi cu problematica
globalizării, care îşi pot face o idee, fie ea şi sumară, asupra discuţiilor şi frământărilor la
zi. Globalizarea nu are o definiţie unanim acceptată, şi nici nu a fost inventată de cineva
anume. Este rezultatul evoluţiei tehnologiilor, în special în zona informaticii, a
comunicaţiilor, a transporturilor, în domeniul militar, a schimburilor şi facilităţilor
bancare, a accesului la baze de date, la biblioteci electronice, etc. Este rezultatul dorinţei
oamenilor de a cunoaşte alte ţări, alte sisteme, alte culturi, alte „civilizaţii”. Este
rezultatul dorinţei fireşti de a avea acces la bunuri şi servicii tot mai sofisticate, mai

36
performante, mai ieftine. Globalizarea nu poate fi oprită de voinţa cuiva. Organismele
sociale au instrumentele lor de evaluare, prin care acceptă ce le convine şi blochează ce
nu le convine. Lumea fără frontiere este acceptată de către majoritatea oamenilor.
Discuţiile extinse şi creionarea unui model de globalizare, în care să fie explicitate şi
riscurile, nu numai avantajele, sunt de dorit. Avantajele globalizării Securitatea comună.
N-am avut un război „mondial” de 70 de ani. Lucru extrem de bun şi de neaşteptat.
Contactul dintre oameni, societăţi, culturi, evoluţia tehnologică, fac în continuare
imposibile războaiele globale. Nici o ţară nu este şi nu va fi tentată să folosească arme
nucleare împotriva unei regiuni în care se află cetăţeni, afaceri, bunuri proprii. Nivelul de
globalizare economică taie elanul unor ţări, considerate altă dată agresive (Rusia, China)
să pornească războaie de orice fel, renunţând la bunuri, tehnologii, pieţe, furnizate de
ţările atacate. Rusia are 50% din PIB rezultat din exportul de hidrocarburi, iar cetăţenii ei
s-au „dedulcit” la produse de înaltă tehnologie occidentale (computere, telefoane,
autoturisme, electrocasnice). Nu cred că ar renunţa atât de simplu la toate aceste bunuri,
care uşurează şi simplifică viaţa, la exporturi vitale. Securitatea globală costă mai puţin.
NATO e un exemplu. Deşi greul cade pe americani, ţările membre NATO îşi văd
asigurată securitatea cu eforturi minime. Efect al globalizării. Circulaţia persoanelor,
ideilor, informaţiilor şi mărfurilor Imaginaţi-vă, pentru o clipă, respingerea şi renunţarea
la globalizarea pieţelor. Rotiţi-vă ochii prin locuinţă şi inventariaţi lucrurile la care ar
trebui să renunţaţi. Cred că vă ia cu leşin. Bine, vor spune unii. Nu vrem globalizare, dar
dorim în continuare accesul la astfel de bunuri. Cu regret, nu se poate. Circulaţia
mărfurilor şi globalizarea pieţelor nu se pot realiza fără fenomenul de globalizare. Ori
există împreună, ori deloc. Dar să nu mai putem călători liber, fără paşapoarte în toată
Uniunea Europeană, şi cu vize uşor de obţinut în toată lumea? Doamne fereşte! Să nu mai
avem acces la fluxul liber de informaţii? Revoluţiile din state opresoare s-au produs şi se
produc cu ajutorul schimbului liber de informaţie prin internet. Să nu avem acces la şcoli
şi universităţi de prestigiu, la rezultatele cercetării din alte ţări? Dar globalizarea pieţei
muncii? Fără această piaţă a muncii comune, am fi avut acum 3,5 milioane de şomeri în
ţară, odată cu trecerea de la un sistem economic comunist la unul capitalist. Ce-am fi
făcut cu aceşti şomeri? Globalizarea pieţei muncii ne-a salvat. Pe noi şi pe multe alte ţări
aflate acum, sau în trecut, în situaţia noastră. Nu mai vorbim de ce învaţă aceşti oameni
acolo unde muncesc, ce transfer de cunoştinţe, deprinderi, aptitudini se produce. Fără
globalizare, imposibil de realizat. Unii spun că NATO, UE sunt fenomene de globalizare
regionale. Aşa este. Nu există şi nu se poate vorbi de o globalizare absolută, mondială.
Nici nu ştiu dacă se va realiza, sau în ce interval de timp. UE s-a format şi ca o
contrapondere la puternicele economii americană şi asiatică. Acum există un echilibru,
important în stabilirea preţurilor la scară mondială. Spre deosebire de Pactul de la
Varşovia, unde nu te întreba nimeni dacă vrei să intri sau nu, toate celelalte organizaţii
regionale sunt benevole. Intri dacă vrei, rămâi dacă îţi convine. Prin referendum, ca în
cazul Brexit. Ce a câştigat România din globalizare? România a beneficiat, ca efect al
globalizării, de investiţii cu transfer masiv de bani, tehnologie, management performant,
pieţe de desfacere. Este suficient să comparăm Dacia noastră cu Loganul, să facem
diferenţa. România este beneficiar net de fonduri europene pentru dezvoltare. De la
contribuabilii din alte ţări. Bani folosiţi parţial de România, dar din vina noastră. Dar care
au avut o contribuţie decisivă în modernizarea României. România şi-a consolidat statul
de drept, are succese în lupta cu flagelul corupţiei, a căpătat independenţa justiţiei,

37
datorită asistenţei UE. Efect al globalizării. Industria românească exportă masiv în UE,
contribuind decisiv la PIB-ul României. Efect al globalizării sunt şi instituţii şi construcţii
de tipul ONU, FMI, BM, GATT (OMC), BERD, WTO, NAFTA, OCDE, etc. România
anului 2010 a fost la un pas să intre în încetare de plăţi. Ajunsese nefinanţabilă. Acordul
cu FMI a redat încrederea creditorilor în economia României şi în câţiva ani ne-am
revenit. Efect al globalizării. Îşi poate imagina cineva lumea fără internet, telefonie
mobilă, acces la tv-uri mondiale? Nu cred. Învăţarea limbilor străine a crescut
exponenţial. Este bine sau rău? Statul ISIS. Toată lumea este de acord că este o
nenorocire, că destabilizează o întreagă regiune. Ei bine, SUA şi Rusia şi-au dat mâna,
mai cu opinteli şi strâmbături din nas, să elimine această tumoare periculoasă la adresa
umanităţii şi sunt pe cale să reuşească. Dezavantajele globalizării Există şi sunt
importante. Depinde de noi să le sesizăm şi să le diminuăm impactul. Renunţarea la
specificul naţional. În goană după beneficii, bunuri şi servicii, după aflarea şi
achiziţionarea din „specificul” altor culturi, există riscul să uităm, să ignorăm propria
cultură şi propriile tradiţii. Este un preţ greu, pe care-l plătim în schimbul avantajelor.
Preţul poate fi diminuat. Dacă şcoala, presa, inteligenţa fiecăruia dintre noi sesizează
pericolul şi cultivă în continuare valorile proprii, cultura proprie, riscul devine gestionabil
şi asumat. Nu cred că se va ajunge la o desnationalizare, la o naţiune „unică”, mondială,
fără identitate naţională. Cel puţin nu într-o perioadă previzibilă. Renunţarea la moneda
naţională. Începutul l-au făcut moneda şi zona euro. Dezavantajul este că dispare un
instrument sensibil, care dă măsură eficienţei unei economii naţionale, prin ratele de
schimb. Aşa s-a întâmplat cu Grecia, care s-a ascuns sub umbrela euro şi şi-a făcut de
cap. Sunt şi avantaje, simplificarea schimburilor comericale şi creşterea vitezei de
circulaţie a banilor, renunţarea la protecţia vamală, etc. Apariţia mutinationalelor, în
domeniul financiar-bancar, de exemplu, este privită ca un atentat la suveranitatea statelor,
mai ales când spaţiul de reglementare este definit doar de unele state. Nimeni nu obligă
pe nimeni să participe la activitatea multinaţionalelor. Grecia acuză FMI că i-a generat
situaţia actuală. A obligat-o cineva să ia bani de la FMI? Dacă e de condamnat FMI
pentru ceva este că n-a impus restricţii mai dure, pentru asigurarea returnării banilor. O
ţară care nu doreşte multinaţionale pe teritoriul ei, nu le acreditează, simplu. Sau îi
impune condiţiile pe care le crede de cuviinţă, urmând ca instituţia respectivă să le
accepte sau nu. Se discută acum despre vânzarea terenurilor agricole din România către
străini. Statul poate impune condiţii de exploatare a acestor terenuri, astfel încât să creeze
locuri de muncă, să aducă venituri la bugetul ţării, la volumul exporturilor, etc. Străinii nu
pot pleca cu terenurile în spate. Se măresc decalajele dintre populaţia săracă şi bogaţii
lumii. În ţările puternic dezvoltate economic, acest lucru nu se întâmplă. Să micşorăm şi
noi decalajele care ne despart de ţările bogate şi atunci vom reduce aceste decalaje.
Acţiunile teroriste, alături de migraţia necontrolată, sunt, probabil, consecinţele negative
ale fenomenului de globalizare. Dar pot fi eficient combătute tot de la nivel global, prin
unificarea bazelor de date şi eforturile comune ale serviciilor de informaţii. Forţa de
muncă ieftină. Mulţi condamnă antreprenorii care îşi duc afacerile în zone cu forţa de
muncă ieftine, refuzând să plătească salarii mari lucrătorilor din ţările de origine. Sunt şi
beneficii la nivel global. Tot mai mulţi oameni învaţă tehnologii noi, limbi străine, se
dezvoltă cultural, se minimizează riscurile să devină factor de destabilizare. Mărfurile
rezultate astfel sunt mai ieftine, comparativ cu situaţia menţinerii producţiei în ţara de
plecare. Ecologismul. Este, mai degrabă, efect pozitiv al globalizării, pentru că învăţăm

38
unii de la alţii cum să trăim într-un mediu sănătos. Ţările avansate au o legislaţie mult
mai dură pentru păstrarea unui mediu curat, comparativ cu ţările mai puţin dezvoltate.
Propagarea crizelor de tot felul. Este, într-adevăr, un dezavantaj major. Care poate fi
contracarat tot prin măsuri globale, mai eficiente comparativ cu măsurile locale. Depinde
de înţelepciunea decidenţilor să le prevadă sau să le rezolve când apar. Iată o opinie
mereu prezentă în comentariile antiglobalizare: „Partea negativă a globalizării însă este
mult mai mare şi întunecată. În acest sens privim în primul rând la pierderea
individualităţii, intimităţii şi dreptului la decizie individuală a omului. Prin globalizare
omul devine doar o unealtă în planurile şi interesele globale ale planetei, fără a se ţine
cont de valoarea lui ca şi individ. Toate aceste aspecte duc la un oarecare haos planetar
mai degrabă, decât la ordine, aşa cum se tinde a se susţine!” Critica nu se susţine. Nimeni
nu obligă pe nimeni să facă altceva decât îl determină conştiinţa să facă. Poate rămâne în
mediul originar, fără prea multe contacte „globalizante”. Îşi poate păstra individualitatea,
pentru că nu i-o confiscă nimeni. Nu văd cum globalizarea să devină obligatorie pentru
fiecare dintre noi. Putem alege cum să trăim, cum şi cu cine să vorbim, ce să mâncăm, de
ce bunuri să beneficiem, unde să călătorim, ce relaţii să întreţinem. Discuţiile post Brexit
demonstrează că problematica globalizării nu este nici pe departe lămurită. Mulţi britanici
regretă amarnic faptul că au renunţat la UE. În încheiere, iată declaraţia lui Kofi Annan:
„Când acţionăm împreună, suntem mai puţin vulnerabili faţă de catastrofele ce ne lovesc
pe fiecare dintre noi”. Rămâne deschisă întrebarea: ce ne dă când adunăm avantajele cu
dezavantajele, cu plus sau cu minus?

●mijloacele lingvistice pentru exprimarea reverenţială în engleza

afacerilor
●

39