GIBSON LAVERY

GARNIZOANA MORŢII

Traducere: ANCA DAN şi GEORGE VOLCEANOV

Editura BUCUREŞTI-R0MÂNIA, 1994

GIBSON LAVERY
Az eloretolt helyőrseg
Albatrosz Konyvek, Budapest, 1968

Versiune ebook: [1.8]

1
 CAPITOLUL ÎNTÂI

Guguştiuc se izbi de perete, însă în clipa următoare

îi trase boţmanului un pumn în fălci, făcându-l să
înghită guguloiul de mahorcă pe care-1 mesteca de
zor şi să sughiţă o bună bucată de vreme după
aceea.
Timonierului atât îi trebui. Il înşfacă pe Guguştiuc
cu braţele lui musculoase, cu gând să-1 răsucească
brusc în aer şi să-1 azvârle în cel mai îndepărtat
ungher al cârciumii. Graţie acestui truc ajunsese
celebru în toate porturile mai importante ale lumii.
Braţele vânoase tocmai îşi ridicau adversarul, când
de undeva, din direcţia celui înhăţat se abătu asupra
lui ceva ca de oţel, de i se întunecă totul înaintea
ochilor. Ulterior, prietenii lui aveau să jure că acel
ceva devastator fusese pumnul lui Guguştiuc.
După câteva clipe se sculă buimac de jos şi des-
chise ochii.
Încasă un pumn care îl trimise iarăşi la podea.
Dădu să se mai ridice o dată şi Guguştiuc îi mai arse
două, lăsându-l lat.
De această dată rămase la pământ şi, sculându-se
în capul oaselor, glăsui pe un ton blajin :
— Mie-mi zice Alec Zdreanţă. Dacă n-ai nimic
împotrivă, aş fi de părere să lăsăm deocamdată
baltă chestiunea asta.
— N-am nimic împotrivă. Numele meu este Jules
Manfred Harrincourt.
Zdreanţă se ridică de jos;

2
 — Ascultă-mă pe mine, Jules Harrincourt. Mata poţi
fi mândru. Află că pe mine până azi nu m-a bătut
încă nimeni. Acu' mi s-a-ntâmplat prima oară.
— Începutul e mai greu, că pe urmă treaba merge
de la sine. Da' spune-mi şi mie, domnule, de ce-aţi
vrut să-mi faceţi felul ?
— Aşază-te la masa noastră şi-o să-ţi spun totul…
încăierarea de mai sus şi gingaşul dialog care i-a
urmat s-au petrecut într-una din cele mai populare
locale ale Marsiliei, cunoscută de onor clientela in-
terlopă sub numele La Câinele Turbat — Cafenea şi
Restaurant.
Premisele acestei întâmplări au de-a face cu ab-
senţa din port, în ultimii doi ani, a goeletei Brigitte.
În aceste condiţii, Zdreanţă, timonierul şi Paul, boţ-
manul n-aveau de unde să ştie că, o dată cu
trecerea timpului, se mai schimbase câte ceva şi
prin Marsilia.
Este de presupus, aşadar, că nu auziseră nici de
Guguştiuc Acesta sosise de la Paris doar cu un an în
urmă, pe când Brigitte se legăna undeva în largul
Indiilor de Vest.
Era un tânăr destul de zvelt, cu gura cam mare,
altminteri însă frumuşel. Râdea tot timpul şi ochii lui
mari, albaştri trădau o încredere neţărmurită în
semeni.
Nu-1 întrebase nimeni de unde vine şi ce-a făcut la
viaţa lui. Aici, în împrejurimile portului, ar fi cea mai
mare mârlănie să te interesezi de trecutul cuiva.
Fiecare vine kde unde vrea sau de unde i s-a dat
drumul.
Guguştiuc îşi făcuse apariţia în port cu o pălărie de
paie pe cap, cu un pardesiu destul de ponosit pe
braţ, învârtind un baston de bambus între degete,

3
trăgând dintr-o ţigară şi fluierând în surdină. Alura
lui aristocratică sărise pe dată în ochi mulţimii din
zona portului, docherilor şi răufăcătorilor. In primul
rând, îi făcuse praf cu încălţările lui superbe. Mai
ales unul dintre pantofi, cel lăcuit, cu bumb, era de
o eleganţă deosebită.
Orice s-ar zice. altfel e privit cel care ţine la în-
făţişarea proprie. Fapt dovedit şi de alaiul care îl
însoţise cu răbdare, cale lungă, pe distinsul necu-
noscut.
Din restaurantul Tigrul se revărsau până în stradă
acordurile muzicii. Aici poposi şi străinul nostru.
“...Mai târziu, după ce echipele de intervenţie ale
poliţiei şi ambulanţele restabiliseră ordinea şi-i
transportaseră la urgenţă pe răniţi, deznădăjduitul
patron al restaurantului nu reuşi să îngaime către
căpitanul dc poliţie decât :
— A intrat un smintit cu un balon în mână, a zis ca
vrea să cânte la muzicuţă şi mi-a prăpădit localul...
Omul nu minţea deloc. într-adevăr, Harrincourt se
instalase în mijlocul încăperii şi, cu un surâs curte-
nitor, până la urechi, spusese :
— Doamnelor şi domnilor ! Daţi-mi voie să-i cer
împrumut muzicuţa domnului dirijor şi să vă
interpretez câteva pastorale. Apoi, îngăduiţi-mi să
vă rog din totul sufietul să-i acordaţi sprijin material
unui muzician sărac dar talentat.
Patronul localului îl rugase pe un ton politicos să se
care la mama dracului. Un hamal mărinimos fusese
de părere că nebunul ar trebui lăsat să cânte.
Oală, gangsterul de o sută douăzeci de kile, care în
ziua aceea terminase cu iubita lui şi din cauza asta
era negru de supărare, îi strigase :

4
 — Ia-ţi imediat valea ! Imbecilule ! Harrincourt îl
dojenise în glumă, făcându-i cu degetul :
— Uşurel, uriaşul tatii ! Nu-i frumos să fii ne-
politicos...
Din doi paşi, namila răsărise în faţa noului sosit şi...
în chip cu totul şi cu totul inexplicabil, zburase într-
o splendidă arcuire înapoi la masa de unde se
sculase, răsturnându-şi la pământ comesenii
precum şi câţiva litri de rom.
Restul se urnise de la sine. O parte a clientelei se
sculă de la mese şi se năpusti la străin. Acesta în-
haţă un scaun şi trosc cu el în lustră.
A urmat un tămbălău general. Zdrăngănit, zbierete
şi bufnituri răsunau la tot pasul şi, într-un moment
prielnic, Guguştiuc răsturnă cu totul tejgheaua peste
bătăuşi, apoi îi aruncă în grămadă şi pe patronul cu
cuţitul de bucătărie, şi pe barmanul cu vătraiul
încins şi pe ospătarul-şef cu fiu-său cu tot...
...A doua zi restaurantul arăta de parcă nu s-ar fi
întâmplat nimic, orchestra îşi executa programul
obişnuit şi, cu excepţia chefliilor spitalizaţi, erau pre-
zenţi toţi cei ai casei.
La ora nouă uşa se deschise şi apăru străinul cel
voios.
Îşi săltă pălăria de paie cu un gest plin de nobleţe
şi înainta surâzând curtenitor.
Patronul, barmanul, ospătarul-şef şi fiul acestuia
înmărmuriră.
— Doamnelor şi domnilor ! — începu Guguştiuc. Gu
îngăduinţa dumneavoastră, voi susţine în această
seară concertul amânat din pricina gimnasticii sue-
deze de ieri. Domnul dirijor îmi va împrumuta mu-
zicuţa şi spectacolul va începe pe dată.

5
 Apoi luă muzicuţa dirijorului, se cocoţă pe un
scaun, se aşeză cu fundul pe spătarul acestuia, cu
un gest elegant îi aruncă ospătarului-şef pardesiul şi
interpretă plin de sensibilitate bucata cu „Louis fo-
chistu' a plecat hăt în Hebride”. Strofa a doua o
cântă vocal. Era limpede că piesa plăcea
auditoriului. Atmosfera continua să fie destul de
încordată, însă câţiva dintre cheflii îşi luaseră deja
mâinile de pe bricegele din buzunare şi prin aceste
părţi ăsta-i de-acum un fel de gest al împăcării. Iar
atunci, când Guguştiuc se apucă de marşul „Hei,
marinar, hei, marinar, ce-ţi pasă de furtuni şi-amar”,
pe care-1 încheie bătând câţiva paşi de step, toată
lumea îl aplaudă furtunos şi, tropăind din picioare, îi
ceru artistului să-şi continue concertul.
Până la ora închiderii Harrincourt îşi consolidase
popularitatea, mărunţişul curgea gârlă în farfuria lui
şi, în clipa în care începu să zumzăie la un pieptene
înfăşurat în hârtie de mătase şlagărul care începea
cu „Râzi, nebunule, deşi pe chip îţi curg lacrimi
şuvoaie...”, veselia atinse cote atât de ridicate, încât
Lolo, hoţul de biciclete binecunoscut pentru
grandomania lui, porunci să i se aducă cruşon de
căpşuni şi până-n zori fură golite nenumărate sticle
de rom.

Harrincourt ajunsese un fel de mascotă a portului.

Deşi erau puţini la număr cei care şi-ar fi putut
măsura puterile cu el, evita pe cât posibil orice dis-

6
pută şi era în stare să înghită până şi cele mai
proaste glume făcute pe seama lui.
Era un om potolit şi din această cauză se alesese
cu porecla de Guguştiuc.
Serile şi le petrecea prin localuri. Nu cânta doar la
muzicuţă. La nevoie, cânta şi la vioară sau ţiteră, ba
chiar făcea şi numere de magie cu cărţile de joc.
Nimeni nu 1-a auzit vreodată înjurând. Atât de res-
pectuos i se adresa unui fumător de paisprezece
ani, de-ai fi crezut că băietului cu pricina e un ticălos
de-aceeaşi teapă cu cei mai vechi clienţi ai unei
bombe. Umbla întotdeauna proaspăt bărbierit şi lui
Mimi, barmaniţa de la Aruncătorul de cuţite, îi
trimisese de ziua ei un buchet de flori. Crai năbă-
dăioşi, măcinaţi de gelozie, încercaseră să-i facă de
petrecanie în repetate rânduri, şi nu fără motive
întemeiate. Pe-aceştia îi transporta el personal, cu
grijă părintească, până la cea mai apropiată cameră
de gardă, pentru a primi îngrijiri medicale.
Ăsta era Guguştiuc.
Şi aceste antecedente nu i le cunoşteau nici ti-
monierul, pe nume Alee Zdreanţă, nici şeful de echi-
paj, ceea ce încă n-ar fi fost o nenorocire, dar cei doi
marinari o luaseră la restaurant şi pe dolofana de
Yvette, o cucoană pe placul lor, cu cele optzeci de
kilograme ale ei şi cu feţişoara ei de păpuşică.
Aceasta îl aplauda întruna pe Guguştiuc, care toc-
mai îşi susţinea recitalul. Timonierului nu-i căzu bine
treaba asta. Pe urmă, culmea obrăzniciei, durdulia
Yvette smulsese o monedă de cinci franci din mâna
boţmanului şi i-o aruncă netrebnicului ăluia de-şi
zicea artist.
— Băi ! Măscăriciule ! Dă banii 'napoi ! — se răsti
boţmanul la el, înaintând spre mijlocul cârciumii.

7
 Spre uimirea lui, artistul îi întinse banii.
— Ia-i, bătrâne. Da' şezi blând, că parcă văd c-o să
te lovească damblaua ca pe văru-miu. Amărâtul, era
băcan în Metz.
— Mai eşti şi obraznic pe deasupra ?! Ţine!
Celelalte detalii le cunoaştem deja. Boţmanul a
încasat de la Guguştiuc un pumn de şi-a înghiţit
mahorcă din gură, iar timonierul a mâncat papară
până când şi-a rugat adverasrul s-o lase baltă. Cu
acest prilej s-a şi prezentat drept Alee Zdreanţă.
Acum beau împreună la masa din colţ şi pe ti-
monier nu-1 mai deranja nici faptul că grăsana de
Yvette (cu mutricica ei de păpuşică !) nu-şi mai lua
ochii de pe Guguştiuc.
— Mă mir că ţi-ai ales o meserie aşa de scârboasă
— spuse Zdreanţă înmuindu-şi în răstimpuri nasul
umflat ca un corn de inorog într-un pahar cu apă
rece. în faţa unui om cu pumnul atât de tare se
deschide, vorbaia, o lume-ntreagă.
Boţmanul dădu din cap, încuviinţând spusele
ortacului său. Doar fusese martor ocular la cele în-
tâmplate;
Am o meserie foarte frumoasă — spuse Guguştiuc
— filarmonica şi baletul sunt considerate lucruri
serioase în ziua de azi.
— Un om ca tine ar trebui să colinde mările lumii !
Mările ! Nu te-ai gândit niciodată să te faci marinar ?
Guguştiuc se posomori.
— Am fost şi marinar.
— Grozav ! Dacă-ndeplineşti toate condiţiile, o să
te luăm în echipajul nostru de pe Brigitte. Ai ceva
acte de identitate ?
— Nţ.

8
 — Înseamnă că îndeplineşti condiţiile. Vrei să vii cu
noi ?
Yvette se amestecă şi ea în vorbă :
— Nu te du cu ei, domnule Guguştiuc ! Zilele
Brigittei sunt numărate, nu mai are mult până o să
zacă pe fundul oceanului. E o corabie hârbuită, ca
vai de ea. Ţi-o spun deschis, dacă domnii marinari
nu mi-o iau în nume de rău, pe vasul ăsta nu ac-
ceptă să se îmbarce decât cei mai hotărâţi tâlhari de
pe-aici.
— N-o asculta pe Yvette. Brigitte e o navă foarte
bună — spuse timonierul, fără prea multă
convingere în glas.
Yvette păli de indignare.
— Mie-mi spui ? Mie-mi vorbeşti tu despre nave,
mie, care de douăzeci de ani sunt cea mai bună
prietenă a marinarilor din lumea-ntreagă ?! Am zis şi
zic sus şi tare că Brigitte o să se ducă urgent dra-
cului, că are coca putredă şi că deja se scufundă cu
o jumătate de ţol sub linia de plutire stabilită de
autorităţi.
— Aşa-i — mărturisi boţmanul — însă la urma
urmei nu pentru o bătrâneţe tihnită şi-o pensioară
se fac bărbaţii marinari. Ce zici, Guguştiucule, vii cu
noi sau nu ?
— E chiar aşa de periculos să navighezi pe nava
asta ? — întrebă Guguştiuc.
Timonierul oftă şi ridică din umeri.
— Acum, că tot o avem printre noi pe mama
corăbilor, recunosc sincer : Brigitte n-ar putea can-
dida la titlul de regină a mărilor. Dacă ai fi om cu
familie, nici nu te-aş mai chema cu noi.

9
 — Vă mulţumesc. Cum întâmplător am familie,
sunt gata să primesc invitaţia voastră şi să mă pre-
zint la bordul Brigittei.
— Da' eşti sigur că n-ai nici un fel de acte ?
— N-am nici a hârtie.
— Asta va trebui s-o şi dovedeşti. Căpitanu' e un
ţip de modă veche şi se cramponează de forma-
lităţile astea. Să mergem.
— Nu te du, dom' Guguştiuc ! — se tângui Yvette
ca o turturea ce-şi plânge bărbătuşul şi mutricica ei
de păpuşică se brazdă toată de riduri în care şe
citea mâhnirea. Nu te du' dom' Guguştiuc, dac-o să
ai vreodată nevoie de cinci-zece franci, cu dragă
inimă o să te-mprumut...
— Săru' mâna pentru creditul oferit, dar nu-1 pot
primi. Hei ! Jeanette ! Trece-mi în cont un pahar de
rom şi un buchet de flori pentru doamna de la masa
mea... Stimată doamnă, săru' mâinile.
Plecară. în stradă îi mai însoţi o clipă glasul tân-
guitor al Yvettei:
— Nu te du, dom' Guguştiuc. .

10
 CAPITOLUL DOI

Dar dom' Guguştiuc dus a fost. O simplă privire

aruncată de departe îi fu de-ajuns ca să-şi dea
seama că Yvette nu exagerase deloc în privinţa
Brigittei. Până şi o scurtă croazieră de agrement era
o aventură la bordul acestei copai prăpădite. Şi, cu
toate astea, goeleta străbătea rute care însemnau
mai multe luni de călătorie pe mare.
în mai puţin de un ceas, Guguştiuc căzu la învoială
cu căpitanul. Peste patru zile vor porni spre Havana,
vor trece prin Canalul Panama şi vor ieşi în Oceanul
Pacific. Călătoria dus-întors nu le va lua mai mult de
un an.
— Spune-mi — îl întrebă timonierul când se-
ntoarseră pe chei —, de ce te-ai oferit să intri în
echipaj de-ndată ce-ai auzit că-i primejdios să navi-
ghezi p-e copaia asta ? Te pomeneşti că vrei să
mori?
— Nici vorbă ! — răspunse Guguştiuc un pic
speriat. îmi place primejdia.
E-e ! Ia să fiu eu mâi atent, îşi zise în sinea lui:
Intră într-o cafenea, se aşeză la o masă şi le scrise o

11
scrisoare maică-si şi soră-si. Mama lui, femeie vă-
duvă, şi surioara lui, Anette, în vârstă de paispre-
zece ani, locuiau într-unui din cartierele de vile ale
Parisului, în casa moştenită de la înaintaşi, împo-
vărată acum de ipoteci care depăşeau preţul ei esti-
mativ. Distinsele lor cunoştinţe pariziene nici nu bă-
nuiau că tânărul Harrincourt face la Marsilia pe
cântăreţul de local şi că din veniturile lui este între-
ţinut modestul menaj al respectabilei familii de viţă
nobilă.
Harrincourt fusese cadet la Academia franceză de
marină militară. Şi aici fusese iubit de semenii săi,
pentru că aşa li se-ntâmplă unora, să vină pe lume
spre a fi iubiţi de toată lumea. Există, însă, şi indivizi
urâcioşi, precum marchizul Tracy Lauton, inspector
al marinei franceze, care cu inimile lor de piatră se
opun oricărui gest omenesc. Latiton trăia singur-cuc
în podgoria lui din împrejurimile Lyonu-lui şi din
când în când apărea pentru câteva zile la academie
sau pe nava-şcoală, ca să ţină câte o predică aspră
scuturând din degete şi încreţindu-şi sprâncenele
stufoase cu mutra lui de mumie slăbănoagă şi
zbârcită.
Mereu le făcea zile fripte cadeţilor. Nici profesorii
nu mureau de dragul lui. Era însă cert faptul că,
graţie relaţiilor pe care le învârtea, obştescul sfârşit
avea să-l ajungă nu la pensie, ci în timpul vreunei
parade militare. Că, până la urmă, nu aşa s-au
petrecut lucrurile, de vină e Harrincourt, căruia după
o manevră cu valoare de examen, inspectorul i-a
refuzat avansarea la gradul imediat următor.
În ziua aceea, Harrincourt intrase bine dispus în
dormitorul cadeţilor, zicând

12
 — Moş Tracy a dat-o azi în bară. O să-1 scot la
pensie.
— Eşti tâmpit — îşi dădu cu părerea, nu tocmai
neîntemeiat, unul dintre colegii lui.
— Pui pariu cu mine, pe o brichetă de argint, că
până la proxima sesiune de examene taica Tracy o
să zboare la pensie ?
— Pun.
Harrincourt a câştigat bricheta de argint, însă şi-a
ratat cariera. Pensionarea inspectorului-şef al
marinei s-a produs în împrejurări triste. In timpul
războiului mondial, aliaţii îşi decoraseră reciproc
câţiva ofiţeri. Francezii acordaseră câtorva ofiţeri de
cavalerie englezi rangul de căpitan al trupelor de
infanterişti senegalezi, iar englezii le acordaseră
camarazilor francezi titluri de onoare în cadrul tru-
pelor irlandeze şi scoţiene. Toată lumea ştia că
Tracy e căpitanul de onoare al unui batalion scoţian.
Prinţul de Wales se afla, întâmplător, la Paris şl cu
această ocazie Tracy a fost invitat şi el la balul aca-
demiei de marină, organizat sub înaltul patronaj al
Alteţei Sale. Cadeţii lucrau zi şi noapte la pregătirea
acestui eveniment. Harrincourt făcea parte din cei
însărcinaţi cu expedierea invitaţiilor. Secretarul de
stat, care semna toate aceste invitaţii, nu avea,
desigur, timp să le citească pe fiecare în parte, alt-
minteri ar fi băgat de seamă că pe una apare un
text diferit. De altfel, şi aceasta era identică cu
celelalte, numai în final se menţiona :
„Membrii de onoare ai armatei britanice vă roagă
să purtaţi cuvenita uniformă de parada”.
Nici nu încape în cuvinte senzaţia pe care a stârnit-
o la strălucitorul bac apariţia bătrânului pleşuv Tracy
în fusta ecosez a uniformei de căpitan scoţian.

13
Evenimentul avea să fie comentat ani în şir. După
părerea primului ministru, a fost o scenă de neuitat.
Nu s-a lăsat cu scandal ; Excelenţa Sa Prinţul de
Wales i-a adresat pe un ton glacial câteva cuvinte
unui Tracy înmărmurit de frică şi i-a mulţumit pentru
atenţia deosebită cu care, îmbrăcând această
uniformă, militează pentru tradiţionala prietenie
anglo-franceză.
Cei ce nu şi-au putut înăbuşi hohotele de râs s-au
retras într-un salon alăturat. Printre ei s-a numărat
şi prinţul.
De data aceasta s-a pus în mişcare un întreg an-
grenaj pentru pensionarea bătrânului inspector-şef.
Nici rudele sus-puse nu mai aveau chef să-şi pună
obrazul pentru el şi Harrincourt s-a ales cu o bri-
chetă de argint. Invitaţia lui Tracy însă, dincolo de
faptul că trăda marea naivitate a bătrânului, con-
stituia o probă că în afacerea asta există şi un vino-
vat. Aşa se face că tânărul s-a trezit dat afară din
marina militară.
Treaba asta a reprezentat o mare lovitură pentru
familia lui Harrincourt. Şi el însuşi era conştient de
dezastrul pe care-1 provocase cu nesăbuinţa lui. Se
hotărî, însă, să-şi repare greşeala: maică-sa şi soră-
sa să nu aibă de suferit. O să se sacrifice de dragul
lor. Avea o poliţă de asigurare pe viaţă, în valoare
de zece mii de dolari. Poliţa prevedea plata
asigurării în cazul în care ,,Jules Manfred Harrincourt
ar deceda în urma unui accident suferit în exerciţiul
funcţiunii”.
Îşi puse în gând să facă în aşa fel încât mama şi
sora lui să intre în posesia acestor bani. O să aibă el
grijă să-1 ajungă un accident mortal „în exerciţiul
-funcţiunii”.

14
 Se dădu peste cap să strângă ceva parale, vându
câte ceva-şi din modesta moştenire lăsată de taică-
său, şi plăti taxa de asigurare pe un semestru. Din
ziua aceea deveni foarte grijuliu, fiindcă ştia că
trebuie să dea ortul popii în jumătate de an, în timp
ce-şi exercită ocupaţia. Aşa că, dacă-1 calcă un au-
tomobil sau îl înjunghie careva pe stradă, n-a făcut
nici o afacere. Astfel a ajuns la Marsilia şi angajarea
în echipajul Brigittei a picat la ţanc. Marinăria
reprezintă şi ea o ocupaţie. Cei zece mii de dolari
vor asigura un trai decent maică-si şi soră-si.
Chefliii de prin cârciumi nici nu bănuiau că me-
lodiile pline de viaţă şi veselie erau cântate de un
om care se condamnase singur la moarte.

Cuguştiuc avea să descopere, însă, c-o fi greu să

trăieşti, dar nici să mori nu-i uşor.
Era ora opt seara şi Brigitte se pregătea să ridice
ancora înainte de miezul nopţii. Timonierul, şeful de
echipaj şi Guguştiuc organizaseră o mică petrecere
de rămas bun la cârciuma Morga veselă.
Guguştiuc interpretă pentru prinsa oară cupletele
lui cele mai reuşite. Fu răsplătit cu ropote de
aplauze, cu flori şi cu parale, dar, văzând că timo-
nierul şi boţmanul au luat-o deja din loe, salută pu-
blicul cu pălăria lui de paie, îşi luă bastonul de bam-
bus la subraţ şi ieşi în stradă. Porni voios pe o uliţă
strâmtă ce ducea în port. Deodată, dintr-un gang îi
răsări în faţă Yvette,

15
 —- Dom' Guguştiuc — îl ademeni femeia cu chipu-i
de păpuşică scăldat în lacrimi.
Harrincourt îi zâmbi plin de înţelegere!
— Săru' mâna scumpă doamnă. Acum, că no să vă
mai pot vedea, amintirea dumneavoastră va dăinui
veşnic în sufletul meu.
Se înclină şi-i sărută curtenitor mâna. Şi îşi văzu de
drum.
Adică avu de gând să-şi vadă de drum, căci... De-
monul în greutate de optzeci de kilograme, cu chip
de păpuşică, învingându-şi toate temerile şi reţine-
rile, prin perdeaua de lacrimi ce-i şiroia din ochi, îi
trase lui dom' Guguştiuc un baston de cauciuc în
scăfârlie, de-1 adormi instantaneu până la
revărsatul zorilor. Rămase lat pe caldarâmul
uliţei,pustii.
Iar Brigitte naviga deja în largul mării.

16
 CAPITOLUL TREI

Harrincourt mai avea de trăit cinei luni. în acest

interval trebuia să moară, dacă nu voia să-şi vadă
casa părintească scoasă la mezat şi familia ajunsă la
sapă de lemn, în rând cu săracii Parisului.
Aceste gânduri nu-i dădeau pace în timp ce-şi
ronţăia amărât desertul după prânzul de la cantina
săracilor: câteva seminţe de floarea-soarelui pe-o
bancă de pe cheiul portului vechi.
Deodată privirea i se opri asupra Fortului St. Jean,
locul de încartiruire a recruţilor pentru legiunea
străină. Fortăreaţa se înălţa sus pe deal, vizavi de
biserica Notre Dame de la Garde.
Legiunea !
La urma urmei, şi asta-i o meserie. închei un con-
tract cu statul francez, iar acesta te remunerează.

17
Acolo chiar că nu-ţi baţi capul cum să te ajungă
moartea.
Dar de ce să mori ?
Hopa !
Se repezi în oraş. Pe Rue Cannebierre găsi uriaşul
palat al companiei de asigurări. Eleganţa lui făcea
ravagii la mahala (mai ales pantoful acela de lac cu
bumb), însă aici nu-i îngăduiră să intre la director, în
cele din urmă, după o serie de ameninţări cumplite,
după ultragierea unui funcţionar public în exerciţiul
funcţiunii şi după imobilizarea subofiţerului de
serviciu, izbuti să ajungă la director.
Harrincourt îi expuse cu însufleţire planul său.
— Am o propunere a-ntâia. Haideţi să jucăm cu
cărţile pe faţă. Dacă astăzi voi opta pentru o mese-
rie ucigătoare, o să aveţi de plătit zece mii de dolari.
Daţi-mi cinci mii de dolari şi-o să rămân în viaţă.
— Cred c-ar fi mai bine să muriţi — răspunse
directorul după o scurtă chibzuială. Am respecta ca-
drul legal.
— Domnule ! Moartea unui om nu înseamnă chiar
nimic pentru dumneavoastră ?
— Cum să nu ! înseamnă lichidarea unei poliţe de
asigurare.
— Vă sugerez să mai reflectaţi la propunerea mea
— încercă Guguştiuc să fie cât mai convingător.
Dacă o respingeţi din start, am să-mi aleg o profe-
siune datorită căreia o să mă curăţ în timpul cel mai
scurt, şi-atunci o să aveţi de plătit întreaga sumă de
zece mii de dolari.
— Lucrurile nu stau chiar aşa. Trebuiesc operate
câteva reduceri din oficiu şi-n plus banca noastră va
reţine suma de şaptezeci şi patru de cenţi pentru
timbrul fiscal.

18
 Spuse aceste cuvinte pe un ton visător, mâzgălind
ceva cu creionul pe hârtie, după care adăugă :
— Şi-apoi, în ziua de azi nu există profesiune în
care statul să nu-i oblige pe angajaţi la respectarea
regulilor de protecţia muncii.
— Dar dacă intru în legiunea străină ? Directorul îşi
ridică privirea uluit.
— Asta nu-i profesie... Ia staţi !
Ridică receptorul telefonului şi apăsă pe un buton :
— Alo, secţia juridică... Daţi-mi-1, vă rog, pe
Domnul avocat Lagarde. Bună dimineaţa ! Am aici
un domn care a încheiat o poliţă de asigurare pe
viaţă în legătură cu accidentele de muncă şi are de
gând să intre-n legiune... Cum ?... Mulţumesc.
Puse receptorul în furcă şi se-ntoarşe către Gu-
guştiuc.
— Aţi avut dreptate. Dacă muriţi în legiunea
străină, o să-1 dăm afară pe angajatul nostru care v-
a făcut asigurarea. Fiindcă pe poliţă ar fi trebuit să
fie menţionată şi meseria pentru care vă faceţi
asigurarea. Doar există şi profesia de militar pe lu-
mea asta.
— Sunteţi, aşadar, dispus să-mi plătiţi jumătatea
sumei contractate, adică cinci mii de dolari ? In
legiune, oricum, o să am grijă să-nchid ochii cât mai
curând.
— Domnule, haideţi să lăsăm lucrurile aşa cum
sunt. Aşa-i cinstit. Mai bine să ne coste pe noi mai
mult.
Se sculă din fotoliu cu un surâs amabil şi-1 con-
cluse pe tânăr până la uşă.
Guguştiuc clocotea de necaz;
— În nopţile de nesomn să vă aduceţi aminte de
cel cu care aţi stat astăzi de vorbă ! — îi spuse el

19
furios. Să vă macine remuşcările. să vă zvârcoliţi în
aşternut cu lacrimi în ochi;
- Dacă-mi va sta-n putinţă; am s-o fac şi pe asta,
domnule — îi răspunse directorul cu o curtoazie
desăvârşită. Mai doriţi ceva?
- Nimic. Dumneavoastră credeţi că aveţi de-a face
cu un laş. Vă-nşelaţi amarnic. Puteţi fi sigur că am
să mor ! Am onoarea !
Directorul se-nclină respectuos :
— Odihniţi-vă-n pace...
Guguştiuc o zbughi furios pe trepte-n jos. Nu mai
stătu o clipă pe gânduri, se duse glonţ la fortăreaţă
şi se înrola în legiunea străină.
2

Guguştiuc se autoanaliza cu atenţie. Ce dracu' se

hlizeşte întruna ? Un om căruia îi este sortit să piară
ar trebui să fie cel puţin sobru, dacă tot nu mai
poate fi vorba de festivism în viaţa lui.
Nu se-ndoia nici o clipă c-o să aibă el grijă sâ cadă
la datorie în exerciţiul funcţiunii înainte de termenul
de scadenţă al poliţei de asigurare. Iar până atunci,
n-ar strica un strop de sobrietate ! După luarea unei
astfel de hotărâri, oamenii judecă lucrurile la rece
sau se apucă să ţină un jurnal intim, dar în nici un
caz nu fluieră cât e ziulica de lungă. Toată eforturile
lui de a arbora o mină sobră se dovediră însă
zadarnice. Strădaniile lui disperate de a deveni
serios în ajunul plecării dintre cei vii dădură chix.
Şi asta cu toate că compania de recruţi proaspăt
înrolaţi urma să plece peste două zile. Spaţiul din
fortul St. Jean trebuie folosit cu eficienţă, aşa că
recruţii sunt expediaţi urgent pe malul celălalt al
Mediteranei.

20
 Într-o dimineaţă tocmai se străduia să-şi aştearnă
pe chip un aer trist în timp ce se plimba prin incintă,
un subofiţer răcni la el să coboare în magazia de
lenjerie, să dea o mână de ajutor la sortarea
indispensabililor.
Magazionerul era un caporal cu vechime în legiune,
uns cu toate alifiile, un zdrahon şi-un căpcăun, parcă
anume făcut să bage ordinea în capul civililor
indisciplinaţi. Individul acesta nu zâmbea niciodată,
fiindcă avea înfipt în ţeastă un glonţ care nu putea fi
extras prin operaţie.
— Aruncă-mi izmenele una câte una ! De in-
ventariere mă ocup eu...
— Mi se pare corect.
— Mucles ! Soldatul nu răspunde. Guguştiuc surâse
cerându-şi astfel iertare şi-i aruncă, pe rând,
indispensabilii.
Apoi luă brusc poziţia de drepţi. Caporalul îl privi
întrebător.
— Domnule caporal, permiteţi să raportez aş dori
să fluier.
Căpcăunului îi căzu falca. Judecând după ţinuta lui,
omul ăsta a mai avut de-a face cu armata. Şi ce
tânăr pare... Adevărul e că ar trebui să-i tragă o
săpuneală straşnică pentru aceste vorbe, dar are-n
el ceva ce-i aminteşte de un câine haios... Dracu' să-
1 pieptene.
— N-ai decât să fluieri, dacă ai chef, că poimâine
şi-aşa o să pleci în Africa.
— Fie ce-o fi... Nici acolo nu te mănâncă sălbaticii
decât în unele ţinuturi... — răspunse recrutul şi se
apucă să fluiere.
Nu vreun şlagăr la modă, ci un vechi cântec bir-
jăresc, parizian. Ce-i drept, nu mai ceru permisiunea

21
să şi fluiere, în ritmul cântecului, ca o dansatoare
orientală, cămăşile de noapte, întinzând mâinile
când la stânga, când la dreapta, înainte de a i le
arunca gradatului. N-are strop de minte puştiul ăsta,
se vede de la o poştă.
După ce isprăviră treaba, caporalul mormăi ursuz :
— Dacă ţi-e sete, poţi să bei un pahar de vin cu
mine.
Guguştiuc era un bun cunoscător al naturii umane.
îşi pocni călcâiele de se cutremură toată magazia
— Vă mulţumesc, mon chef !
Să dea raportul se pricepe, ce mai tura-vura..;
La popotă, caporalul cel mizantrop, cu un glonţ în
ţeastă, stârni senzaţia când îl pofti pe recrut la masa
lui.
— Chestia aia... Ia mai zi o dată cântecelul ăla, băi,
mucosule !
— La ordin, bătrâne... — răspunse Guguştiuc,
contrabalansând apelativul „bătrâne” cu un pocnet
din călcâie executat sub masă, ce făcu să zăngăne
paharele din faţa lor.
Fredona şi alte cântece şi băură în neştire vin de
Bordeaux. După a patra sticlă, caporalul i se destăi-
nui lui Guguştiuc că şi azi o mai iubeşte pe bleste-
mata care 1-a nenorocit. Harrincourt îşi trecu braţul
pe după umerii lui, îşi lăsă capul pe epoletul lui
verde şi, drept răspuns, începu să cânte cu glasu-i
plin de fior liric :
Nici azi pe alta n-o iubesc, ci doar pe tine,
Frumoasa Rue Malherbes,
frumoasa Rue Malherbes,
De-a pururi luminează cu tine.
Caporalul părea să aibă guturai, căci îşi trăgea
nasul întruna şi i se stinsese şi pipa.

22
 A doua zi dimineaţa Guguştiuc fu chemat din nou
la magazie, dar nu ca să ajute la trierea lenjeriei, ci
pentru ca să îmbuce nişte mezeluri de casă. Era
pentru noul recrut o trecătoare clipă de trai pe
vătrai, fiindcă a doua zi oricum îl aştepta plecarea
către Oran şi de acolo, mai departe, călătoria în de-
şert;
A doua zi se făcu apelul, recruţii se aliniară în
formaţie şi părăsiră fortul, mărşăluind spre port,
unde îi aştepta ancorat la dană un vapor cu desti-
naţia Africa.
Guguştiuc rămase năuc în curtea fortăreţei.
Numele lui nu figura pe lista celor strigaţi ! Com-
pania pleca fără el ! Voia să protesteze împotriva
acestei scăpări de neînţeles, când lângă el răsări ca-
poralul cu un glonţ în ţeastă :
Mie să-mi mulţumeşti, mucosule. Ţi-am pus o pilă,
să mai rămâi o vreme aici, la magazie.

23
 CAPITOLUL PATRU

Guguştiuc se hotărî să nu mai fie niciodată sim-

patic cu nimeni. Pierdu o săptămână întreagă din
timpul lui atât de preţios la Marsilia, unde soldatul
din legiunea străină nu putea nicicum să cadă la
datorie. Până şi bătrânului militar îi păru rău că
încercase să-1 protejeze o bucată de vreme de
grozăviile deşertului pe soldatul cu aer adolescentin.
De la plecarea detaşamentului, recrutul nu mai fre-
dona în magazie toată ziua decât piese de jazz care
mai de care mai moderne, şi până şi pe acestea le
cânta atât de fals, încât pe bietul caporal îl durea
mai tot timpul rana de la cap. Aşa că în scurtă
vreme Guguştiuc se trezi la bordul vaporului
Părintele Legiunii, în drum spre Ocean.

24
 Micul pachebot murdar dansa pe valurile Marii
Mediterane ca o coajă de nucă. Recruţii zăceau în
cală şi sorbeau din gamele tradiţionala cafea
neagră; Fumul rău mirositor al ţigaretelor Caporal
forma o pâclă groasă s-o tăi cu cuţitul;
Lampa zăbrelită se legăna scârţâind sinistru, sol-
daţii zăceau ca nişte stane de piatră pe jos, printre
curele, lăzi şi pături. De afară pătrundea până în
cală freamătul mării agitate. Un soldat băţrân, care-
şi începea al doilea contract de cinci ani şi care
beneficiase de două luni de concediu la Marsilia, se
întorcea în Africa alături de proaspeţii recruţi. Avea
o mustaţă lungă, castanie, un pic încărunţită şi
ditamai mărul lui Adam. îl chema Pilotte. Acum
trăgea sfătos din pipă şi le povestea în şoaptă
camarazilor lipsiţi de experienţă ce soartă îi
aşteaptă.
— La început e nasol de tot, da' pe urmă, când vezi
că-n veci de veci n-o să te obişnuieşti cu toate
celea, ajunge să nu-ţi mai pese de nimic...
Soldaţii îl ascultau neliniştiţi, cu privirea mohorâtă.
Erau numai ochi şi urechi. Nişte copilandri sfrijiţi,
anemici, cu cearcăne vineţii, cu chipuri bronzate,
dârze, hotărâte. Unul singur nu-i dădea nici o
atenţie. Un soldat slăbănog, cu urechi clăpăuge. în-
tre nas şi colţurile gurii chipul îi era brăzdat de două
riduri paralele. Când zâmbea cele două riduri i se
preschimbau în două făgaşe adânci şi, fiindcă rânjea
întruna, cele două făgaşe îi rămâneau întipărite pe
mutră aproape tot timpul. Ochii lui strălucitori,
jucăuşi nu aveau o clipă de astâmpăr şi bretonul os-
tentativ nu făcea decât să scoată mai bine în
evidenţă faptul că-i degenerat. Apuca orice obiect
aflat la îndemână şi desena în aer tot timpul, aşa că-

25
1 porecliseră Cretă. În scurtă vreme ajunse ţinta
tuturor farselor de prost gust ale celorlalţi. El însă
părea să n-aibă habar de treaba asta.
— Mâncarea cum e ? — întrebă cineva.
— Excelentă. Doar în timpul marşurilor e un pic mai
fără fasoane. Dacă n-avem timp să gătim, toată
lumea capătă câte un pumn de făină şi-o ceapă şi se
descurcă cum ştie.
Fată-n faţă cu Pilotte şedea cea mai ciudată figură
din întregul contingent. Un bărbat de statură
mijlocie, de-o grosime grotescă. Nu era gras, ci gros.
Avea gâtul scurt, umerii vânjoşi, oasele şoldurilor
uriaşe, un maxilar înfricoşător, de gorilă şi pe ţeasta
altminteri cheală i se încâlceau câteva smocuri de
laţe negre, dese. Era extrem de scump la vorbă, îşi
privea anturajul cu neţărmurită mâhnire şi melan-
colie, iar în răstimpuri frunzărea nişte hârtii soioase,
care-i burduşeau buzunarele.
— Am auzit că-n legiune au luptat la, viaţa lor şi
mulţi artişti — se amestecă el în vorbă cu glasu-i
răguşit, de beţiv.
Pilotte trase o flegmă.
— Păi, acu' doi ani l-am avut camarad pe un
acrobat norvegian, pe unu' Krogmann. Săracu' de el,
l-au mătrăşit într-o cafteală nevinovată, într-o
cârciumă. în plus, am mai cunoscut la Meknes, în
trupa de genişti, un tapiţer care cânta foarte fain la
trompetă. Cu alţi artişti n-am avut de-a face în
Africa.
— Te pomeneşti că mata eşti artist ? — îl întrebă
un recrut pe soldatul cel gros la stat.
Cel întrebat îşi mângâie gânditor maxilarul de
gorilă neras, acoperit de ţepi aspri, negri şi răspunse
oftând:

26
 — Da... sunt artist.
— Ce fel de artist ?
— Eu sunt Troppauer, poetul. ..
Spuse aceste vorbe aşteptându-se parcă să pro-
voace uimire generală. Dar aceşti soldaţi, resemnaţi
ai soartei, nu dovediră prin nimic că ar fi impresio-
naţi de persoana lui. Mai curând, schimbară priviri
cu subînţeles, aidoma medicilor întruniţi într-un con-
siliu, atunci când ajung la un consens.
Dacă-mi îngăduiţi — i se adresă Troppauer sfios —
o să vă citesc una dintre poeziile mele mai cunos-
cute.
Şi înainte de-a se lua o hotărâre privitoare la ce-
rerea lui, îşi scoase unul din teancurile de hârtii so-
ioase bucşite în buzunare, despături colile cu un
gest drăgăstos şi, spre uluiala camarazilor săi,
începu să recite :
— Sunt o biată floare, de Homer Troppauer.
Şi citi. Domol, cu un surâs satisfăcut, trecându-şi
din când în când degetele prin cârlionţa lungi, închişi
la culoare...
După ce recită şi ultimul vers, privi triumfător în
jur. în cală se aşternuse o linişte înspăimântătoare.
Pilotte pusese mâna pe baionetă.
Tăcerea fu sfâşiată de un glas răsunător, plin de
admiraţie.
— Bravo ! A fost într-adevăr minunată !
Era glasul lui Guguştiuc. Zâmbea cu gura aproa-de
până la urechi de-atâta încântate. Homer Troppaeur
se înclină copleşit, cu un surâs plin de sfială, cu
bărbia de gorilă lăsată-n piept, scuturându-şi câr-
lionţii.
— Sincer nu ştiu... prin ce anume mi se cuvine...
recunoaşterea pe care mi-o arătaţi — zise el timid.

27
Poate că frumuseţea acestei poezii stă în faptul că
am scris-o în amintirea sărmanei mele mame...
Dumnezeu să-i dea odihnă veşnică..
Recruţii priveau cu gura căscată cum din ochii lui
Troppauer se preling două lacrimi mari şi glasul i se
frânge.
—- Dacă-mi daţi voie, o să vă citesc o scurtă po-
vestire în versuri, din care se desprinde caracterul
mamei mele aşa cum a fost ea..;
— S-o auzim ! S-o auzim !
Tot Guguştiuc fusese cel care strigase entuziast,
bătând din palme.
— S-o auzim ! S-o auzim... — chiţăi un glas ne-
verosimil de subţire.
De această dată vorbise Cretă. Dar săracul de el
habar n-avea despre ce-i vorba.
Poetul înlăcrimat nu putu începe însă lectura unei
alte creaţii, deoarece câţiva soldaţi mai hotărâţi din
fire se sculară de la locurile lor şi se proţăpiră în faţa
lui.
— Termină imediat cu tâmpeniile astea — tună un
zdrahon de canadian.
— Dar, domnilor... Nu-s frumoase... versurile
mele ? bâigui poetul, părând să izbucnească în plâns
din clipă-n clipă.
— Versurile tale sunt plicticoase şi tembele — răcni
un luptător de circ grec, arătîndu-i pumnul.
Urmă o secvenţă de coşmar. Poetul îi trase un
pumn în gură luptătorului grec, de îl proiectă cu
falca fisurată într-o bară de fier, făcându-1 să tragă
şi un pui de somn cu această ocazie. Apoi, dintr-o
singură mişcare lejeră, îl apucă cu două mâini pe tă-
ietorul de lemne canadian şi-1 azvârli în grămada de
camarazi întinşi pe jos.

28
 Alţi câţiva critici neînduplecaţi dădură năvală
împotriva vigurosului poet.,. Zadarnic, însă. Trop-
pauer azvârlea cu unii într-alţii de-ai fi zis că se
joacă cu nişte aşchii.
Recruţii se uitau la el uimiţi şi speriaţi...
Lupta luase sfârşit, poetul se instalase în mijlocul
calei şi privea plin de reproş în jurul lui.
Cineva scânci într-un ungher, dar altminteri se
făcuse linişte.
Poetul se aşeză la locul lui, netezi teancul de hârtii
soioase şi recită cu grandilocvenţă :
— Mamă, tu eşti steaua orfanului tău băiat, de
Homer Troppauer. Cântul întâi...
De data asta toţi soldaţii ascultară cu cea mai
mare atenţie poemul lung de douăzeci şi două de
pagini şi ceva.

În zare apăru Oranul. Ţărmul african, cu casele lui

albe, ca nişte cutii răzleţe, cu palmierii lui zvelţi li se
înfăţişa privirilor ca într-o pâclă lăptoasă în bătaia
perpendiculară a razelor de soare ale dimineţii.
— Alinierea ! strigă subofiţerul de instrucţie.
Toată lumea îşi luă echipamentul pe punte. Unul
dintre ofiţerii din echipaj scruta ţărmul cu binoclul.
Privirile soldaţilor zăboviră asupra portului de care
se apropiau.
Uite Africa !
Ofiţerul de marină mătură nepăsător cu privirea
adunătura de recruţi.
Apoi înlemni.
- Harrin... court..

29
 Guguştiuc făcu ochii mari.
—Cham... beel... izbuti el să îngâime.
Fuseseră colegi la academie !
— Domnul plutonier o să-ţi permită, în mod
excepţional, să ieşi din formaţie. Aş dori să schim-
băm câteva cuvinte — spuse ofiţerul.
Harrincourt ieşi din formaţie şi se retrase mai la o
parte împreună cu ofiţerul.
— Harrincourt... ai înnebunit ? ! îl întrebă acesta
nervos, când ajunseră destul de departe ca să nu-i
audă nimeni.
— Domnule locotenent, vă rapor...
— Spune-mi Jean, ca pe vremuri.
— Păi, dragă Jean.. Cu ce te deranjează că am
intrat în legiunea străină ?...
— Doar ştii foarte bine ce-nseamnâ legiunea ! N-ar
trebui să se înroleze în ea decât ultimii oameni după
care ar plânge cineva, dacă vreun glonţ beduin i-ar
răpune în deşert. Ascultă-mă am o grămadă de
cunoştinţe, generalul Cochran, comandantul
garnizoanei Oran e unchiul meu şi dacă vorbesc cu
el, poate că...
Harrincourt păli.
— Nici prin gând să nu-ţi treacă una ca asta. Vreau
să mor şi cu asta basta. Mă priveşte ! Te rog frumos
să nu te amesteci în treburile mele în nici o
împrejurare...
Zornăitul urmat de un plescăit anunţa aruncarea
ancorei. Ofiţerul strânse grăbit mâna camaradului
său de odinioară şi Harrincourt îşi reluă locul în for-
maţie..
Fu coborâtă pasarela. Sabia căpitanului sclipi în
aerul dimineţii şi, după ce trecu în revistă întregul
efectiv, bocancii grei se puseră în mişcare.

30
 Chambell privi cu amărăciune în urma detaşa-
mentului care se pierdea în vălătucii de colb stârpiţi
in lumina soarelui, până când şi ultimul soldat boţi în
pas de manevră pe drumul ce şerpuia printre
clădirile galbene şi palmieri, spre fortul St. Therese.
Bietul Harrincourt — oftă el.

CAPITOLUL CINCI

Le ieşi în întâmpinare un plutonier jovial. îşi pier-

duse o falcă într-o explozie şi un ochi abia i se mai
vedea din orbita albă, puhavă şi scorţoasă. Din
mustaţă nu-i mai rămăseseră în urma deflagraţiei
decât câteva fire ca de cotoi. în rest, era un tip cât
se poate de cumsecade. Le făcu semn răcanilor încă
de departe, apoi trecu prin faţa formaţiei, mă-
surându-i cu privirea din cap până-n picioare.
— Sunt foarte mulţumit de voi — le mărturisi el cu
sinceră admiraţie. Ar fi păcat să fie aduşi aici nişte

31
oameni de treabă ca să crape, că voi aici o să vă
lăsaţi ciolanele... Rompez1 !
Le aruncă un surâs de încurajare, cu seninătate,
după care dispăru în grabă. Aceasta le fusese primi-
rea, respectiv acesta era plutonierul Latouret.
Un subofiţer îi conduse la dormitor, o încăpere
lungă, spoită în alb şi soldaţii rupţi de oboseală se
apucară de-ndată să-şi lustruiască bumbii şi centu-
rile.
Numai tembelul de Cretă se tolăni pe un pat şi
adormi pe dată. Guguştiuc îi zgâlţâi de umăr
— Hei ! Dom' Tembel ! Execută programul, că o-
ncurci dacă te găsesc ăştia cu bumbii murdari!
— Nu-i nimic. Un unchiaş de-al meu din Stras-
sbourg, când era în armată, în loc să-şi lustruiască
nasturii, a...
— Doar n-ai de gând să-mi spui poveşti ? Dacă
mâine dimineaţă centura şi bumbii nu-ţi strălucesc
ca la carte mi-e că dai de bucluc.
— Nu-i nimic
Şi îşi văzu de somn. Guguştiuc se enervă. Descheie
vestonul lui Cretă, îl dezbrăcă şi-1 curăţă laolaltă cu
propria-i uniformă. Ceilalţi răcani se odihneau de
mult, când Guguştiuc lustruia centura cretinului cu
ceară încălzită la flacăra unui chibrit. în tot acest
timp îl blagoslovea cu vorbe deloc amicale pe
imbecilul care dormea liniştit.
...Probabil că undeva se instalase starea de război,
fiindcă, în locul obişnuitului stagiu de instrucţie, nu
rămâneau în Oran decât patru săptămâni.
Aceste patru săptămâni s-au scurs într-o suc-
cesiune de marşuri, exerciţii de tragere şi de luptă

1 Rupeţi rândurile ! (lb. fr.) (N. t.).

32
corp la corp care au depăşit până şi aşteptările celor
mai pesimişti recruţi.
In răstimpuri, plutonierul Latouret alerga în arşiţa
înăbuşitoare a amiezii de-a lungul formaţiei
moleşite, aflate în marş :
— Hai, băieţi haide, haide !... Ce-o să vă faceţi
dacă într-o bună zi o să vă vină rândul să porniţi
într-un marş adevărat ?... Hai, pas de defilară !
Asta le mai lipsea bieţilor oameni !
Trebuiau să mărşăluiască în pasul de defilare al
legiunii, cu pasul lung, piciorul întins şi bătaia pu-
ternică a tălpilor.
— Hai, drăguţule ! Bate cadenţa, mâi, bate pasul
ăla ca lumea, mama lui de pas, că nu-i vals, băi, e
marş ! Un-doi... Pas alergător .... Sergent ! Adunaţi-l
pe gagiul ăla de jos, luaţi-1 cu căruţa şi, dacă-şi vine
in fire, îl pui santinelă în post în faţa comenduirii.
Pe Guguştiuc îl cuprinse sila constatând că începe
să se îngraşe. Era deprins cu servitutile vieţii de
militar, însă pe perioada instrucţiei din legiune,
celebră în lumea întreagă prin rigoarea ei, s-ar fi
cuvenit să mai facă un pas spre marea trecere.
Ba, mai mult, era singurul răcan căruia plutonierul
îi dăduse învoiri în oraş pe perioada instrucţiei.
Mucosul ăsta cu ochi albaştri, care se hlizeşte tot
timpul, bate un pas de defilare de zici că acuş' o să
se deschidă deşertul sub el şi duce arma la umăr ca
un robot... Naiba ştie cum 1-a luat gura pe dinainte ;
— Soldat, poţi părăsi unitatea până la ora stingerii.
Şi nu, mai rânji, că te pun în butuci.
Guguştiuc porni într-o plimbare lungă pe străzile
strâmte, întortocheate şi murdare ale oraşului. Intră
într-o cocioabă de paiantă care se voia cafenea.
Localul se compunea din patru pereţi golaşi, cu o

33
singură deschizătură : intrarea. Nu tu scaune, nu tu
mobilier, ci doar un bătrân arab bărbos, care şedea
turceşte pe duşumeaua de lut, în faţa unui ceaun cu
jăratic. Fierbea apă cât pentru o ceaşcă într-un mic
ibric şi când îl văzu pe soldat intrând, puse o
linguriţă de cafea în apă. Doar după aceea îl salută :
— Salem..
— Mersi asemenea, bătrâne..;
Localul n-avea mai mult de trei pe trei picioare. Nu
era mai mare decât o cocină obişnuită. Şi nici nu
mirosea mai acătării. Guguştiuc dădu cafeaua pe
gât şi ieşi degrabă.
Acum, însă, se întâmplă ceva cu totul ciudat:
De cum ieşi din cocioabă, se trase într-o parte, să
se sprijine cu piciorul de un bolovan, fiindcă un
bumb de pe eracul pantalonului îi atârna şi se gân-
dise să-1 întărească la loc. Cei mai mulţi dintre sol-
daţi au, de regulă, asupra lor ac şi aţă. Pedepsele
prevăzute pentru un bumb lipsă ori pentru o cusă-
tură cât de puţin desfăcută sunt atât de aspre, încât
doar cei mai duri dintre duri ignoră precauţia noas-
tră. Guguştiuc, se sprijini, aşadar, de-o piatră, trecu
aţa prin urechile acului şi întări bumbul. Apoi mai
cusu unul.
Deodată se înţepă la un deget.
Pe uşa colibei de paiantă ieşise cu pas grăbit o
femeie.
Guguştiuc ar fi băgat mâna-n foc că-n tot timpul
cât îşi cususe bumbii nu intrase nimeni în cafenea,
în odăiţa strâmtă, cu pereţii golaşi, nu se aflase adi-
neauri decât cafegiul arab. Nu exista acolo nici vreo
altă intrare pe care să apară sau vreo mobilă după
care să se poată piti cineva. Doar nu s-o fi meta-
morfozat bătrânul arab într-o femeie tânără, după

34
cum doamna cu pricina nu putuse răsări nici din
lutul bătătorit ce ţinea locul duşumelei.
Cum a putut ieşi din local o femeie care nici n-a
fost înăuntru ?
Hotărî să se-ntoarcă în cafenea.
Uşa era încuiată. Ori o încuiase femeia pe dinafară,
ori, mai probabil, o zăvorâse arabul pe dinăuntru.
Ce-i asta, frate, frate ? Nălucă ? Stafie ?
Femeia nu-1 zărise, pentru că pornise grăbită în
direcţia opusă. Guguştiuc zări silueta albă, în pan-
taloni de călărie şi cizme de lac, dând colţul străzii.
Îşi luă picioarele la spinare şi porni în urmărirea ei.
Din mahalaua din vecinătatea fortului St. Therese,
femeia o luă printre casele din scânduri de pe
Avenue Magenta, către cartierul european. Părea
obişnuită cu clima de la tropice, deoarece n-avea
apărătoare de ceafă la casca colonială. Pe mâna
dreaptă avea o aluniţă mare, de-o formă geometrică
aproape regulată. Se vedea clar. căci Guguştiuc
ajunsese de-acum la doi paşi în urma ei. Era sub
nasul lui. Iar pe dosul palmei avea o aluniţă întune-
cată, triunghiulară ! Pe pielea frumoasă, netedă,
Ciudat !
Guguştiuc nu-şi dădea nici el seama de ce-o ur-
măreşte. O femeie care a răsărit din pământ este, în
orice caz, interesantă. Mai ales dacă are şi o aluniţă
întunecată, triunghiulară pe dosul palmei.
Ajusenseră în cartierul de vile al oraşului. Femeia
iuţi pasul. Guguştiuc rămase ceva mai în spate şi o
urmărea discret, furişându-se de la un palmier la
altul.
Femeia se opri la poarta din spate a unei clădiri
împrejmuite de un gard viu stufos. Privi în jur. Nu-l

35
zări pe bărbat, deoarece acesta se ascunsese la
timp după un copac.
Femeia sună grăbită şi portiţa se deschise. Gu-
guştiuc văzu un bătrân valet care se-nclină respec-
tuos în faţa ei. Femeia intra.
Soldatul aşteptă o bucată de vreme, după care ieşi
în drum şi porni spre poarta din faţă. Privi faţada
vilei. Era o clădire uriaşă, cu etaj, de modă veche.
Un pic poate prea rigidă şi cufundată în tăcere. Avea
toate jaluzelele lăsate, poarta încuiată, părculeţul
din curte pustiu, fără vreun zvon, nici ţipenie de om
sau animal, nimic. Un poliţist îşi făcea rondul în zonă
şi-1 salută prietenos pe soldat.
Pe Guguştiuc îl încerca o curiozitate copilărească.
— Spune-mi, colega — îl întrebă el pe poliţai .—,
cine locuieşte în această vilă superbă ?
— Nimeni. E nelocuită.
Hm... iată o afacere cu adevărat misterioasă.
— E o căsuţă frumuşica.
— Numai că nu se-ngheşuie nimeni s-o închirieze.
A rămas nelocuită de mai bine de-o jumătate de an,
de când doctorul Andre Bretail a împuşcat-o pe
nevastă-sa, 1-a făcut sită şi pe un căpitan de spahii
şi, în cele din urmă, şi-a tras şi sieşi un glonte N-ai
cumva o ţigară ?
— Ce ?... Cum ?... Aa, poftim...
— Ţine-ţi, domle, creionu. Ţi-am cerut o ţigară... —
zise poliţistul şi, făcându-şi mâinile pâlnie, răcni
silabisind cuvântul, căci vedea bine că nenorocitul
din faţa lui e surd : Ţi-ga-ră !
— Mulţumesc, nu fumez... — ingăimă Guguştiuc
pipăindu-şi fruntea şi îşi aprinse nervos un Caporal.
Mata chiar eşti sigur că nu locuieşte nimeni aici ?

36
 - Sigur ! zbieră poliţistul. Patrulez pe-aici de-un an
de zile ! Paznicul de noapte are chei şi o dată la trei
zile ia la rând toate vilele nelocuite şi inspectează
toate camerele.
— Nu mai urla aşa, că te tai. Cunoşti cumva vreo
cucoană care are pe mâna dreaptă o pată sau
aluniţă ciudată, triunghiulară ? Văzui pe-aici una în
genul ăsta.
Poliţistul îşi făcu cruce.
— Ei, ce-ai păţit ? — îl luă Guguştiuc la rost. Nu-mi
face mie pe evlaviosul, răspunde-mi la întrebare.
Cunoşti vreo astfel de femeie ?
— Una singură care să aibă acest semn deosebit !
— veni răspunsul. Pe nefericita soţie a doctorului
Bretail, care a fost împuşcată de bărbatul ei în
această casă...

Guguştiuc nu mai puse alte întrebări. Se-ntoarse pe

călcâie şi porni grăbit înapoi.
Hm, hm ! Ia să stăm noi cuminţi ! Ce ne pasă nouă
de cutremurătoarele tragedii familiale ale altora şi
de fantomele care bântuie într-o voioşie. Mai bine
am ajunge cât mai rapid cu putinţă la unitate.
Lui Guguştiuc îi plăcea să mănânce bine, să râdă
cu gura până la urechi, să fluiere cântece frumoase,

37
câteodată să se ia la bătaie sau să practice alte for-
me de exerciţiu fizic, însă dintotdeauna îi fusese silă
de mistere, de enigme şi de aventurile palpitante.
Se hotărî să nu mai dea atenţie acestei afaceri şi se
întoarse în fortăreaţă.
— Prezintă-te la comandantul fortăreţei, căpitanul
Raffles — îi spuse caporalul când îl zări.
Căpitanul Raffles era un ofiţer cumsecade, popular
printre subordonaţi. îl întâmpină pe soldat cu un
surâs :
— Am auzit că eşti băiat de treabă. Plutonierul
Latouret mi-a prezentat un raport frumos referitor la
dumneata. Este pentru prima oară în zece ani, când
acest gealat arată simpatie cuiva. Avem nevoie de o
nouă promoţie de subofiţeri, aşa că vom îndruma
câţiva aleşi, printre care şi pe tine, spre şcoala de
subofiţeri. Aşadar vei petrece următoarele trei luni
la fortul St. Therese.
Guguştiuc înlemni. Lua-l-ar toţi dracii pe afurisitul
ăsta, cu simpatia lui cu tot !
Căpitanul îl privi uimit, apoi bătu cu pumnul în
masă
— Soldat ! Ordon să fii repartizat pe o perioadă de
trei luni la şcoala de subofiţeri. Stânga-mprejur !
înainte ! Marş !
Ajuns în curte, Guguştiuc îşi muşcă pumnii de
necaz. Blestemat ghinion, cu norocul ăsta care se
ţine scai de tine şi nu te lasă să trăieşti, adică să
mori.
— Hei, băi, mucea ! — se apropie de el plutonierul
cu gaură în mutră şi trei fire de mustaţă. De mine a
depins soarta ta ! Generalul Cochran a trecut în
vizită pe la domnul căpitan în legătură cu 'meata,
cică aţi fi nuş' ce prieteni de familie. Da, băi, da'n

38
legiune nu ţine cu pilele. Căpitanul i-a zis „Uitaţi-1
pe plutonierul Latouret, de el depinde dacă pot face
ceva pentru acest om”. Pasului tău de defilare să-i
mulţumeşti că te-am recomandat pentru cursurile
de subofiţeri...
Plutonierul ar fi rămas tablou, dacă ar fi bănuit!
măcar ce crede soldatul în clipa de faţă despre el,
pasul de defilare şi, în general, despre întreaga fa-
milie Latouret.

CAPITOLUL ŞASE

În fereastra şcolii de subofiţeri, Guguştiuc urmărea

cu privirea pregătirile plutonului ce urma să plece
în deşert. Ce e de făcut ? Doamne Dumnezeule! În
foburgul Montmartre o biata femeie, văduvă,
împreună cu o fată drăgălaşă, delicată; pe care le

39
iubeşte mai presus de orice pe lumea asta, ar
căpăta zece mii de dolari. Nici să moara nu mai sunt
lăsaţi oamenii ? !
Norocul îi surâdea din nou. La ultima oră de curs li
se prelucrase codul penal. La sfârşitul prelegerii,
Guguştiuc răsuflă uşurat.
Printre altele, instructorul le aduse la cunoştinţă şi
acest paragraf :
„Tentativa de dezertare din armată atrage după
sine retragerea oricăror avantaje şi distincţii. Candi-
daţii la gradul de subofiţer revin în rândul efectivelor
de soldaţi, pe postul ocupat anterior”.
Ce mare brânză ! O să dezerteze încă din seara
asta, o să meargă să înoate la piscină şi poimâine,
potrivit legii, o să pornească din postul lui anterior,
împreună cu ceilalaţi, în deşert.
Peste un ceas se caţără pe un burlan de pe zidul
curţii din spate şi, când santinela se îndreptă niţel,
sări peste zid. Apoi, tuleo...
Dapă apelul de seară, opt patrule porniră în cău-
tarea iui şi plutonierului Latouret nu-i rămase decât
să-şi smulgă cu tristeţe perii din barba...

Guguştiuc se plimba tacticos pe sub palmierii din

port, asculta strigătele docherilor, şuierul sirenelor
de pe vapoare şi claxoanele automobilelor, îşi um-
plea fericit plămânii cu adierea crepusculară, sărată,
adusă de maree şi se uita la puzderia de lumini ce
se răsfrângeau tremurătoare în oglinda netedă a
apei, Aştepta să fie prins. Sferturile de ceas se
succedau fără nici un rezultat.

40
 Ei, ce se-ntâmplă ?
Ce fiţe mai sunt şi astea ? Unde-i patrula ? Păi aici
soldaţii sunt lăsaţi chiar aşa, să dezerteze şi să-şi
facă de cap pe Corso ? Sau există disciplină şi repre-
salii, sau nu !
Privi în jur, dar nici urmă de patrulă. Halal mi-litărie
! Dezertorii pot fuma liniştiţi o ţigară în inima
oraşului, iar onoratei legiuni nici că-i pasă de-aşa
ceva. De necaz, nici nu ştia ce să mai facă. Porni,
pur şi simplu, spre Piaţa Centrală, pe sub uriaşele
lampadare boltite ale palatului administrativ. Pe-
semne că era vreun banchet la comandamentul gar-
nizoanei, fiindcă la intrarea principală soseau auto-
mobil după automobil şi pe treptele palatului urcau
oaspeţi în uniforme sclipitoare, de paradă, în blănuri
de hermină şi fracuri albe.
Zăbovi şi-aici ca la vreo jumătate de ceas.
Ce naiba se-ntâmplă ? De ce nu-1 arestează ?
Explicaţia era destul de simplă. Toate patrulele
plecate în căutarea lui luaseră drumul oraşului
vechi, al portului de pescari, al pădurii din
împrejurimi şi scormoneau doar prin locurile unde s-
ar fi putut ascunde un dezertor întreg la minte. In
faţa palatului nu-i dădu nimeni prin gând să-1 caute.
De fapt, şi aici îl căuta cineva. Poetul Homer
Troppauer. Acesta ţinea mult la Guguştiuc, care se
dovedise întotdeauna un bun ascultător. Al naibii să
fie el, dacă o să prindă aşa un băiat de zahăr. In cali-
tatea lui de şef de patrulă, ordonă cu glasul lui de
stentor :
— Direcţia Piaţa Centrală !
Acolo e imposibil să dea nas în nas cu dezertorul.
Abia intrară în cartierul select al oraşului, că unul
dintre soldaţi îl înghionti pe Troppauer :

41
 — Măi ! Iote colo ! Uite dezertorul ! Poetul scutură
din cap năucit :
— Fir-ar să fie...
Şi totuşi, Guguştiuc le făcu semn prietenos, se
aproprie de ei şi-1 întreabă nervos pe Troppauer:
— Pe unde dracu' aţi hoinărit până acum ? în viaţa
mea n-am mai pomenit aşa militărie.
Ce era să facă ? îl încadrară şi porniră spre for-
tăreaţă.
— Ce naiba, ai dezertat ca să vii în Piaţa Centrală ?
— îl întrebă agitat Troppauer.
— Mă plictiseam — răspunse Guguştiuc, după care
întrebă : S-a lăsat cu caterincă mare ?
— Acceptabilă. Plutonierul Latouret înghite la ora
asta tot felul de hapuri.
Ajunseră la mahala. Guguştiuc fredona bine dispus.
Arabi vagabonzi, hoinărind fără un scop anume, le
făceau loc, lipindu-se de zidurile căsuţelor de pe
uliţa îngustă, şi-i săgetau din urmă cu priviri în-
tunecate.
— Mare baftă ai avut — zise Troppauer. Noi cel
târziu poimâine o să descindem în iad, pe când
tălică rămâi ca barosanu' în Oran.
— De-acum nu mai rămân nici eu. Sunt un dezertor
!
— Dacă-ţi spun eu că ai baftă ! Evadaţii prinşi în
termen de douăzeci şi patru de ore nu sunt con-
sideraţi dezertori. Pentru absenţa nemotivată din
unitate o să fii pedepsit cu oleacă de pelote2 şi gata.
Doamne sfinte ! Vasăzică iar îi surâdea norocul !
Bafta se ţinea scai, ca râia de om, dar nici el nu se
lasă.
2 Pedeapsă aplicată în batalioanele disciplinare, constând din
pas alergător cu o raniţă plină de pietre în spate. (N. trad.).

42
 Îi puse frumuşel piedică pe la spate lui Troppauer.
Poetul luă o trântă de se cutremură noaptea.
Soldaţii nu-şi dădură seama ce se întâmplă şi, până
îşi veniră în fire, prizonierul o rupse la fugă.
Troppauer ordonă foc de avertisment, conform
instrucţiunilor :
— En joue... Feu !
Şase puşti ochiră luna de pe cer şi traseră o salvă
asupra astrului nopţii.
— Pas de gymnastique ! En avant,., Marche ! De
împuşcat nu voiau să-1 împuşte, însă acum cu dragă
inimă l-ar fi prins.
Guguştiuc fugea mâncând pământul. în urma lui
răsunau paşii apăsaţi ai urmăritorilor. La un moment
dat se trezi în cartierul de vile. Ajunse în dreptul
fostei locuinţe a doctorului Bretail. E-e ! Casa asta e,
chipurile, nelocuită. Sări gardul, lăsând în urmă
strada cufundată în beznă.
Peste câteva clipe sosi şi patrula. Răsunară câteva
strigăte, scotociră întunericul cu lanternele, nimic.
Nu văzuseră unde a dispărut Guguştiuc, nu ştiau
decât că aici i-au pierdut urma. O fi luat-o pe-o
străduţă laterală sau s-o fi ascuzând pe vreun teren
viran. Curând li se alăturară şi doi-trei poliţişti care
sporiră tămbălăul iscat în toiul nopţii.
Guguştiuc se aproprie tiptil de vilă. Clădirea părea
şi acum pustie, părăsită, avea jaluzelele coborâte la
ferestre... Unu!dintre geamurile de la parter nu avea
jaluzea. O fi fost camera servitorilor sau baia.
Locatarul unei vile învecinate, speriat de larma şi
împuşcăturile ce tulburaseră liniştea nopţii, telefo-
nase la poliţie. Sirena echipajului de intervenţie şu-
iera asurzitor. Guguştiuc nu rată prilejul ce i ge
oferea. Pe când sirena acoperea toate zgomotele, se

43
trase cu un pas înapoi şi azvârli baioneta în
fereastra închisă. Arma sparse geamul şi ateriza în
încăpere. Pe lângă şuierul sirenei, acest zăngănit
aducea cu bâzâitul unei muşte faţa de răgetul unui
leu. Guguştiuc încalecă pervazul.
Se trezi într-o bucătărie. Bâjbâi până ajunse la uşă.
Trase eu urechea. Pe urmă apăsă încetişor, pe
clanţă, să treacă în încăperea alăturată.
Nici el nu-şi dădea seama de ce, dar i se făcu părul
măciucă atunci când ţâţânile neunse scoaseră un
scârţâit prelung, ascuţit, sfâşiind liniştea de mor-
mânt a holului uriaş. Da, uşa dădea într-un coridor
imens, cufundat în beznă. Razele lunii se strecurau
înăuntru pe-o ferestruică de aerisire.
Era o tăcere înspăimântătoare. Guguştiuc porni pe
coridorul întortocheat, care cotea ba la stânga, ba la
dreapta şi ajunse în cele din urmă la intrarea din
spate, unde zărise stafia aceea cu chip de femeie.
încearcă să deschidă uşa. Era încuiată.
O vreme se învârti aiurea pe coridoarele care
dădeau într-o mulţime de camere. Căuta o ieşire,
însă clădirea asta era un veritabil labirint. Se aşează
pe treptele care duceau spre aripa servitorilor şi
fumă o ţigară. S-ar putea ascunde aici până mâine.
Aruncă ţigara cât colo şi porni mai departe. Ajunse
din nou în holul pustiu, întunecos. Tăcerea devenea
apăsătoare, supărătoare, însă Guguştiuc avea nervi
de oţel. Se hotărî să-şi caute un culcuş, să doarmă
câteva ceasuri bune, necesare pentru reuşita de-
zertării.
Urcă treptele din lemn care duceau la etaj.
Pesemne că acolo erau şi dormitoarele.

44
 Treptele scoteau un scârţâit asurzitor şi nori de
praf cât roata carului. Iată, într-adevăr, un loc ni-
merit pentru stafii.
Ajunse pe coridorul de la etaj. Deschise uşa
camerei din capul scărilor. Era un întuneric de să-ţi
bagi degetele în ochi, Nu-i nimic. Important e să
găsesc un culcuş ; excelent, şi aşa nu se poate
dormi decât în întuneric şi spera că fantomele n-or
să-i tulbure somnul.
Se strecură prudent pe lângă perete. între timp
dibui cu mâna, lângă un şifonier, locul
comutatorului. Răsuci, butonul. Se făcu lumină.
Nu-şi putu înăbuşi un strigăt de spaimă.
În mijlocul camerei, într-o baltă de sânge, zăcea
cadavrul unui bărbat în pijama, cu faţa în jos.

CAPITOLUL ŞAPTE

E-e... tot ce putu să îngaime după ce-şi veni în fire.

E-e. Trezeşte-te, Harrincourt. Se pare că destinul
implacabil are de gând să te târască într-o grozăvie.

45
Fii cu ochii în patru, domnule ! Nu-ţi pierde dreapta
judecată !...
Se aplecă asupra cadavrului. De când o fi zăcând
ăsta aici ?
Cum adică de când ? Doamne sfinte !... Sângele
nici n-a apucat să se închege, din băltoacă uite că
încă se prelinge o dâră subţire, acum a ajuns la mar-
ginea covorului. Apucă mâna mortului. Nu se răcise
complet. Ingenunche lângă mort şi-1 răsutrnă pe
spate. Privirea aburită, sticloasă atesta, în mod
indiscutabil, faptul că moartea se instalase irever-
sibil.
Victima era un bărbat ca la vreo patruzeci de ani.
La o jumătate de metru de cadavru era stiletul cu
care fusese înjunghiat în inimă. Da' stai, că nici nu-i
stilet. E un aiguille ! O baionetă cu lama îngustă, ca
acelea din dotarea legiunii. O ridică de jos...
Dacă ar fi detectiv, acum ar avea deja o pistă pe
care să-şi înceapă investigaţiile. Soldaţii din legiune
îşi scrijelesc un semn pe toate lucrurile din dotare
aşa că dacă vreunul din ei îşi pierde sau îşi rătăceşte
baioneta, acesta nu poate fura arma altuia.
Duse mânerul baionetei la ochi, să vadă dacă nu
cumva are vreun semn.
Rămase perplex şi scăpă arma din mână. Era chiar
baioneta lui ! E-e !
Nu-ţi pierde minţile, Harrincourt ! Vino-ţi în fire ! Ce
s-o fi întâmplat aici ? Aoleu !
Păi baioneta asta o azvârlise el în geamul de la
parter, când cu hărmălaia făcută de sirenă.
Aşadar ?
Aşadar, în timp ce el rătăcea pe coridoare, până a
ajuns la intrarea din spate, cineva s-a strecurat în

46
casă, a pus mâna pe baionetă, s-a repezit sus la
etaj, 1-a omorât pe omul ăsta şi...
Şi?
Dintr-un salt ajunse pe coridor şi se năpusti pe
scară în jos. Poate că ucigaşul e încă în casă.
Aprinse lumina în hol. Mobilă încremenită, plină de
praf, tăcere adâncă, ecoul paşilor săi şi scârţâitul
parchetului uscat ca iasca.
Apoi de departe se auzi glasul delicat, al unei fe-
mei, fredonând un cântec... înmărmuri. Şi totuşi.;.'
există oare stafii ?...
Ce prostie !
Îşi încorda auzul. Undeva se auzea un glas de
femeie fredonând în surdină
Si Von savait... Si Von savait...
Şi melodia continua aidoma unui cântec de leagăn,
fără text, încet-încetişor...
Guguştiuc porni în direcţia de unde venea glasul.
La etaj... Pe uşa deschisă zări cadavrul zăcând inert
pe podea. Porni mai departe.
Auzea limpede glasul care nu putea veni decât din
camera alăturată celei în care s-a comis crima. Lipi
urechea de uşă.
Nu mai încăpea nici o îndoială că înăuntru cineva
fredonează gingaş un cântec. O fi o femeie sau ce
mama dracului ?
Rămase cu mâinile-n sân şi căscă ochii la uşa în-
chisă. „Te-nşeli amarnic, uşă netrebnică, de crezi că
am să te deschid. Nu cred în stafii. Nu pricep nimic
din toată povestea asta şi constat că-n stânga cuştii
toracice mă-ncearcă o anumită senzaţie de
apăsare.”
Se întoarse în camera unde zăcea mortul. Cântecul
răsuna acum necontenit.

47
 Auzi clipocit de apă în spatele unei uşi capitonate,
întredeschise. Dădea în baie. Robinetul era
deschis ,şi apa se revărsase deja din cadă. închise
grăbit robinetul şi privi în jur. Pe un scaun era
pregătit un frac alb cu toate accesoriile lui. Pe poliţa
de la oglindă zări un pămătuf şi un aparat de ras.
Fuseseseră folosite nu cu mult timp în urmă,
deoarece săpunul era încă ud... Pe măsuţa de
toaletă erau tot felul de mărunţişuri, un ceas, o
batistă, uri stilou...
„Mersi de-aşa primire. Acum o s-o ştergem fru-
muşel de-aici. Sunt sătul până-n gât.” Ieşi din baie.
Dinaintea lui răsări un locotenent în ţinută de
paradă, pocni din călcâie şi-1 salută respectuos :
— Permiteţi să raportez : este ora unsprezece şi
jumătate.
Şi asta cu mortul la picioarele lui. Iar în camera de
alături se cântă. Şi-acum, un locotenent îi rapor-
tează soldatului neinstruit că e ora unsprezece şi
jumătate.
Simţea instinctiv că e prins într-un joc confuz, în
ceaţă, şi că dacă încearcă s-o respingă, o să dea de
dracu.
Îşi drese niţel glasul.
S-a şi făcut unsprezece şi jumătate;
— Întocmai, domnule maior..
Ar fi vrut să privească peste umăr, fiindcă avea
senzaţia că în spatele lui se află un maior. îşi
încorda însă nervii până la ultimul, străduindu-se să
rămână indiferent si liniştit.
E-e !
Uşurel, Harrincourt ! Ce-i cu senzaţia asta de nod în
gât ? înăuntru se cântă. Asta este indiscutabil. Iar tu
stai aici, afară, cu mâinile reci şi palmele jilave.

48
Deschide uşa, soldat. Deschide-o odată, ce mama
dracului, că de nu, te pun în butuci, pungaş de viţă
nobilă ce-mi eşti !
Împinse uşa şi...
în clipa aceea în cameră se aşternu liniştea. Ultimul
acord se stinse, în auzul lui, la doi paşi de el. Şi
camera era pustie.
Camera în care cineva mai cânta pe când el stă-
tuse cu mâna pe clanţă era acum goală, avea duşu-
meaua acoperită cu un strat gros de praf, pe care
nu se zărea nici o urmă de picior.
Dar cine cântase ?
Nu contează. N-o să căutăm persoana. Să lăsăm
chestiile astea. Nu sunt treaba lui. Ieşi, trase uşa
după el. Porni să-şi recupereze baioneta, să nu lase
un corp delict în urma lui, iar apoi, pe cai. Si Von
savait... Si Von savait...
în cameră femeia începu să cânte din noul
Cum ?!
Ei, fir-ar să fie, las' că-ţi... Deschise uşa cu iuţeala
fulgerului. Şi cum se năpusti în cameră, auzi iarăşi
clar ultimul acord, însă înăuntru nu era nimeni şi nici
cântecul nu se mai auzea.
Se răsuci pe călcâie. In holul uriaş, luminai, totul
era cufundat în muţenie şi nemişcare. închise uşa şi
se rezemă de balustradă. Nervii unui om care a
trecut prin academia de marină nu pot ceda chiar cu
una-cu două. Şi chiar şi aşa..:
Si Von savait... Si Von savait...
Cântecul răsuna din nou în cameră.
— Mda, mda... — făcu el şi îşi drese încă o dată
glasul.
— Maşina vă aşteaptă la poarta din spate. Fiţi
amabil şi îmbrăcaţi-vă, între timp eu o să sting toate

49
luminile. Asta-i cel mai important lucru în clipa de
faţă.
Da ? Ridică din umeri nepăsător, deşi în adâncul
sufletului simţea că purtarea locotenentului e niţel
aberantă, din moment ce, stând lângă cadavrul unui
om asasinat cu doar câteva minute în urmă,
consideră că important e să stingă toate luminile...
în timp ce locotenentul îşi vedea de stinsul lumi-
nilor, Harrincourt îşi frecă fruntea cu amândouă
mâinile. Aici, frăţioare, se cer nervi de oţel. Dar ce
face omul dacă îl apucă un cârcel în timp ce înoată ?
Dacă-i prost, azvârle din mâini şi din picioare până
se îneacă. Dacă-i deştept, rămâne nemişcat şi face
pluta, căci cât timp nu mişcă, apa îl ţine la supra-
faţă.
Intră, aşadar, în baie şi se apucă să se îmbrace, îşi
puse fracul alb anume pregătit. îi era un pic cam
larg, dar nu cât să bată la ochi.
Cu încălţămintea avu acelaşi noroc. Pantofii erau
mai mari doar cu un număr faţă de măsura lui. îşi
goli buzunarele vestonului de toate fleacurile pe
care le avea asupra lui şi le vârî în buzunarele pan-
talonilor, apoi privi în jur. In cuier atârna o cască
colonială. Şi-o puse pe creştet. Pe măsuţa de toaletă
zăceau aruncate un portofel, câteva fleacuri, un
stilet de ofiţer cu lănţug şi alte mărunţişuri. Le băgă
şi pe acestea în buzunar, cu sila cuvenită a unui
gentleman faţă de un gest imoral. Bunurile
altcuiva ! Dar ce să facă ?
Sub batista de mătase găsi încă un ceas. Unul de
mână ! Unde s-a mai pomenit să aibă cineva două
ceasuri ? Se pare că timpul joacă un rol aparte în
această poveste aiurită.

50
 Lasă-te dus de val, lasă-te dus de val — îşi zise în
sinea lui de mai multe ori şi îşi puse ceasul la mână.
Era o urâţenie lipsită de gust, cu pretenţii de baroc.
Un cap de crocodil decorat cu arabescuri. Din gura
fiarei se iţea cheiţa. Doar dobitocii ies cu aşa ceva la
o serată. Dar ce-i de făcut ?
Ieşi din baie.
Locotenentul se afla deja lângă cadavru. Luă po-
ziţia de drepţi :
— Putem porni ? — întrebă el. Guguştiuc dădu din
mână.
— Nu merită să zăbovim pentru atâta lucru. Mă
rog. Se pare că a făcut din ţânţar armăsar cu mortul
ăsta. Cobori pe treptele care scoteau un scârţâit
sinistru. Străbătură holul în grabă, ieşiră pe coridor
şi porniră spre portiţa din spate. De data asta era
deschisă !
Portiţa dădea în strada laterală. Zări o maşinuţă
incredibil de mică. parcată la umbra câtorva copaci
cu o coroană stufoasă. Locotenentul îi deschise por-
tiera.
— Poftiţi, domnule maior... e trecut de două-
sprezece.
Se aşeză pe banchetă. Ofiţerul se aşeză la volan,
trase portiera şi demară.
Automobilul străbătu întregul Avenue Magenta şi
după un scurt ocol opri în faţa unei porţi scăldate în
lumină...
Valeu, Păi asta-i comenduirea garnizoanei ! Acu'
să-1 vezi ce-o să -se facă de, baftă... Portiera maşinii
se deschisese deja şi portarul încremeni în poziţie
de drepţi când locotenentul, urmat de Harrincourt,
intră în holul impozant. în încăperea ce răspândea o

51
lumină orbitoare fură întâmpinaţi de valeţi cu găi-
tane la livrea.
De-aici sigur nu scap fără zece ani de pârnaie în
vreo cetate-temniţă — îşi zise-n sinea lui Guguştiuc,
în timp ce măsura din priviri, cu indolenţă, im-
presionantele coloane de marmură neagră.
Un colonel coborî în grabă treptele de marmură ce
se pierdeau hăt-departe, amintind de scara lui
Iacob3.
Guguştiuc încorda gleznele într-un gest reflex:
Puţin lipsi să pocnească din ele şi să ia poziţia de
drepţi.
— Bine ai venit, prietene... — îl întâmpină colonelul
bucuros.
Guguştiuc simţi că-i bate inima nebuneşte, gata să-
i sară din piept, însă dădu mâna cu colonelul şi-i
zâmbi aidoma cuiva îmboldit pe la spate cu un ac.
Când-colo, colonelul îl conduse pe scara lui Iacob
aşternută cu covor roşu, Mamă, precis se lasă cu
închisoare pe viaţă... Şi ferecat în lanţuri.
Din faţă se apropia un domn cu obraz tuciuriu, în
frac alb, cu un fes roşu pe cap. O fi fost vreun paşă.
Colonelul i-1 prezentă pe Guguştiuc din mers :
— Marchizul Frangois Verbier. Ce-i asta, dom'le ?
Curat balamuc ! Ajunseră într-un salon uriaş, unde
pe parchetul sclipitor se învârteau doar câteva
doamne mai cop-ticele şi doi-trei militari cu grade
înalte. Un uriaş cu părul cărunt veni spre ei în
uniforma lui de paradă cu pieptul acoperit de
distincţii şi ordine. Un general.

3 Aluzie la visul lui Iacob din Vechiul Testament, Facerea. 28,

12. (N. trad.).

52
 — Excelenţă — zise colonelul —, vi-1 prezint pe
marchizul Francois Verbier, un vechi prieten de-al
meu.
— încântat de cunoştinţă... Sunt generalul Cochran.
Comandantul acestui frumos oraş.
In zori or să mă-mpuşte — îşi zise Guguştiuc.
Pe urmă colonelul îl târî către un general bondoc,
durduliu, cu mustaţa pe oală şi-ntre timp îi şopti lui
Guguştiuc :
— Ei, măcar de data asta nu mai e nevoie de
prezentări...
Cum naiba ? De ce nu-i nevoie de prezentări ? Ei,
totuna-i. Dacă nu-i nevoie, nu-i nevoie şi gata. Nu
sare el peste cal pentru atâta lucru. Colonelul dădu
din cap cu subînţeles şi-i lăsă singuri. Aoleu ! De ce
pleacă şi ăsta ?... Generalul îl bătu pe umăr şi-i zise
cu glasul coborât :
— Arăţi bine, prietene.
Apoi îl luă de braţ şi porni să se plimbe cu el. E clar,
în zori or să-1 pună la zid. E limpede ce-1 aşteaptă.
Ieşiră pe o terasă de unde nişte trepte de marmură
coborau în parcul din spatele palatului. La tot pasul
nu vedeai decât cele mai frumoase şi cele mai rare
flori de pe continentul african, palmieri, be-culeţe
vopsite în toate culorile curcubeului. Şi pe fiecare
treaptă de marmură albă a scării care duce în parc
stătea câte un soldat din garda palatului. Până jos.
— Uită-te la fântâna aceea arteziană — îi şopti
grăbit generalul. Poate că Macquart n-a venit, dar
nu-i nici o supărare. Deocamdată să nu te preocupe
decât madam Colette, s-o inviţi la dans peste câteva
minute, restul o să-1 poţi clarifica la fântână. Vezi că
o să te contacteze vicontele Lambertier. Hai, du-te.
Dar repet, s-ar putea ca Macquart să nu vină.

53
 — Nu-i nici o supărare. Ştiu...
Aşadar, direcţia fântâna arteziană ! Generalul
pesemne că stă cu ochii pe el, aşa că n-are de ales.
Deasupra statuilor de marmură ce străjuiau bazinul
meşteşugit lucrat se revărsa lumina mai multor mii
de becuri. Jeturile de apă ţâşneau înlănţuite' în joc şi
acordurile muzicii umpleau grădina înecată în
mireasma îmbătătoare a florilor. Simţi o mână pe
umăr :
— Ce bine-mi pare că te văd !
Guguştiuc îi răspunse cu o indiferenţă bine si-
mulată, :
— Mă bucur, domnule viconte Lambertier... Celălalt
se făcu alb ca varul şi simţi că nu-1 mai ţin
genunchii :
— Ce Dumnezeu ? Ai căpiat ?... îmi zici pe nume ?!
Asta-i bună. Hai s-o lăsăm moartă. Aici nu poate fi
vorba decât de o farsă sinistră, pusă la cale di-
nainte. Vor să-1 scoată din minţi. Măcar de n-ar fi
tipu' ăsta aşa de palid şi nu i-ar mai clănţăni din-ţii-n
gură de groază. Dar iată-1 din nou zâmbitor,
spunându-i bine dispus, în timp ce arăta cu degetul
către o nimfă ce împodobea fântâna arteziană
— Ai adus schiţa ? O ai la dumneata ?
Guguştiuc arătă şi el spre o altă nimfă
— N-o am.
— Ai făcut bine că n-ai adus-o. Aş băga mâna-n foc
că suntem urmăriţi. La revedere, pe mâine ;
Macquart n-a venit.
Guguştiuc dădu din mână blazat :
— Nu-i nici o supărare...
Vicontele dispăru ca înghiţit de pământ. Ei, ia să
dăm o raită pe-aici. Ar cam fi timpiîL îşi văzu liniştit
de plimbare. Un boy se opri în faţa lui cu o tavă de

54
sandvişuri. Mamă, îi ghiorăie maţele de foame. Ce
mai, are o foame de lup !
înfulecă două sandvişuri. De la un alt ospătar ciupi
câteva felii de tort. De-acum începu să-i caute el din
priviri. Se ghiftui cale de vreo două-trei alei, după
care îl păli o sete turbată. Chelnerii serveau şi
băuturi răcoritoare. Guguştiuc nu îndrăznea să ză-
bovească prea mult într-un loc, fiindcă uitase cum îl
cheamă şi era nevoit să evite prezentările. Asta nu-1
împiedica să dea peste cap câte un pahar cu
băutură ori de câte ori îi ieşea în drum un boy, după
care îşi continua preumblarea. Adunase în el un
veritabil cocteil. Şampanie, sirop de zmeură,
vermut, lapte de migdale, Chablis roşu şi un păhărel
cu soluţie de alcool comforat, pregătit pentru
eventualele pişcături de ţânţari suferite de invitaţi.
Ia te uită ce drăguţ se-nvârte parcul în jurul lui !
...Ceva mai târziu, când musafirii îl bisară pentru a
treia oară cu aplauze furtunoase şi le cântă încă'o
dată „Louis a plecat în Hebride”, Guguştiuc observă
cu uimire că-i aşezat la pian şi vizavi de podium stau
instrumentiştii în picioare. De ce n-or fi cântând ?
Nu-si mai amintea că el e cel care îi gonise de pe
estradă. Doamne sfinte, păi aici sunt numai şi numai
granguri.... Domnule maior... Hai o dată cu studiul
ăla în do-minor... Da' cum o fi mai departe ? Lua-l-ar
dracu' pe Chopin ăsta ! Mereu i-a dat bălaie de
cap... Până-i vine-n minte fuga aia, cu permisiunea
publicului, o să interpreteze „Cântecul minerilor
veseli”...
...Marchizul Verbier îşi cuceri auditoriul. Balurile de-
acest gen oricum nu erau reuşite decât dacă printre
musafiri se nimerea şi câte un tânăr nonconformist,
spiritual şi plin de viaţă.

55
 Guguştiuc ar fi dorit să bată de-acum în retragere,
însă în fiecare clipă se trezea într-o nouă companie
şi printre dinţi fredona întruna :
Hai, băiete, hai de-aicea... o să dai de dracu.... du-
te acasă...
Stomacul i s-o fi crezut shaker, amesteca întruna
băuturile. Zări o ieşire laterală... Ia s-o tulim pe-a-
colo...
Din dosul unui strat cu flori apăru un bărbat şi-1
apucă de cot.
— Sunt Macquart.
— Mi s-a spus că dumneata n-o să vii... — bâigui
Guguştiuc luat prin surprindere.
— S-au înşelat. Trei dintre oamenii mei vor fi mâine
în drum spre obiectiv. Pe mine Lorsakoff m-a trimis
la dumneata. Fii amabil şi spune-mi cât e ceasul.
Guguştiuc îşi scoase ceasul de aur din buzunar.
Macquart privi în jur, apoi, fără un cuvânt, luă,
ceasul şi îl vârî în buzunar.
— E-n regulă... — şopti el.
— Crezi ? — îl întrebă Guguştiuc posomorât;
— Poftim — răspunse celălalt. Ţine-aici un pachet
de Simon Arzt.
Şi-i puse în palmă un pachet de ţigări.
Nu-i deloc o afacere grozavă. Auzi, douăzeci de
Simon Arzt pentru un ceas de aur... Măcar de-ar fi
Caporal...
— La revedere — îşi luă necunoscutul rămas bun,
adăugând grăbit, în şoaptă : în cutie sunt cinci-
sprezece mii de franci...
Acestea fiind zise, îl lăsă cu ochii-n soare:
— Hei ! Stai aşa... întoarce-te ! Dar Macquart
dispăruse.
— Nu-i nimic...

56
 Cum naiba o fi ajuns din nou lângă fântâna ar-
teziană, în mulţime ? Şi uite-1 şi pe generalul bon-
doc şi durduliu, cu mustaţa pe oală... L-a zărit de
mai multe ori în această noapte, i s-a părut că-1 ur-
măreşte cu atenţie...
Cineva îl bătu discret pe umăr;
— E unu şi jumătate.
Întoarse capul. Era locotenentul care avea obiceiul
să stingă luminile când se-ntâmpla să fie un mort în
casă. Ăsta mereu dă ora exactă. îl urmă fără un
cuvânt.
La poartă îi aştepta aceeaşi maşinuţă neverosimil
de mică. Un cărucior cu motor !
Ofiţerul demară...
Înaintau tăcuţi pe străzile întortocheate ale ora-
şului, la început pe drumuri cu mai multe benzi de
circulaţie, luminate de felinare arcuite în văzduh,
apoi pe uliţele înguste ale mahalalelor de» la perife-
rie. Ofiţerul frână. O haită de câini vaga bonzi se-
mprăştie chelălăind din faţa maşinii. Ofiţerul îl
anunţă cu glasul scăzut
— E ora două...
Parcă ar fi radioul. Tot timpul da ora exactă.
Guguştiuc coborî în decorul acela nocturn, ostil şi
pustiu şi îl aşteptă pe ofiţer. Acesta închise portiera,
demară şi îl lăsă singur.
In frac alb ! Pe câmp !
Măi, măi, frumos îi şade. Nici ţipenie de om îh jur.
încet-încet câinii vagabonzii se întoarseră şi
începură să-1 adulmece mânaţi de curiozitate. Mda,
s-ar zice că mi-a copt-o domnul locotenent... — îşi
zise el nedumerit.

57
 Zări la câţiva paşi coliba solitară a unui paznic de
câmp. E-e ! Poate o să dea aici peste nişte zdrenţe,
să aibă cu ce se îmbrăca.
Dar ce-o să se facă fără uniformă şi echipament ?
El nu şi-a dorit decât să ajungă în compania de
marş, dar dacă-i lipsesc efectele, o să se aleagă cu
mai mulţi ani de muncă silnică.
Uf, în ce belea a intrat...
Deschise uşa colibei cu inima grea şi cu un gust
amar în gură.
Intră în odăiţa cu miros de mucegai şi aprinse un
chibrit. Apoi nu-şi putu stăpâni un strigăt de uimire.
Pe o bancă, aşezate frumos, în ordine, se găseau
uniforma, chipiul şi baioneta lui, iar sub bandă, o
pereche de bocanci.

58
 CAPITOLUL OPT

Lorsakoff se învârtea în cameră ca un leu în cuşcă.

Fereastra odăii dădea spre palmierii toropiţii prăfoşi
de pe malul mării, din apropierea portului
pescăresc. Se crăpa de ziuă. Căsuţa jegoasă de
la periferie era cufundată într-o tăcere adâncă.
Cafegiul de la parter îşi închisese de mult prăvălia şi
acum dormea pe o pătură aşternută sub cerul liber.
Scara de lemn de-afară scârţâia sub apăsarea
paşilor grei. Rusul duse mâna la buzunarul de la
spate. Cineva bătu la uşă. Lorsakoff crăpă uşa cât să
vadă cine-1 caută.
— Uf, în sfârşit, a dat Domnul — zise el lăsându-şi
musafirul înăuntru, apoi încuie din nou uşa. Ai adus
ceasul ?
— Iată-1 — răspunse Macquart, căci el era mu-
safirul.
Participanţii la bal nu l-ar fi recunoscut sub noua lui
înfăţişare. Era îmbrăcat într-o salopetă albastră, cum
poartă docherii, şi în picioare avea nişte tenişi fără
şireturi, jegosi, din care i se vedeau picioarele goale.
Lorsakoff întinse lacom mâna după ceasul pe care
i-1 dădu Macquart.
— Bine, dar... Yves zicea că-i vorba de un ceas de
mână...
— Pe ăsta mi 1-a dat.
— Stinge lumina.
Macquart se supuse. Pupa câteva secunde, rusul
zise :
— Aprinde-o.

59
 După ce se auzi declicul comutatorului şi se făcu
lumină, Macquart se trezi cu ţeava unui pistol înfiptă
în burtă şi Lorsakoff, galben ca ceara, îl soma cu
glas şuierător :
— Scoate ceasul ! Nu încerca să te dezvinovăţeşti
în vreun fel. M-am lămurit ce hram porţi, Macquart.
Ştiu încă de-acum un an că tot aşa i-ai vândut şi pe
fraţii Junghans. Dar acum ţi s-a-nfundat.
— Ai înnebunit ? — îl întrebă celălalt fără să-şi
piardă o clipă cumpătul. L-am întrebat cât e ceasul,
el a ridicat capacul ceasului, potrivit înţelegerii, eu l-
am luat şi i-am înmânat pachetul de ţigări.
— La telefon Yves mi-a spus categoric că-i vorba de
un ceas de mână. Ceasul doctorului Bretail.
— Şi ăsta ce mai e ? Măcar uită-ta bine la el !
— Pune mâna pe ceas - spuse rusul ţinând în
continuare pistolul îndreptat către Macquart — şi
rămâi acolo unde eşti. Acum întinde mâna şi dă-mi-
1... Nu cumva să duci mâna la buzunar, că te-
mpuşc...
Luă ceasul şi-1 studie îndelung, apoi bombăni uimit
— B.Y. E clar că-i al maiorului Bertram Yves. Lăsă în
jos mâna în care ţinea pistolul, neştiind ce să
creadă, Macquart zâmbi ironic.
— Uite care-i treaba, Lorsakoff, mie nu-mi este
frică de dumneata. Ţi-aş fi putut veni de hac şi până
acum — şi-n timp ce vorbea astfel îşi strânse în
pumn degetul mare şi din ghiulul masiv, cu o piatră
montată, ţâşni un jet lung şi subţire care ateriza
sfârâind pe faţa de masă, făcând să apară în câteva
clipe o gaură uriaşă în ţesătura mistuită de parcă
nici n-ar fi existat. Acid sulfuric. Te-aş fi putut aranja
în timp ce te uitai la ceas. Avem însă nevoie unul. de
celălalt. Mai ales acum, când e limpede că Yves a

60
lucrat pe barba lui, iar pe noi ne-a folosit doar drept
unelte.
— Atunci de ce mi-a vorbit atât de detaliat la
telefon despre un anume ceas de mână cu capac,
care are cadranul în formă de cap de crocodil ?
— Fiindcă avea nevoie de timp ca să şteargă toate
urmele.
Lorsakoff băgă pistolul în buzunar.
— Treaba e încurcată... Dar înţeleg că adineauri m-
am înşelat în ceea ce te priveşte. În toată afacerea
asta punctul nostru cel mai slab este că nici unul
dintre noi nu-1 cunoaşte personal pe maior.
— Eu unul l-am văzut astă-noapte.
— De unde ştii că era el?
— Păi, generalul Aubert a coborât pe scară la braţ
cu el, iar mai târziu s-a întâlnit lângă fântâna
arteziană, potrivit înţelegerii, cu vicontele Lamber-
tier.
— Ce fel de om e ?
— Cu totul altfel decât i-a mers vestea. Aş fi jurat
că-i un puştan aiurit, ca la vreo douăzeci şi doi de
ani. Chipeş, un pic pistruiat, râde întruna şi face pe
nebunul. Aşa de bine ştie să facă pe beţivul, de l-ar
putea invidia până şi actorii profesionişti.
— Dar de ce mi-o fi spus la telefon că are planul la
el, în ceasul cu cap de crocodil, dacă tot avea de
gând să ne tragă pe sfoară ?
— Când aţi vorbit la telefon, nu s-o fi gândit la asta.
Trebuie că 's-a întâmplat ceva între timp.
Lorsakoff trase o înjurătură.
— Dacă-i pe-aşa, o să se căiască amarnic; O să-mi
cadă curând în laţ.
— Cum aşa ?

61
 — Nu fi bou ! Păi nu ştii cum ne-am înţeles cu el ?
Planul doctorului Bretail trebuie verificat la faţa
locului. Va trebui să pornească într-acolo. Şi-a-tunci,
s-a zis cu el. Dă-le de ştire lui Laporter şi
Hildebrandt.
— După riiine, ar trebui să discutăm mai întâi cu
Grison. El este singurul care a ţinut personal le-
gătură cu maiorul.
— Ai dreptate ! Să mergem la Grison.
Puse ceasul în buzunar, stinse lumina şi coborî
împreună cu Macquart. In faţa porţii rusul se opri o
clipă locului :
— Hm..; Adineauri dormea aici cafegiul ăla arab.
Unde naiba o fi ?
Priviră câteva clipe de jur-împrejur, dar, la urma
urmei, aveştf de făcut un drum ce nu suporta amâ-
nare, aşa ţâ 0 luară din loc
...Cafegiul arab coborî tiptil pe scară.
Trăsese tot timpul cu urechea la discuţia celor doi.
Zorii cenuşii, pâcloşi împrăştiau treptat umbrele
nopţii din jurul copacilor şi caselor.
Mergeau cât puteau de repede. înaintea lor se
aşternea o uliţă lungă, care ducea la ţărmul mării.
Deodată, din faţă apăru o siluetă care venea spre ei.
Un soldat. Beat criţă. Fredona un cântecel şi se cioc-
nea de fiecare o doua casă. Pe urmă îi împroşca pe
arabi cu sudalme urâte, cumplite şi-i chema în
stradă, să-i facă fărâme pe toţi.. Se sprijini de un
perete şi scotoci în buzunar după o ţigară. Le făcu
de departe semn prietenos celor doi
— Haideţi, domnilor... daţi-i unui biet soldat... care
mâine poate c-o să se prăpădească pentru lumea
civilizată... daţi-i un foc, în numele patriei... Vive la
France !

62
 Lorsakoff şi Macquart dădeau să intre grăbiţi
tocmai în casa în dreptul căreia se oprise soldatul.
Rusul scoase râzând bricheta şi o scapără de mai
multe ori, având, pare-se, benzina pe terminate.
Soldatul se aplecă până ce aproape-i atinse obrazul,
bălăbănindu-se ca beţivii :
— Nu vă duceţi sus...
— Grison nu-i acasă ?
— Ba da. Mort. I-au făcut felul.
— Vino în piaţa de peşte...
În cele din urmă bricheta se aprinse şi după ce
trase câteva fumuri, soldatul îşi învârti chipiul pe
cap şi porni mai departe, răcnind crâmpeie dezar-
ticulate de cântece.
— Sărmanul Grison — făcu Macquart. Ai avut
dreptate, Lorsakoff. Cineva şi-a vârât coada în
povestea asta şi Yves a rupt-o cu noi.
— Bagă de seamă, Macquart, eşti singurul dintre
noi care a vorbit cu el, doar tu ştii cum arată la faţă
şi el e conştient de asta...
— Nu-mi duce mie grija, că...
Răsună o împuşcătură. Glonţul trecu şuierând
peste capul lui Macquart. Amândoi se adăpostiră
sub o poartă. Aşteptară să vadă ce-o să mai urmeze.
Tăcere.
Macquart iscodi prudent împrejurimile. Strada era
pustie, cufundată în liniştet Nicăieri nici ţipenie de
om.
— Nora du nom... — scrâşni el. S-ar zice că ne-
mernicii încep jocul pe viaţă şi pe moarte.
În furnicarul matinal al pieţei de peşte se reîn-
tâlniră cu soldatul care, de data asta, le ceru să-i
facă cinste cu o cinzeacă, fiindcă lui îi este scris să

63
plece în deşert. Intrară într-o cârciumă şi se aşezară
la o masă.
— Zi, Hildebrandt — îl îndemnă rusul în şoaptă.
— Astă-noapte aveam întâlnire cu Grison — spuse
soldatul. Când am bătut la uşă, nu mi-a deschis
nimeni. Am apăsat pe clanţă. Uşa era descuiată,
înăuntru totul era vraişte pe jos, aşternuturile erau
ferfeniţă şi-n mijlocul camerei, cu ţeasta chisăliţă;
înjunghiat, zăcea Grison.
Tăcură un timp.
— Porneşti în dimineaţa asta ? — întrebă Macquart.
— Da. Mergem la Aut-Taurirt. Grison a mirosit
foarte bine treaba asta.
— Ia aminte — se amestecă în discuţie Lorsakoff
—, până la noi ordine bagă la cap ce-ţi spun acum :
dacă pui mâna pe un ceas de mână în formă de cap
de crocodil, te-ai ales cu cincizeci de mii de franci.
Vreau să discut şi cu Laporter. O să mai auzi de
mine astăzi. Până una-alta, acţionaţi cum ne-am
înţeles.
Soldatul se întoarse la garnizoană. In ajunul plecării
primiseră cu toţii învoire până dimineaţa. Pe când se
legitima la punctul de control, o patrulă îl aducea pe
Guguştiuc. Acesta întinse zâmbăreţ mâinile, să i se
pună cătuşele.
Hildebrandt păli.
Dezertorul avea la mână un ceas în formă de cap
de crocodil !

Plutonierul Latouret care, în urma celor întâmplate,

nu ştia ce să mai creadă, nu-i spuse o vorbă
ingratului şi ticălosului său protejat. Doar în răs-

64
timpuri îşi netezea mustaţa pârjolită, de pisică săl-
batică şi se holba cu ochi ca de melc la tânăr... Nom
du no? i se putea citi în privirea lui.
— Eşti bătut în cap, ce-i cu tine ? — se răsti
Troppauer care, de la ultima întâlnire, se socotea
îndreptăţit să-1 tutuiască pe camaradul Guguştiuc.
Trăiai aici ca-n sânul lui Avram sau, altfel spus, ca
amicul meu Dante în paradis şi dracu' te-a pus să
dai cu piciorul la aşa un trai. Guguştiuc ridică din
umeri.
— Nu de aia m-am înrolat în legiune, ca să crap de
plictiseală. M-am obişnuit cu poeziile tale şi m-am
îndrăgostit de ele, vreau să le ascult şi de-acum în-
colo, orice-ar fi !
— Vorbeşti serios ? — îl întrebă impresionat poetul.
— Foarte serios. Din fragedă copilărie mi-a plăcut
poezia şi presimt că într-o bună zi o să mă pot
mândri-cu faptul că m-am numărat printre primii
admiratori ai marelui Troppauer.
Muşchii masticatori fremătară pe maxilarul de
gorilă şi ochii cu privirea pierdută se înceţoşară nă-
pădiţi de lacrimi.
— Te asigur că, dacă o să ajung vreodată mare
poet, o să fac cunoscut acest lucru. înţeleg
admiraţia pe care o ai pentru mine, dar nici chiar
aşa, să mă urmezi până şi-n deşert... asta, asta...
chiar că-i un gest ieşit din comun...
— Prin foc şi gloanţe, pentru poezia ta ! — strigă
Harrincourt plin de însufleţire. M-am obişnuit cu
aceste poeme, le-am îndrăgit şi nu vreau să mai
trăiesc fără ele.
Troppauer roşi şi lăsă privirea în pământ :
— Mă bucur că ţi-am putut dărui o lume aparte... —
bolborosi el şi, cu mâinile-i cât cazmaua

65
tremurându-i ca frunza-n vânt, scoase din buzunar o
epope scrisă în doi timpi şi trei mişcări.
Netezi teancul de hârtii, înghiţi în sec şi declamă pe
un ton teatral :
— Mâine porneşte la drum batalionul, iuhuu ! De
Homer Troppauer !
Guguştiuc avea talentul de-a se abandona cu totul
propriilor gânduri în timp ce asculta câte un poem
mai lung de-al lui Troppaeur. Îşi făcuse un obicei din
a-şi lăsa reflecţiile să fie acompaniate de glasul
monoton, tehui al poetului şi, de câte ori acesta se
oprea cu o expresie de încântare pe faţă, trântea la
întâmplare câte un ;
— Minunat ! Fantastic ! De neuitat ! Mai ai vreuna ?
— Da, mai am patru cânturi.
— A, prea puţin ! Citeşte-mi-le repede ! Măi ! Măi,
Puşkin, măi !
Poetul îşi lingea satisfăcut buzele lătăreţe, îşi
mângâia jenat bărbia ţepoasă, vineţie şi îşi relua
lectura. Iar în acest timp Guguştiuc se întreba ce ar
trebui să facă el cu cei cincisprezece mii de franci. E
limpede că nu-s ai lui. Nu-şi poate permite să-şi
însuşească banii altuia numai fiindcă, dintr-o gre-
şeală, au ajuns în mâna lui... Deci, în primul rând,
trebuie să se uite cu atenţie la portofelul pe care
fusese nevoit să-1 bage în buzunar atunci, în baie,
laolaltă cu alte mărunţişuri ce-i aparţinuseră mor-
tului. După ce-şi schimbase ţinuta în colibă, luase cu
el toate lucrurile acelea. Acum erau în buzunarele
vestonului său, însă nu le poate cerceta decât la loc
sigur, unde să nu ,,tragă curentul”. Cazărmile astea
sunt însă nişte ciudăţenii în ceea ce priveşte
construcţia. Băile, de pildă, n-au uşi. Asta pentru ca
acela care trebuie ţinut sub supraveghere să nu

66
poată fi scăpat din ochi. Unde s-ar putea uita nes-
tingherit la portofelul ăla ? E, totuşi, absurd să-1
aibă în buzunar şi să nu se poată uita la el. în dor-
mitor se află întotdeauna oameni, acolo nu-i nici o
şansă, iar la popotă nici atâta... cât despre oraş, nu
mai pupă el prea curând o învoire... Afurisită treabă.
— Ei ? — îl întrebă Troppauer triumfător.
— N-am cuvinte... Omule ! Cum naiba e cu putinţă
ca tu, cu geniul tău, să te afli aici în loc să fii în
Suedia, la decernarea Premiului Nobel!
— La ce se poate aştepta un poet în ziua de azi ? —
întrebă Troppauer cu o tragică resemnare în glas,
greblânclu-şi cu degetele cârlionţii pe cât de rari pe
atât de lungi. Vasăzică ţi-a plăcut ?
— E senzaţională ! Numai la ultimele două versuri,
naiba ştie, mi s-a părut că...
— Aşa-i... Asta era — se- însufleţi poetul, —;
surprinzi magistral esenţialul! Şi eu am avut sen-
zaţia că-n acest pasaj am cam dat dovadă de super-
ficialitate şi că, de fapt, ar fi trebuit să termin acolo
unde rămân singur în eter, ca o unică stea pe fir-
mament...
Scoase un creion chimic, îi umezi vârful cu limba şi
tăie, fără să mai stea pe gânduri, ultimele două
versuri.
— Acum vine cântul al treilea, e un pic mai lung;
dar e mai grozav decât astelalte.
— Ce contează lungimea, când e vorba de un poem
semnat de Troppauer ! Citeşte-odată, că de nu, bag
şişu-n tine ! Măi... Măi, inegalabilule !
Doi ofiţeri traversau grăbiţi curtea cazărmii. Se lăsă
cu un tămbălău monstru. în cursul după-amiezii
explodase o grenada de mână la spălătorie şi dintre
soldaţii de serviciu nu scăpase cu viaţă decât unul

67
singur, şi acesta grav rănit. Acum unitatea era în
alertă, din clipă în clipă trebuia să sosească de la
sta-tul-major o comisie de anchetă alcătuită din
experţi.
Între timp, primiră un telefon cum că respectiva co-
misie n-o să descindă decât în dimineaţa următoare;
iar până atunci totul să rămână neatins la locul de-
zastrului, în caz contrar, vor fi traşi la răspundere în
faţa legii.
Soldaţii care căscau gura fură pe dată dispersaţi
din preajma spălătoriei şi unul dintre locotenenţi
porunci cu glas răspicat: Plutonier Latouret!
— Oui, mort commadant.
— Până la sosirea comisiei, pui santinelă la spă-
lătorie ! Să rămână totul neatins acolo ! Este strict
interzisă intrarea oricărei persoane.
Guguştiuc tocmai trimitea în sinea lui la dracu
toate enigmele astea. N-o să aibă niciodată fler la
chestii dintr-astea, cât despre Troppauer, acesta
ajunsese la „şi când eterul fi-va zguduit şi un bles-
tem va răsuna din haos...”
Blestemul prinse glas !
— Troppauer, mama ta de cămiloi cretin, cu opt
cocoaşe…
Aşadar, blestemul se pogorî de pe buzele pluto-
nierului Latouret, făcând să se cutremure eterul şi
dacă afirmaţia lui ar fi fost adevărată măcar pe ju-
mătate, străbunii lui Troppauer ar fi avut suficiente
motive să le crape obrazul de ruşine.
Beştelit în ultimul hal, poetul porni cu poemele şi
cu cârlionţii lui ciufuliţi să cineze la popotă. Gu-
guştiuc stătea în poziţie de drepţi, neclintit ca un ţă-
ruş. Latouret începu să se tragă de mustaţă şi-1 îm-

68
punse cu privirea. Vechile cicatrici de pe obraz i se
învineţiră.
— Soldat !
— Oui, mon chef !
Latouret făcu o pauză pentru intimidarea subal-
ternului.
— În spălătorie zac opt morţi, adică, vreau sâ spun,
ce-a mai rămas din ei. întri de gardă şi păzeşti
obiectivul timp de şase ceasuri. Peste cinci minute
te prezinţi complet echipat de marş la comanda-
mentul gărzii.
Ordinul suna necruţător. Locotenentului nici prin
gând nu-i trecuse să trimită o singură santinelă în
toiul nopţii la locul sinistrului. Cu atât mai puţin un
om care a doua zi în zori urma să pornească în
deşert.
— Ai înţeles ?
— 'Ţeles, dom' plutonier !
— Ce te râzi, bă ? ! ! — răcni Latouret ieşindu-şi din
pepeni, fiindcă se aşteptase să-1 vadă pe Guguştiuc
înverzindu-se de groază şi furie. Te pomeneşti că te
bucuri de ordin ?
— Mă bucur, dom' plutonier ! —veni răspunsul
sincer al acestuia.
În acest loc izolat se putea uita, în sfârşit, liniştit la
portofelul din buzunar. Precis n-o să-1 deranjeze
nimeni.
Plutonierul se înroşi de ciudă ca un curcan.
— Eşti nebun ! Eşti într-o ureche! Nu te teme, c-o
să te-nvăţ eu ce-i aia căinţa! Mă... mă... Rompez !
Rompez ! Că te fac bucăţi !
Săracu' de el, ia uite-1 cum îşi face sânge rău -—
cugetă Guguştiuc în timp ce urca în dormitor, Pilotte
şedea pe pat şi se-ngrijea ca până la căderea nopţii

69
să-şi frece bine picioarele cit seu, Ştia ce-nseamnă
un marş îndelungat prin deşert .... Hildebrant scria o
scrisoare, dar între timp îl urmărea şi pe Guguştiuc,
care se pregătea să intre de gardă, şi-i arunca priviri
furişe unui camarad chipurile adormit.
Acesta era Pencroft. Un tip slăbănog, cu nasul
mare şi umerii cât dulapul. Sosise din America. Dacă
vaporul pe care sa îmbarcase ar fi pornit cu o întâr-
ziere de numai cinci minute, ar fi ajuns pe scaunul
electric. Aşa, însă, n-au ce-i face. Era implicat într-un
asasinat politic şi, ajuns la Cherbourg, îl lăsaseră să
fugă. Niciodată nu era văzut în compania lui
Hildebrandt. Americanul se împrietenise la cataramă
cu grecul Adrogopoulos, un campion de catch. Era o
prietenie ca între sportivi. Cândva, în calitate de
boxer profesionist, Pencroft instruise poliţiştii mai
multor ţări europene în tainele autoapărării.
Hildebrandt era văzut cel mai adesea în compania
domnului conte. Aristocratul era un om grav, cu o
mutră acră şi cu fruntea înaltă. Se vedea de la o
poştă că provine dintr-o clasă sociala privilegiată.
Nu pomenea niciodată nimic despre trecutul său
civil.
Guguştiuc se împrietenea cu toată lumea. Era la fel
de popular şi printre soldaţi şi, datorită unui ospătar
din Marsilia, porecla de Guguştiuc îl urmase şi-n
Africa. Camarazii pufniseră în râs atunci când ospă-
tarul îl strigase prima oară cu acest nume. Apoi s-au
obişnuit cu el şi astfel şi-a păstrat Harrincourt po-
recla. Cel mai bun prieten al lui rămânea, totuşi,
Troppauer, poetul. Era în relaţii de amiciţie şi cu
Cretă, în măsura în care amiciţie se cheamă să iei
sub aripa ta protectoare un tembel. Pe obrajii lui
Cretă apăreau ridurile premature ale degenerării

70
ereditare ori de câte ori zâmbea. Acum dormea îm-
brăcat, cu chipiul pe ochi, cu mâinile sub cap şi cu
echipamentul azvârlit vraişte primprejur. Guguştiuc
îl zgâlţâi de umăr.
— Hei, bătrâne ! Mâine dimineaţă pornim la drum !
Hai să strângem boarfele astea ! O să poţi dormi şi
după aia...
— Se poate dormi oricând... zâmbi cretinul. Ce te
tot iei de mine, măi, Guguştiuc. încă nu pornim...
— Dar dacă o să sune alinierea, n-o să mai ai timp.
— Atunci nici n-o să mai fie nevoie... Atunci o să
pornim la drum — o ţinu imbecilul pe-a lui şi, tră-
gându-şi chipiul pe ochi, îşi văzu de somn.
— Hildebrandt! Bagă-i şi amărâtului ăstuia boarfele
în raniţă. Eu trebuie să intru de gardă la spălătorie.
Toţi ochii se holbară la el.
— La cei opt morţi ? — îl întrebă Adrogopoulos
înfiorându-se.
— Cum mă vezi şi cum te văd. Şi n-am timp să mă
ocup şi de-boarfele lui Cretă.
Pilotte se apropie şi îndesă toate efectele în raniţa
idiotului, dar între timp bombănea încruntat :
— Fii atent, băi, Guguştiuc ! Asta-i legiunea străină,
băi, nu Armata Salvării...
Cu toate astea, continuă să strângă boarfele
împrăştiate pe jos.
Guguştiuc n-avu timp să-i răspundă, alergă să se
prezinte la plutonier. Latouret îl scrută din cap până-
n picioare. Dacă n-ar fi avut urgent nevoie de-o
santinelă la spălătorie, i-ar fi găsit el nod în papură
soldatului. Aşa însă, se mulţumi să-1 avertizeze :
— Postul de gardă se execută cu aceeaşi stricteţe
ca şi cel din faţa statului-major. Faci trei paşi;
stânga-împrejur regulamentare şi alţi trei paşi. Daca

71
te aşezi sau îţi aprinzi o ţigară, curtea marţială te
mănâncă. Ai înţeles ?
— 'Ţeles. Ah, uite-l… uite-l … cum răspunde, de
parca ar fi fost decorat, nu alta. S-ar zice că
străluceşte de fericire. Nu-i mai păsa că procedează
niţel neregulamentar şi ordonă cu un zâmbet.
— Bine-nţeles că n-o să facem risipă de curenî
electric, aşa că o să stai pe întuneric ! Soldatul din
legiune nu se sperie de opt morţi şi nu se teme de
stafii!... Ce-i ?... Ce te bucuri ?... Ce te râzi ? Rom-
pez ! Rompez ... Că-ţi spintec burta !
Şi se văzu nevoit să-şi descheie nasturele de la gât,
fiindcă simţea că mai are un pic şi-1 loveşte dam-
blaua.
Iar Guguştiuc nu-şi mai încăpea în piele de bucurie.
înseamnă că are şansa să poată examina conţinutul
portofelului fără teama de a fi luat prin surprindere,
pentru că pe întuneric de-afară nu se vede înăuntru,
însă el îl va zări de departe pe cel ce s-ar apropia de
spălătorie.
Spălătoria era la o distanţă de zece minute de
restul clădirilor din incintă. Rareori se abătea câte
un soldat până acolo chiar şi-n timpul zilei, dacă nu
avea ordin să spele ceva anume, aşa cum se-ntâm-
plase cu victimele grenadei explodate. Căsuţa se
afla în capătul depărtat al uriaşului teren de
instrucţie acum pustiu, cufundat în beznă.
Vasăzică în această clădire sunt opt morţi. S-ar zice
că soartă ş-a specializat în a-1 băga în sperieţi pe
bietul Guguştiuc — îşi spuse el chicotind. Ei bine, n-
are decât. Lăsă câmpul întunecat în urmă şi intră
liniştit, aproape voios, în spălătoria părăsită.
În depărtare se auzi goarna sunând stingerea şi
curând se aşternu întunericul şi peste ferestrele

72
până atunci luminate ale celorlalte clădiri. Căsuţa se
înălţa izolată printre câţiva palmieri adormiţi, la
marginea uriaşului deşert.
Închise uşa. Porni cu paşi tăcuţi să execute rondul
de noapte aşa cum îi ordonase plutonierul...

Ora zece.
Lumina lunii se revarsă prin fereastra fără plasă de
ţânţari şi fasciculul luminos înaintează molcom pe
duşumea, Unu, doi, trei...-Drepţi, stânga-mprejur...
Unu, doi, trei...!
Ce plicticoasă e tropăiala asta de colo-colo. Măcar
de şi-ar putea aprinde o ţigară. Şau de şi-ar putea
face cât de cât o idee despre ce mai e prin jurul lui.
Din depărtare răzbat până la el zvonuri înăbuşite,
Duşumeaua uscată scârţâie asurziţor la fiecare pas.
Garda asta nu e tocmai o plăcere pentru o persoană
cu nervii slabi. Noroc că în familia Harrincourt nu
există o ereditate în acest sens. îi e perfect egal că
se află aici în loc să fie, de pildă, la popotă. Câ-
teodată se trezeşte fluierând încetişor...
Din colţ se aude un trosnet. Ba chiar două. Apoi
tăcere. Păi, sigur, podeaua e veche şi noaptea, pe
măsură ce se răceşte aerul, scândurile dilatate în ar-
şiţa de peste zi se contractă, revenind la
dimensiunea lor normală. Aşa se explică pârâiturile.
Cine n-a învăţat fizică ar face acum pe el de frică.
Hăt de departe se aude şuierul prelung al unei
locomotive. Pe fereastră se zăreşte un câine vaga-
bond, traversează în fugă câmpul pustiu şi liniştea
domneşte pretutindeni, doar de undeva răzbate un

73
clipocit. O fi vreun robinet care n-a fost bine închis...
Din nou un pârâit... Hm... De ce o fi trosnind po-
deaua într-un singur loc o dată cu lăsarea frigului?...
Razele lunii îşi continuă înaintarea pe duşumea,
acum luminează capul unui bărbat întins pe spate.
Cu ochii deschişi, cu faţa rigidă, albă ca varul, cu
gura vineţie.
Eşti urât, bătrâne, ce mai tura-vura. Dar nu te
teme, Guguştiuc n-o să-ţi facă nimic, doar stă de
pază. Şi mâine or să vă îngroape frumuşel pe toţi
opt şi-atunci o să vă puteţi lăsa liniştiţi pradă des-
compunerii... Ce mai contează o zi petrecută aici
sau pe lumea cealaltă, în eternitate... Săracul
plutonier Latouret.. Dumnezeu să-i dea odihnă
veşnică, dacă soarta veşnic imprevizibilă ar vrea să-
1 lovească damblaua ; săracul de el, dacă l-ar vedea
acum, ar crăpa de ciudă, deoarece credea că într-o
situaţie din asta omului de rând i-ar da târcoale epi-
lepsia... Şi pe măsură ce razele îşi continuă alune-
carea, i se dezvăluie privirii şi o pată maronie, un
veston sfârtecat, plin de sânge, cu care a fost învelit
în pripă cadavrul.
Unu, doi, trei... Drepţi, stânga-mprejur... Unu, doi,
trei...
Şi totuşi, hm, sunt cam exagerate trosnetele astea,
care se aud la intervale mai mari sau mai mici de
timp. Nu pentru că i-ar fi... Dar cineva se află aici şi
lucrul ăsta este interzis. Auzi tâmpenie, să te
ascunzi într-un loc ca ăsta. Deşi n-ar fi exclus să fie
vreo rozătoare sub duşumea. Trosc.
Lumina lunii se prelinge mai departe, lasă în urmă
capul şi scoate la iveală un pumn încleştat, alb ca
neaua... în depărtare clopotele bat trecerea unui alt
sfert de ceas şi o pasăre sfâşie cu ţipătul ei de-o

74
clipă tăcerea nopţii. Luna desenează acum pe duşu-
mea câteva frunze lungi din coroana palmierului în-
cremenit...
Şi iar se aude un pârâit discret... Urmat de două
trosnete ascuţite...
Mânca-ţi-aş nasul, ei las? că-ţi arăt eu ţie !
Să procedăm regulamentar. Dintr-o mişcare îşi
pregăteşte arma de tragere, o armează şi strigă cu
glas tare
— Halte !...
Linişte...
Scoate lanterna. Nu vrea să aprindă lumina. Dacă,
totuşi, nu-i decât o rozătoare tupilată sub scândura
putredă, a dat-o în bară, în caz că aprinde lumina în
pofida ordinului primit. Şi urâtul ăla cu mustaţa
ţepoasă ar crede că-i slab din fire. Deşi n-ar avea
nici un motiv să-i fie frică. Doar n-o să se teamă cu
baioneta în mână ?
Fasciculul lanternei mătură toată încăperea, du-
şumeaua, pereţii, ba chiar şi tavanul. Nicăieri nimic.
Lângă uşă e un bidon ciuruit de schije, cu vopsea de
miniu din aceea eu care se dă pe acopqnşurile din
tablă. Substanţa cleioasă de culoarea ruginei s-a în-
tins ca o reptilă preistorică, dintr-un capăt al încă-
perii în celălalt. în colţul de unde se aud trosnetele
zace un gagiu cu faţa in jos într-o băltoacă de
sânge, acoperit până în creştet cu o manta.
Amaratul ăsta nu mai scârţâie deloc... Ăstălalt, din
stânga lui, cu genunchii îndoiţi, a scăpat relativ
întreg... Dar unde-i este capul ?... Tencuiala a fost
înproşcată cu schije şi cu sânge, în jur sunt numai
zdrenţe sfâşiate, sfârtecate şi pe duşumea, în poziţii
aproape fireşti, zac cadavrele celor răpuşi... Sunt
opt.

75
 Ba nu... Sunt nouă... NU de opt era vorba ? Hm. E
limpede că-s nouă... Ia te uită. Ce ciudat !
Dracu' ştie. Oricât i-ar mai număra, e clar sunt
nouă oameni şi-un picior... Stinge lanterna. Pune
puşca pe umăr şi continuă rondul. Doar n-o să se
apuce să inventarieze morţii !... Că sunt opt sau
nouă, nu-i tot un drac ?... De înmulţit n-aveau cum
să se înmulţească de-atunci şi nici mai puţini n-au
cum să fie, că nu-i cu putinţă să existe pe-aici hoţi
de cadavre...
Naiba ştie ce are duşumeaua asta.
Două trosnete, un zgomot înăbuşit... şi linişte...
...Razele lunii luminează acum o bună parte a
încăperii şi poposesc asupra soldatului din colţ, în-
tins cu faţa la pământ..Acolo scârţâie podeaua, e
clar, şi…
In orice caz aici se cer nervi de oţel... Asta fiindcă
ar putea să jure că soldatul culcat cu faţa în jos şi-a
întins adineauri ambele braţe. Iar acum unul... Ei.
totuna-i
Ce rost are să-şi bată capul cu fleacurile astea ?
Fiecare mort n-are decât să zacă aşa cum are chef !
Acum tocmai se bate miezul nopţii... Pe podeaua
scăldată în razele lunii zac cadavrele neclintite.
Penumbră, clipocitul câtorva stropi de apă, câmpia
pustie, întunecată, spre care dă fereastra... Unu, doi,
trei... Drepţi, stânga-mprejur... Unu, doi, trei.
...Oare ce-o fi făcând Colette în clipa asta ? — se
întrebă Guguştiuc printr-o asociaţie de idei cu ade-
vărat profana, in legătură cu o dansatoare pariziană,
Cu ea a şi stat de vorbă înainte de plecare...
Trosnet asurzitor !...
Dă jos arma de pe umăr şi se-ntoarce spre colţul cu
pricina. înlemneşte nevenindu-i să-şi creadă ochilor.

76
 Un obiect negru zboară spre el... Lovitura cumplită
îi atinge umărul, deşi vizată îi fusese ţeasta,
împunge fandând, însă baioneta nu spintecă decât
aerul. Între timp iese şi el din raza de lumină, aşa că
nici a două lovitură năprasnică nu-i nimereşte capul,
ci doar umărul... Simte o durere ascuţită în braţ,
scapă arma din mână şi îşi dă seama că a rămas
descoperit în faţa celei de-a treia lovituri. Ba nu!
A treia lovitură nu mai vine, fiindcă..? ...De undeva
din spatele lui Guguştiuc răsună două împuşcături !
Uşa spălătoriei se deschise brusc şi al nouălea mort
o ia la goană şi fuge de-i sfârâie călcâiele... Doar
umbra i se mai vede gonind peste câmp...
Deşi îl înjunghia teribil umărul şi tot braţul drept,
Guguştiuc apucă arma cu mâna stângă şi porni în
urmărirea lui...
Tra-ra ! Tra-ra !
La auzul celor două împuşcături garda de noapte
dădu alarma. Imediat se auzi în noapte glasul sub-
ofiţerului aflat la comanda gărzii:
— Aux armes !
Pe întinderea întunecată a câmpiei, atacatorul
avea un avans de vreo treizeci de metri faţă de Gu-
guştiuc. Nu i se zărea decât umbra. Apropiindu-se
de fortăreaţă, îşi luă elan şi sări fără şovăire peste
gardul scund din piatră...
Întunericul nopţii îl înghiţi pe cel de-al nouălea
mort.
Până să se-ntoarcă Guguştiuc de la zid, pe terenul
de instrucţie era o forfotă în toată legea. Mai întâi
apăru în pas alergător garda cu lămpi de acetilenă şi
cu armele gata de tragere, apoi o droaie de
subofiţeri care-şi prindeau centurile din fugă şi, în
fine, căpitanul însoţit de alţi câţiva ofiţeri, în fruntea

77
tuturor alerga plutonierul Latouret şi s-ar zice că în
cea mai sângeroasă încleştare din viaţa lui tot se
simţise mai bine decât în aceste momente.
Comandantul gărzii strigă :
— Halte ! Fixe !
Ajunseră la soldatul de gardă la spălătorie, pe care
îl găsiră fără chipiu şi, pe deasupra, cu arma în
mâna stângă.
— Soldat !
— Permiteţi să raportez : cu aproximativ cinci-
sprezece minute în urmă am fost atacat în întuneric
de cineva care m-a lovit de mai multe ori cu un
obiect contondent şi apoi a fugit.
— Când ai tras după el, l-ai nimerit ?
— N-am tras.
— Păi cine-a tras ?
— A mai fost cineva ascuns în spălătorie;
— Nom de Dieu ! — scrâşni din dinţi căpitanul,
fiindcă în viaţa lui nu mai pomenise într-o cazarmă
atâtea mistere şi porcării scandaloase adunate
laolaltă.
— Vă raportez, mon commandant, că neisprăvitul
care făcea de gardă e un fricos şi a pus la cale tot
bâlciul ăsta cu împuşcăturile-n noapte. De altfel,
individul e un dezertor, deşi mai 'nainte s-a aflat sub
protecţia mea. E o făptură josnică, laşă şi mârşavă...
Pastele mătii — gândi Guguştiuc. Unul dintre ofiţeri
înclina să-i dea dreptate plutonierului Latouret. Dar
până să-şi poată continua ancheta, se întâmplă un
lucru care pe căpitan îl îngrozi mai rău decât dacă i-
ar fi fost dat să-i vadă pe cei opt morţi sculându-se
deodată, ca să mai tragă o pipă pe lumea asta.
Glasul puternic al subofiţerului de la punctul de
control sfâşie încă o dată liniştea nopţii :

78
 — Aiix armes ! Aux armes !
Se auzi din nou goarna, anunţând de data asta nu
alarmă, ci alinierea... Doamne sfinte ! Asta va să
însemne sosirea unui grangur în uniformă !
Noul sosit era comandantul garnizoanei!
5

Când auzi de alarma dată în toiul nopţii în for-

tăreaţă, generalul Cochran sări din pat tunând şi
fulgerând
— Ce-i asta, domnule, groapa de gunoi, ruşinea
armatei coloniale, ai ?!.... Vreun avanpost situat la
mama dracului în deşert ?! Păi, aici nu-i Oranul ?
Reşedinţa tribunalului militar superior şi a înaltului
comandament al corpului de armata al trupelor co-
loniale ? E, lasă ! Ei, lasă ca v-arăt, eu vouă, civili
căcăcioşi, deghizaţi în militari, ce-mi sunteţi...
Îşi puse uniforma gâfâind şi suduind, iar nevastă-sa
îl rugă cu lacrimi în ochi să nu se enerveze, că nu-i
face tone.
— Taci din gură, Josephine ! — strigă el întărâtat, la
femeie. Numai tu eşti vinovată de toate ! Mă ţii tot
timpul în vizite şi ospeţe, de nu mai am când să-i
bag în viteză pe chiulangii ăştia umflaţi... Nu vezi că-
şi fac de cap !... Dar s-a zis cu debandada, Josephine
! Unde mi-e sabia ?!
— Doamne, Dumnezeule ! Cu ce ţi-am greşit ?!
— Nu mă mai enerva şi tu ! Nu pentru tine am
nevoie de sabie! Antoine ! Antonie! Cheamă şo-
ferul... Haide !
...în clipa în care automobilul generalului se năpusti
claxonând spre poarta fortăreţei, răsună în incintă,
strigătul „la arme”, se auzi goarna şi cele două
panaturi ale porţi masive, zăbrelite se dădură în lă-

79
turi, iar ofiţerii fură cuprinşi de tot felul de presimţiri
funeste, legate de nişte garnizoane uitate de
Dumnezeu. .
— Permiteţi să raportez efectivele... Gâfâind,
generalul îi reduse pe locotenent la tăcere
— Slăbeşte-mă cu efectivele tale ! Ce mai stai? Dă-
mi o lanternă şi du-mă acolo unde se mişcă lu-
miniţele alea multe. Las' că... Fac eu ordine... O să
vă trimit vederi din Congo... Plutonier ! Măi, pluto-
nier ! Sună imediat să rupă rândurile, ticăloşiile ! Ce
mi-i înşiri aici, în formaţie, pe toţi soldaţii legiunii !
Rompez ! Rompez !
Trecu ca o vijelie prin curtea fortăreţei, îşi croi
drum prin beznă gâfâind, cu mâna pe mânerul să-
biei, îl urmă îndeaproape grupul ofiţerilor palizi,
speriaţi de moarte.
Găsiră garda în faţa spălătoriei, încadrându-1 pe
Guguştiuc. Când înaltul oaspete ajunse la douăzeci
de paşi, căpitanul scoase sabia şi strigă :
— Garde à vous !
Răsună pocnetul perfect sincronizat al călcâielor,
şuierul simultan al săbiilor scoase de ofiţeri din
teacă... Cochran îi măsură din cap până-n picioare
răsufland greu, fără un cuvânt, apoi se învârti
câteva clipe de colo-colo.
Se opri în faţa unui ofiţer. Acesta raportă cât ai clipi
din ochi
— Efectivele sunt compuse din..?
— Nu contează efectivele... Oricum vor fi schim-
bate... Vom schimba toată componenţa garnizoa-
nei... Spune-mi, te rog — se întoarse spre căpitan —,
ce s-a-ntâmplat cu grenada aia, de ce s-a dat
alarma şi ce-a fost cu împuşcăturile alea... Dragul
meu, eu de mulţi ani trăiesc cu iluzia că nordul

80
Africii este pacificat de pe vremea răposatului meu
prieten, mareşalul Lyautey, dar bag seama că în
Oran noaptea se lasă cu alarme şi împuşcături...
Despre asta aş vrea să ai amabilitatea să-mi
povesteşti şi mie... Rompez ! Domnii ofiţeri să-şi
bage săbiile-n teacă, fiindcă în curând vor avea
prilejul să le scoată cât mai des, pentru apărarea
patriei... Pe loc repaus ! Toată lumea!... Poftim, te
ascult.
Căpitanul răspunse respectuos, dar cu o undă de
răceală în ton :
— Excelenţă, vă raportez. Pare a se confirma
ipoteza că acest om, într-un moment de panică, a
dat alarmă falsă.
— Santinelă ! — ordonă Cochran. Vino-ncoa' ! De
ce ai tras ?
Guguştiuc simţi că-i îngheaţă sângele-n vine. Na, c-
o să-1 recunoască.
— Raportez : nu eu am tras. Am primit în întuneric
o lovitură atât de puternică în umăr, încât am scăpat
arma din mână.
— Daţi-mi o lampă — croncăni generalul.
Luă lampa şi lumină chipul lui Guguştiuc. O clipă îl
privi năuc. îl recunoscuse. Uluiala nu ţinu decât o
fracţiune de secundă, după care vorbi cu glas tăios :
— Dă-mi arma... Aduceţi o coală de hârtie... îndesă
hârtia pe ţeava. Apoi o mirosi.
— Cu această armă nu s-a tras. Arată-mi umărul !
— Ce-i asta ? Nu încape îndoială că Cochran 1-a
recunoscut ! Păi, i-o fi chiar totuna dacă i se înfă-
ţişează ba în ipostaza de gentleman pus la frac, ba
în aceea de simplu soldat ?... Ce naiba ? Nici o tră-
sătură de pe chipul generalului nu lăsa să se vadă
că l-ar ii recunoscut. Acum îi examina la lumina

81
lămpii umărul, unde îi apăruse o vânătaie de toată
frumuseţea.
— Domnule căpitan, susţii că este posibil ca acest
tânăr să-şi fi administrat de unul singur această
lovitură straşnică şi proaspătă în scopul automuti-
lării şi apoi să-şi fi descărcat arma ?
Căpitanul îl privi întrebător pe plutonierul Latouret
şi, deşi somnoroasă şi posomorâtă, privirea că-
pitanului îl băgă pe-acesta în toţi sperieţii. Urmă o
serie rapidă de întrebări :
— Când ai intrat în post ?
— La ora opt fix.
— Şi de ce cu întregul echipament de marş ?
— Pentru că azi dimineaţă compania mea îşi începe
marşul.
— Aha... interesant... foarte interesant... — strigă
Cocharm Aşadar, în tot fortul St. Therese nu există
decât o singură companie, altminteri nici prin gând
nu mi-ar trece că e posibil să fie băgat în gardă pe
timp de zece ore un om din compania de marş..:
Comandantul gărzii, la mine !
— Permiteţi să raportez — făcu Latouret un pas
înainte —, acest om are de executat o pedeapsă,
ieri a dezertat din unitate.
Chiar aşa, Excelenţă — gândi Guguştiuc.
— Aha ! Aha .... — dădu din cap Cochran. Are de
executat o pedeapsă... Şi curtea marţială a decis
această pedeapsă neobişnuită sau, dacă nu, figu-
rează ea cumva în ordinul de zi pe unitate ?... Sau e
vorba doar de-o aşa-zisă răzbunare subofiţerească ?
!... De resentimente personale faţă de un dezertor
?... Şi, domnule plutonier, nu ştii că-n situaţii din
acestea n-ai voie să postezi o singură santinelă ?!
Soldat ! Cum arăta cel care te-a atacat ?

82
 — Nu l-am văzut. Era întuneric.
— Păi, spălătoria asta n-are lumină ? De ce era
întuneric ?
— Raportez : am primit ordin să nu fac risipă de
curent electric.
— Cum ?!
Cochran înghiţi în sec atât de vârtos, încât mărul
Iui Adam îi zvâcni zece centimetri în sus şi-n jos,
făcu ochii-cât cepele şi rămase ca pălit cu leuca-n
cap.
— Cum ? !... Ce face ? !... Mai zi o dată !... Adică,
nu mai zi... subofiţerul acesta atât de econom tre-
buie trimis imediat în prima linie, acolo unde se dau
lupte grele ! Acolo, da risipă ! Acolo e nevoie de ţipi
ca el ! Domnule căpitan, reţine, acest om va lua
locul unui subofiţer din compania de marş... Acum
înţeleg totul ! Răzbunarea plutonierului ! Auzi, să
pună aici de strajă în întuneric, singur şi înainte de-o
etapă de marş, un răcan pe care este dumnealui
supărat, ca să facem valuri în tot Oranul şi să ne
pomenească mâine toate gazetele pe prima pa-
gină ! Compania de marş se va deplasa în deşert şi
acest plutonier se va afla permanent în avangarda
ei cu o patrulă de cercetare. Are ordin ca înaintea
fiecărei etape de marş să pornească cu opt oameni
în misiune de cercetare, care ţine până la locul fie-
cărui popas stabilit dinainte. Cei opt oameni se
schimba la fiecare etapă, plutonierul nu. Soldatul
care a stat de strajă în acest post va efectua tot dru-
mul ca invalid, în furgonul crucii roşii... Las' că-i
învăţ eu minte pe domnii plutonieri !... Şi, dacă se
poate, în noaptea asta să nu se mai dea alarme. Am
onoarea !... Noapte bună ! Vă felicit pe toţi !!... —
Garde à vous !

83
 Şuierul săbiilor scoase din teacă, pocnetul călcâ-
ielor izbite unul de altul şi ecoul stins al paşilor ge-
neralului încălţat în cizme, pe când îşi croia drum
prin curte însoţit de câţiva ofiţeri galbeni ca ceara...

...Pe scara întunecoasă care ducea la dormitor;

Hildebrandt şi Pencroft stăteau şi şuşoteau înfri-
guraţi.
— Cum dracu'- ai reuşit s-o zbârceşti — întrebă
Pencroft.
— In primul rând — răspunse Hildebrandt rasuflând
greu, fiindcă alergase vreme de vreo oră şi jumătate
înainte de a se întoarce în cazarmă pe poarta
principală, prefăcându-se că e beat —, în primul
rând, mucea ăla cu caş la gură sau e sărit de pe fix,
sau e isteţ foc şi ştie să-şi strunească nervii. Voiam
să-1 scot din minţi înainte de a-1 ataca, să-1 bag în
boale de frică. N-a ţinut nici o şmecherie... Şi tot i-aş
fi venit de hac, că l-am atacat prin surprindere: Da'
dracu' s-o pieptene de treabă ! De undeva din
preajmă cineva a tras două focuri.
— Cum aşa ?
— Aşa, bine, şi asta-nseamnă că în spălătorie n-am
fost doi, ci trei. Eu m-am ascuns până s-a prezentat
măscăriciul la plutonier. Se pare, însă, că mi-a luat-o
cineva înainte şi, cum focurile au fost trase dinspre
sobă, cred că individu' a stat ascuns în dosul ei.
Vasăzică-n legiune mai e cineva care se ocupă de
afacerea asta... Şi acest cineva mă cunoaşte, fiindcă

84
era în întuneric şi m-a văzut când am apărut în
penumbră, ca să mă ascund.
— Şi cine-i mucea ăsta ?
— Lorsakoff nu mi-a spus nimic. În orice caz, mi-a
promis o avere pentru capul de crocodil. Precis are o
legătură cu afacerea... Dar aflăm noi mâine ce şi
cum. O să discutăm cu el pe platou, încă înainte de-
a porni la drum.
— Trebuie să prindem de veste cine mai vânează
ceasul dintre cei de-aici. N-ar fi exclus ca tipul să fie
complicele puştiului. |
— Eu am o bănuială. Ia-i la rând pe cei care erau
de faţă în dormitor, când Guguştiuc ne-a anunţat că
intră de gardă la spălătorie: Mie imediat mi-a dat
prin minte că acolo l-aş putea ataca liniştit şi că m-
aş putea ascunde în timp ce se prezintă la plutonier.
Aceeaşi idee i-ar fi putut veni şi altcuiva. Cine mai
era în dormitor ? Tu, Adrogopoulos, domnul conte,
Troppauer, Pilotte, Jazmirovici, dobitocul de Cretă,
Lindmann şi cu mine.
Pencroft se învioră :
— Poate aflăm care din ei a ieşit.
— Am o idee şi mai bună. Deflagraţia din mo-
mentul exploziei a făcut praştie un bidon mare cu
miniu şi toată vopseaua s-a scurs pe duşumea. Am
bocancii mânjiţi cu roşeată de-aia cleioasă. Sper că
necunoscutul care a tras după mine n-a observat
petele de vopsea roşie de pe încălţările lui şi, dato-
rită lor o să-1 putem recunoaşte...
— Ăsta-i primul pe care trebuie să-1 mătrăşim...
De afară se apropiau bombănind şi târşâindu-şi
adormiţi picioarele câţiva soldaţi. Cei doi tăcură
mâlc Până ce unul dintre nou-veniţi aprinse lumina
în holul de la parter, Pencroft adormi buştean chiar

85
acolo, pe trepte, cu picioarele atârnându-i anapoda;
din gură i se prelingea o dâră de salivă albă şi sfo-
răia de se clătinau pereţii. Cât despre Hildebrandt,
acesta şedea năuc pe-o treaptă, avea vestonul des-
cheiat la piept şi de gât îi atârna centura, chipiul îi
căzuse peste nas şi bălmăjea de zor ceva unei prea-
stimate domnişoare casieriţe, scoţând câte un
sughiţ de ziceai că acuşi se duce de-a berbeleacul
pe scară în jos. Soldaţii reîntorşi în cazarmă nu erau
nici ei cu mult mai breji, cu excepţia unui subofiţer,
care scuipă dezgustat la vederea celor doi.
Ultimul intră Troppauer, purtând pe cap o cunună
de lauri în loc de chipiu şi, întinzând braţele teatral,
proclamă cumplita primejdie care-1 paşte începând
de mâine, în persoana poetului, pe arabul care va
îndrăzni să mai stârnească o răzmeriţă. Trecu pe
lângă ei şi puţin lipsi să nu-1 calce pe Hildebrandt cu
picioarele lui groase şi butucănoase, după care intră
împleticindu-se în dormitor.
...Bocancii îi erau acoperiţi de un strat gros, bătător
la ochi, de vopsea roşie de miniu…

86
 CAPITOLUL NOUA

Alinierea ! Cea mai mare parte a soldaţilor s-au

întors din învoire umblând pe şapte cărări şi abia
dacă au apucat câteva ceasuri de somn, acum însă
se echipează în câteva clipe, îşi lustruiesc bocancii
prăfoşi, gloduroşi şi cei mai mulţi dintre ei îşi încheie
deja centura la brâu în clipa în care caporalul de
serviciu deschide uşa cu un şut, ca să le comunice
tradiţionala lui părere cum că nu sunt decât o adu-
nătură de putori şi gunoaie.
Acordurile goarnei se sting, compania se aliniază
pe platou şi, după câteva fraze de rămas bun, căpi-
tanul ordonă ,,înainte, marş !” După ce dă comanda
„La dreapta !”, ofiţerul din fruntea coloanei de marş
îşi îmboldeşte calul, sabia îi sclipeşte în aer, fanfara
intonează un marş şi detaşamentul se pune în miş-
care cântând din toţi rărunchii, iar acum părăseşte
fortăreaţa şi iese în drum...
Intre timp se emisese deja ordinul potrivit căruia
„plutonierul Latouret ia locul subofiţerului Larnac în
compania de marş şi pe tot parcursul efectuează
serviciul de comandant al patrulei de cercetare”.

87
 Plutonierului Latouret îi plăcea nespus de mult
vinul roşu, de butuc, produs în mari cantităţi în zona
Oranului, îndrăgise şi fortul St. Therese, cu tihna
regăsită a veteranului greu încercat, însă acum
pornea spre infernul garnizoanei de la capătul pă-
mântului mai degrabă bucuros, deoarece îl avea în
mână pe Guguştiuc... Pata ruşinoasă a carierei sale,
mucosul ăsta rânjit, făţarnicul ăsta netrebnic, care îi
ruinase prestigiul de subofiţer şi pe care o să-1 în-
veţe el minte... Nom du mort.
Până una-alta, mucosul cel rânjit trăgea la
aghioase Ia umbră, în căruţa cu coviltirul împodobit
cu o cruce roşie, sănătos tun, dar bucurându~se de
toate avantajele soldaţilor trecuţi în efectivele de
bolnavi. Ii părea sincer rău de bietul Latouret. Era un
soldăţoi bătrân, ramolit, dar altminteri nu era băiat
rău.
Şi compania mărşăluia, mărşăluia, mărşăluia.
Seara lua locul dimineţii şi dimineţii îi urma seara.
Mărşăluiau…
Guguştiuc privi afară prin deschizătura din spate a
coviltirului. În urma lui, la o distanţă destul de mare,
mărşăluia ariergarda formaţiei, cu mitraliere cărate
de catâri. Ceva mai departe, dintre dunele de nisip
apăreau, pentru a dispărea după câteva clipe, cete
de băştinaşi.
Soldaţilor din legiune nu le plăceau aceste trupe
auxiliare care străbat deşertul în lung şi-n lat îm-
preună cu trupele regulate şi care se oploşesc în
preajma garnizoanelor. Nu sunt decât nişte hoarde
indisciplinate, puse pe căpătuială şi prădăciuni.
Prin deschizătura din faţă a coviltirului se zărea, ca
un şarpe gigantic, coloana ce mărşăluia prin deşert.
Printre nenumărate coline galbene, pe un năduf

88
îngrozitor, fără un firicel de umbră, pe suprafaţa
pretutindeni gălbuie, colburoasă a Saharei orbitbare,
cu relieful ei uşor unduit… unduit... cu valuri
galbene cât cuprinzi cu privirea...
Medicul militar aşternuse o pătură pe sacii cu
chinină stivuiţi unul lângă altul şi dormea dus..
Poate că acum ar putea arunca o privire în portofel.
Nţ... Până când nu ştie ce conţine, trebuie să fie cu
ochii în patru. Na... Uite că ăştia aduc un soldat care
se zvârcoleşte, face urât... Are spume la gură,
horcăie şi la fiecare răsuflare i se prelinge din colţul
gurii băşici sângerii... Camarazii îl întind pe spate.
Doctorul sare din căruţă somnoros. Îi pune o com-
presă rece pe cap... Oricum, s-a zis cu el ...Pesemne
că a făcut embolie pulmonară… I-a plesnit o arteră...
Paloarea i se aşterne pe chip, pe mâini.
— Fini... — îngăima doctorul scund, ştergân-du-şi
cu batista gâtul gros şi ceafa fioroasă.
După-amiază la ora patru sosiră la prima oază de
pe traseu. Răsună un ţignal prelung. Doctorul se
uită chiorâş la soldatul sănătos tun care se lăfăia în
căruţă.
— Domniile doctor — ieşi pe neaşteptate Guguştiuc
la raport, — aş dori să-mi reiau locul în formaţie, dar
am ordin să călătoresc în căruţă. N-aş putea ceda
locul unui camarad mai slab ca mine ? Rana de la
umăr nu mă mai supără deloc
— O să iau măsuri în acest sens — îi răspunse
blajin doctorul. Iată o hotărâre lăudabila... Cred că
domnul locotenent o să-şi asume răspunderea în
ceea ce priveşte această rocadă cu un invalid...
Locotenentul trecu în ordinul de zi înlocuirea
soldatului cu numărul matricol 40 de către un altul
aflat în stare critică şi soldatul cu numărul 40 fu în-

89
drumat către subunitatea lui, întru îndeplinirea atri-
buţiunilor de serviciu...

În sfârşit !...
Toată lumea se înfăşură: strâns în manta în noap-
tea sahariană din ce în cei mai răcoroasă şi, ceva
mai departe, în tabăra, trupelor auxiliare scăpărau
pietrele înroşite în foc, folosite la coacerea turtelor.
Gornistul sună stingerea.
În sfârşit...
Guguştiuc plecă la plimbare de unul singur printre
palmierii răzleţi, în căutarea unui loc unde să se
poată uita în tihnă la portofel. În coroanele palmie-
rilor chirăiau maimuţele şi milioane de cieade zbâr-
nâiau la tot pasul, frecându-şi picioruşele.
— Ia stai, camarade ! — strigă cineva după el. Era
domnul conte. Uf, iar i se ridică o piedică în cale ?
— Ce s-a întâtnplat, nobile domn ?
— Lasă miştoul... Nu mă aşteptam ca până şi tu să
mă iei peste picior. Lasă-i... lasă-i pe ceilalţi să fie
mârlani.
— Vorbesc serios, n-am vrut deloc să fac mişto.
Eşti aşa de distins, bătrâne, că până şi eu am ajuns
să cred că eşti de viţă nobilă.
— Păi, în ceea ce priveşte descendenţă mea...
Chipul delicat, oval, se posomori. Fruntea înaltă,
care îi chelea în chip interesant, la tâmple, i se în-
creţi şi ochii mari, albaştri, senini scrutară zarea.
— Aş vrea să-ţi spun ceva... Tu eşti altfel decât
ceilalţi. Îl înţelegi şi pe poet, poate că n-ar strica să
fiu şi eu deschis cu tine...

90
 Cu toate că n-avea nici un chef de spovedanii,
Guguştiuc îl îmbărbăta:
— Poftim, te rog... deşartă-ţi năduful şi spune-mi
totul... deşi acum...
— Sunt polonez originar din Lukewitz. La vârsta de
cincisprezec ani, un mecanism...
Guguştiuc se aşeză oftând lângă el pe un bolovan.
Totu-i în zadar, ce mai. Ei... Acum o să asculte şi
drama acestui domn de vită nobilă.
— Mă numesc, de fapt, Spolianski, şi... Cine crezi
că a fost taică-meu ?
— Un erou al luptei de eliberare naţională. Exe-
cutat de ţarul Pavel întâiul...
— Eşti pe-aproape, dar nu...
— Uite care-i treaba... Se vede de la o poştă că-ţi
curge sânge albastru în vine. Hai, recunoaşte
deschis că tu ai omorât-o pe tipesa aia... sau
mărturiseşte că, în calitatea ta de ofiţer al gărzii
naţionale, ai pierdut la cărţi solda regimentului,
aşadar, derulează-ţi filmul sonor şi, pe urmă, să
mergem la culcare...
Domnul conte suspină. Dădu din cap cu amără-
ciune şi se sculă în picioare.
— Nu. Mai bine nu-ţi spun... Nici ţie... Nu te
supăra...
— N-am nici un motiv de supărare, zău aşa —
răspunse Guguştiuc abia ascunzându-şi bucuria şi
Spoliansky porni spre tabără oftând din toţi ră-
runchii...
Parcă şi-ar târşâi un picior... Te pomeneşti că
şontâcâie ?
Ei, nu contează !
Se opri la marginea oazei, unde colbul se aşternea
deja într-un strat gros pe tufişuri. Întinderea

91
nesfârşită de nisip părea la lumina lunii un ocean cu
suprafaţa unduitoare, argintie.
Guguştiuc privi de jur-împrejur... Era departe de
toţi ceilalţi. Un papagalneastâmpărat cârâia intr-un
palmier, câteva broaşte sfâşiau tăcerea nopţii cu
orăcăitul lor şi de undeva foarte de departe răsunau
cântecele cântate în cor de băştinaşii din trupele
auxiliare.
Printre coloanele palmierilor zvelţi se prelingea o
rază de lumină lată cât palma. Iată o lumină numai
bună pentru lectură. Scoase portofelul din buzunar.
Era unul din acelea obişnuite, din piele, care se gă-
sesc pe toate drumurile. Conţinea tot felul de
lucruri, în primul rând, cincisprezece mii de franci în
bancnote. Câteva chitanţe şi un teanc de cărţi de
vizită. Apoi, un articol decupat dintr-un ziar. O ştire
care se întindea pe o jumătate de pagină, încercuită
cu creion roşu:
„ZGUDUITOAREA DRAMĂ FAMILIALĂ CONSUMATĂ
ÎN CASA RECENT ÎNAPOIATULUI DR. BRETAIL
Ieri seară cartierul select al Oranului, Boulevard
Bonaparte, a fost scena unui eveniment sângeros.
Dr. Bretail şi-a împuşcat soţia, 1-a împuşcat pe
căpitanul Corot şi apoi s-a sinucis. Dr. Bretail se
înapoiase de curând din ţinutul Nigerului, unde îl
însoţise în calitate de secretar particular pe neferi-
citul explorator Russel. După înapoierea din expe-
diţie, dr. Bretail s-a însurat cu văduva marelui sa-
vant în împrejurări tragice. Femeia, de o frumuseţe
extraordinară, fusese cântăreaţă de operă şi renun-
ţase la cariera artistică de dragul soţului ei. La Oran,
unde soţii Russel duceau o viaţă extrem de
monidenă, artista de odinioară obişnuia să-şi dea

92
concursul cu prilejul unor serate de binefacere. În
astfel de împrejurări interpreta celebra ei melodie.
Si Von savait...
Si Von savait...
Cântecul din camera de lângă mort ! Cântecul care
se auzea tot timpul şi pe care nu-1 cânta nimeni!
Guguştiuc îşi continuă lectura.
„...dr. Bretail, secretarul particular al nefericitului
Russel, se căsătorise cu artista după moartea sa-
vantului şi se părea că mariajul lor este fericit, însă
aseară s-a consumat sângeroasa dramă familială.
Singurii martori la fata locului au fost cei doi valeţi
şi amândoi au relatat aceeaşi versiune. Cei doi
susţin că dr. Bretail s-ar fi deplasat la Alger şi
doamna Bretail ar fi primit vizita căpitanului de
spahii Corot, un cunoscut practicant al echitaţiei.
Din declaraţia valeţilor reiese că aceasta nu era
prima vizită pe care Corot o făcea în absenţa lui Bre-
tail. Drama s-a petrecut seara în jurul orei unspre-
zece. Unul dintre valeţi servea ceaiul în salon.
Doamna Bretail şedea la pian şi interpreta Si Von
savait. Deodată în uşă a apărut Bretail ! Valetul a
auzit două împuşcături, un ţipăt şi bufnetul unui
corp căzut la pământ. Căpitanul Corot şi femeia se
prăbuşiseră cu câte un glonţ în cap. Şi până să
poată interveni valetul, doctorul Bretail şi-a tras un
glonţ în tâmplă. La sosirea ambulanţelor, nu mai era
în viaţă nici unul...”
Guguştiuc îşi aprinse o ţigară. Îşi aduse aminte de
casa doctorului. De camera peste care se aşternuse
praful şi de femeia aceea ciudată, cu aluniţa…
Gelozie întemeiată sau nu ? Greu de stabilit —
continua ştirea. Poate că grozăviile prin care a
trecut alături de Russel în expediţia nigeriana i-au

93
şubrezit doctorului Bretail sistemul nervos sau
poate, femeia aceasta fascinantă, însemnată să
poarte triunghiul nu numai pe dosul palmei, ci şi în
inimă, s-a aprins mai întâi pentru secretarul
răposatului ei bărbat, iar acum pentru căpitanul
Corot ? Niciodată nu vom avea răspunsul exact la
această întrebare. Cert este că locuitorii Oranului
resimt o grea pierdere şi cumplita dramă...”
Din mijlocul articolului, dintr-o fotografie, îl privea
chipul unei femei... Al unei femei de o frumuseţe
deosebită, cu un cap interesant, sprâncene lungi,
stufoase şi ochi trişti, uimitor de expresivi.
Din senin, de undeva nu foarte de departe răsună
glasul delicat de femeie, atât de cunoscut lui :
„Si Von savait...”
...Câteva clipe ramase înmărmurit.
...Frunzele palmierilor se frecau una de alta cu un
foşnet discret în adierea nopţii... Iar acum, glasul
continua să fredoneze melodia fără text... Nu încape
nici o îndoială... E aceeaşi voce !
Sări ca ars !... Porni în direcţia de unde venea
glasul, dar, i se păru că melodia fredonată molcom
păstrează, în chip ciudat, distanţa... Aici şi-a vârât
dracu, coada... Acum aude clar : Si Von savait...
După ce trecu de câţiva copaci ajunse la marginea
deşertului. Rămase tablou ! Doamne Dumnezeule !
La poalele unei dune, în Sahara, pe nisip şedea
femeia ! Adineauri încă îl privise din ziar! Acum o
scăldau razele lunii. Era în costum alb de călărie, cu
o cască colonială pe cap şi veşmintele îi erau albe
ca zăpada ! I se distingeau clar ochii mari, privirea
tristă, sprâncenele lungi, un pic stufoase... Îl privea
ţintă pe Guguştiuc zâmbea şi fredona
Si Von savait... Si Von savait...

94
 Harrincourt porni către femeie cu paşi fermi, dar
fără să alerge.
Aceasta se sculă încetişor. Îşi plesni de câteva ori
carâmbul cizmei cu cravaşa şi o luă din loc.
Ce mama mă-si ! Dacă dispare între dune ? ! De
data asta o rupse la fugă. Odată şi odată tot trebuie
să se socotească cu stafiile astea, care nu-i dau
pace o clipă.
Ocolî dâmbul.
Nimeni...
Dar de foarte departe, de la o distanţă ca de vreo
cincizeci de dune răsună... Răsună melodia cântată
cu glas duios, piano, alto, ca un cântec de leagăn.
Guguştiuc se aşeză şi începu să fluiere furios.
Exact ca atunci când te trezeşti de unul singur pe-o
uliţă pustie şi simţi nevoia să-ţi faci curaj. Pentru că,
totuşi, asta se cheamă exagerare. Să recunoaştem !
Nici nu mai încercă să pornească pe urmele nălucii.
Ciudat, dar cucoana asta prea cântă de departe…
Se înşală însă amarnic, dacă-şi face iluzii că un
Harrincourt o să moară de groază fiindcă aşa are ea
chef.
Lua-l-ar dracii de fredonat Îşi aprinse nervos o
ţigară.
Cum naiba apare o femeie în ţinută de oraş, aşa,
hodoronc-tronc, în deşert ? Soldaţii ar fi zărit-o pe
întinderea pustie a şesului, dacă ar fi avut drum în-
coace. Ce se tot fâţâie pe-aici, în inima Saharei, pe
arşiţa asta, la patruzeci şi cinci de grade ? Şi cine o
fi ?... Muritoare de rând nu poate fi... asta e
limpede... Până acum nu crezuse în fantome, însă
de-acum încolo, vrea-nu vrea, trebuie să se împace
cu gândul că există şi aşa ceva... Or să râdă oamenii
şi de el ca de bătrânii lupi de mare care povestesc

95
păţanii asemănătoare, petrecute însă pe mare.
Noroc că el n-o să-şi poată povesti aceste aventuri,
urmând să piară în curând, ca urmare a unui
„accident suferit în exerciţiul funcţiunii”. Dar el,
unul, n-o să se preteze la nocturne muzicale ca
aceasta. Asta-i tâmpenie curată. Hachiţe de
cucoană... Lucru muieresc. Este împuşcată pentru
că flirtează cu căpitanii de spahii şi, pe chestia asta,
nu le dă pace unor bărbaţi cu care n-a avut de-a
face... Ce vrea cu el ? I-a făcut el vreun rău ?...
Deodată, stafia pusă pe fredonat se arătă atât de
aproape, încât avu senzaţia că ar putea-o atinge cu
braţul întins... Şi cânta cu glas tare, răsunător !
Cu toată lumina înşelătoare a lunii, nu putea fi la
mai mult de cincizeci de paşi... Se năpusti pe urmele
ei.
Aha, te-am prins !
E-e...
O văzuse cu ochii lui ascunzându-se în spatele
acestei dune... O ocoli. Femeia nu era acolo...
Si Von savait... — răsună de undeva de departe.
...Şi de data asta se convinse definitiv că nu are
de-a face cu o fiinţă omenească în carne şi oase. Să
ajungi de la o distanţă atât de scurtă la o depărtare
atât de mare. pe urmă să cânţi iarăşi de la numai
cincizeci de paşi... Dar uite că aici se văd clar ur-
mele cizmelor întipărite în colb...
Se lăsă condus de urmele paşilor;
În praf se distingea clar, la tot pasul, adâncitura
lăsată de călcâie şi conturul tălpilor. E-e ! Vasăzică
piciorul Măriei Sale Stafia lasă amprente plantare în
praf ? Păi asta înseamnă că are greutate ! Volum! Şi
păşeşte aidoma celorlalţi muritori ! Aşa stafie nici

96
bunicu' n-a văzut... Deci aici e vorba de-o potlogărie
şi n-o să tolereze el una ca asta...
Urmele coteau înapoi, către oază... Acum însă...
...în spatele unei dune după care urma o scurtă
porţiune plată urmele dispăreau.
Pur şi simplu se opreau !
Nu s-a mai pomenit aşa ceva de când lumea !
Urmele se terminau pe platoul de nisip, între două
dune, în câmp deschis, de parcă doamna cu pricina
şi-ar fi luat zborul. Ultimele două urme se vedeau
clar, însă după aceea nu mai era nimic în afară de
praful neted...
De-acum înainte n-o să-şi mai bată capul cu aiureli
din astea. Fie ! A luat la cunoştinţă, că, fără doar şi
poate, există fantome. Şi, pe deasupra, frumoase
foc !
Se aşeză între două tufişuri şi reluă cercetarea
portofelului. Abandonase în meciul cu stafia. Las' să
fie cucoana învingătoare !
...Dădu peste o scrisoare. Era adresată lui Monsieur
Henri Grison. Acesta era îmboldit să ia grabnic
măsuri în „afacerea” cutare, deoarece „Kalimegdan
nu poate aştepta decât cel mult până la toamnă...”
Hm... — îşi zise Guguştiuc în sinea lui, pot' s-aştepte
dom' Kalimegdan mult şi bine, că până la toamnă
dom' Grison n-o să poată lua nici o măsură, fiindcă
nu se poate şti dacă anul acesta se va ţine judecata
de apoi, urmată de înviere.
Dar măcar ştie cine-i victima. Henri Grison, Avenue
Magenta nr. 9.
Ia să vedem, ce mai e ?
O plachetă de fildeş. Ia te uită... Are gravate pe ea
cuvintele „gradul de maior”, fără a se specifica
numele deţinătorului sau mai ştiu eu ce. De fapt,

97
mai jos scrie : „emis de : general indescifrabil”. Şi
apoi un număr : 88. Geva mai sus, cu litere aurite :
„Statul-major. Secţia D”.
Vasăzică, acest domn Grison trebuie să fi fost
vreun militar reumatic, lăsat la vatră şi placheta o fi
fost o distincţie comemorativă sau rezervarea făcută
la întâlnirea aniversară a vreunei promoţii. Bine,
bine... Asta-i o înştiinţare...
Ce dracu' !...
...Nu departe de el, la poalele celei mai apropiate
dune, înlănţuindu-şi genunchii cu braţele, şedea şi
cânta stafia !
Guguştiuc se holbă la ea. Nu se urni din loc. La ce
bun ? Pentru ca totul să se reia de la început ?
Şedea şi se uita la ea. Îşi aprinse o ţigară. Fantoma
se sculă în picioare şi, cu faţa la el, îşi desfăcu bra-
ţele. Harrincourt îi făcu semn s-o lase baltă. Nu
ţine... Destul. Să-1 lase-n pace... A făcut el cuiva
vreun rău ? Ce au cu el ?...
Deasupra dunelor pierdute în zare mijeşte o dâră
alburie, stinsă... şi femeia continuă să cânte.
Lui Guguştiuc îi veni o idee. Şi respectul faţă de
stafii se cheamă că-i o virtute, militară. Scoase mu-
zicuţa din buzunar şi începu să acompanieze plin de
sensibilitate cântecul femeii de pe lumea cealaltă,
închise ochii şi se lansă în improvizaţii, în înflorituri...
Deschise ochii o clipă, deoarece femeia se oprise
din cântat. Hm... Fantoma încremenise înspăimân-
tată şi îl privea cu uimire.
Apoi se-ntoarse pe călcâie şi o rupse la fugă. Hei!
Coniţă ! Doamna stafie ! Opriţi-vă, nu vă fie tegmă,
că nu vă fac nimic...
Dar stafia dispăru în spatele unei dune de nisip.

98
 ...Lui Guguştiuc îi părea nespus de rău că o spe-
riase în halul ăsta ; se întoarse în tabără, mancă o
jumătate de lipie şi adormi cât ai bate din palme.

CAPITOLUL ZECE

A doua zi îşi conţinuară drumul şi, de data asta,

Guguştiuc mărşăluia în rând cu camarazii săi.
Spre mâhnirea lui Troppauer, Harrincourt îşi avea
locul în formaţie cu patru perechi în urma lui.
Porniseră la drum odihniţi, vioi, veseli, dar ajunse-
seră deja dincolo de mijlocul Saharei, într-un ţinut
unde oazele se succedau la o distanţă de trei-patru
zile de mers şi soldaţii mărşăluiau prin praf istoviţi,
vlăguiţi.
La căderea serii adăstară în deşert. Plutonierul
Latouret îi aştepta deja împreună cu patrula de cer-
cetare trimisă permanent în avangardă. Starea bă-
trânului militar abia dacă trăda rigorile acestei mi-
siuni istovitoare. Dacă pierduse un pic din greutate,
asta se datora amărăciunii care-i încolţise în suflet.
Compania se prăbuşi pe nisipul încins aidoma unui
maldăr de zdrenţe. Latouret desemnă santinelele şi
îi numi pe cei care a doua zi aveau să facă parte din
patrulă.

99
 Deodată îl zări pe Guguştiuc; care tocmai îşi
pusese jos raniţa.
— Soldat !
— Oui, mon chef !
— Ai primit ordin să te deplasezi în căruţă. Cum ai
ajuns în formaţia de marş ?
— Domnul locotenent mi-a îngăduit, la cererea
mea, să cedez locul unui camarad cu o stare mai
gravă decât a mea.
— Cred că dumneata... În curând o s-ajungi într-o
stare extrem de gravă... Mâine dimineaţă, cu o
jumătate de ceas înainte de aliniere, te prezinţi la
mine, la patrulă. Rompez l
Guguştiuc se trase mai într-o parte şi îşi frecă
palmele bucuros. Scumpul, drăgălaşul, bătrânul La-
touret să aibă grijă de el, să răposeze „în exerciţiul
funcţiunii”...
Pe urmă porni să se plimbe printre dunele din
apropiere, în speranţa că o va revedea pe stafie. În-
cepuse să-i placă doamna care bântuia prin deşert.
Se aşeză şi scoase muzicuţa, cu gând s-o ademe-
nească. Degeaba,.. Se pare că răposata se
speriase...
— Ce seară minunată, camarade .... — glăsui lângă
el Troppauer.
Trupul bondoc, gros al poetului era cenuşiu din cap
până-n picioare din pricina prafului aşternut peste zi
pe uniforme. Se apucă să declame cu braţele
deschise teatral
— O, tu, Sahara, crăiasă a pustiurilor, binecuvântat
e colbul cu care-1 saluţi pe marele poet...
— Eşti pus pe elogii — îl încuraja Guguştiuc. Ţine-o
tot aşa, că e bine... N-ai ceva de citit ? De-a-tâtea

100
zile nu m-am mai delectat nici măcar cu o rimă de-a
ta.
— Mi-au mai venit câteva versuri frumoase,., dar
acum trebuie să plec, Guguştiuc, n-o să-ţi citesc...
Mă cheamă deşertul. Simt cum ceva dinlăuntrul meu
nu-mi dă pace ! O poezie. O idee... Pa !
Şi o luă din loc, cu mersu-i legănat, de răţoi... Se
căznea să găsească noi perechi de rime în timp ce-şi
aranja cârlionţii à la Napoleon. Curând fu înghiţit de
întuneric... Iar Guguştiuc chibzuia cum să să scape
de problema cu mortul, vrând să-şi uşureze odată
pentru totdeauna conştiinţa, O să-i împacheteze
toate efectele şi o să le depună la intendenţă! De-o
fi să moară, or să desfacă pachetul şi or să gă-
sească, bileţelul prin care cere să Ie fie expediate
rudelor lui Monsieur Henri Grison banii şi bunurile ce
i-au aparţinut acestuia. Ultima lui adresă Avenue
Magenta nr. 9. Urmând această pistă vor putea...
Bummm !
O împuşcătură... Sări ca ars şi privi de jur-îm-
prejur...
În tabără se dădea deja alarma.
O luă la fugă spre tabără.. Locotenentul ieşi din
cort cu plasa de păr pe cap şi înăuntru gramofonul
îşi depăna pe mai departe acordurile. Cum se face
că toţi locotenenţii din legiune au gramofoane por-
tabile ? — îl străfulgera gândul pe Guguştiuc.
— De unde a venit împuşcătura ?... — se interesă
locotenentul.
Nimeni nu-i putu da răspunsul la această întrebare.
Fură trimise patrule în toate cele patru zări... Se-
ntoarseră după zece minute.
Doamne sfinte !

101
 Îl aduceau pe Troppauer... Bietul poet... Guguştiuc
cu greu se stăpâni să n-o zbughească din formaţie,
să dea fuga la el...
— Vorbeşte ! — îl îndemnă locotenentul. Ce s-a
întâmplat ?
Troppauer se sculă în capul oaselor. Rana nu era
gravă, glonţul îi trecuse prin braţ.
— Nu ştiu cine a tras şi de unde — spuse omul gros
la stat. Mă plimbam cufundat în versuri, ştiţi, cu sunt
poet... sunt liricul Homer Troppauer...
— Mă, omule ! — se răsti locotenentul la el. Dă
raportul!
— Bine, bine — îl domoli Troppauer pe năbădăiosul
său comandant, în timp ce medicul îi dezinfecta
rana. Vasăzică în timp ce mă plimbam eu frumuşel,
aud o detunătură, mă trezesc că-mi trece glonţul
prin braţ şi mă arunc la pământ. Dacă aş fi încercat
să fug, ţintaşul aflat la pândă ar mai fi tras un foc.
Aşa, însă, a crezut că-s mort.
— Sunaţi încă o dată adunarea în formaţie —•
ordonă locotenentul subofiţerului.
Goarna răsună încă o dată în noapte.
A terre ! — porunci locotenentul.
Toată lumea îşi duse arma la picior. Ofiţerul şi
subofiţerul inspectară pe rând toate puştile. Cel ce
trăsese în poet nu avusese timp să-şi cureţe ţeava.
Ţevile erau verificate acum una câte una.
— Cu asta s-a tras — strigă plutonierul în cele din
urmă
Ţinea în mână arma lui Guguştiuc;

102
 — Soldat !
Guguştiuc făcu un pas înainte:
— Unde te aflai în momentul când s-a tras ?
— Mă plimbam. N-aveam însă arma la mine; Te-a
văzut cineva ?
- Soldatul Troppauer. Am stat de vorbă cu el cinci
minute înainte de împuşcătură.
— V-aţi certat ?
- Aş. Poetul e prietenul meu cel mai bun;
— După mine, înainte, marş ! Locotenentul porni.
Doi subofiţeri îl încadrară pe Guguştiuc. Merseră la
dispensarul de campanie, unde sanitarii tocmai îl
bandajau pe Troppauer.
— Soldat ! Glonţul care te-a lovit a fost tras cu
arma acestui om.
Troppauer se sculă, nevenindu-i să-şi creadă ure-
chilor.
— Exclus.
— Cum îndrăzneşti să mi te adresezi pe tonul
ăsta ? — se stropşi ofiţerul la el. Te-ai întâlnit cu el
mai devreme ?
— Da. Guguştiuc m-a rugat să-i citesc câteva
poezii, îi plac versurile mele, fiindcă eu, dacă nu v-
am mai spus până acuma, sunt poet, sunt...
— Gura ! Când v-aţi întâlnit, omul acesta avea
puşca la el sau nu ?
Troppauer exclamă triumfător :
— Nici vorbă ! Şedea la poalele unei dune din
imensitatea Saharei şi singura lui armă era muzi-
cuţa...
Locotenentul se deplasă la locul atentatului. Mă-
sură câţi paşi sunt de la duna unde stătuse Guguş-
tiuc-până în tabără şi înapoi. Suspectul ar fi avut
nevoie de-o jumătate de oră ca să poată parcurge

103
această distanţă. Prin urmare, Guguştiuc era dis-
culpat.
— Bănuieşti pe cineva ? - îl întrebă locotenentul pe
Troppauer.
— Cred că la mijloc e mâna unui invidios. Un artist
stârneşte multă invidie în jurul lui.
Făptaşul nu a fost descoperit. Guguştiuc se întreba
dacă să raporteze apariţia stafiei sau nu. E totuşi,
ciudat că o fantomă nu-i dă pace deloc şi pe urmă
cineva este rănit cu puşca lui... Ce dracu' au cu el
?... Oare frumoasa aceea enigmatică şi tristă să fie
cea care a pus la cale atentatul ?... Dar ce vină avea
Troppauer în toată afacerea asta ?
Rămase de veghe lângă rănit şi-i citi cu glas tare
poeziile pe când acesta le asculta du ochii închişi.,.
— Iartă-mă, Guguştiuc.
Lângă el răsărise ca din pământ domnul conte.
Vocea lui melodioasă, delicată, era numai tact şi
complezenţă…
— Dragă Troppauer — i se adresă el bolnavului. Mă
strâng îngrozitor bocancii. Şontâcăi întruna din
cauza lor. Te rog frumos, hai să-i schimbăm din
nou...
Poetul făcu schimb de bocanci cu domnul conte.
Guguştiuc nu rezistă ispitei de a-i întreba de ce-şi
schimbaseră încălţările.
— Asta s-a întâmplat pe când eram încă în Oran,
înainte de-a porni la drum — îl lămuri Troppauer —,
în ultima seară domnul conte m-a rugat să facem
schimb de bocanci, că eu ies în învoire şi oricum
trebuie să mi-i curăţ pe-ai mei, iar el- ar vrea să se
ducă la culcare, dar are încălţările mânjite cu un fel
de lipici roşu şi i-ar lua o grămadă de timp curăţirea
lor. Ştii şi tu ce-nseamnă să ai suflet de poet ! Am

104
acceptat schimbul şi a doua zi eram deja pe drum,
în formaţie de marş... Se pare că-1 strâng bocancii
mei... Ia citeşte-mi-o acum pe aia în care asemui
dragostea cu un măr ce se sfărâmă când cade la
pământ..._
Guguştiuc continuă lectura şi poetul se desfăta
asculţându-l cu ochii închişi...

CAPITOLUL UNSPREZECE

Următoarea etapă oaza Murzuk, cu zece popasuri

şi patru campamente. Plutonierul Latouret are rolul
de călăuză. Toată lumea ştie că misiunea asta de
patrulare absolut inutilă este, de fapt, o pedeapsă.
Soldaţii se uită cu o bucurie maliţioasă cum
porneşte de fiecare dată cu o jumătate de ceas
înainte de alinierea în formaţie. Dar zadarnic
aşteaptă să-1 vadă pe bătrânul soldat doborât de
oboseală sau de amărăciune. Chipul plin de cicatrice
îi rămâne veşnic impasibil. Mustaţa lui albă,

105
pârjolită, de pisică sălbatică i se zbârleşte la fel de
semeţ şi de neînduplecat la soldaţi şi nici pâ-nă-n
ziua de azi nu trece cu vederea nici cea mai mică
scăpare sau abatere de la regulamente.
Întunericul nopţii nu se risipise încă de tot când opt
oameni, printre care şi Guguştiuc, porniseră la drum
sub conducerea lui Latouret. Harrincourt mărşăluia
în rând cu Ilici, un student rus. Ilici, cunoscut în
legiune mai mult cu porecla de Piciu', respira cam
sacadat, ceea ce este primul simptom al epuizării
fizice. În astfel de situaţii, arterele pulmonare încep
deja să se dilate... '
— Blestemat drum... — spuse el gâfâind. De-aş şti
macar cât mai avem de îndurat, că despre această
parte a Saharei nu ştiu prea multe lucruri:
— Pe dracu' — îl linişti Guguştiuc. Oaza Murzuk se
află la întretăierea drumurilor caravanelor marocane
şi algeriene.
Piciu' dădu din cap cu tristeţe.
— Eu ştiu mai multe decât un soldat obişnuit. Oaza
Murzuk reprezintă punctul extrem al civilizaţiei. De
aici n-au răzbit până la ecuator decât doi-trei
exploratori. Zona asta a prezentat dintotdeauna
interes, pentru că dacă prin Murzuk am ajunge
până-n Valea Nigerului, s-ar putea construi o cale
ferartă până-n Guineea Britanică. Acest drum au în-
cercat să-1 descopere Hornemann, Barth şi, cu mult
timp înaintea lor, Suetonius Paulinus, dar cu toţii şi-
au aflat sfârşitul aici. În ţinutul Nigerului există o
uriaşă zonă încă necartografiată, care va aparţine,
fără doar şi poate, acelora care vor ajunge primii
acolo.
— Ia zi, Piciule, de unde ai învăţat atâtea bazaconii
despre toţi călătorii care-şi vâră nasul unde nu le

106
fierbe oala... Mi se pare de-a dreptul absurd ca la o
vârstă aşa de fragedă să-ţi baţi capul cu asemenea
aiureli... Odată ajunşi la Murzuk o să ne oprim şi
gata...
— Te-nşeli. Murzukul are garnizoană de senegalezi
şi spahii.
— Ce bine le ştii tu pe toate ! — îl privi Guguştiuc
bănuitor.
În ultimul timp începuse să-i deteste pe soldaţii
care ştiau prea multe. La naiba cu toate misterele
astea !
Piciu' începu să se bâlbâie, vădit încurcat.
— Mda... Întâmplarea face ca, graţie unei doamne,
să fi avut şansa de a-mi însuşi aceste cunoştinţe...
Ştiu multe, mai ales în legătură cu politica sahariană
există nişte date interesante...
— Te rog să enumeri altcuiva aceste date. Eu,
băiete, ţi-o spun pe şleau, mai curând aş vrea să
aflu câte ceva despre ultima ta iubită, presupunând
că avea o vorbă de duh şi un cântec preferat, pe
care să ţi-1 cânt mai încolo la muzicuţă.
Piciu' îl iscodi cu privirea.
— Am impresia că umbli cu cioara vopsită. Deşi,
poate că, dacă am discuta deschis…
Ce vor ăştia ? De când a făcut bancul ăla tâmpit, că
1-a pus pe Troppauer să-i citească poeziile, toată
compania îl asaltează ca pe un duhovnic: Şi domnul
conte venise să i se confeseze, iar acum Piciu'...
— Hai să lăsăm sinceritatea, bătrâne. Nu merită să
ne frământăm creierii cu trecutul, Ai delapidat şi cu
asta basta...'
— Ba nu...
— Ei, atunci ai pierdut la cărţi şi gata.
— Nu aşa s-a-ntâmplat...

107
 — Bine, bine... I-ai omorât şi gata; Piciu' îşi dădu
capul pe spate.
— De unde ştii ?...
— Păi, cam toţi cei de-aici se laudă cu aceleaşi
isprăvi. Au pierdut la cărţi, au ucis ori au delapidat,
eventual au luat-o de nevastă şi pe cealaltă sau aşa
ceva... Nu-ţi mai bate capul... Ascultă-mă pe mine.
Latouret întorcea în răstimpuri capul şi-i străfulgera
cu privirea pe cei doi vorbăreţi, dar nu le zicea
nimic... Hai, dă din clanţă... N-ai decât să pufăi şi
dintr-o ţigară... Las' că o dată şi o dată... Dacă o să
am prilejul... Nom du nora...
Soarele dogorea cumplit şi deşertul, ca o uriaşă
oglindă galbenă, orbitoare, reflecta razele care le in-
trau ca un potop prin ochi, până în creier ; cât
vedeai cu ochii nu zăreai decât mormane de colb
neînsufleţit, un peisaj insuportabil... bâr...
— Nu vă mai mocăiţi, ‘tu-i mama ei de treabă.! nu
sunteţi pe Corsa... Cu cântec, înainte marş ! Marşul
legiunii... unu... doi... trei... Şi !
Din gâtlejurile uscate, aproape crăpate de arşiţă,
răsunară glasurile istovite, răguşite, în falset :
Tin t'auras du boudin,
Tin t'auras du boudin4...
Koller, dulgherul, căzu fleaşcă Ia pământ.
— Nom de Dieu… Unul dintre soldaţi primi ordin să
rămână cu cel căzut. Ridicară un cort în care sâ
aştepte până la sosirea companiei..:
— Garde a vom... En avant... Marche! Patrula îşi
continuă marşul prin Sahara. Acum nu mai cîntau.
Plutonierul nici nu le mai dădu un asemenea ordin.
Măi, ce molâi! Pe vremea lui, când vechile pedepse

4 Tin, o să capeţi caltaboşi (Ib. franc.) (N. trad.).

108
corporale erau în vigoare, când codaşii erau încă
legaţi de leucă, având de ales între a continua
marşul pe picioare şi a fi târâţi în urma căruţei, când
de pe flăcăii căzuţi în colb erau recuperate efectele,
în timp ce restul trupei trecea nepăsător pe lângă
cel căzut în nesimţire, ei, da, pe atunci încă se cânta
şi cei care nu voiau sau nu puteau erau legaţi de
roată, să crape... Dar vremurile s-au schimbat.
Gazetele le-au dat atâta nas, atâta i-au ridicat în
slăvi, încât avalanşa de măsuri din ultimul timp a
făcut din legiune un cuib confortabil în care s-au
pripăşit toţi golanii de la oraş...
— Ţie, Guguştiucule, îţi pot spune totul, dacă te
interesează. E secret, dar o să-ţi spun.
— Nu! — se grăbi să răspundă Guguştiuc. Dacă-i
secret, nu mă interesează şi insist să nu-mi spui...
— Şi... totuşi... e mai bine să ştii.
- E mai bine să nu ştiu !
— Drumul parcurs până acolo e considerat.. chiar
şi-n ziua de azi... o expediţie temerară... Nici nu
există un drum în adevăratul înţeles al cuvântului...
de la oaza Murzuk până în ţinutul Nigerului... e o
aberaţie... şi au şi instalat acolo o garnizoană...
Ăsta-i cel mai mare scandal al secolului douăzeci...
Mor pe capete şi-n timpul drumului şi după ce ajung
acolo... dar dumnealor au nevoie de un drum care
să ajungă în Guineea… şi Tombouctou se află prea
la vest... nu e o soluţie rentabilă... Uf… n-o să
rezist...
Fu rândul altui soldat să iasă din formaţie cu paşi
împleticiţi... Îl lăsară şi pe acesta în îngrijirea unui
camarad cât de cât mai robust.
...Dacă moş Latouret ăsta nu s-ar uita din când în
când chiorâş la el, deie-i Dumnezeu odihnă veşnică

109
în cazul în care bunăvoinţa lui fără seamăn l-ar
înălţa la ceruri, ar încerca să le cânte băieţilor la
muzicuţă, poate că asta i-ar ajuta să-şi mai învingă
oboseala...
Hm... Ia să facă o încercare... La urma urmei, ce-o
să-i facă ? Şi aşa fumează mai mulţi dintre ei şi nu
1-a atenţionat pe nici unul... In cel mai rău caz o să
zbiere la el s-o lase baltă; N-are decât.
Soarele pârjoleşte năprasnic.
Sunt şase ceasuri de când mărşăluiesc în mijlocul
mării nemărginite de pulbere galbenă şi, deodată,
plutonierul Latouret ridică uimit capul. Aude un
zumzet delicat, duios... Ce mai e şi asta ? Acum, în
ultimul şi cel mai greu ceas al marşului infernal —
fiindcă mai aveau de mers doar o oră până Ia
următorul popas... Ce-i asta ?
Întoarce capul.
Sacrebleu ! Ţângăul cu caş la gură zumzăie la
muzicuţă... şi... mii de draci ! Mărşăluieşte cu două
puşti pe umăr ! A luat-o şi pe-a copilandrului de
lângă el !... N-are ce să-i facă, dacă se repede în el o
să-1 pedepsească tot pe Piciu', care ar fi trebuit să
rămână lângă fusta mumă-si în loc să se facă
soldat... Nu-i nimic, n-are decât să care şi puşca al-
tuia, c-o s-1 vadă el pe dracu', dacă-1 mai ţin bala-
malele... Da' să mai şi cânte la muzicuţă în praful şi
în zăduful ăsta, e prea de tot... E nebun de legat şi-n
partea a doua a zilei o să închine steagul. N-are
decât... las' să cânte...
Şi Guguştiuc cânta. Cuprins de o bucurie frenetică,
molipsitoare. Timp de un ceas nu se mai înregistra
nici un abandon în formaţie.
— Halte... Fixe ! A terre !
Urmau două ore de repaus.

110
 2

Rămăseseră doar patru dintre cei porniţi în pa-

trulare. Plutonierul îi mai avea în subordine doar pe
Guguştiuc, Piciu' (căruia Guguştiuc continua să-i
ducă puşca), Nadov, turkmenul uriaş care nu scotea
două vorbe cât era ziua de lungă şi Minkus, doctorul
austriac. Trecuseră deja patru din cele şapte ceasuri
ale etapei a doua de marş.
Şi Guguştiuc cânta la muzicuţă.
Pe urmă se opri. Latouret se uită peste umăr, doar-
doar l-o vedea picând lat, însă nu-i fu dat să vadă
decât cum Harrincourt cotrobăie în raniţă şi scoate o
bucată de carne de oaie sleită, care nici caldă nu
era prea grozavă la gust, şi muşcă din ea cu poftă.
Cine-a mai văzut una ca asta ! Bătrânul plutonier
uns cu toate alifiile simţea că începe să-1 ia cu
ameţeală. Iar individu' ăsta rânjeşte, bagă la ghioz-
dan, cântă, duce două puşti şi arată de parcă ar fi
pus la îngrăşat...
Nadov, turkmenul cel mătăhălos, se prăbuşi ca
trăsnit, cu un bufnet surd. Minkus se aplecă deasu-
pra lui, şă-i asculte bătăile inimii, dar făcu şi el o
tumbă elegantă şi rămase lat.
— Soldat !
Ordinul îl viza pe Piciu'. El, de bine, de rău, încă se
ţinea pe picioare, doar buzele vineţii îi tremurau fără
voie şi simţea că i se lipesc genele.
— Ridici un cort pentru bolnavi şi aştepţi aici
formaţia. Ia-ţi puşca... Patrulă ! Atenţiune ! La co-
manda mea... en avant... marche !

111
 Patrula, compusă în acest moment numai din
Guguştiuc, porni cu pieptul bombat pe urmele plu-
tonierului.
După câţiva paşi scoase nişte acorduri timide, însă
văzând că Latouret nu-i zice nimic, se porni să cânte
în forţă, frumos.
Se însera, pe cerul siniliu deasupra deşertului, se
aprindeau primele stele cu un licăr firav, iar patrula
de doi oameni îşi continua marşul : în faţă plu-
tonierul cu trei fire de mustaţă, ca de pisică sălba-
tică, iar în urma lui, cu baioneta la armă, cântând de
zor la muzicuţă, Guguştiuc.
— Soldat !
— Oui mon chef !
— Când te-ai adaptat la condiţiile climei tropicale ?
— în timpul acestui marş, mon chef !
— De ce minţi, mă ? Nu-mi spune mie că n-ai mai
fost în deşert !
— Vă raportez că n-am minţit în viaţa mea. E o
apucături urâtă.
Continuară marşul. Ici-colo, ţinându-se la distanţă,
le dădeau târcoale hienele, apăreau ba în faţa, ba în
spatele lor... Din când în când scoteau câte un urlet
sinistru ce aducea cu râsul răguşit, isteric al unei
femei.
În zare pâlpâia o luminiţă slabă. Era oaza Murzuk.

112
 CAPITOLUL DOISPREZECE

Oaza Murzuk este jandarmul deşertului. Aici sunt

cantonate trupe de spahii, saharieni şi puşcaşi
senegalezi, care întreprind periodic incursiuni în
Sahara, pentru a-i ţine în şah pe tuaregi, berberi şi
riffi. La sud de Murzuk se întinde marele nimic.
În Murzuk există însă lumină, electrică, o staţie
radio de emisie-recepţie, un spital şi drumuri pavate
cu cărămidă galbenă. Compania din Oran îşi face
intrarea printre cordoanele de spahii aliniate de o
parte şi de alta a drumului, în acordurile marţiale ale

113
fanfarei locale şi populaţia se adună în pâlcuri, să
caşte gura la oastea frântă de oboseală.
Pentru contingentele de rezervă, aflate doar în
tranzit, s-a construit la Murzuk o cazarmă separată.
Soldaţii proaspăt sosiţi sunt îndrumaţi într-acolo. Aici
urmează să fie completat necesarul de echipament
şi uniforme al companiei sosite cu efectele ferfeniţă
şi pline de praf, aici urmează să fie supuşi ultimelor
examene medicale şi să se bucure timp de trei zile
de cea mai deplină libertate...
Trupele auxiliare, la rândul lor, sunt împresurate de
spahii şi îndrumate spre capătul opus al oazei, unde
vor bate pari în pământ şi vor desfăşura un gard de
sârmă ghimpată. În dreptul ieşirilor vor fi postate
gărzi sahariene. Trupele regulate trebuie ţinute Ia
distanţă de aceşti lotri care nu fac fasoane, fumează
canabis în draci şi coc Kesra în spatele îngrăditurii
de sârmă. La intrarea în lagăr aţâţă jăraticul pe-o
tavă un arab jigărit, cu barbă căruntă îmbrăcat într-
un burnus ; fierbe cafea, o ceşcuţă costă câteva
centime.
Soldaţii descoperă cu uimire că toată lumea se
poartă cu ei de parcă le-ar fi rude apropiate sau
nişte bolnavi cu un picior în groapă. Până şi spahiii,
care de obicei umblă cu nasul pe sus, le fac cinste
cu mahorcă şi prăjituri, le plătesc câte o ceaşca din
licoarea minunată a cafegiului, care are vad la
intrarea în lagărul trupelor auxiliare.
— Nu-mi miroase a bine amabilitatea asta exa-
gerată — îi şopti Pilotte lui Nadov cel taciturn.
— De ce ? — întrebă namila cu glasul lui grav, cu
coloratură de contrabas.
— S-ar zice că ne compătimesc.

114
 Un sergent burduhănos, negru ca smoala, din tru-
pele sudaneze de vânători îi bătu prietenos pe
umăr.
— Încotro, băieţi ?... Haideţi să vă cinstesc cu o
tărie sau cu o cafeluţă...
— Spune-mi, dom'sergent — i se adresă Pilotte,
când Matusalemul arab le turna cafeaua în ceşti —,
mata de ce unitate ţii ?
— Lucrez la secţia B a serviciului de cazarmare. Noi
vă asigurăm lenjeria de corp... Şi uniformele de
puşcăriaşi.
Cineva chiui asurzitor în spatele lor.
— Măiculiţă !... Ce-aud ? De-aici înainte” o să
mărşăluim în ţoale de ocnaşi ?
În ultima clipă Guguştiuc zbură peste capetele
soldaţilor ghemuiţi în cerc şi se aşeză şi el turceşte.
— Dacă nu ştiai, află că o să escortaţi şi deţinuţi —
răspunse sergentul.
— Dă-le soldaţilor câtă cafea poftesc — porunci în
spatele lor un căpitan în uniformă albastră, de
husar, pesemne comandantul spahiilor. Nu vă mai
ridicaţi în picioare, copii, staţi cuminţi, beţi, mâncaţi,
simţiţi-vă bine...
Îi salută prietenos şi îşi văzu de drum.
— Am senzaţia că asta nici nu-i o tabără militară,
ci, mai curând, o misiune creştină, unde surorile ele
caritate umblă deghizate în căpitani — comentă
Guguştiuc.
Cert este că aceşti căpitani de spahii însă nu da-
torită amabilităţii lor sunt vestiţi în deşert.
— Voi, în orice caz, o să lipsiţi o bună bucată de
vreme —' le spuse un spahiu lungan, chel, cu barbă
neagră. O să plecaţi hăt-departe... să înlocuiţi
contingentul din Aut-Taurirt. La noi, în Murzuk,

115
există obiceiul să ne purtăm frumos cu cei care
merg să împrospăteze efectivele din Aut-Taurirt.
— Şi ce povestesc cei care vin de-acolo ? Pauză.
Apăru printre ei şi Piciu'. Rămase la marginea
cercului, rezemându-se de un stâlp din gard. Zâm-
bea ca de obicei şi mesteca gumă.
— De ce nu ne spui ce povestesc cei de-acolo ? —
întrebă înfrigurat Nadov. Dacă trupele de rezervă
purced într-acolo trecând pe-aici, înseamnă că şi
efectivele înlocuite tot pe-aici se abat şi la întoar-
cere.
Urmă o nouă pauză apăsătoare, aşa că Pilotte se
amestecă şi el în vorbă :
Daţi pe gură, ce mama mă-si ! Nu ne mai îmbătaţi
eu apă rece, dacă ne aşteaptă vreo belea în Aut-
Taurirt. mai bine spuneţi-ne de pe-acuma să fim
pregătiţi ! Ce-au zis eei care s-au întors- de acolo ?
— Aici e buba... — bâigui sergentul cel bala-
oacheş.
— Cum ?
— Păi, n-am stat încă de vorbă cu nimeni care să
se fi întors din Aut-Taurirt...
Tăcură cu toţii, înghiţind în sec.
— Şi au mai plecat într-acolo şi alte companii ? —
întrebă Minkus un pic răguşit, după ce-şi umezise
buzele cu vârful limbii şi îşi dresese glasul.
— Păi... garnizoana asta cu rol de avanpost abia a
fost instalată acum un an şi jumătate... — se eschivă
de la răspuns zdrahonul cu chelie.
— Răspunde-mi cinstit ! strigă Minkus. Câte
companii au trecut pe-aici în drum spre Aut-Taurirt
de când lucrezi la serviciul de cazarmare ?!
— Hm... Vreo douăsprezece...

116
 Peste micul grup aşezat sub frunzele toropite,
lucioase ale palmierilor se lăsă o atmosferă apăsă-
toare... „
— Vasăzică — conchise Nadov cu glas tărăgănat
—, au fost schimbate... douăsprezece contingente...
şi rezervele au purces la destinaţie... dar din
garnizoană... de întors nu s-a mai întors nimeni...
Se făcu- din nou linişte. Nu se auzea decât bâzâitul
milioanelor de muşte zburând în roiuri compacte...
— Unde-i garnizoana asta ? — întrebă Minkus.
— Păi... n-aş putea să vă spun cu exactitate —
răspunse spahiul. N-a prea ajuns nimeni pe-acoio în
afară de trupele trimise de armată. Dar o fi pe
undeva in ţinutul cu păduri care nu se mai termină.
— Aa, e nemaipomenit — se bucură Guguştiuc.
Înseamnă că ajungem la Ecuator ! O să ne putem
lăuda că am văzut lumea, nu glumă.
Această poantă fu primită de ceilalţi cu răceală.
Aici şi acum nu-i ardea nimănui de râs. E cu putinţă
ca legiunea să-i trimită din Murzuk, prin Sahara,
până în pădurile virgine de la Ecuator ? Şi e cu pu-
tinţă ca în acest colţ de lume afurisit, uitat de Dum-
nezeu, să existe o garnizoană ?
— Ziceai adineauri c-o să escortăm şi ocnaşi —
intră Pencroft în vorbă cu sergentul tuciuriu.
— Îhî —încuviinţă sudanezul dând din cap. Cică ar
fi acolo şi un lagăr de muncă silnică.
...În depărtare se auzi bufnetul înfundat al cio-
megelor, apoi răgetele cămilelor acoperiră bâzâitul
muştelor insuportabile, care nu le dădeau pace o
clipă bărbaţilor aşezaţi direct pe pământ. Se apropie
de ei o namilă de arab cu pielea lucioasă. Pe braţ
avea încolăcită o viperă cu corn. Era ghicitor şi vin-
dea amulete. Degetul mic de la mână, malformat, ii

117
era cusut într-o teacă de piele. Vindea suluri mi-
nuscule de pergament cu inscripţii magice. Uriaşul
brunet avea o mustaţă uriaşă şi nasul mare, acvilin.
— Salut, bătrâne ! — strigă Guguştiuc convins că-1
mai intâlnise o dată la viaţa lui pe acest om, în
Marsilia sau, cine ştie, poate că in Oran. Parcă ne
cunoaştem de undeva !
— Nu ştiu,zău, să ne fi cunoscut, 'dom rumi
— Ba sunt sigur de asta, însă pe atunci încă nu erai
combinat cu şerpoiul ăsta ştirb.
-— Ştirb aţi zis ?... — îl întrebă arabul curtenitor şi,
presând cu degetele gâtul şarpelui, întinse lighioana
sub nasul lui Guguştiuc. Ia uitaţi-vă...
Toată lumea sări în sus şi cercul din jur se lărgi în
chip considerabil...
Vipera cu corn avea bine mersi ambii colţi ve-
ninoşi !
Iată o moarte sigură, după câteva clipe de agonie
infernală, fără nici un fel de antidot...
Guguştiuc îşi apropie capul şi mai mult, cu zâm-
betul pe buze, şi se uită în gâtlejul şarpelui ca un
bătrân O.R.L.-ist.
— Ia-1 de-aici ! — strigară la ghicitor câţiva soldaţi
morcoviţi. Ia-1 de-aici, diavole !
— Am vrut doar să vă arăt că nu-i ştirb, cum
susţine dom' rumi — răspunse blajin arabul mus-
tăcios.
— în privinţa asta m-am înşelat, amice — dădu din
cap entuziasmat Harrincourt —, dar îmi menţin
părerea că de văzut ne-am mai văzut cândva...
— Nu-mi amintesc... poate că vă-nşelaţi.
— Ei, hai, errare humanum est, aşa că mi se poate
întâmpla şi mie să greşesc. Ia aşază-te aici, prietene
ce mi te îndeletniceşti cu negoţul de blesteme şi

118
ascunde undeva mândreţea aia de şarpe de pe braţ,
ca să poată lua loc şi onorata adunare, şi pe urmă
ghiceşte-mi şi mie viitorul ! Unul pe cât posibil
plăcut, că-n cazul ăsta îţi fac cinste cu o cafea.
Toarnă-i o cafea domnului cu şarpele — se-ntoarse
el către bătrânul cafegiu. Hai, tinere.
„Tânărul” în vârstă decel puţin optzeci de ani luă
de pe jar un ibric de Mamă... Ghicitorul descolăci
şarpele de pe braţ şi îl sili să se strecoare într-un sac
de piele căruia îi lega gura, apoi studie cu atenţie
palma lui Guguştiuc :
— O să aveţi parte de-o viaţă lungă... — începu el.
— Auzi, nu-i cazul să măsluieşti realitatea. Spune-
mi de la obraz că n-o s-o mai duc mult.
— Dom' rumi o să aibă parte de-o viaţă lungă...
fără putinţă de tăgadă. Aceasta-i linia vieţii,
porneşte de sub degetul mare şi traversează toată
palma... E o linie foarte lungă...
— Uite, bătrâne... De fapt, nici nu-i aşa de lungă,
doar ţi se pare, din cauză că am mâinile jegoase...
dar, dacă te uiţi mai atent, o să vezi că...
Ghicitorul se menţinea însă ferm pe poziţie.
— Aşa stau lucrurile. O să aveţi viaţă lungă.. Şi
aici... Hm… curios... ce interesant.. Sunteţi urmărit
de spiritul unei femei !
Poftim ?... E-e ! Spiritul... Ia te uită !
— Ia ascultă, moş Ali Baba ! Tu ai habar despre
spiritul ăsta ?
— Da... Ştiu de el... Spiritul unei femei frumoase,
triste bântuie pe urmele oştirii...
Nadov se amestecă bombănind :
— Să mor eu dacă nu-i ăsta adevănitl gol-goluţ,.
Acum nu văd de ce nu v-aş spune că deunăzi... la
popasul din nu ştiu care oază... am crezut că mi se

119
trage de la vin, că eu mi-s beat ori de câte ori adăs-
tăm în vreo oază... am văzut o femeie, şedea în de-
şert, la marginea oazei şi cânta...
— Nadov.! Nu erai deloc pilit ! Şi eu am vă-zut-o —
spuse Guguştiuc dând din cap şi se întoarse către
ghicitor. Ia fii atent, mă, Aladin ! Dacă o Cunoşti pe
stafie şi o vezi întâmplător, transmite-i toată stima
mea şi spune-i să nu se teamă de mine, că nu muşc
şi mi-e tare simpatică... Aş vrea s-o cunosc.
— Ce-i cu tâmpeniile astea — se stropşi la el
Hildebrandt, care până atunci tăcuse chitic. Auzi,
Guguştiucule, în Sahara nu-i recomandabil să faci
băşcălie de spiritele celor morţi.
— Nu-s tâmpenii, camarade — îl lămuri Guguştiuc
—, există o fantomă care se ţine scai de trupă, o
femeie elegantă, cu o aluniţă triunghiulară pe dosul
palmei. Iată melodia ei preferată...
Şi scoase din buzunar muzicuţa.
...Deasupra deşertului, milioane de stele spuzeau
bolta cerului licărind cu o intensitate neobişnuită,
mari, roşiatice, pâlpâitoare prin perdeaua neclintită
a frunzelor de palmier şi ficus. Şi Guguştiuc se
apucă să cânte la micuţul instrument cu ochii
închişi, din colţul gurii, cu tremolouri pline de
sensibilitate, când piano, când forte, melodia :
Si Von savait...
Două maimuţe care se pregăteau să sară dintr-un
tamarin în platanul alăturat se opriră să privească în
jos, printre frunze, mânate de curiozitate... Razele
argintii ale lunii scăldau în noapte norii de praf ce
pluteau deasupra deşertului ca o pâclă lăptoasă...
Şi Guguştiuc cânta necontenit Si Von savait iar toţi
cei din jurul lui îşi aţintiră privirea spre nemărginirea
de nisip a Saharei, aşteptându-se, poate, ca la auzul

120
melodiei, spiritul rătăcitor să se arate ca la o
chemare.
Se întâmplă însă ceva cu mult mai şocant...
— Ticălosule ! — strigă Piciu'. — Ucigaşule,
nenîernicule!
Şi, aproape plutind prin aer, cu un salt arcuit, de
felină, se aruncă asupra lui... Pencroft !
Îl înşfacă de gât pe american, la lumina lunii sclipi
lama de oţel a baionetei şi fără îndoială că l-ar fi
înjunghiat, dacă boxerul zvelt, cu mutră de şobolan
nu s-ar fi smucit din strânsoare şi nu i-ar fi expediat
adversarului un croşeu ca la carte. Lovitura fusese
executată fără elan, însă Pencroft trebuie că era
incredibil de puternic, fiindcă se auzi un pârâit scurt
şi Piciu' căzu leşinat la pământ...
Rămaseră cu toţii consternaţi... Pencroft îşi aranja
vestonul răsuflând greu, iar Piciu' tremura din toate
încheieturile chiar şi aşa, leşinat. Pesemne că
suferise un şoc deosebit de puternic.
Dinspre pâlcurile de copaci începură să răsune una
câte una goarnele care anunţau stingerea şi soldaţii
se risipiră fiecare la cazarma lui.

Mărşăluiau...
La Murzuk detaşamentul îşi sporise efectivele,
luând proporţiile unei hoarde migratoare. Mai întâi,
primiseră în dotare două transportoare auto
blindate, echipate cu tunuri de calibru mic, cu
tragere rapidă, apoi trei camioane cu şenile

121
încărcate cu muniţie şi, în urma lor, se înşira o lungă
coloană de catâri încărcaţi cu arme automate,
aruncătoare de flăcări şi reflectoare, în fine, o uriaşă
căruţă-infirmerie cu un sanitar roşcovan.
Veneau apoi la rând o mulţime de cămile, catâri şi
căruţe cu tot felul de încărcături, cu unelte şi in-
strumente necesare pentru construcţiile de drumuri.
Trailere uriaşe erau încărcate cu grinzi, traverse de
fier, cabluri electrice, sârmă şi liţâ.
În mijlocul convoiului erau masaţi cei două sute de
deţinuţi. Ocnaşi albi şi indigeni laolaltă. Erau legaţi
cu lanţuri doi câte doi. Purtau sumane cafenii, dintr-
un postav aspru. Erau escortaţi de către cincizeci de
goumiers : uneltele cele mai brutale ale ad-
ministraţiei coloniale, în uniforme impecabile, cu
orgoliul şi vanitatea moştenite din stilul de muncă al
subofiţerilor care-i instruiseră.
Cei cincizeci de goumiers avuseseră, la rândul lor,
de ales între puşcărie şi garnizoana din Aut-Taurirt :
bătuseră un grup de marinari englezi arestaţi în
urma unei încăierări, marinari care se arătaseră
impertinenţi chiar şi în sediul jandarmeriei, însă, în
urma chelfănelii încasate, trei dintre aceştia
dăduseră ortul popii.
Din păcate, un goumier nu se pricepe deloc la
diplomaţie şi habar nu are că un marinar englez
poate deveni o chestiune delicată la ordinea zilei,
dacă e bătut până moare. Cât timp trăieşte e şi el
un terchea-berchea dus de ape, ca toţi ceilalaţi
marinari, însă, dacă e omorât în bătaie, devine
document oficial ! Un document la care se cuvine
dat un răspuns cum ar fi : „S-au luat măsuri
disciplinare drastice împotriva jandarmilor găsiţi

122
vinovaţi în urma cercetărilor efectuate de organele
competente...”
Poate că nici n-ar fi fost găsiţi vinovaţi cincizeci de
goumiers, dacă la Aut-Taurirt ar fi fost nevoie de un
efectiv mai redus.
Şi nu se ştie ce abateri li s-au imputat şi locote-
nenţilor-ingineri Burca, Lenormand şi Hilliers, tran-
sferaţi disciplinar la Aut-Taurirt.
Căpitanul Gardone, care le cam trăgea la măsea şi,
din cauza unei cucoane, provocase într-o seară un
scandal monstru la Operă, primise la locuinţa lui din
Paris o telegramă în care i se ordona să se
deplaseze la Murzuk, să aştepte acolo contingentul
expediat din Oran şi să preia în Aut-Taurirt funcţia
de comandant al garnizoanei, alături de vicontele
Delahay...
Rupsese telegrama înjurând furios: Ştia ce se
ascunde în spatele acestei formulări pompoase. O
să ajungă într-o garnzionă infernală, unde, ori, o să
crape, ori o să fie avansat...
Dar abia la Murzuk îi fu dat să afle ce-1 aşteaptă,
când stătu de vorbă cu un maior în biroul acestuia;
— Cum adică, de aici... până la ecuator ?! —
întrebă el aplecându-se deasupra hărţii cu ochii cât
cepele.
— Nu chiar până la ecuator! — răspunse maiorul, în
orice caz, condiţiile sunt extrem de grele…
— Bine, dar ce-i acest Aut-Taurirt?... Cum o fi
acolo, între Sahara şi ţinutul Nigerului, unde poate
că nici n-a mai călcat picior de om.
— Cum să nu fi călcat... Adu-ţi aminte! Acum doi
ani a pornit din Murzuk prima echipă de cercetare,
însă, uite, în locul ăsta a fost masacrată patrula şi
detaşamentul de pedepsire n-a găsit nici o urmă

123
care să conducă la băştinaşii ucigaşi.?! Au stabilit ca
făptaşii sunt negrii din tribul Sokoto, însă aceştia
sălăşuiesc pe valea Nigerului şi dincolo de junglă.
Nimeni nu ştie cum naiba au putut ajunge în teri-
toriile noastre. Apoi nu s-a mai întors nici expediţia
condusă de Normand. Detaşamentul trimis din Tom-
bouctou în căutarea exploratorilor a stabilit că aceş-
tia au fost măcelăriţi până la ultimul. Pe urmă a avut
loc expediţia lui Russel, despre asta precis ai auzit,
că s-a făcut mare vâlvă în jurul ei ; s-a bucurat de
un- sprijin extraordinar, îşi propusese să descopere
şi nu ştiu ce trecătoare, dar şi asta a dispărut...
— Scuză-mă, te rog... Înseamnă că e vorba de un
drum necunoscut, neexplorat...
— Lander, Hornemann şi Caillee l-au explorat
îndeajuns.
— Dar nu îndeajuns pentru nişte armate şi gar-
nizoane ! — dădu Gardone cu pumnul în masă plin
de obidă.
Maiorul ridică din umeri.
— Pentru un militar, un singur lucru e cu ne-
putinţă : să discute ordinele primite. Acum un an şi
jumătate s-a hotărât instalarea unei garnizoane îm
ţinutul dintre ecuator şi Sahara, în pustiu, şi de-
atunci există această garnizoană. Numele ei este
Aut-Taurirt. Avem nevoie de un drum în locul tre-
cătorii pierdute o dată cu moartea lui Russel. Aşa ca
se va construi un drum şi cei ce se vor întoarce de
acolo la expirarea detaşării vor face o carieră fru-
moasă...
— Dacă se vor mai întoarce — spuse Gardone
pălind.
— Hm, asta cam aşa e... Dar şi dacă nu se vor mai
întoarce, patria le va păstra o amintire frumoasă.

124
 Maiorul rosti aceste cuvinte pe un ton ceva mai
rece şi se sculă în picioare. Era un militar desăvârşit
şi Gardone nu-i plăcea nicicum.
Astfel porni compania la drum împreună cu că-
pitanul Gardone cei grăsan, pilangiu şi plin de ta-
bieturi pariziene, împreună cu ocnaşii şi cu o adună-
tură de recruţi lipsiţi de experienţă.

— Spune-mi, de ce te-ai dat la Pencroft ? — îl

întrebă Minkus, doctorul, pe Piciu'. Precis te-a ajuns
o alterare a stării psihice.
— Nu ştiu. Am simţit dintr-o dată că se face
zăpuşeală în jurul meu, nici nu-mi mai aduc aminte
ce s-a întâmplat...
În urma lor se auzea scârţâitul roţilor, scrâşnetul
şenilelor, zăngănitul blindatelor, bufnetul înfundat al
bâtelor mânuite de cei ce mânau dobitoacele, iar
eonvoiul înainta greoi, ca un miriapod ce părea că
nu se mai termină.
— Ml s-a întâmplat şi mie — intră în vorbă Nadov.
Odată, la Smolensk, am supt la vodcă la bâlci de nu
m-am mai trezit două zile după aia,
— Ai malarie — îşi dădu cu părerea Pilotte —, de
multe ori aşa începe, cu crize trecătoare, urmate
apoi de friguri.
— Aşa o fi — încuviinţă Piciu. Fapt e că am fost
bolnav.
— N-ai nimic de împărţit cu gangsterul ăla ? — îl
întrebă Hlavak, cizmarul.
Aceasta era porecla pe care camarazii i-o dăduseră
lui Pencroft, „gangsterul”.

125
 — N-am ! Şi nici n-am avut vreodată... — oftă Piciu
Pe urmă nu mai vorbi nimeni. Aerul devenea tot
mai încins. O adiere uşoară, aidoma siroccoului, se
stârnise dinspre miazăzi aducând vârtejuri domoale
de praf şi le provocase nişte migrene insuportabile...
Catârii începuseră să tuşească şi azvârleau din
copite, răgeau sălbatic, iar slugile însărcinate cu
mânarea lor suduiau la tot pasul, împărţindu-le
pumni şi bice. Căpitanul călărea în frunte, indispus şi
furios în acelaşi timp ; îi era greaţă şi îl durea capul
înfiorător. Din când în când scotea din oblânc o
sticlă şi o ducea la gură.
Făcură popas la poalele unei dune de o mărime
neobişnuită. Ar fi fost o absurditate să continue dru-
mul în ziua aceea. Arborele cotit al unuia dintre ca-
mioane dăduse în primire şi depanarea lua timp.
Caii şi catârii se poticneau istoviţi..:
Guguştiuc constată că aici există toate condiţiile
pentru o moarte sigură. Ii şi vedea pe cei dragi lui cu
cei zece mii de dolari în buzunar. Într-un fel, gândul
morţii nu îl durea. Cei pe care nici viaţa nu-i doare
suportă mai uşqr gândul morţii.
îşi propuse să-1 caute pe Troppauer, care încă nu
se restabilise complet.
— Mă... — îi aţinu calea Piciu;
— Ce-ai copile ?
— Trebuie să stau de vorbă eu tine?
— Dă-i drumu', amice.
— Vreau să-ţi încredinţez un mare secret...
— Hai să lăsăm chestiile astea, bătrâne. Sunt sătul
până-n gât de secretele voastre. Şi de ce pica
măgăreaţa mereu numai pe mine ? Te previn că-s
un tip uşuratic, superficial şi neserios, şi pe

126
deasupra şi gură-spartă, tranca-fleanca, gargaragiu,
pe care nu te poţi bizui...
— Te rog... Încetează, lasă talentele astea... Hai să
ne retragem câteva clipe... să nu ne audă ceilalaţi...
Ştiu că ticălosul e de gardă acum... Putem discuta
liniştiţi... Oricum, or să-mi facă de petrecanie... Ţie
trebuie să-ţi spun tot ce ştiu...
Părea aşa de necăjit şi disperat, încât lui Guguştiuc
i se făcu milă de fel. Mama lor de secrete şi mistere.
— Fie, treacă de la mine, băiete, da' te rog, nu mai
face tot timpul mutra asta plângăreaţă...
Se aşezară la umbra unei dune.
— Am fost student la Paris — îşi începu Piciu'
povestirea. Pe-atunci eram un tip de viaţă, un boem,
deşi îmi ghiorăiau maţele de foame, dar ce conta
mizeria pe lângă frumuseţea vieţii studenţeşti,
aveam înaintea mea un viitor strălucit şi... Într-o zi
am cunoscut o femeie...
— Aşa încep toate necazurile — se apucă Gu-
guştiuc să filozofeze şi, în timp ce se juca turnân-du-
şi nisip dintr-o palmă în alta, se gândea ce bine ar fi
să rămână în deşert pe post de clepsidră.
— Această femeie mi-a promis c-o să mă ajute să
fac carieră. Are un prieten bun, pe nume Henri
Grison.
— Cum ai zis ? !
— Henri Grison.... De ce te-ai speriat aşa ?
— M-am întâlnit şi eu cu acest domn..
— Unde ?
— Într-o casă ciudată... M-a primit în pijama; întins
pe jos...
Piciu' îl scrută cu privirea.
— Eu ştiu... cine eşti...

127
 Şi după o scurtă pauză, adăugă uitându-i-se în
ochi:
— Batalanga.
Se aştepta să-I facă praf. Guguştiuc se uită la el
prostit. Pe urmă îi puse mâna pe frunte :
— S-ar putea să ai dreptate, da' n-ar strica să-ţi iei
temperatura...
Piciu' îl privi ironic şi repetă, de data asta aproape
silabisit:
— Ba-ta-lan-ga !
Ce dracu' au cu el ? Asta-i ultima găselniţă. Ba-
talanga !
— Mare actor eşti — îi spuse tânărul —, dar nu cred
c-o să mai joci multă vreme teatru, dacă o să-ţi spun
că eu am fost deja în Batalanga...
— Toate bune şi frumoase, băiete... Ai fost acolo,
bravo ţie. Răspunde-mi acum la următoarea între-
bare : cine este acest Henri Grison şi unde pot fi
găsite rudele sau moştenitorii lui ?
— Prea multe nu ştiu despre el. El m-a recomandat
pentru expediţia lui Russel.
Lui Guguştiuc i se aprinse un bec :
— Russel ! Ia stai! Păi ăsta-i exploratorul cu a cărui
văduvă s-a însurat doctorul Bretail... E-e ! Devine
interesant...
— Ştiam eu c-o să te intereseze.
— Şi încă cum ! Răposata doamnă Bretail bântuie
pe urmele oştirii.
Piciu' tresări involuntar, făcându-se alb ca varul.
— Taci ! Te implor, nu-mi mai spune nimic !..: Simt
că înnebunesc — spuse el trântindu-se disperat la
pământ cu şiroaie de lacrimi în ochi.
Harrincourt se aplecă şi-1 ridică de jos cu blândeţe,
începea să-i ia în serios spusele şi-i era milă de el.

128
Nu ştia ce se-ntâmplă cu el, dar vedea că suferă
cumplit.
— Din câte ştiu — îi spuse, el liniştit —, Bretail a
împuşcat-o pe nevastă-sa, pe un căpitan şi şi-a tras
şi lui însuşi un glonţ în cap.
— Nu-i adevărat — murmură Piciu'. Toţi trei au fost
asasinaţi!
Milioane de fire de praf minuscule, dogoritoare le
înţepau necontenit chipurile şi aerul atârna neclintit
deasupra deşertului în arşiţa toropitoare.
— Ciudat... — îngăimă Guguştiuc. Şi ceva mai
concret nu ştii ? De pildă, cine-i ucigaşul ?
— Eu !

129
 CAPITOLUL TREISPREZECE

Guguştiuc se cutremură şi el o dată în viaţa lui de

cele auzite. Până şi el, cu firea lui fluşturatică,
indolent şi nepăsător cum era, resimţi dimensiunea
tragică şi monstruozitatea acestui secret. Batalangă
era pe lângă asta un fleac, iar fântâna arteziană, cu
marchiz cu tot, nu rămânea decât o biată glumă.
Poanta cu mortul întins în faţa băii, mai treacă-
meargă, important e să nu lase lumina aprinsă.
Generalul îl recunoaşte în ipostaza de răcan şi nu
zice nici pâs. Macquart nu vine la serată ei şi ! Dar
acum e cu totul altceva, nu poate rămâne nepăsător
văzându-1 pe Piciu' ăsta de douăzeci de ani cum
şade în mijlocul Saharei şi plânge de se scutură
cămaşa pe el, pentru că a ucis câţiva oameni. Dar
treaba cea mai înnebunitoare pentru un uşuratic
este faptul că e singura persoană care ştie adevărul.
Şi ar trebui să facă ceva. Să nu-1 înţelegem greşit :
aici nu mai e vorba de a cânta la muzicuţă, despre
vreo glumă nesărată, ci despre a acţiona în mod
serios.
— Ia ascultă-mă puţin, lasă bâzâitul... Începe să-mi
pară rău că n-am ascultat mai degrabă poeziile lui
Troppauer. Aduc foarte bine cu povestirea ta. Sunt
papitante, deprimante şi nu pricepe omul o iotă din
ele. Uite, ţine o ţigară, aprinde-o şi povesteşte-mi
totul cinstit.

130
 Băiatul suspină de câteva ori şi îşi potoli răsuflarea
agitată. Din când în când îi mai scăpa câte un
sughiţ. Tremura din toată făptura din pricina ten-
siunii lăuntrice, aşa că primele cuvinte îi ieşiră pe
gură silabisite, frânte de clănţănitul dinţilor :
— Acum o să afli totul — spuse el în şoaptă,
adăugând cu subînţeles : Domnule maior.
Guguştiuc sări în picioare şi dădu cu chipiul de
pământ, văicărindu-se :
— Te implor, încetează cu idioţeniile astea !
— Bine, bine... Nu mai pomenim nimic despre asta.
Să ne-nchipuim că nu ştiu nimic.
— În toată afacerea asta eu sunt cel care nu ştie
nimic. Şi cu cât mai multe mi se explică, cu atât mai
puţine ştiu.
Piciu' zâmbi complice :
— S-a făcut. Ascultă-mă, deci. Să zicem că nu ştii
nimic. Că nu eşti decât un tovarăş de arme
cumsecade, căruia îi povestesc întâmplarea asta ori-
bilă pentru ca, de-o fi să mor, să aibă cine să pună
ştreangul de gâtul nelegiuiţilor. În primul rând, află
că oamenii ăştia, câtă frunză câtă iarbă, care şi-au
aşezat tabăra în acest cerc uriaş, n-or să se mai în-
toarcă în veci de unde mergem noi. Şi vinovaţi de
acest lucru nu-s decât nemernicii care i-au făcut
felul lui Russel.
— Păi ce fel de elixir al vieţii veşnice a inventat
acest Russel ?
— O trecătoare veche de două mii de ani. Sue-
tonius Paulinus, care a ajuns în ţinutul Nigerului încă
din secolul întâi după Hristos, menţionează în
însemnările sale drumul crocodililor, care leagă
fără nici o oprelişte pustiul de împărăţia Giganţilor
Negri. Ţinutul de pe valea Nigerului descris de Sue-

131
tonius este populat de pigmei, aşa încât Russel a
emis ipoteza că romanul îi numise giganţi pe negrii
Sokoto, care sunt ei uriaşi, însă numai în comparaţie
cu pigmeii. Astfel, însemnarea care nu-i preocupase
pe savanţii serioşi din cauza cuvântului „giganţi” a
ajuns, graţie lui Russel, până la un punct, o pistă
demnă de urmat, ca şi drumul lui Herodot. Dar s-o
comparăm cu scrierile lui Herodot...
— Amice... Hai să lăsăm comparaţiile. Sau să
facem treaba asta în altă parte, nu în Sahara ! Mie şi
la academia de marină mi-au dat bătaie de cap
autorii ăştia din vechime.
Luna alburie se zărea lucind prin giulgiul cenuşiu al
colbului din deşert. Razele palide luminau dunele de
nisip ce se vălureau la nesfârşit. Un catâr
înspăimântat răgi în noapte şi hienele îi răspunseră
din depărtare cu urletele lor.
— Neapărat trebuie să mă asculţi.,. — continuă
Piciu'. Vor pieri mii de nevinovaţi...
— Nu te supăra, dar mi se pare o tâmpenie să
moară atâţia oameni aici, în deşert, din cauza
acestor autori clasici ! E al dracului de cald şi clima
dăunează sănătăţii. Dar ce vină au, pe chestia asta,
Vergiliu sau Shakespeare ?!
— Ştiu că faci pe nebunu'. Şi totuşi, te rog, ascultă-
mă cu răbdare. Herodot scrie că există o legătură
între Nil şi Niger. Dă, în acest sens, o explicaţie
confuză, referindu-se şi la crocodili. După părerea lui
Russel, Drumul Crocodililor trece prin Senegambia
şi, probabil, Herodot a luat Gambia drept Nilul. Dacă
va fi descoperită această trecătoare dintre ţinutul
Nigerului şi Sahara, se va aduce contribuţia cea mai
de seamă a epocii moderne la procesul de
colonizare a Africii. Ar fi rezolvată problema liniei

132
ferate sahariene. Aceasta ar uni Marea Medi-erană
cu porturile Africii de Vest. Şi ar aduce Franţei
posesiunea regiunii neexplorate a Senegambiei,
ţinutul populat de negrii Sokoto, Batalanga.
Băştinaşii cunosc drumul pe care zadarnic au încer-
cat să-1 găsească atâţia şi atâţia exploratori de la
Suetonius şi Herodot încoace. Russel era convins că
ipoteza lui este corectă, că ştie unde anume se află
această trecătoare misterioasă... Însă Russel a dis-
părut. Şi nu s-a mai întors din expediţie. N-au re-
venit decât doctorul Bretail, grav bolnav, în Maroc şi
acest Henri Grison, în Algeria.
— Grison ăsta... A fost şi el cu Russel ? Piciu' râse
răguşit, batjocoritor :
— Mă-ntrebi dacă a fost ?... Păi el 1-a împuşcat pe
Russel!

Aşadar omul al cărui portofel se află asupra lui, şi

care a fost înjunghiat în casa doctorului Bretail cu
baioneta lui, acest Henri Grison este ucigaşul lui
Russel ?
— Şi tu de unde ştii toate lucrurile astea ?
— Femeia aia, despre care-mi închipui c-a fost
amanta sau agenta lui, mi-a făcut cunoştinţă cu el.
Henri Grison s-a infiltrat în anturajul lui Russel,
dându-se drept un aristocrat pasionat de vânătoarea
de lei şi de călătoriile pe meleagurile africane. Gri-
son a fost cel care, cu spiritul lui practic, a organizat
expediţia lui Russel şi m-a inclus şi pe mine în corpul
expediţionar.
— Şi cine a fost acest om ?

133
 — Acuma ştiu un aventurier de cea mai joasă
speţă. El a fost cel care, în schimbul unor sume fru-
moase, a aţâţat tulburările din Arabia, dându-se
drept profet mahomedan şi tot el, infiltrat ca mun-
citor, i-a instigat la revoltă pe petroliştii irakieni. Eu
şi cu un vânător pe nume Laporter ne număram
printre cei mai tineri membri ai expediţiei.
Ne-am aşezat tabăra în deşert, nu departe de
junglă, în locul unde ulterior a fost înălţată garni-
zoana Aut-Taurirt. Pigmeii din junglă ne dădeau o
mână de ajutor la treburile curente din tabără. De-
aici a pornit Russel în ultima sa călătorie. Singurul
care 1-a însoţit a fost doctorul Bretail. N-a mai luat
pe nimeni altcineva cu el, deoarece simţise, pro-
babil, că printre membrii expediţiei există şi câţiva
cu intenţii necurate. Până-n acest moment rezista-
serăm doar eu, Laporter, Lorsakoff rusnacul, Grison
şi un englez pe nume Byrel, ceilalţi însoţitori
rămăseseră în urmă, ajunşi de boală sau din alte
motive.
În seara aceea, prietenii noştri, pigmeii, vreo patru
la număr, printre care şi un şef de trib pe nume
Illomor, au dat o mică petrecere în cinstea
stăpânilor albi.
Păreau oameni de treabă şi ne-au servit cu kiwi.
Băutura asta se prepară din fructul unui palmier
deosebit. Este ca o ţuică incoloră, fără miros. Potrivit
unui obicei străvechi, fetele tribului trebuie să
mestece fructele şi să scuipe terciul în ulcioare care
umblă din mână în mână. Băutura asta fermentată
cu salivă o s-o întâlneşti la mai toate populaţiile pri-
mitive. Ţin minte că au şi glumit cu mine, mi-au
spus că pentru călătorul aflat la primul lui drum la
tropice acesta este cel mai mai greu moment prin

134
care-i este dat să treacă. Să refuzi ulciorul din
mâinile şefului de trib înseamnă să-i jigneşti de
moarte. Ei bine, pigmeii au aprins un foc mare, s-au
apucat să facă o hărmălaie asurzitoare cu
instrumentele lor primitive şi ne-am pus pe băut. La
al doilea pahar deja nu mi-a mai fost greaţă. Ştii, e o
băutură tare ca secărica, dar zici că-i şampanizată...
În scurtă vreme băştinaşii au început să scoată
chiote sălbatice şi să ţopăie în jurul focului ca nişte
ţapi, căzuţi parcă în extaz.
Curios, la un moment dat, în chip inexplicabil, am
simţit şi eu că-mi vine să ţopăi. M-am înfierbântat,
focul, jungla, sălbaticii, totul a început să joace în
jurul meu, pe urmă braţele şi picioarele au început
să-mi zvâcnească fără voia mea şi, în cele din urmă,
m-am trezit ţopăind în jurul focului, dar nu mai ştiam
ce se-ntâmplă cu mine..
Dimineaţa m-am trezit legat fedeleş, cu Laporter
lângă mine.
— Stai liniştit — mi-a spus el cu blândeţe, de parcă
i-ar fi vorbit unui bolnav cu un picior în groapă.
Capul mă durea cumplit.
— De... de ce m-aţi legat ? Laporter tăcu mâlc.
— De ce nu-mi răspunzi ? — m-am înfuriat eu.
— Uite care-i treaba, ieri ţi-a fost rău şi... hm... am
uitat că ţuica de kiwi le provoacă unora crize de
furie ucigaşă... Rar de tot, dar au mai existat cazuri.
M-am săltat în capul oaselor...Mi s-a arătat o
privelişte cumplită.
Şeful şedea turceşte alături de Grison. In faţa lor
zăceau lungiţi doi pigmei şi Byrel, englezul...
Morţi.!... Îi împuşcasem !
Îţi dai seama ce-am simţit ?... îmbătându-mă, într-
un acces de furie, am început să trag şi, uite-aşa,

135
împuşcasem doi băştinaşi şi un european. Revolve-
rul cu care trăseseră se afla lângă mine.
Piciu' tăcu şi rămase cu privirea în gol. Două hiene
obraznice se furişaseră până lângă ei şi se aşe-
zaseră tacticoase la câţiva paşi, vrând parcă să as-
culte şi ele istorisirea tânărului. Guguştiuc aruncă în
ele cu un bulgăre de pământ şi cele două animale o
rupseră la fugă cu un chelălăit răguşit.
— Atunci a început totul — îşi urmă Piciu' po-
vestirea. După un timp Laporter mi-a dezlegat mâi-
nile. Aveam o migrenă cumplită. Era aproape ora
amiezei. Şeful de trib şedea neclintit şi tăcea chitic.
II chema Illomor. I-am reţinut numele pentru că suna
aşa de ciudat Illomor... Grison i-a vorbit, i-a spus să-
ngroape morţii. Illomor nu i-a răspuns nimic. Şedea
turceşte, îşi scobea unghiile de la picioare şi nu
spunea nimic, doar privea în gol. Lorsakoff mi-a spus
că ăsta-i un semn rău. Când şeful tace, înseamnă că
a făcut un jurământ. După câte un jurământ
însemnat, băştinaşul tace, de obicei, săptămâni în
şir, şi în situaţii din astea nu se poate şti ce şi-a jurat
sieşi. Uneori, fuge de lume şi se sihăstreşte în junglă
timp de mai multe zile, dar n-aveam de unde să ştiu
dacă nu şi-a pus cumva în gând să ne măcelărească
pe toţi înainte de a ne continua drumul...
Au fotografiat cadavrele. Pe urmă au întocmit un
proces verbal în care scria negru pe alb că, în
euforia provocată de kiwi, i-am ucis pe Byrel şi pe
băştinaşi. Grison şi Laporter au semnat acest docu-
ment. Lorsakoff mi-a vârât hârtia sub nas. Dacă re-
fuzam să semnez, instanţa mi-ar fi artibuit circum-
stanţe agravante. Oricum, n-aveam de gând să-mi
tăgăduiesc crima. La ce mi-ar fi folosit ? Cu patru
martori împotriva mea ?

136
 Am semnat.
Pe urmă Lorsakoff a spus să mergem în întâm-
pinarea profesorului. Nu cumva să fi păţit ceva Rus-
sel şi doctorul Bretail. Am îngropat morţii şi am por-
nit la drum.
Am pătruns în desişul din junglă, în căutarea lor.
Mai târziu Laporter şi cu mine am făcut un popas.
Lorsakoff şi-a continuat drumul împreună cu Grison.
S-au întors după un ceas şi au zis să nu ne dăm
bătuţi, că n-au găsit urmele celor căutaţi. Asta deşi
ne aflam deja de-o bucată de vreme în ţinutul acela
misterios cunoscut sub numele de Batalanga.
După-amiază am dat peste cadavrul lui Russel.
Fusese împuşcat. Laporter, Grison şi Lorsakoff s-au
repezit chipurile disperaţi la mort?
— Crimă,.. — bolborosi rusnacul.
— Dar Bretail ? — l-am întrebat eu.
— Sau a fost la rândul lui ucis sau...
— Sau ?...
Nu mi-a răspuns nimeni la această întrebare. Au
fotografiat şi acest cadavru.
Ne-am întors tăcuţi spre tabără. Domnea o at-
mosferă apăsătoare şi plină de mister. Pe drumul de
întoarcere. În deşert, Grison mi-a spus:
— Ai comis o crimă îngrozitoare. Te aşteaptă sau
închisoarea pe viaţă, sau balamucul pe viaţă. Nu
vreau să te nenorocesc. Lorsakoff şi Laporter or să-
şi ţină gura. Procesul-verbal o sa, rămână secretul
nostru. În schimb, dumneata o să fii omul meu. Am
nevoie de ajutoare de încredere. Şi am încredere în
dumneata. Dacă o să mi-o pierd vreodată, o să fac
cunoscute lumii întregi acest proces-verbal şi
această fotografie. Te pot condamna în orice clipă la

137
viaţa de alienat mintal, ocnaş sau pribeag în lumea
mare...
— Ce doriţi de la mine ?
— Încă nu ştiu. Sunt spion de meserie. Dacă o să fii
cuminte, n-o să regreţi.
Din acest moment am devenit o jucărie în mâinile
lui. Am un caracter slab şi, în plus, mă avea la mână
cu dovada vinovăţiei mele deosebit de grave. De
altfel... Ce-aş fi putut să fac in faţa unui tip atât de
mare şi de tare, obişnuit să poruncească toată viaţa
?.
Am plecat la Marrakesh, apoi la Oran. Între timp,
încetul cu încetul, am aflat o grămadă de lucruri.
Cum ar fi, de pildă, că Grison a fost cel care 1-a
împuşcat pe Russel. De găsit, însă, n-a găsit planul
trecătorii. Pe acesta 1-a luat cu el doctorul Bretail,
plecând pe un drum ocolit, deoarece intuiseră că
printre însoţitori există şi duşmani, în zorii acelei zile
Russel descoperise trecătoarea. era însă bolnav. L-a
îndemnat pe Bretail să pornească la drum singur.
Dar într-o altă direcţie, ca să nu dea nas în nas cu
noi. Bretail 1-a aşteptat pe Russel în Oran. In locul
lui, s-a trezit la uşă cu Lorsakoff, Laporter şi Grison.
Aceştia l-au şantajat şi pe doctor. Exact ca pe mine.
Cu proeesul-verbal şi fotografia lui Russel mort,
Bretail ar fi băgat-o pe mînecâ ; toată lumea l-ar fi
bănuit de asasinarea profesorului. Chiar dacă un
juriu l-ar fi achitat, bănuielile ar fi continuat să
planeze asupra lui, tot restul vieţii. L-au şantajat şi
cu nişte scrisori. Soţia lui Russel şi secretarul aces-
tuia erau amanţi de mai mulţi ani. Odinioară femeia
îi trimisese câteva scrisori aparent compromiţătoare
şi Lorsakoff a reuşit să pună mâna pe ele. Doamna
Russel şi Bretail au ajuns într-o situaţie mai mult

138
decât delicată Au fost nevoiţi să cedeze. Doctorul a
recunoscut că planul este la el. Le-a spus că este
gata să-mpartă preţul cu Ceilalţi, dar nu-1 dă din
mână decât cumpărătorului. Ţine morţiş să
negocieze personal preţul. Lorsakoff a acceptat şi
această condiţie, cu contra-condiţia să-i poată ur-
mări lui Bretail fiecare pas. Laporter şi cu mine, an-
gajaţi ca valeţi, îl ţineam sub ochi pe doctor la el
acasă. Dacă pleca undeva, de supraveghere se ocu-
pau în permanenţă Lorsakoff sau Grison.
Bretail a tras de timp cât a putut. La început le-a
aruncat pastila că trebuie să prelucreze datele
disparate de care dispune, apoi i-a dus de nas cum
că s-au prelungit negocierile cu cumpărătorul trimis
de Grison. Ulterior a luat-o de soţie pe doamna
Russel. Planul nu 1-a văzut nimeni niciodată. N-a-
veau nici cea mai vagă idee unde l-ar fi ţinut ascuns.
O schiţă încropită în grabă, în desişul junglei, n-are
cum să fie un plan uriaş. In cel mai bun caz, de mă-
rimea unei coli de hârtie. O putea ţine într-un bu-
zunar sau, la fel de bine, împăturită într-o cutie de
chibrituri. Şantajiştii au încercat să-1 strângă cu uşa.
Erau pe zi ce trecea mai furioşi. Când l-au ameninţat
cu denunţul, doctorul Bretail le-a râs în nas. Le-a
spus că-i sunt complici. Dacă vor reuşi să-1 înfunde
cu acuzaţia de asasinare a lui Russel, pe unde vor
scoate cămaşa, când vor fi întrebaţi de ce au ţinut
atâta vreme sub tăcere crima despre care
avuseseră cunoştinţă ?
S-ar zice că ajunseseră să se ameninţe reciproc. Ca
doi bătăuşi care-şi înfig mâinile unul în beregata
celuilalt cel care îl strânge de gât pe celălalt riscă să
se trezească, la rândul lui, gâtuit. Laporter a per-
chiziţionat nu o dată casa la adăpostul nopţii, doar-

139
doar o găsi pe undeva planul, dar habar n-avea pe
unde ar putea fi. Bretail continua să tragă de timp,
inventa noi şi noi pretexte. Între timp au început să
se ţină lanţ vizitele căpitanului Corot, mai ales în
absenţa lui Bretail. Se pare că se-nţelegea bine cu
femeia.
în ziua aceea bătea siroccoul... Boarea încinsă mă
pătrunsese până în măduva oaselor şi timpanul ure-
chii stângi îmi zvâcnea întruna din cauza pulsului
mărit al carotidei. Deasupra, oraşului era o atmos-
feră încărcată, de ziceai că-ţi crapă ţeasta, nu alta.
M-am dus în camera servitorilor, să mă întind un pic.
Îmi făcusem un obicei din a zăcea ore în şir şi numai
coniacul mă mai ţinea în viaţă... Am dat pe gât o
jumătate de sticlă dintr-o suflare, ca de obicei, şi m-
am lungit în pat, să trag un pui de somn... Deodată
am simţit că mi se înfierbântă fruntea, încep să mi
se zbată o mână, un picior... nu mă puteam clinti,
îmi pierise glasul... Ce mai era şi asta ?...
Mi se părea că asist la o scenă de coşmar : uşa
şifonierului meu s-a deschis şi din el a apărut pe
jumătate despuiat, cu nasul străpuns de nişte ace
uriaşe, şeful de terib : Illomor !
Am vrut să strig, să urlu, deoarece mâinile şi pi-
cioarele începuseră să mi se mişte în ritmul tam-
tamului şi al fluierului din junglă, de altădată, însă
am rămas neputincios, ţintuit ca de o greutate
invizibilă, zvârcolindu-mă fără voia mea, şi pigmeul
mi-a spus pe un ton calm :
— Iată jurământul meu.
A pus pe masă un pistol şi a adăugat în limba lor
primitivă, cu o mişcare imperceptibilă a buzelor, de
parcă ar fi scuipat din colţul gurii:
— Nogad ! Adică : ucide !

140
 Am apucat să-1 mai văd înălţându-şi suliţa dea-
supra capului şi ieşind din încăpere cu mersul elastic
al pigmeilor...
După aceea totul a fost cuprins de flăcări, a ră-
sunat un cântec de fluiere şi un răpăit de tamtam, o
melodie din acelea cântate de negri din gât... Alt-
ceva nu-mi mai amintesc.
Piciu' rămase cu privirea pierdută, galben ca ceara,
cu glasul frânt de oboseală şi pierit de emoţie, la
reînvierea grozăviilor prin care trecuse.
— ...Când mi-am venit în fire, eram legat cobză în
pat. Laporter îmi ştergea faţa cu o cârpă udă. Cred
că-ţi închipui ce se-ntâmplase...
— Nu, nu... — ripostă Guguştiuc îngrozit. Nu-mi
spune... Te rog...
Tăcură.
Se iveau zorile unei noi zile deasupra deşertului şi
firicelele de praf care roiau în aer deveneau vizibile
în lumina lăptoasă a dimineţii.
Piciu' murmură cu glasul stins, înmărmurit :
— Pe toţi trei... eu, în euforia provocată de kiwi.
Laporter bineînţeles că m-ar fi putut împiedica.
In tabără se sună deşteptarea. Trebuiau să se-n-
toarcă în pas alergător..?
— Nu ţi-am spus încă…— zise Piciu' gâfâind de
efort lucrul cel mai important... Laporter a fost cel
care m-a silit să intru în legiune... Au tras sforile ca
să ajung în această companie...
— Las' c-o să ai tot timpul să…
— Nu, nu... acuma-i momentul. Laporter a ţinut
morţiş să mă înrolez... La Aut-Taurirt a început
construirea unui drum... In locul trecătorii
descoperite de Russel, în ţinutul Batalanga... În jun-
gla de la Ecuator... Este o încercare supraome-

141
nească... şi, cu toate astea, se va face... oamenii
mor acolo pe capete... În compania noastră de marş
sunt infiltraţi mai mulţi oameni care vor să-mpiedice
construirea drumului... Şi pe mine tot de aia m-au
silit Grison şi Laporter să mă înrolez...
Gâfâia tot mai tare, se sufoca din pricina efortului,
dar cu o ultimă sforţare continuă :
— Laporter e în legiune şi... pe numele lui adevărat
îl cheamă…
Glasul i se frânse, abia mai putea alerga şi
plămânii îi şuierau ca nişte foale... Nu voia să mai
adauge decât numele şi...
Se auzi o împuşcătură !
Piciu' făcu un salt înainte din alergare şi se dădu
peste cap, căzând în praf, se rostogoli pe spate, cu
braţele desfăcute. Apoi rămase nemişcat, doar din
colţul gurii începu să i se prelingă un firicel de
sânge...

142
 CAPITOLUL PAISPREZECE

La picior, arm' !
Scena aceasta mai avusese o dată loc, nu cu mult
timp în urmă.
Soldaţii lăsară puştile jos, iar căpitanul şi loco-
tenentul îşi începură inspecţia. Guguştiuc ieşi din
formaţie şi încremeni în poziţia de drepţi, Căpitanul
îl măsură cu privirea :
— Unde ţi-e puşca ?
-— N-o găsesc, mon commandant ! Locotenentul
rămase surprins recunoscându-i :
— Cu puşca ta a fost rănit şi tipul ăla solid. Unde
erai în momentul în care s-a tras ?
Nici de data asta atentatorul nu reuşise să-1 în-
funde pe Guguştiuc. Se găsiră cinci martori care să
raporteze că în momentul acela el alerga cot la cot
cu victima.
Un subofiţer se apropie cu puşca în mână.
— Am găsitto lângă duna aceea, la cincizeci de
paşi de victimă.

143
 — E puşca ta ? — îl întrebă locotenentul pe
Guguştiuc.
— Oui,mon adjudand.
— Hm, ciudat. Mereu ai câte un alibi şi-n acest timp
puşca ta seamănă moarte.
Nu se putu dovedi nimic dar, cu toate depoziţiile
camarazilor, asupra lui Guguştiuc începură să pla-
neze suspiciuni inexplicabile şi atmosferă de neîn-
credere răutăcioasă.
Convoiul îşi continuă drumul. Glonţul îl nimerise pe
Piciu' în umărul stâng şi-i atinsese şi plămânul,
Tânărul fusese pus sub îngrijirea medicului militar şi
a sanitarului roşcovan.
Coloana mărşăluia acum printr-un ţinut pe unde nu
călca picior de om decât la mai mulţi ani odată,
înaintau greoi, poticnindu-se la tot pasul. Câteodată
picoarele li se afundau până mai sus de gleznă în
solul încins, gambele începeau să aibă arsuri, băşici,
iar raţia de un litru şi jumătate de apă stătută, călâie
nu le uşura cu nimie mizeria ce o aveau de îndurat.
Oameni şi dobitoace deveneau cu fiecare clipă mai
nervoşi, mai iritabili. Până şi lui Guguştiuc îi sări într-
un rând ţandăra. Muzicuţa i se înfundase cu praf şi
cânta în falset, cu un semiton mai jos decât trebuia.
Pe urmă praful o astupă de tot. Iar starea lui
sufletească de moment aducea un pic cu o muzicuţă
înfundată. Începuse să ţină la copilul ăla speriat,
palid. Săracul. Tristă poveste, să ajungi de la o
vârstă atât de fragedă ucigaş din cauza alcoolului.
Dar o dată şi o dată o să scape şi băiatul ăsta de-aici
şi atunci o să-i dea un sfat prietenesc, să
frecventeze numai cafenelele cu program muzical,
că fac bine atunci când e omul chinuit de remuşcări.
Da! Da, acest sfat o să i-1 dea, dacă acest biet copil

144
a încercat să-si afle alinarea la el. Şi o să-i reco-
mande să nu mai umble haihui toată ziua bună ziua
prin Africa, deoarece asta nu duce la nimic bun, ci
să-şi caute mai bine o slujbă, să se facă, de pildă,
feroviar sau gazetar, şi lupta pentru existenţă o să-1
întremeze în timp.
Lua-o-ar dracii de muzicuţă !
— Soldat !... — se răsti la el, horcăind în furtuna de
nisip, caporalul care avea în subordine plutonul lui.
Mata eşti rinocer ? Eşti din tablă inox ?! Pfui... Crapă
oamenii pe capete şi ţie-ţi arde de curăţatul
muzicuţei .... Brrr... Hm... hm.. îmi crapă plămânii !
Adierea stârnită dinspre miazăzi aducea volbură
după volbură de nisip.
Guguştiuc îl întrebă cu o curiozitate amabilă în
ton :
— I s-a făcut cumva rău cuiva ?
— Mă, omule ! Avem patru cazuri de insolaţie
numai în după-amiaza asta !
— Pesemne că de la soare li se trage. Oamenii
cădeau din picioare cuprinşi de accese de tuse
convulsivă şi vârtejurile de nisip aduse de boarea
fierbinte, de cincizeci de grade, făceau din convoi
iadul pe pământ, iar Guguştiuc se căznea să
slăbească cu o scobitoare şurubelul ,cu care era
prinsă carcasa muzicuţei...
Pe măsură ce se apropiau de ecuator, migraţia
necontenită a prafului devenea tot mai insuportabi-
lă. Ajunseseră în zona alizeului. Nisipul zbura în jurul
lor, de ai fi zis că fumegă pământul dogoritor, iar
soarele chircit dogorea ca jăraticul deasupra giulgiu-
lui de colb care-i învăluia pe toţi.

145
 — Strângeţi rândurile! Strângeţi rândurile ! —
răcnea caporalul, văzând cum se destramă formaţia
la tot pasul.
— N-aveţi cumva o şurubelniţă ? — îl tatona
Guguştiuc drăgălaş.
— Nom de Dieu...
Gradatul trase o înjurătură şi îşi văzu de drum,
poticnindu-se cuprins de un nou acces de tuse. Unul
dintre soldaţi pică lat şi mai mulţi începură să se
văicărească, luându-se cu mâiniie de cap... Unul
dintre transportoarele blindate echipate cu tunuri de
calibru mic rămăsese în pană. Trei mecanici auto
năuci de cap se aplecară deasupra motorului uriaş,
inhalând scârbiţi vaporii de benzină, şi se apucară
de reparaţii... Cineva puse mâna pe umărul unuia
dintre mecanicii aproape leşinaţi. Era Guguştiuc :
— Fii drăguţ, după ce termini treaba asta, repară-
mi şi mie muzicuţa...
...Scăpă cu viaţă doar datorită faptului că se aplecă
brusc şi ciocanul îi trecu vâjâind la numai câţiva
centimetri de asupra capului.

Seara, o dată cu răcirea aerului, iuţiră ritmul îna-

intării. Dinspre sud le veneau în întâmpinare trombe
de praf în lumina albă, îngheţată a lunii.
Pe domnul conte, care suportase destul de bine
marşul de peste zi, începea să-1 enerveze frigul.
Alături de el mărşăluia Hlavak, cizmarul. Acesta
observă că nobilul său camarad s-a pornit să
clănţăne din dinţi.

146
 — N-aş fi crezut vreodată că oamenii sunt în stare
de aşa ceva — zise Hlavak.
— Eu suport orice, în afară de frig — răspunse
dârdâind aristocratul.
Chipul lui distins purta pentru întâia oară amprenta
servitutilor vieţii militare. Părul cărunt din jurul
frunţii înalte, figura lui clasică şi bărbia sculpturală,
virilă păreau să se dezintegreze în tremurul pe care
nu şi-l mai putea stăpâni.
— Dragul meu Hlavak... Cu dragă inimă ţi-aş da
cincisprezece franci, dacă mi-ai putea face rost de...
de o cămaşă... pe care s-o îmbrac pe sub a mea...
Nu mai am alte maiouri... şi cu două cămăşi nu mi-
ar mai fi aşa de frig... Nu-i... o treabă tocmai de
gentleman... să porţi două rânduri de haine... Dar
aici.. câteodată... mai renunţă omu' la etichetă...
— Şi chiar ai fi dispus să dai atâta bănet ? — se
minună Hlavak.
— Pe cuvânt de onoare... Ai cumva o cămaşă în
plus ?
— N-am, dar pot să manglesc una — chibzui
cizmarul. De care să fie ?
— Nu sunt adeptul unor astfel de metode, dar, în
cazuri excepţionale, mai închid şi eu ochii ! Dacă ar
fi să aleg dintre cămăşile băieţilor noştri... aş prefera
s-o am pe-a lui Harrincourt. Şi-aşa, ţi-e indiferent de
la cine furi. Sau nu ?... Harrincourt trebuie să aibă
cămăşi de calitate...
— S-a făcut. Fie şi a lui Harrincourt, dar în cazul
ăsta o să te coste douăzeci de franci.
— De ce tocmai douăzeci ?
— Poftim întrebare ! O cămaşă fină costă oriunde
mai mult. Cămaşa lui Nadov îţi dai seama că-i mai
ieftină.

147
 La care domnul conte rămase fără replică.
După opt zile de marş ajunseră la Agadir, ultima
oază cartografiată. Despre ea se ştia doar că există.
Jumătate din efective bolea. Larma infernală,
răgetele animalelor, zdrăngănitul efectelor tulburară
liniştea micuţei oaze care se întindea pe suprafaţa
galbenă, monotonă a Saharei înecată deja în colb şi
năpădită de milioane de muşte...
Animalele rânchezau şi răgeau furioase, căci
muştele atârnau pe ele ciorchini. Nu exista leac îm-
potriva lor.
Ocnaşii escortaţi de namilele de jandarmi arabi
fură campaţi între soldaţii legiunii şi trupele auxi-
liare. Nu era deloc recomandabil ca militarii să fie
lăsaţi laolaltă cu aceşti aventurieri ai deşertului.
Chiar şi aşa, tot se lăsă cu un tămbălău monstru,
pentru că soldaţii mergeau să bea un păhăruţ cu li-
coare fierbinte tot la bătrânul cafegiu care avusese
dever în Murzuk. Pe sub mână mai căpătau şi câte
un strop de tărie, chiar dacă monopolul în acest
domeniu îl deţineau subofiţerii de la cantină. Si însă
nu aveau kmirha, o băutură spirtoasă cu un miros
înţepător de pomadă şi migdale, fermentată din tot
felul de flori. Soldaţii se adunau de fiecare dată într-
un mic careu, în jurul cafegiului, se aşezau turceşte
şi stăteau la taclale. Zărindu-1 pe Guguştiuc, îl
salutară cu chiote de bucurie. Le promisese că,
împreună cu arabul, o să deschidă, o Cafenea Mu-
zicală în Sahara.
Dar astăzi se părea că nu-i arde de glume. Se
apropie cu un aer grav şi, după ce se aşeză, nu-şi
scoase nici muzicuţa din buzunar...
— Mă necăjeşte situaţia asta — declară el pe un
ton macabru.

148
 — Şi pe mine... — încuviinţă uriaşul Nadov dând
din mână, pentru că, într-adevăr, poposiseră aici
deznădăjduiţi, bolnavi, cu echipamentul ferfeniţă,
într-un punct înspăimântător de sinistru al ma-
pamondului, rupţi de civilizaţie.
Guguştiuc se învioră brusc :
— Ce, şi ţie ţi-au furat o cămaşă ? Dom'le, nu ştii
ce să mai crezi, câte ţi se pot întâmpla în deşert…
Inchipuiţi-vă mi s-a furat cămaşa... Aveam şi eu
două cămăşi mari şi late... Din alea de lux... Aia pe
care mi-au furat-o era la fel ca asta de pe mine, cu
dungi galben-albastru şi cu picăţele albe. Din mă-
tase artificială veritabilă... spuse el mâhnit
— Dom' rumi, doriţi cafea sau kmirha... cârâi cu
glasul lui strident, răguşit şi enervant bătrânul arab.
Kmirha aromată şi gustoasă.... ori cafea aburindă...
— Dă-mi o cafea, băiete — comandă Guguştiuc
posomorât.
Se vedea de la distanţă că e indispus.
— Şi mie Kmirha— se apropie leoarcă de sudoare
Rikajev, bărbierul danez — da' repede.. puah... ce
căldură… - zise el descheindu-şi vestonul aidoma
celorlalţi ...ah, şi muştele astea nesuferite... muştele
mă omoară…
Mii de muşte bâzâiau în jurul lor, se năpusteau în
gurile căscate, în ochi, zadarnic încerca să le alunge
cafegiul cu o cârpă. Dădeau năvală în roiuri com-
pacte. Guguştiuc îşi luă ceşcuţa cu cafea şi începu
să amestece necăjit zahărul. Cafegiul intră în
cortuleţul lui improvizat şi se-ntoarse cu un ulcior
mare în care păstra restul de rachiu, dar mâna îi
alunecă pe toartă şi... groaznici Toată kmirha se
vărsă în capul lui Guguştiuc. Băutura cu miros
înţepător îl făcu ciuciulete.

149
 — Imbecilule ! — strigă Guguştiuc disperat şi sări în
picioare. Putoarea asta o să mă omoare cu zile.
— lartă-mă, dom' rumi — cârâi bătrânul cu glasul
lui de papagal şi începu să-1 şteargă cu cârpa. Vai,
da' mare tăntălău mai sunt...
Soldaţii pufniră în râs. Asistaseră la un eveniment
care mai animase, cât de cât, atmosfera stătută,
toropitoare din oază. In acest moment le ajunse la
urechi strigătul de luptă al lui Homer Troppauer :
— Soldaţi, la mine !
Poetul se încăierase cu cincizeci de goumiers.
CAPITOLUL CINCISPREZECE

Benid Tangut, cel mai dur dintre goumiers dădu o

raită printre ocnaşii care zăceau la pământ storşi de
puteri, ca nişte cârpe, şi a căror situaţie era mult
mai grea decât a soldaţilor. Până acum îngropaseră
o duzină de-ai lor în deşert. La pornire efectivele lor
se constituiseră avându-se în vedere că treizeci la
sută din ele nu vor mai ajunge la destinaţie.
Neîngrijiţi, cinici, rânjiţi, cu părul vâlvoî ; cu priviri
sălbatice de băştinaşi, cu chipuri ostenite,
posomorâte, de intelectuali, cu, apatia provocată de
conştiinţa morţii inevitabile, cu grimase scârbite,
întipărite pe feţe, erau condamnaţi şă îndure gârba-
ciul necruţător al jandarmilor.
Cel mai respectabil individ din colonia penitenciară
era Barbizon, un bandit corsican scundac, cu tenul
arămiu. In timpul popasului începuse să cânte o
canţonetă italiană despre uh apus de soare şi la
sfârşit se apropiase de el un tip cu maxilare de mai-

150
muţoi, cu ochi de viţel şi obrajii acoperiţi de-o barbă
ţepoasă .
Dă-mi voie să te răsplătesc pentru această in-
terpretare măiastră cu o jumătate de tablă de ma-
horcă. Eu sunt poet.
— Mulţumesc. Îmi zice Barbizon. Am fost bandit în
Corsica.
— Mă bucur s-aud asta — zise poetul cel gros la
trup —, fiindcă sunt mulţi cei ce susţin că aş semăna
cu Napoleon.
Şi îşi trase laţele rare, brumate peste frunte.
— Hm, chiar că-mi aminteşti de el.,,. Mai ales la
voce... Stai niţel, că aici în spatele meu e un de-
lapidator care se tăvăleşte ca dracu', cred că a făcut
insolaţie şi mi s-a terminat raţia de apă, nu vrei să-
mi dai o ţâră dintr-a dumitale ?
— Poftim... răspunse sufletistul de Troppauer,
întinzându-i plosca.
Barbizon îi dădu delapidatorului să bea, dar peste
câteva clipe încasă un gârbaci de-i zbură plosca din
mână şi apa se vărsă în nisip.
— Bandit nenorocit ! Cum întorc o clipă spatele,
gata, îţi şi iei nasul la purtare... mă... mă... — se
răsti temutul Benid Tongut plesnindu-l de încă două
ori.
Când dădu să-1 lovescă din nou, simţi o mână
prinzându-i braţul ca într-o menghină. Era mâna lui
Troppauer. Acesta spuse blajin, paşnic :
— Domnule jandarm... Scriptura ne-nvaţă să nu te
prindă apusul soarelui cu supărarea-n suflet...
— Ce face ?,.. Ia mai du-te dracului ! Şi ia laba de
pe mine — se oţărî Tongut, smucindu-se din
strânsoare, însă poetul îl înşfacă de veston :

151
 — Iubeşte-ţi semenii ca pe tine însuţi .... Aibi frica
lui Dumnezeu, domnule jandarm.,, că şi mata eşti
om...
Jandarmul îl îmbrânci pe poet înjurând.. Mai târziu,
când îşi veni în simţiri, doi colegi îl ţineau deasupra
unui butoi şi-i ştergeau naşul. Apa se înroşise şi
Benid Tongut nu voia să creadă în ruptul capului că
poetul i-a tras o singură palmă peste bot.
Palma aceasta provocă un pic de animaţie, alun-;
gând monotonia vieţii din tabără, Zărindu-şi
prietenul luat în pumni de goumiers, Guguştiuc se
gândi sări acorde un prim-ajutor azvârlind ulciorul
de zece litri în grămadă de jandarmi. Imediat se făcu
tuş pic de aer în jur, căci doi jandarmi rămaseră laţi
la pământ, iar ceilalţi bătură în retragere.
Se lăsă cu o încăierare generală. Uniforma unui
jandarm luă foc şi nefericiţul se trânti pe jos urlând,
un goumier puse mâna pe pistol, însă pe acestă îl
pocniră cu un căpăstru peste faţă, desfigurându-1
pe viaţă.
Apăru şi plutonierul Latouret, în pas alergător,
însoţit de-o gardă numeroasă, cu baioneta la armă.
— Fixe ... En joue … Într-o clipă larma se potoli.
Ăştia nu ştiau de glumă în deşert, în asemenea
împrejurări. Sosi şi medicul cu sanitarul roşcovan.
Răniţii fură adunaţi de pe jos. Ceilalţi încremeifiiră în
poziţie de drepţi...
Ancheta se derula rapid. La fel şi judecata, Bar-
bizon fu legat de un stâlp la soare. Troppauer şi
Guguştiuc urmau să mărşăluiască timp de-o săptăr-
mănă cu raţia de apă redusă la jumătate, iar ceilalţi.
jandarmi şi soldaţi participanţi la încăierare urmau
să execute serviciu dublu în următoarele douăzeci şi
patru de ore.

152
 — Eşti bătut în cap ?! — îl mustră Guguştiuc pe
Troppauer, în timp ce măturau sectoarele din ta-
bără, efectuând arestul la locul de muncă. Ce-ţi veni
să-i cafteşti pe jandarmi ? Dacă ai chef să reciţi
poezii, recită-le alor noştri, că pe ăştia deja i-ai
dresat.
— N-am vrut să citesc nici o poezie. S-a luat de un
bandit cumsecade şi ştii ce sufletist sunt eu la o
adică... I-am spus un citat din Biblie acestui dobi-
toc... Ce poate face un poet într-o împrejurare ca
asta ?
— Bine, dar de ce-a trebuit să-i dai o labă peste
bot, de-a zburat până-n celălalt capăt al oazei ?
Troppauer îşi frământă jenat degetele.
— Doamne... Aşa sunt eu, poet. Ce să mă fac ?
2

— Eşti sigur c-o să răzbim până la Aut-Taurirt ? - îl

întrebă căpitanul Gardone pe locotenentul Finley în
cortul comandantului.
— Avem o dotare corespunzătoare. Efectivele au
tot ce le trebuie. Din păcate, materialul uman nu e
prea grozav.
Gardone suferea cumplit. Tenul lui închis, bronzat,
de creol căpătase o paloare gălbuie, bolnăvicioasă.
Respira greu şi pe faţă îi şiroiau broboane de su-
doare... Asta cu toate că până acum călătorise pe
cal.
— Şi-apoi, mă tem că se află printre noi o grămadă
de elemente dubioase, infiltrate cu diferite în-
sărcinări — urmă locotenentul Finley. Există câteva
mari puteri, care cu dragă inimă ar sabota con-
struirea drumului din junglă, spre Guineea Britanică.

153
S-au întâmplat unele lucruri suspecte, misterioase.
De pildă, cele două împuşcături... Mă mai linişteşte
gândul că avem printre noi şi câţiva ofiţeri ai
serviciului secret francez.
Lui Gardone i se lipeau pleoapele de oboseală.
— Ce-ai zis ?... Ofiţeri ?... Nu zău ! Unde ?
— Cine poate şti ? Poate că-n rândul trupelor
auxiliare, sau, la fel de bine, printre recruţii legiunii,
dacă nu cumva printre cei de la transporturi...
— Zvonuri ! Un ofiţer francez n-o să se amestece
niciodată cu nişte pârliţi de recruţi, n-o să se lase
bătut ca ocnaş de către jandarmi... Una ca asta e cu
neputinţă.
Locotenentul zâmbi.
— E foarte cu putinţă, lucru dovedit şi de cazul
căpitanului Poisson, care anul trecut încă era
comandant la Ain-Sefra. Maiorul Yves a operat un an
de zile sub acoperirea de simplu soldat, până când a
reuşit să afle adevărata cauză a rebeliunii de-acolo.
După întocmirea raportului său final, Poisson a fost
pensionat de urgenţă. Doi locotenenţi care îşi pier-
deau timpul la vânătoare, lăsându-1 mereu la
comandă pe un plutonier, au fost trimişi disciplinar
în Sudan.
— Eu unul n-aş fi în stare să fac una ca asta, zise
Gardone oftând şi îşi acoperi faţa cu o batistă udă.
După forfota crescândă din tabără se vedea că
acestea sunt ultimele ore dinaintea plecării la drum.
Toată lumea se pregătea temeinic pentru marşul
care nu se ştia cât va ţine. Cei cărora li se redusese
raţia de apă la jumătate îşi umplură pentru ultima
oară burdihanul cu apă. Printre aceştia se număra şi
Guguştiuc. Îşi recăpătase deja buna dispoziţie. Nu-1

154
mai deranja nici măcar faptul că umbla ameţit de
mirosul de kmirha, care îi pătrunsese în toţi pori.
Deodată îl zări pe arabul tuciuriu, cu mustaţa
căruntă, care-i ghicise în palmă la Murzuk. Ia te
uită ! De unde a mai apărut şi ăsta ?
— Hei ! Magicianule ! Ai sosit cu autobuzul ? !
— Călătoresc cu trupele auxiliare, dom' rumi —
răspunse vrăjitorul. Vă însoţesc pretutindeni.
— Iată o treabă inteligentă, aşa măcar nu ne
plictisim. Dar unde ţi-e amicul ăla simpatic, covrig ?
— Închipuie-ţi, domnule, că mi l-au furat. Ai mai
pomenit una ca asta ?
— Ba bine că nu. În vestul sălbatic se fură cai, iar
în Sahara vipere. Sunt animale simpatice.
— Mă nelinişteşte gândul că şerpii au fost folosiţi
nu o dată pentru comiterea unor fărădelegi — dădu
din cap vrăjitorul. Cel ce are o viperă cu corn poate
ucide pe oricine. E destul să-i fure cămaşa celui
căruia i-a pus gând rău...
Guguştiuc rămase cu gura căscată :
— Ce-aud ?... Ce se-ntâmplă aici, domnule ?..!
Cămaşa ?... Ce vorbeşti ?
— Dacă cineva vrea s-ăi facă de petrecanie cuiva,
bagă cămaşa victimei în sacul în care se află vipera.
Şe ţine şarpele nemâncat şi se bate sacul cu un băţ,
cu alte cuvinte e chinuit animalul. Pe urmă, la
căderea nopţii, se scoate şarpele din sac nu departe
de locul unde se află proprietarul cămăşii. Chiar şi
dintre o sută de oameni, vipera o şă-1 muşte pe cel
a cărui cămaşă a fost băgată în sac.
— Cum naiba ? Nu-i rea id...
— E un mod de a ucide vechi de secole, pe aici îl
cunoaşte toată lumea şi un domn mi-a spus că se
poartă şi hăt-departe în India... Salam...

155
 Arabul se înclină respectuos, apoi se pierdu în
furnicarul, din tabără. Hopa !
Păi, sigur. Ştie unde 1-a mai văzut. Felul în care s-a
înclinat... Aha ! Valetul !
De la vila doctorului Bretail, de pe Avenue
Magenta, când a urmărit-o pe femeia aia stranie...
Femeia sunase la intrarea din spate şi valetul fusese
cel care îi deschisese uşa. Asta era ! înseamnă că
ăsta s-a cârmâzuit doar .... Tipul e alb ! Aha ! Ei, las
că vezi tu, actoraşule !... Unde dracu' s-a ascuns ?...
N-aţi văzut cumva un îmblânzitor de şerpi cu mutra
vopsită, care de fapt e valet ?... Ce bou eşti .... Hei...
Unde naiba s-a topit ?... Trebuie să pună mâna pe
el! Ăsta precis ştie ceva despre stafia care şi-n
ultima vreme i se arată adesea înaintea ochilor, dar
numai în vis, şi atunci se poartă frumos... Hei !
Degeaba îl mai căută. Pe falsul arăboi îl înghiţise
parcă pământul. Nu ştia nimeni nimic, nu fusese
văzut nicăieri.
Povestea aia cu cămaşa e o tâmpenie. I se poves-
tesc întruna numai chestii din astea. Un şarpe nu e o
vrabie. Azi-mâine îl vezi pe Sherlock Holmes plecând
să facă investigaţii cu o viperă în lesă, ca să
adulmesce urmele făptaşului. Pe-aici naivilor li se
toarnă tot felul de gogoşi. Parcă ar fi poveştile de
groază, cu vase-fantomă şi şerpi de mare, cu care îi
năucesc bătrânii lupi de mare pe tinerii marinari.
Noroc că nu s-a lăsat fraierit. Cineva i-a furat că-
maşa pentru că, pur şi simplu, 1-a atras modelul ei
şic
După ce se dădu stingerea, toată lumea se duse la
culcare, deoarece se ştia că a doua zi îşi vor relua
marşul. Către miezul nopţii somnul le fu brusc cur-
mat de un urlet înspăimântător. Guguştiuc împărţea

156
cortul cu trei camarazi. Un soldat pe nume Kramartz
se repezi afară urlând... Fusese muşcat de o viperă
cu corn şi şarpele îşi înfipsese atât de adânc colţii în
braţul lui, încât nu şi-i mai putea desprinde, rămâ-
nând atârnat de el. Doar afară, în faţa cortului, se
prăvăli la pământ şi reptila fu pe dată făcută fărâme
cu opt paturi de puşcă.
Nefericitul Kramartz îşi dădu duhul în câteva
minute. Împotriva muşcăturii de viperă nu există an-
tidot...
Guguştiuc simţi că i se face părul măciucă. Când
panica se mai domoli, se duse şi se aşeză sub un
palmier de la marginea oazei. Ceilalţi se întoarseră
în culcuşurile lor. A doua zi îi aştepta un piarş ane-
voios.
Lui Guguştiuc îi intrase însă frica în oase. Lucrurile
nu-i erau încă pe de-a-ntregul clare dacă el era cel
căruia i se furase cămaşa, de ce îl muşcase vipera
pe Kramartz ? Sau şi-o fi pierdut mirosul ?... La urma
urmei, de ce n-ar face şi viperele guturai? Ce simplu
era să-1 fi muşcat pe el. Acum n-ar mai trebui să-şi
bată capul cum să dea ortul popii.
El să fie vinovat de moartea lui Kramartz ? Dar
dacă vipera a fost asmuţită cu cămaşa lui, cum de-a
ajuns şarpele la Kramartz ? Şi cine-i furase cămaşa
?... Nu putea fi decât stafia ! Femeia ! Cu aluniţa
triunghiulară... Fantoma deşertului... Ah, dacă pune
mâna pe ea, îi arată el...
Simţi o mână pe umăr :
— Bună seara.
Lângă el apăruse stafia în costum de călărie.

157
 CAPITOLUL ŞAISPREZECE

De undeva răsună cârâitul unui papagal speriat. În

rest tăcere deplină. Stafia se afla la un pas de el...
— Ei ? — îl întrebă femeia cu răceală. Guguştiuc
surâse.
— Ce bine că aţi venit, tocmai mă gândeam că se-
ntâmplă lucruri ciudate în tabăra asta şi-mi pro-
pusesem, dacă vă mai văd bântuind, să vă-ntreb
dacă nu ştiţi cumva ceva mai mult...
Femeia îşi pierdu cumpătul şi se răsti la el !

158
 — Spuneţi-mi, vă rog ! Chiar nu simţiţi nimic când
staţi faţă-n faţă cu o femeie care a fost asasinată ? !
De moartea căreia şi dumneavoastră sunteţi
răspunzător !
— Resping categoric orice acuzaţie în această
privinţă !
— Ascultaţi-mă, vă rog, vă ţin sub observaţie de
mai multă vreme — îi spuse femeia cu glas tără-
gănat. Recunosc că aveţi un sistem nervos demn de
admirat, că jucaţi teatru în chip magistral şi că fap-
tele vă sunt mai presus de faima pe care o aveţi,
dar cred că o inimă trebuie să aveţi şi
dumneavoastră... Am văzut cu ochii mei cum săriţi
în ajutorul celor slabi.
- Stimată doamnă ! Am ajuns să mă obişnuiesc în
timp cu ideea că periodic mi se comunică de
urgenţă câte o chestie din care nu pricep nimic şi cu
care ri-am nici o treabă... M-am împăcat cu gândul
că nimeni nu crede adevărul şi fiecare crede despre
mine ceea ce nu-i adevărat, dar acum, totuşi, mi-aţi
putea spune ceva concret…
— N-are rost să mai jucaţi teatru... Ştiu cine
sunteţi, de fapt !
— Nu vreţi să-mi spuneţi şi mie ? Mor de curiozitate
să aflu şi eu !
—- Dumneavoastră sunteţi maiorul Yves. Guguştiuc
exclamă deznădăjduit :
— O să mă băgaţi în mormânt cu maiorul ăsta şi-
atunci să te ţii, o să-ncep şi eu să bântui ca dum-
neavoastră !
Femeia îl scrută o clipă nesigură pe ea.
— Atunci, spuneţi-mi, în versiunea dumneavoastră
cine sunteţi ?

159
 — Harrincourt. Jules Manfred Harrincourt, fost
cadet al marinei militare şi muzicant de filarmonică.
Şi-acum, am voie să aflu şi eu după cine trebuie să
ţin doliu în persoana dumneavoastră.
Femeia zâmbi involuntar. După care se bosumflă
cu un aer batjocoritor.
— Şi vreţi să mă faceţi să cred poveştile astea de
adormit copiii ? Cu mine n-o să vă meargă...
— Vă rog, ascultaţi-mă, o să vă spun cinstit totul.
Sper că pot avea încredere într-o fantomă, că pe
lumea ailaltă nu se bârfeşte ca la noi... Deci, atenţie
...Şi Guguştiuc îi povesti totul de-a fir a păr. Începu
cu anii de academie, continuă cu inspectorul şcolar
şi, sărind peste unele detalii colaterale, referitoare
la unele cunoştinţe de sex opus şi câteva cântece
deocheate, îi istorisi toate păţaniile prin care trecuse
în ultimul timp.
Femeia nu-1 slăbea din ochi, nu-i inspira încredere.
Zâmbetul copilăros, nedezlipit de pe buzele
tânărului, părea totuşi să susţină fiecare episod al
povestirii sale. În cele din urmă stafia spuse
şovăind :
— Îmi puteţi dovedi lesne că nu sunteţi maiorul
Yves... Pentru dumneavoastră nu prezintă interes un
ceas fără valoare...
— Regret, dar i l-am dat lui Macquart.
— Cum ?! — se înfiora femeia şi se făcu galbenă ca
ceara. Mi s-a spus că... că Macquart... nu pleacă la
drum...
— Nu face nimic. A fost de faţă. A luat ceasul de
aur...
— A zis- cineva că-i vorba de un ceas de aur ? E
doar un ceas simplu, cu un cap de crocodil...

160
 — Aa, pe ăsta îl mai am ! Vi-1 dau cu dragă inimă,
măcar că nu-i al meu... Poftim..! Mii de draci !.. Ştiţi
- îngăimă Guguştiuc — mi-au furat ceasul.
Nu-1 mai avea la mână.

Femeia pufni în râs.

— Şi când mă gândesc că era să-nghit toate
minciunile astea...
— Vă rog din suflet, jur că…
— Nu vă mai juraţi !... Doamne, netoata de mine,
cum era să cred... Şi încă mă mai îndoiam în privinţa
identităţii dumneavoastră... Nu voiam să cred că
jucaţi teatru... M-aţi dus de nas cu balivernele pe
care mi le-aţi înşirat...
— Vă rog, credeţi-mă...
— Lăsaţi ! Până la urmă ceasul o să ajungă ştiţi
prea bine unde şi de vină nu sunt decât eu, că v-am
salvat.
— De la ce, rogu-vă frumos ?
— Omule ! Dacă nu-ţi turna cafegiul arab ulciorul
cu kmirha în cap, erai acum pe lumea cealaltă. Şi
eu, neroada de mine, te-am salvat de la moarte.
Kmirha ! Aşadar, şarpele degeaba îl căutase pe
stăpânul cămăşii, pentru că acesta era la adăpostul
damfului cumplit al rachiului. Şi pentru ca să nu
plece cu treaba neisprăvită, îl muşcase pe amărâtul
ăla de Kramartz. V-asăzică viaţa i-o salvase cafegiul
arab.
Adică, această femeie... Poarte rău ! Dar, oricum, e
semn că răposata îl simpatizează, totuşi...

161
 — Va implor, credeţi-mă... — încercă Guguştiuc s-o
convingă. Nu mă bucur că m-aţi salvat de la moarte,
căci pentru mine asta-i o grea lovitură a soartei, dar
sunt fericit că v-aţi ocupat de persoana mea... şi...
m-aţi găsit simpatic. Că şi eu mă gândesc de multe
ori la dumneavoastră.
O luă de mână. O mână caldă, omenească. Mai rar
aşa ceva la morţi. Dar ea îşi smulse furioasă mâna.
— Cum îndrăzneşti să mă atingi ?
După care îl îmbrânci şi o rupse la fugă. Guguştiuc,
hop după ea... Las' că de data asta n-o să mai speli
putina ca data trecută, în deşert. Aha ! Uite că nici
nu are încotro s-o mai ia, fiindcă-i taie calea un grad
viu de mimoze.
Femeia ajunse în goană la gardul viu. Guguştiuc o
urmărea cu paşi mari şi în clipa când întinse mâna s-
o înhâţe, dintre boscheţi se abătu asupra lui o
lovitură fulgerătoare, ce-1 trimise în lumea viselor.

CAPITOLUL ŞAPTESPREZECE

Când îşi veni în fire, simţi că-i vâjâie capul. Nu

durere propriu-zisă, ci senzaţia că are agăţat de gât
un butoi din care încearcă să-şi ia zborul zece mii de
albine ţinute sub copac. Se crăpa de ziuă...

162
 Se pipăi la ceafă. Era niţel umflată şi-1 înjunghia la
cea mai mică atingere...
Firu-ar să fie ! I-au tras-o, nu glumă ! Porni spre
tabără.
Vasăzică stafia îl salvase de la moarte. Prin inter-
venţia cafegiului. Da' bine-nţeles ! Cafegiul auzise
că i s-a furat cămaşa, ştia şi de dispariţia şarpelui şi
pesemne că a mirosit ce se pune la cale. Aşa că
imediat i-a vărsat în cap rachiul ăla puturos.
Doamne, câte nu se pot întâmpla în deşertul ăsta...
Omul se joacă întruna cu viaţa lui !... Şi măcar de şi-
ar pier-de-o... Ferească însă Dumnezeu...
Aşadar, nu-i era indiferent stafiei. Păcat că nu vrea
să-1 creadă. Şi când te gândeşti că i-ar fi dat cu
dragă inimă flecuşteţul ăla baroc, total lipsit de gust.
Un ceas în formă de cap de crocodil... Mai ales că
are şi capac care se deschide ţăcănind, cum nu mai
poartă în ziua de azi decât bătrânii pompieri, şefii de
ţeava pensionaţi, atârnându-1 în buzunarul de la
vestă cu un lănţug de alamă... Dar uite că i l-au
furat... Dracu' ştie cui i-o fi trebuind..: Trara .... trara
!.. Alinierea !
E-e ! Ia să ne băgăm printre ceilalţi, să avem alibiul
asigurat, că-n momente de astea se trage, de
obicei, cu puşca lui !
De data asta, în mod cu totul excepţional, nu se
întâmplă nimic asemănător, fiecare soldat îşi ocupă
locul în pluton, plutoanele se aliniară, motoarele în-
cepură să huruie, căruţele să zăngăne, se împărţeau
ordine, înjurături, ciomege şi formaţia se puse în
mişcare...
Troppauer îşi reluă locul în formaţie. Nu mai avea
nici pe naiba. Odihna din timpul ultimului popas îl
întremase complet. Îi strigă lui Guguştiuc

163
 — Pe unde naiba ai hoinărit ? Te-am căutat peste
tot... Ţi-a trimis vorbă Piciu'. Vrea să stea de vorbă
cu tine. E în căruţa sanitară, mai mult mort decât
viu...
— Îmi pare rău că n-am fost aici .. Săracu' de el, o
să-1 vizitez cu prima ocazie...'
Se auzi un ţignal prelung şi un glas tăios strigă din
depărtare : — Înainte !
După-amiază, în timpul popasului de o oră, Gu-
guştiuc se duse la infirmeria mobilă, situată in
ariergardă.
— Ciao, băiete... Care mai e treaba ?! — îi strigă
bolnavului.
Piciu' zăcea cu obrajii supţi, palid de moarte şi cu
ochii febrili zărindu-1 pe Guguştiuc, dădu să-şi mişte
capul cuprins de însufleţire, de parcă l-ar fi aşteptat
nerăbdător.
— N-ai voie să vorbeşti — îl domoli Harrincourt. O
să ne scriem scrisori. Ţine hârtie şi creion. Scrie-mi
şi tu ca Troppauer, cât să te înţeleg...
Bolnavul dădu din cap, luă bloc-notesul şi scrise :
„Eu i-am ucis pe Bretail, pe soţia lui şi pe căpitanul
Coroi în casă au fost de faţă doar două persoane :
Laporter şi cu mine. Înainte de-a anunţa poliţia,
acesta m-a silit să percheziţionez camera împreună
cu el. Din mâna răposatului a căzut un bileţel. Am
distrus notiţa pe loc, fiindcă îl urăsc pe Laporter. Iată
ce scria «Suntem urmăriţi. Dacă o să vrei să ştii cât
e ceasul, potriveşte orarul şi minutarul la lumina
soarelui. La miezul nopţii îţi va arăta ora exactă. Dr.
Bretail». Ştiam ea prin asta nimicesc o urmă
importantă. Laporter m-a învăţat apoi ce să le spun
poliţiştilor”.
Guguştiuc citi mesajul.

164
 — Bătrâne, nu pricep mare brânză din toate
tâmpeniile astea. Dar lui Laporter, zău, cu dragă
inimă i-aş trage câteva şuturi în fund, păcat că nu-i
aici, în legiune...
Bolnavul îl privi uluit. Guguştiuc băgase biletul în
buzunar, aşa că Piciu' luă o altă coală de hârtie şi
scrise cu înfrigurare :
„Laporter s-a înrolat împreună cu noi, sub numele
de...”
— Garde ă vous !
Guguştiuc sări în sus. În faţa lui răsărise medicul
militar.
— Ce-i aici, soldat ? Cazino ? Valea ! Guguştiuc îşi
luă tălpăşiţa.
Ce-o mai fî şi cu tâmpeniile astea mâzgălite de
Piciu' ? Dar dacă acest Laporter se află printre ei, o
să aibă el grijă să-i dea o lecţie de box.
— Pardon... — făcu el când sări din căruţă, fiindcă
se lovise de domnul conte.
Ia te uită ! Nesimţitul ăsta o fi tras cu urechea ? Te
pomeneşti că el e Laporter !
— Ia zi, nu cumva te-ai oploşit pe-aici, printre
soldaţi, sub un nume fals ? — îl luă el la rost pe
domnul conte. Ai ?!
— Eu, rogu-te...
— Nici un rogu-te ! Bagă-ţi minţile-n cap I Şi să nu
te mai prind dând târcoale pe-aici, că dacă te mai
atingi de băiatul ăsta, ai încurcat-o ! Ia zi, cum te
cheamă? Nu cumva Laporter ?! Ai ?!
— A, nici vorba...
— În cazul ăsta eşti norocos — zise Guguştiuc
lăsându-1 mască.
Contele se uită sumbru în urma lui. De după căruţă
se arătă şi sanitarul.

165
 — Mare mitocan... — comentă roşcovanul.
— Şi după părerea dumitale, e un caz disperat ? —
îl întrebă contele.
— Doctorul zice că, dacă-1 mai zdruncină niţel
căruţa, o să-şi dea duhul, din cauza hemoragiei in-
terne.
— Nu există nici o şansă de restabilire ?
— Nici una — dădu din mână roşcovanul, după care
apucă un codru de pâine şi muşcă o bucată
zdravănă. Are o arteră deschisă, nu i se poate face
sutură. Ar trebui operat, dar aici n-avem condiţii
pentru aşa ceva.
Mulţumesc — spuse contele, dându-i o monedă, şi
porni îngândurat mai departe.
Guguştiuc tocmai se pregătea să-şi instaleze cor-
tul, când caporalul care comanda plutonul sosi în
fugă, aducând veşti proaspete.
— S-au înregistrat două cazuri de tifos în rândul
trupelor auxiliare — îi înştiinţa el cu glas răsunător,
Să-şi cureţe toată lumea cu grijă uniforma, hainele,
ca să nu aibă, pe cât posibil, gângănii sau păduchi,
fiindcă mai ales ăştia transmit boala. Lenjeria de
corp trebuie spălată. Sanitarul o să vă dea apă cu
carbol.
Fir-ar să fie, se oţărî Guguştiuc. Na, că acum n-are
cămaşă de schimb. I-au furat-o nemernicii. Ei,
totuna-i. O va spăla pe asta de pe el cât ţine po-
pasul. Ia să ne scoatem frumuşel săpunul ! îşi des-
făcu raniţa.
Nu apucă să bage mâna înăuntru, că o şi scăpă
uluit la pământ, de i se rostogoliră toate boarfele pe
jos. Cămaşa era la locul ei.
Cămaşa lui frumoasă, colorată, ce-i drept un pic
mototolită, era în raniţă.

166
 Ei, asta da bucurie... Uite ce asasini cinstiţi,
domnule. Au văzut că vipera nu mai are nevoie de
ea şi i-au adus înapoi mândreţea de cămaşă.
O despături bucuros. Şi atunci avu parte de cea de-
a doua mare surpriză : din cămaşă căzu ceva.
Ceasul de mână !
Ceasul de mână cu cap de crocodil, pe care i-l
ceruse stafia şi care-i fusese furat, se afla din nou în
posesia lui ! Fusese în cămaşa regăsită.

Îşi continuară drumul abia la miezul nopţii. Pe-

semne ca erau deja foarte aproape de Aut-Taurirt.
Ordinea iniţială a coloanei de marş se destrămase.
Era cu neputinţă să ţii oamenii în frâu în asemenea
condiţii de parcurs. Căpitanul Gardone se bălăbănea
în şa ca o păpuşă de ceară gata-gata să se topească
şi doar coniacul îl mai ţinea în viaţă. Nu era în stare
să-şi îndeplinească atribuţiunile. Locotenentul Finley
preluase, în fapt, comanda.
Compania care mărşăluia de săptămâni de zile prin
praf şi arşiţă îndeplinea o misiune inumană, soldaţii
ajunseseră la capătul puterilor.
Noaptea zăceau care pe unde se nimerea în pe-
rimetrul taberei, nu mai putea fi vorba de vreo for-
maţie anume, se renunţase şi la împrejmuirea ei în
scopul apărării şi cine avea chef îşi instala cortul, iar
Cine nu, se trântea la pământ şi adormea cât ai aice
peşte.
În acest timp, în avangarda convoiului, plutonierul
Latouret îşi studia hărţile la lumina lămpii de
acetilenă. Ofiţerii se strânseră în jurul lui. Finley

167
urmărea liniai roşie care indica drumul parcurs de
ei.
— Poate că aici, după Agadir, când am ocolit a treia
hammada, ne-am abătut cu câteva grade de la
direcţia corectă, de pe axa sud-est.
— Puţin probabil, mon adjudant — interveni
Latouret — pentru că în cazul ăsta ar fi trebuit să
ajungem deja la Bilma.
La câţiva paşi de ei, sanitarul roşcovan îi ţinea
lampa medicului militar, care îi făcea o injecţie cu
cofeină căpitanului Gardone.
— Ne continuăm drumul în direcţia sud-est —
conchise Finley. Trageţi câte o rachetă de semna-
lizare din jumătate în jumătate de ceas, poate ne-or
zări pe undeva.
Undeva în acest pustiu nesfârşit există o mică
garnizoană, un ac în carul cu fân ; dacă nu-1 vor
găsi degrabă, s-a zis cu ei.
Se revărsau zorile unei zile noi. La lumina soarelui
cât vedeai cu ochii, până hât în zare, îi împresurau
dunele galbene, încinse, de o monotonie înne-
bunitoare.
— Bine, dar... Cât o să mai mărşăluim aşa ? —
întreba gâfâind Gardone, care abia se mai ţinea în
şa.
Finley îşi sugea impasibil o măsea.
— Cred că ne-am rătăcit...
Atâta lucru pricepu şi căpitanul. De groază era cât
pe-aci să cadă din şa. Să se rătăcească în Sahara ?
— Eh bien!... Sergent!... — se răsti un glas răguşit
la unul dintre gradaţi. Ce rost are să mai mărşăluim,
dă comanda rompez... Rompez! Mama mă-sii de
viaţă. Măcar de-am crăpa în pace; lăsaţi oamenii să
se-ntindă pe jos sau să se aşeze, după plac.

168
 — Ciocu' mie, că te fac ciur l Netrebnicule ! Până
diseară ajungem...
— Ştii bine că ne-am rătăcit! Be ce nu spui
adevărul ? Nici mata nu crezi ce spui.
Sergentul continuă să mărşăluiască suduind. Fă-
cură popas în zăduful amiezii. La căderea serii re-
fuzară să pornească mai departe. Locotenenţii
Finley şi Bruce, împreună cu subofiţerii şi cu o mână
de soldaţi docili, se desfăşurară în semicerc cu pis-
toalele automate îndreptate asupra companiei răz-
vrătite. Finley dirija şi unul dintre blindate în direcţia
lor şi, cu pistolul in mână, trecea printre rânduri,
zbierând la fiecare în parte...
Era o scenă de coşmar. Ofiţerii îşi dădeau seama
că asta nu-i o revoltă, ci disperarea unor oameni cu
nervii la pământ.
Caravana haotică se puse încă o dată în mişcare.
Pentru ultima oară. Neîndoielnic. Dacă se va mai
opri o dată, nu va mai putea fi urnită din loc nici cu
pistoalele automate, nici cu tunul.
Deprimarea începu din nou să pună stăpânire pe
sufletele soldaţilor, deşi erau abia în amurg şi hăt
până-n zare nu se zărea decât oceanul de nisip al
Saharei.
Deodată, dintre rânduri, se înfiripă un zumzăit
discret...
O muzicuţă !
Acordurile începură să se reverse tot mai zglobiu,
tot mai jucăuş şi imbecilul de Cretă, care pornise din
Oran cu tenacitatea recunoscută a alienaţilor
mintali, mut dar zâmbăreţ, se porni să chiuie pe
nepusă masă.

169
 Auzindu-1, câţiva soldaţi pufniră în râs. Tembelul
prinse curaj şi, fudul nevoie mare, începu să cânte
dezarticulat, ţinând isonul muzicuţei :
„Le sac, ma foi, toujours au dos..”
E un cântec ostăşesc aiurit, care zice „Pe cuvântul
meu, cu raniţa veşnic în spinare, în marş, în marş,
nicicând în braţele mândruţei”.
La început toată trupa izbucni în râs, dar apoi unul
dintre şoferii aflaţi la volanul camioanelor se porni
să cânte şi el : cine ar putea rezista unei muzicuţe ?
Până să apună soarele stacojiu-violaceu în dosul
dunelor din zare, toată compania cânta dezlănţuită,
cu energia condamnaţilor la moarte, care nu mai au
ce pierde.
„Le sac, ma foi, toujours au dos”
La atingerea muzicuţei devenite un fel de toiag al
lui Moise, din stânca seacă a sufletelor istovite
izvorâse muzica.
Mai târziu Guguştiuc adăugă orchestraţiei o sco-
bitoare de unghii, deoarece Sahara dăunează un pic
acestui instrument delicat.
Finley îşi dădea seama ce înseamnă acest recital
de muzicuţă. Poate chiar viaţa lor. Se apropie de
Guguştiuc şi-l bătu pe umăr.
— Cânţi grozav !
— Adevărul e că nici nu sunt în formă. Pe cuvânt că
ştiu să cânt şi mai bine de-atât.
Şi se apucă să interpreteze cântecul de dragoste al
legiunii :
„L'amour m'a rendu fou..”
...Şi îşi continuară drumul...
Către miezul nopţii, ca răspuns la a cine ştie câta
rachetă de semnalizare, pe bolta întunecată se
înălţă o dâră lungă, albastră... Apoi încă una,..

170
 Întreaga companie explodă în urale de bucurie:
Oamenii începură să se îmbrăţişeze frenetic, să-şi
azvârle chipiele în aer. Se traseră mai multe rachete
şi din depărtare se aprinse de fiecare dată câte o
dâră albastră, în semn de răspuns.
Semnalele soseau din Aut-Taurirt !

Erau încă departe de fortăreaţă. Până acum nu se

abătuseră de la calea cea bună. Doar lungimea
drumului fusese de vină că-si pierduseră încrederea
în sine.
Când locotenentul Finley mai trecu o dată în re-
vistă coloana în mişcare, Guguştiuc ieşi din formaţie
şi luă poziţia de drepţi
— Ei ? — îl întrebă Finley. Eşti un soldat de nădejde
! Poţi cere o recompensă.
— Am un camarad grav rănit şi aş dori, mon
adjudant, să-1 vizitez la infirmerie. Şi aşa e singur
săracul de el.
— De unde ştii că-i singur ?
— Păi văd că dom' doctor şi sanitarul sunt de mai
mult timp în avangardă, îi dau îngrijiri domnului
căpitan. Altcineva nu are voie să stea în căruţă. Nu
s-a mai dus.nimeni de la prânz încoace să-i dea um
strop de apă sau să-i schimbe pansamentul
amărâtului ăluia.
— Du-te! Plutonier ! Soldatul acesta are per-
misiunea să-şi îngrijească în căruţă prietenul rănit.
Consemnează, te rog, în ordinul de zi!

171
 Astfel, Finley, care îi era superior medicului militar,
se asigura că acesta nu-1 va mai putea alunga pe
Harrincourt din căruţă.
Guguştiuc porni fericit spre ariergardă. In primul
rând, se ataşase de Piciu' şi-apoi, afacerea în care
era amestecat începuse să-i stârnească imaginaţia.
S-o luăm de pildă pe femeie. E limpede că-i şi ea
băgată până peste cap în aceeaşi afacere cu cea
care a dus la împuşcarea lui Piciu'. Ba chiar şi cu a
lui Troppauer. Ce legătură o fi având dârzul poet cu
povestea asta ?
Este neîndoielnic faptul că mai multe crime, un
secret militar şi misterul în care sunt învăluiţi mai
mulţi ticăloşi fără nici un Dumnezeu îşi au cheia într-
o singură persoană Piciu' ! De-acum încolo o să
renunţe la indolenţă. Se săltă sub coviltirul căruţei.
Simţi că se taie picioarele şi înmărmuri. Piciu' zăcea
mort în aşternut.
Fusese ucis.

CAPITOLUL OPTSPREZECE

172
 1

Era mort de câteva ceasuri bune. Fusese ucis într-

un mod cu totul aparte. Pe trup au descoperit vreo
şapte-opt puncte roşii. Provenienţa lor nu a putut fi
stabilită. Aduceau cu nişte pişcături sau julituri. Ai fi
zis că cineva 1-a ciupit cu două degete. În câteva
locuri prin porii pielii i sc prelinsese sângele în stropi
minusculi.
— Am învăţat ceva-ceva despre acest gen de
simptome, însă aici e vorba despre cu totul altceva
— îşi dădu cu, părerea doctorul. Muşcătura şarpelui-
coraliu din America de Sud duce la blocarea
principalelor artere ale victimei şi sângele acumulat
sub presiune îşi croieşte drum prin pori. Dar acest
om n-a fost muşcat de un şarpe şi nici în America de
Sud nu suntem. Tot ce vă pot spune e că a fost ucis.
Guguştiuc se situa din nou deasupra oricărei bă-
nuieli. La sosirea lui Piciu era mort de mult.
- Ofiţerii îi aruncau lui Guguştiuc priviri sumbre.
Ştiau prea bine că în această companie s-au infiltrat
o mulţime de indivizi dubioşi. Primiseră instrucţiuni
de sus să nu-i scape din ochi pe aceşti suspecţi.
— Trebuie pus în lanţuri — zise Gordone atunci
când Finley îi aduse la cunoştinţă acest nou episod.
Îl interogăm şi îl trimitem sub escortă la Tombouc-
tou, în faţa tribunalului militar.
— Sub ce acuzaţie ? Că s-a tras cu puşca lui, când
nu era de faţă ? Că a fost ucis un rănit pe care se
ducea să-1 viziteze ?
— Nu-mi face mie pe avocatul ! Suntem în armată.
Dacă o să arunce în aer şoseaua aflată în con-

173
strucţie sau depozitul de muniţie, n-o să-1 mai
putem trimite nicăieri.
— Dacă nu mi-o iei în nume de rău, domnule
căpitan, ţi-aş sugera să renunţi la această idee. Să-1
interogăm mai întâi pe plutonierul lui. Tribunalul
militar nu-i poate veni de hac decât dacă-i oferi
prilejul să-1 poată acuza de ceva.
— Ia nu mai face atâta pe deşteptul — îl luă la
refec Gardone, căruia apropierea fortăreţei îi redase
îngâmfarea şi acum îi era ruşine că se purtase la-
mentabil la gândul morţii iminente. Pe plutonier
oricum o să-1 audiez, iar apoi o să iau o hotărâre
conformă cu interesele noastre militare imediate.
Fu chemat Latouret.
Le povesti că Harrincourt a început şcoala de
subofiţeri, dar din scauza dezertării din garnizoană i
s-a retras această repartiţie avantajoasă. Rezistă la
vicisitudinile marşului de parcă ar mai fi umblat prin
Africa, însă tăgăduieşte acest lucru. Nu are nici o
obiecţie în ceea ce priveşte comportamentul lui de
militar cel mult i s-a mai plâns câte un sergent că li
se adresează cu apelativul „bătrâne”...
— Ei, ai văzut ! — zise victorios Gardone. Individul
se dă drept soldat neisprăvit, deşi domnul plutonier
e clar de părere că a mai fost în Africa. Se confirmă
bănuielile mele. Plutonier Latouret !
Stai cu ochii pe el. Şi dă-i să execute sarcini mai
dure. N-o să păţeşti nimic dacă elementul ăsta du-
bios n-o să facă faţă ostenelii... Rompez !
Finley nu spuse nimic şi Latouret ieşi din cort.
— Bine-nţeles că tu altfel ai fi procedat... — îşi luă
Gardone suborodantul în zeflemea. Bagă la cap,
amice, că uneori în armată trebuie să fii necruţător,
nu precaut. Toţi indivizii dubioşi de aici vor căpăta

174
rând pe rând însărcinări care-i vor pune la pastrama,
iată ce aşteaptă de la mine cei de sus, care mi-au
încredinţat această misiune deosebită...
Văzând că Finley continuă să tacă, urmă pe un ton
ceva mai oficial :
— Ia măsuri, domnule locotenent, să se reins-
taureze disciplina în rândurile acestei bande şi să nu
intre în garnizoană ca o caravană de ţigani ! Fiindcă
trebuie să-ţi atrag atenţia că în perioada în care am
fost bolnav s-a ajuns la o debandada inimaginabilă,
îmi pare rău, dar nici eu nu pot fi în mai multe locuri
deodată...
Finley pocni din călcâie şi se retrase.
în faţa cortului primi raportul plutonierului:
— Las în urmă patru suspecţi de tifos, pentru
cazarea lor separată în garnizoană, conform
regulamentelor.
— Cum ai de gând să-i abandonezi ?
— Cu cort, alimentar şi medicamente. Sub su-
pravegherea soldatului Harrincourt.
Finley îl măsură pe plutonier din priviri şi-i uruncă
batjocoritor :
— Corect. Rompez!

Poate că Finley nu şi-ar fi făcut inimă rea, dacă ar fi

ştiut ce mult se bucură Guguştiuc de sarcina
necruţătoare ce-i fusese încredinţată. Ura ! Păi aici
se poate alege cu un tifos mişto ! Iată o cauză de
deces a-ntâia în exerciţiul funcţiunii !
Camarazii ajunseră deja departe în marşul lor către
Aut-Taurirt. Se lumina de ziuă şi el şedea în faţa

175
cortului. Iar cei patru bolnavi zăceau înăuntru, îşi
simţea sufletul greu. Începuse să ţină la Piciu'.
Doamne... Doamne... bietul copil... Ce viaţă chinuită
a avut şi ce moarte cumplită, mişelească, i-au
hărăzit ticăloşii acestui băiat atât de simpatic şi de
speriat... Dar de data asta n-o să se mai dea bătut.
A citît el destule romane poliţiste la viaţa lui ca să
ştie ce are de făcut. E foarte simplu în primul rând,
trebuie să facă nişte deducţii. Şi anume, deducţii cu
o logică de fier.
Ia să vedem ! Pe băiatul ăsta nu-1 putea omorî
decât acest Laporter. Cine o fi Laporter ? Ia să-1
dibuim noi cu o logică de fier.
Nu ţine.
Ei bine, nu-i putem pretinde aşa ceva nici măcar
unui detectiv. La mijloc poate fi şi mâna femeii. Cine
o fi această femeie ? Totuna-i. Ea n-a ucis pe
nimeni. E cât se poate de simplu şi logic şi, la
nevoie, poate dovedi asta cu o consecvenţă de fier...
E simplu ca bună ziua... De ce nu 1-a ucis femeia
asta pe Piciu' ? Răspuns : pentru că nu 1-a ucis şi
gata. Dar cine 1-a ucis ? Laporter. Şi cine-i
Laporter ? Domnul conte are o mutră de valet
spilcuit şi dă târcoale infirmeriei... Hm... Iată primul
inamic public al logicii de fier : domnul conte.
Deodată îî veni o altă idee. Hopa ! Asta era ! In mai
multe rânduri a fost confundat cu un maior. Un
oarecare Yves. Ce reiese de-aici ? Că în legiune s-a
infiltrat sub acoperire un maior. Ce tâmpenie. De ce
să umble un maior în ţoale de răcan, dacă, în uni-
forma lui adevărată, ar putea merge călare ? Mda,
însă ăsta-i un maior din serviciul secret. Care face
corectări. E pe urmele lui Laporter !
Aha !

176
 Acest maior a văzut că altcineva este luat drept el
şi atunci i-a lăsat pe toţi să creadă ce-or vrea. Şi pe
chestia asta toată lumea îl bate la cap pe el, iar
domnul maior veghează din umbră.
Dar care o fi maiorul ?
Ia să ne uităm mai întâi oleacă la ceasul ăsta. Ţe
pomeneşti că are vreun document ascuns în el...
Deschise capacul ceasului. Nimic. Un flecuşteţ, un
ceas de modă veche, ca atâtea altele. Deschise şi
capacul posterior, dar, în afară de mecanism, nu se
vedea nimic. Cadranul părea să fie lovit, fiindcă în
vreo opt-nouă locuri era crăpat. În cele din urmă
ajunse la concluzia că nu ascunde nimic.
Şi totuşi. Ceasul acesta ar putea avea o
însemnătate cutremurătoare. Acest lucru e mai mult
ca sigur.
Să recapitulăm, aşadar : trebuie să afle care dintre
soldaţi este Laporter, cine-i maiorul şi cine-i această
femeie atât de frumoasă, mai ales atunci când e
mânioasă.
Laporter e cel care i-a furat cămaşa şi ceasul.
Maiorul este cel care le-a furat de la Laporter şi i le-
a restituit. E limpede... Trebuie să afle cine i-a
restituit cămaşa.
— înapoi... să i se dea înapoi... lui Harrincourt...
cămaşa.

CAPITOLUL NOUĂSPREZECE

177
 1

Se năpusti în cort. Cei patru bolnavi se tăvăleau

cuprinşi de febră. Obrajii le ardeau cumplit... Unul
dintre ei precis e maiorul. Cel care ştie de cămaşă !
Ia să vedem... Asta din dreapta e simpaticul doctor
Minkus. Ei, ăsta în ruptul capului nu-i maiorul. E
beţivan, greu de cap, veşnic somonors. N-are asta
treabă cu spionajul. Cel de lângă el e un berber. Au
mai rămas, aşadar, doi bolnavi : cizmarul Hlavak şi
bărbierul danez, Rikajev.
Curând îl auzi pe Hlavak delirând
— Cămaşa... lui Harrincourt.,.
Hlavak e maiorul Vves !
Bravo, Guguştiucule ! Ai facut un pas mare spre
rezolvarea enigmei. Micul Hlavak, care se dă drept
cizmar este, în realitate, maior în armata franceză.
Ce-nseamnă să ai fler...
Le dădu bolnavilor să bea. Îi atingea fără nici o
reţinere, îi lăsaseră carbol, dar nu îl folosea. Aşa,
doar-doar o să facă şi el tifos. Îmbrăcă vestonul
unuia dintre bolnavi. Bău apă din paharul altuia. Aşa
era măcar sigur că a îrîghiţit douăzeci de milioane
de barili odată: Mda. Acum o să aştepte frumuşel
până ce începe să ameţească şi să-1 ia cu dureri de
cap. Atunci o să se cheme că are tifos.
Se aşeza în faţa cortului în aşteptarea primelor
simptome. Stătu aşa câteva ceasuri bune.
Într-un târziu zări în zare un punct în mişcare:
Soseau infirmierii într-o maşină cu prelată. Prima
grijă a locotenentului Finley fusese aceea de a lua
măsuri de cum ajunsese în garnizoană.

178
 Întâi fură urcaţi bolnavii. Apoi fu, încărcat cortul cu
toate efectele pacienţilor.
Guguştiuc se aşeză lângă şofer. Nădăjduia că are
deja tifos. Încerca să-şi dea seama ce simte. Suspină
vlăguit.
Îl supăra o singură senzaţie neplăcută.
Îi era o foame de lup.

Guguştiuc nu urcă în dormitor. Ieşi din fortăreaţă

să se preumble. ..Aici se puteau mişca liber, peritru
că, oricum, era cu neputinţă să dezerteze.
Porni în grabă către tabăra trupelor auxiliare.
Femeia sau îmblânzitorul de şerpi cu siguranţă sunt
acolo. N-aveau cum să se ascundă printre ai lui în
timpul marşului. Luă la rând toată tabăra. Nu-i găsi
nicăieri. Să nu-i spună lui nimeni că o femeie în
costum de călărie călătoreşte prin aer ! Şi unde o fi
dispărut magicianul ? N-o fi zburat nici el cu un
balon ! Fir-ar să fie !
Un lucru era cert. De ascuns, aici nu se puteau
ascunde nicăieri, iar printre soldaţi, nici urmă de ei.
Un arab cu ţăcălie intră în vorbă cu soldatul căruia
îl vâjâia capul de atâtea căutări.
— Ce căutaţi, domnule ?
— Pe îmblânzitorul de şerpi.
— Cel care v-a ghicit norocul la Murzuk ?
— Întocmai.
— N-a venit cu noi. A rămas la Murzuk.

179
 — Moaşă-ta pe gheaţă... Ea a rămas la Murzuk, cu
tot neamul ei ! Doar am mai dat ochii cu el în timpul
drumului !
— Exclus, domnule !
Hm... ăsta-i curat balamuc ! Dar mai e şi bătrânul
cafegiu ! Şi el e în horă ! Cel care 1-a udat cu
kmirha, ca să păcălească vipera.
— Ia spune-mi, prietene, îl cunoşti pe cafegiul care
v-a însoţit la drum şi face cafea la fiecare popas?
— Pe Abu el Kebir ?
— Da. Pe Abu el Kebir ! Pe ţâncul ăla uscăţiv; cu
ochii neastâmpăraţi... Unde-i ?
— Vai, sărmanul om... A murit noaptea trecută...
Dar, domnule rumi... nu-i frumos să înjuraţi în halul
ăsta...
Guguştiuc îi întoarse spatele. Destul. Asta depă-
şeşte toate posibilităţile unui detectiv particular.
Basta. Mai mult de-atâta nu se poate. Unii dispar,
alţii dau ortul popii, ca acest Abu el Kebir... Toată
lumea moare, numai el nu, el, care ar trebui să se
stingă cât mai grabnic, din motive ce nu suportă
amânare...
Ulterior îşi dădu seama că-i de prisos să-şi mai facă
griji. Aut-Taurirt oferea condiţii deosebit de
favorabile tuturor celor care, dintr-un motiv sau al-
tul, doreau să crape de urgenţă.
Garnizoana fusese ridicată în deşert, la câteva sute
de metri de pădurea virgină din ţinutul Nigerului şi
încă de la primele ore ale dimineţii temperatura
ajungea la cincizeci de grade. Până şi pentru cei
acomodaţi cu clima de la tropice şederea aici era un
chin. Pentru ca oamenii să aibă însă parte şi de o
pacoste necunoscută a deşertului, fix în acest loc
se-nvolburau miasmele fetide ale mangrovelor de la

180
marginea pădurii, mirosul de mucegai al junglei
migrenele cumplite, reumatismul care măcina
necruţător oasele, bolile şi aburii puturoşi compu-
neau necurmat peisajul cotidian... Nu se mai bucu-
rau nici măcar de singura însuşire sănătoasă a arşi-
ţei sahariene, aerul uscat. Vaporii abundenţi ai jun-
glei pluteau învăluind fortăreaţa în vălătuci de ume-
zeală şi duhoare.
Guguştiuc se întoarse în cazarmă. Curtea era
practic goală. Urcă în dormitorul soldaţilor. Aceştia
dormeau leşinaţi, frânţi de oboseală. Marşul îi isto-
vise, nu glumă. Dar unde naiba or fi soldaţii din ve-
chiul contingent ?
Fruntaşul de serviciu tocmai făcea un tabel cu rigla
şi stiloul.
— Spune-mi, te rog, e adevărat că nu mai există
alţi soldaţi în afara companiei sosite acum ?
— Da' eu ce-s ? Boule !
— Şi câţi mai sunt în afară de mata ?
— Dacă nu-i mai pun la socoteală pe cei care or s-o
mierlească mâine, ar mai fi maiorul, doi subofiţeri,
eu, nouă soldaţi şi cu mine. În total paisprezece.
— Pe mata te-ai numărat de două ori. Sau comanzi
în dublu exemplar ?
Fruntaşul calm, cu glasul baritorial şi vorba mol-
comă ridică privirea şi-i spuse blajin :
— Tacă-ţi fleanca !
Apoi potrivi grijuliu rigla, trase o linie şi silabisi cele
scrise :
— Trei man-ta-le cu-ra-te. Punct.
Guguştiuc se lungi pe un pat. Se confirma, aşadar,
ceea ce de la Murzuk încoace fusese considerat doar
un zvon lansat de soldaţii legiunii străine ; efectivele
din Aut-Taurirt nu sunt înlocuite niciodată. Fuseseră

181
trimise aici mai multe companii şi nu rămăseseră în
viaţă decât nouă soldaţi. Şi nici un locotenent...
...Această tristă statistică îl preocupa şi pe Gar-
done. Se afla acum faţă-n faţă cu Delahay. Maiorul
era un tip subţiratic, cu oase mici şi aspect fragil. Un
militar cu maniere alese, ajuns în pragul vârstei de
şaizeci de ani. În momentele de criză se punea mare
preţ pe opinia lui. Câteodată chipul lui delicat, îngust
lua o expresie vicleană : în asemenea clipe era
stăpânit de maliţiozitate. Îndeplinea de aproape un
an de zile funcţia de comandant al acestei
garnizoane sinistre, dar de îmbolnăvit, se îm-
bolnăvise doar în ultimele săptămâni. Chipul lui,
odinioară veşnic jovial, era acum ofilit, pielea îi
căpătase o paloare bolnăvicioasă şi şedea vlăguit
într-un fotoliu, în biroul care prinsese miros de fum
do ţigară. Gardone stătea în faţa lui.
— Şi nu se poate face nimic în cazul de faţă, pentru
îmbunătăţirea condiţiilor sanitare de-aici ? — întrebă
căpitanul.
Delahay schiţă o grimasă :
— Oho, câte nu s-ar putea face... M-am gândit şi eu
la aspectul ăsta. O să cerem comandantului corpului
nostru de armată să ne trimită un pic de aer ozonat.
Şi, pentru ca să nu-şi jignească interlocutorul cu
această glumă, adăugă :
— Ei, prietene, să ne împăcăm cu gândul că pe
pământ există câteva puncte unde nu există condiţii
de mediu propice supravieţuirii oamenilor. Se poate
întâmpla ca militarii să aibă treabă prin părţile alea
şi, ei bine, n-au voie să-şi bată capul cu asemenea
detalii insignifiante. S-ar părea că asta e situaţia şi
pe-aici...

182
 Era slăbit şi, de altminteri, nu-i stătea în fire să
vorbească mult. Lăsă fraza suspendată în aer şi, în-
chizând ochii, îşi lăsă capul pe spate. Gardone în-
cepu să se învârtă de colo-colo, ca un leu în cuşcă.
— Mă mir cum de se-mpacă oamenii cu gândul că
pier aici cu sutele ; cum de n-a izbucnit încă nici o
revoltă ?
— Nu se pune... problema revoltei... În curtea din
spate există, un seif cu o combinaţie incredibil de
complicată... Cu opt litere şi opt cîfre... În seif se află
volantul de apă... Eu îl deschid... de două ori pe zi...
timp de câte un ceas... Un singur om mai cunoaşte...
combinaţia... Dacă eu şi plutonierul meu murim
subit... În douăzeci şi patru de ore... moare de sete
toată garnizoana şi crapă toţi ocnaşii...
— Şi unde-i plutonierul ? — întrebă uluit Gardone.
Delahay îşi dădu pe dată seama că are de-a face
cu un laş.
— De fapt, sunt singurul care mai ştiu secretul —
răspunse el sec. Plutonierul a murit alaltăieri.
— Atunci, spune-mi repede... —strigă Gardone
înnebunit la gândul că bătrânul suferind s-ar putea
stinge în orice moment, ducând cu sine în mormânt
secretul seifului cu volantul de apă.
— Acum, că sunteţi doi ofiţeri, dată fiind starea
sănătăţii mele, trebuie să mă-ngrijesc şi de numirea
unui locţiitor, aşa că o să-ţi spun combinaţia ţie şi lui
Finley, în acelaşi timp.
Gardone înghiţi în sec. Ah, de-ar veni odată
blestematul ăla de Finley ! Boşorogul ăsta bolnav
poa' să-şi dea duhul în orice clipă.
— Poate că ar fi, totuşi, mai bine să-mi spui,
domnule maior...

183
 — La ce bun ? Tot mai am câteva zile de trăit..? Pe
urmă... aici n-avem voie să ne speriem de moarte.
Ne pândeşte zi de zi, în fel şi chip...
Spre uşurarea căpitanului, uşa se deschise şi intră
Finley.
— Dragă Finley, domnul maior ţine să ne comunice
ceva despre combinaţia care permite accesul la
volantul din seif.
— Da, da, da... — făcu Delahay şi alese tacticos, cu
degetele lui delicate, slăbite o ţigară de foi din
tabacheră.
îi tăie atent capătul şi o aprinse. Apoi i se adresă
locotenentului :
— Finley... Finley... tu nu eşti francez ?
— Tata a fost englez, însă eu m-am născut în
Franţa.
Ofiţerul acesta ars de soare, cu aspect impunător şi
privire fermă emana o anumită tărie de caracter;
Nările ii fremătau întruna din pricina indignării pe
care încă reuşea să şi-o stăpânească.
— Dragă Finley — vorbi Gardone. Domnul maior ne
va spune combinaţia seifului care ne permite
accesul la apă.
— Da... da.. da — dădu din mână maiorul. In ceea
ce priveşte condiţiile de aici, în Aut-Taurirt este
trimisă toată pleava armatei coloniale. Plus de-
ţinuţii.. Nu cunoaştem numărul lor. Nu-i recoman-
dabil să vă amestecaţi cu ei. Pe ingineri îi mai înghit
cât de cât.
— Şi nu se poate face ordine ?
— Noi îi mânăm pe deţinuţi în junglă, însă nu
putem merge după ei..
Gardone se cutremură văzând că maiorul suspină,
îşi masează pieptul şi stinge ţigara cuprins de silă.'

184
 — Din junglă n-au unde pleca, fiindcă proviziile de
apă şi alimente nu le-ar ajunge nici pentru un ceas.
Drumul sunt nevoiţi să-1 construiască, deoarece
altfel nu capătă hrană şi apă... Dar e cu neputinţă să
te bagi printre ei... să faci o anchetă... să împărţi
pedepse. Eu sunt obosit şi sleit de puteri. Comanda
vă revine de acum încolo vouă. Faceţi de fiecare
dată ce vreţi şi ce consideraţi că trebuie făcut. Nu
contează aici nici timpul, nici vieţile oamenilor...
Cine a venit aici, indiferent că-i deţinut, soldat sau
căpitan, miroase a pământ şi stă să-i pice
potcoavele — zise maiorul, scriind apoi ceva pe hâr-
tie. Trebuie să memoraţi pe loc aceste date… Nu
veţi voie să le scrieţi nicăieri... Secretul combinaţiei
Înseamnă controlul... asupra garnizoanei... Dacă
transpiră, dacă se află... s-a zis cu noi...
Finley privi o singură dată hârtia. Gardone se
învârti multă vreme de colo-colo, ca să înveţe pe de
rost combinaţia. Dar a doua zi nu reuşi să deschidă
seiful decât cu ajutorul lui Finley.

185
 CAPITOLUL DOUĂZECI

La ora cinci dimineaţa se adunară în careu.

Latouret repartiza soldaţii de gardă, distribui
corvee.
Aceasta era cea mai ingrată sarcină, constând în
asigurarea pazei deţinuţilor la începutul drumului ce
se construia în junglă.
Corvee-ul înseamnă cincizeci de oameni înarmaţi
până-n dinţi. Funcţionează în trei schimburi a câte
opt ore. Ocupă poziţii la începutul drumului, între
deşert şi junglă şi stau cu ochii pe ocnaşi. Au ordin
să tragă fără somaţie la cea mai mică tulburare a
ordinii. Ei sunt cei care au grijă ca un număr de opt
deţinuţi să preia raţia de hrană zilnică şi celelalte
lucruri trebuincioase. Dacă se apropie mai mulţi
ocnaşi odată, foc
Din cauza efectivelor reduse ale garnizoanei, toţi
subofiţerii şi soldaţii (nu mai mult de douăzeci) fu-
seseră repartizaţi la corvee. Adevăraţii gardieni,
care menţineau supunerea deţinuţilor, erau apa şi
hrana ; acestea nu puteau fi stocate de pe-o zi pe
alta. În inima junglei, ocnaşii nu mai aveau nici un
stăpân.

186
 Dacă un soldat era pedepsit cu trimiterea între
puşcăriaşi, soarta îi era pecetluită, pentru că o dată
dispărut din câmpul vizual al camarazilor, ocnaşii îl
omorau în bătaie. Ştiau şi soldaţii foarte bine treaba
asta şi, dacă cineva era pedepsit cu, să zicem, o
săptămână de travaux forces, automat i se reţinea
medalionul de identitate. După expirarea pedepsei,
se consemna în jurnalul garnizoanei că soldatul cu-
tare a fost radiat din efectivele companiei. În urma
decesului survenit la data cutare.
Corvee-ul şedea apatic în curte, când deodată se
auzi glasul răsunător al caporalului italian Battista
— Debout! En roate ! En avânt, marche5
Cei cincizeci de oameni se puseră în mişcare.
Unul dintre locotenenţi, Hilliers, se duse între
ocnaşi. Era inginer de drumuri, angajat ca ofiţer de
geniu. Delahay îl prevenise să se poarte prietenos
cu deţinuţii, să facă tot ce-i stă în putinţă să se pună
bine cu ei. Ăştia nu-i omoară pe ingineri. Au nevoie
de ei la construirea drumurilor, dar nici ei nu au altă
protecţie decât bunăvoinţa robilor.
Corvee-ul distribui micul dejun. Opt ocnaşi porniră
morocănoşi cu căruţul încărcat, fără saluturi, fără
onor. Doar cu priviri ostile.
Gardienii începeau să sufere cumplit din cauza
soarelui dogoritor. Din junglă se năpusteau asupra
lor milioane de ţânţari şi roiurile de muşte bâzâiau
printre resturile de mâncare. Atmosfera devenea in-
suportabilă. Toată lumea sângera din cauza pişcă-
turilor de ţânţari.
Li se împărţi chiniă. Guguştiuc o scuipă din gură
fără să-1 vadă nimeni. Aşa cu siguranţă o să faca

5 In picioare ! La drum ! înainte marş î (lb. fran.) (N. trad.).

187
malarie. Răbda bucuros pişcăturile ţânţarilor. Nu se
poate să nu fie printre ei unii care sunt infestaţi.
Duhoarea era cumplită. Dinspre deţinuţi venea un
miros ca de ciumă. Scheletele ambulante, îmbrăcate
în zdrenţe umblau clătinându-se pe picioare,
ciocăneau steiurile cu barosul. Iată-le lucrând acum
pe prima porţiune defrişată. Măiculiţă... Din braţele
vestoanelor le atârnă beţe în loc de mâini şi pomeţii
descărnaţi parcă ar vrea să străpungă pielea zbârcit
tă care a mai rămas pe ei...
Lângă Guguştiuc stătea Cretă. Galben ca ceara,
năuc, dar paşnic. Soldaţii îl invidiau pentru siste mul
lui nervos ca şi paralizat, care-i nesimţitor la mai
toate suferinţele trupeşti...
— Înghite-ţi chinina ! — urlă caporalul Kobienski la
tembel.
— Mulţumesc, nu mă doare capul... Kobienski îi
dădu o palmă. Guguştiuc îşi încleşta pumnii
involuntar.
— Înghite-o, că de nu, îţi fac bostanu' arşice !
— Atunci o să mă doară — zâmbi idiotul cu nasul
sângerând.
Guguştiuc ieşi la raport în poziţie de drepţi.
— Permiteţi să raportez camaradul nostru e debil
mintal.
— Ce face ? ! îndrăzneşti să ieşi la raport ? !..! Mă...
ai ieşit din corvee ?
Caporalul ridică pumnul, însă mâna lui Guguştiuc
alunecă pe bandulieră, ca şi cum s-ar fi pregătit de
un atac la baionetă. Kobienski era un bun cunos--
cător al firii umane, ştia că dacă o să lovească, puş-
ca o să zboare de pe umăr şi baioneta o să se
oprească în el...

188
 — Mi-am luat deja chinina... — raportă Cretă
rânjind.
Dar Kobienski răcni ca din gură de şarpe :
— Gamberici ! Pelli ! Hammer şi Bouillon ! A moi!
Toţi patru erau din vechea gardă. Se înfiinţară în
doi timpi şi trei mişcări.
— Dezarmaţi-1 pe-acest soldat şi legaţi-1 !
Guguştiuc îndură liniştit executarea acestui ordin. Fu
trântit în colb. Chipiul îi căzu de pe cap. Însă nimeni
nu i-1 puse la loc Rămase întins pe jos, cu capul
descoperit în razele pârjolitoare ale soarelui.
— Patru oameni să-1 ducă în garnizoană ! Să stea
legat o oră în soare — porunci caporalul neîn-
duplecat. Să i se raporteze plutonierului c-a ieşit din
corvee !

Soldaţii adunaţi ciorchini pe la ferestre priveau

scârbiţi scena cu care le fusese dat să se
obişnuiască deja. În mijlocul curţii, gol până la brâu,
Guguştiuc stătea legat de un stâlp. Mâinile legate în
cruciş la spate îi fuseseră trase în sus, în aşa fel
încât trupul să-i stea mai mult atârnat, abia
atingând pământul cu vârful picioarelor.
Peste cincisprezece minute căzu leşinat. Îl dez-
legară şi-1 stropiră cu apă. Într-o oră leşină de patru
ori şi de patru ori se repetă această scenă. Pe urmă
îl duseră în dormitor şi îl aruncară pe pat. Latouret îi
urmări ferm tot calvarul lui Guguştiuc Acum n-are
decât să zacă pe jumătate mort, neobrăzatu! Dacă
până diseară nu-şi vine-n simţiri, poa' să zacă o zi în
staţionar...

189
 Nu-i veni să-şi creadă ochilor când, peste un sfert
de oră, intră în popotă şi-1 văzu pe Guguştiuc aşezat
la o sticlă de vin, cântând voios la muzicuţă..
— Soldat ! — răcni Latouret.
Harrincourt sări în picioare. Plutonierul urmă
coborându-şi glasul :
— Ascultă, soldat. La reclamaţia caporalului Ko-
bienski, te pedepsesc cu două zile de pelote şi, la
propunerea domnului căpitan, primeşti încă trei zile,
cu povară dublă şi două ceasuri de pas alergător pe
zi...
Această pedeapsă nici nu exista în regulamentele
militare, nimeni n-ar fi rezistat unei asemenea
cazne. La origine, pelote însemna pâine şi apă o
dată pe zi, cu o oră de alergare la amiază, cu
douăzeci de kilograme de pietre în raniţă. Dar
Gardone, care îl luase la ochi considerându-1 un tip
dubios şi dorea să scape de el, ordonase patruzeci
de kilograme, cinci zile şi două ceasuri de alergare.
Latouret se aştepta să vadă măcar o tresărire pe
chipul soldatului. Greşea. Ce mama dracului ! Ia
uite-1 cum rânjeşte şi cum îi joacă ochii-n cap !
— Ce te râzi ? Omule ! De-aici o să ţi se tragă
sfârşitul!
— Permiteţi să raportez vă mulţumesc pentru
pedeapsă.
Fu luat pe sus şi aruncat în celulă o groapă mur-
dară şi umedă, fără duşumea. Aici chiar că o să în-
chine steagul şi, astfel, o să scape de povestea asta
fără cap şi fără coadă. La urma urmei, ce are a face
un mort cu păţaniile astea încâlcite şi înşelătoare ?
El a venit aici pentru ca ai lui să poată moşteni po-
liţa de zece mii de dolari. Ceea ce se va şi-ntâmpla
de-ndată ce-1 va ajunge o congestie cerebrală sau o

190
embolie pulmonară sub suliţele ucigaşe ale soarelui.
Şi asta mulţumită căpitanului, care, iată, i-a rezolvat
problema. ŞL, cu aceste gânduri în minte, aruncă şi
doza de chinină adusă de temnicer. Deşi acum nici-
nu mai are nevoie sa contracteze şi malarie. O să-i
vină de hac pedeapsa primită. Un lucru e cert : n-are
nevoie de chinină !
La amiază erau cincizeci de grade când caporalul
Battista răcni :
— Pas de gymnastique... en avânt., marche !
Guguştiuc îşi începu alergarea în soare. Treaba
mergea şnur. Camarazii adunaţi la ferestre se îngro-
ziră văzându-1 că aleargă trei sferturi de ceas şi le-
şină abia pe urmă. Peste zece minute alerga însă
din nou. Doamne sfinte o jumătate de oră. Pe urmă
de trei ori câte cincisprezece minute. În acest timp
Latouret stătea într-un ungher al magaziei de echi-
pament şi trăgea posomorât din pipă. Nu se poate
şti ce gândea în aceste clipe!
Doi soldaţi îl săltară pe Guguştiuc ca pe o zdreanţă
şi-1 târâră până la celula de recluziune, aruncându-1
la pământ aşa, leşinat şi transpirat cum era.
Latouret dădu ochii cu el a doua zi, când fu scos pe
platou pentru a două zi de pelote. Ei, de data asta i
s-a frânt cerbicia ! Are obrajii supţi, privirea obosită
şi glasul răguşit...
— Hei ! Bă, fanfaronule ! — îi spuse. Dacă ai un
Dumnezeu, poţi cere suspendarea pedepsei pentru
o zi : mâine e joia de împărtăşanie.
— Mulţumesc, mon chef ! Nu vă cer întreruperea
pedepsei îmi voi face rugăciunile în celulă.
— Ei bine... atunci... pas de gymnastigue ! Mă !...
Mă... Arză-te-ar focu' ! — bombăni el furios şi coborî

191
în magazie, şă-şi aprindă pipa. Ăsta văd că nu se
lecuieşte... acest... acest...
Peste două zile Guguştiuc începu să leşine din cinci
în cinci minute şi simţea că inima, plămânii, vasele
de sânge îi sunt stoarse de puteri până la ultima
picătură. Mâine s-a zis cu această glumă... Mai-că-sa
şi surioara lui, Annette, vor avea parte de uh trai
tihnit.
Era o noapte caniculară, plină de miasme. Zăcea
lihnit pe pământul jilav. Undeva pe aproape un şo-
bolan rodea ceva.
Adio, enigmă drăgălaşă... Cum era ? Un ofiţer
stinge lumina, lăsându-1 pe mort în întuneric... Lam-
bertier îl aşteaptă la fântâna arteziană şi Macquart
n-a mai venit... dar nu contează !
Doar pe femeie ar vrea s-o mai vadă o dată…
Această femeie, deh, e cu totul altceva, ea e... e fru-
moasă! Măcar de i-ar mai cânta o dată... Şi în
aceasta clipă se deschise uşa celulei şi Guguştiuc
constată cu bucurie că s-a scrântit de-a binelea, mai
are puţin şi s-a zis cu el, deoarece i se năzări că-1
vede intrând pe cafegiul arab.
Pe Abu el Kebir, cel care murise!

192
 CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI UNU

Zăcea ud de sudoare, gâfâia şi se uita la el. Graiul

îi pierise aproape complet... Cafegiul se apropie de
raniţă... Razele lunii se prelingeau pe ferestruică... li
vedea clar privirea febrilă, barba lungă, căruntă... Ia
te uită... Deşartă pietrele într-o boccea.
Ei .... Ce naiba se-ntâmplă aici ? Acum, în locul
pietrelor, pune în raniţă surcele.
îşi adună ultimele puteri şi se ridică în capul
oaselor.
— Ia... pleacă de-acolo !... mucosule !
Abu el Kebir duse arătătorul la buze. Pe urmă^ luă
bocceaua în spinare şi se furişă afară.
Guguştiuc nu izbuti să se clintească din loc. dar...
asta-i prea de tot... Ei, treacă de la el. O să vor-
bească cu şeful gărzii, să-i dea înapoi pietrele.
Adormi.
A doua zi dimineaţa îl treziră zgâlţâindu-1 de umăr
şi se adună de jos cu greţuri şi ameţeli. Deh. Azi s-a
zis cu el. Îi veni in minte visul aiurit pe care-1
avusese. Ce chestie, auzi, Abu el Kebir, cafegiul

193
mort şi pietrele... Comandantul gărzii îl ajută să-şi
pună raniţa în spinare...
Aoleu ! Păi ăsta-i uşor ca fulgul ! Patruzeci de
kilograme de piatră, şi el nici nu le mai simte. Deşi
raniţa e la fel de rotofeie ca şi până acum...
Nu se poate una ca asta... De ce nu-1 lasă să
moară ? Se-ntoarse furios către comandantul gărzii
şi...
Lui Battista îi licăriră ameninţător ochii, în timp ce-i
strângea curelele şi-i aruncă printre dinţi : — Ţine-ţi
botul, câine, că... ! Hm, mă rog...
Asta-i altă mâncare de peşte. Aici nu prea ţine să
scuipi în contra vântului şi, dacă Battista e implicat
în măgăriile răposatului Kebir, din păcate, va trebui
să-şi ţină gura, pentru că, altminteri, caporalul va fi
trimis la travaux forces! Ieşi în curte cu raniţa
umflată peste măsură, dar uşoară ca fulgul. Hm,
frumos, nimic de zis... Să se-n-tâmple una ca asta în
legiunea străină... Corupţie, pile şi escrocherii !
Pfui ! Putea să-i dea prin cap înainte de a veni să-şi
lase oasele aici. Păi nenorociţii ăştia dau apă la
moară societăţii de asigurări... Doamne Dumnezeule
! Toată lumea îl priveşte cu gura căscată, cum
aleargă ca o capră neagră... E-e... Battista ar putea-
o băga pe mânecă... Se trânti la pământ.
Rămase lungit fără convingere, cu ochii închişi. Pe
urmă îşi reluă alergarea. După ce-1 duseră înapoi în
celulă,la zece minute apăru şi Battista cu o tavă
încărcată cu mâncare şi vin. Dădu să spună ceva,
cum că el trebuie înfometat cu apă şi pâine, dar
ochii italianului prinseră a licări din nou :
— Dacă mai scoţi o vorbă, îţi tai... mă... mă...
porcule!

194
 La terminarea pedepsei, Latouret dădu ordin să fie
chemat la el.
Sfinte Sisoe ! Ăsta a mai luat ceva în greutate !
— Rompez!... Rompez, ticălosule, că... te fac
fărâme !
De-aş şti măcar de ce sunt aşa de bădărani — işi
zise Guguştiuc în sinea lui, în timp ce urca în
dormitor, să-şi ia muzicuţa. Păi, ce-a făcut el ca să-
ncaseze atâtea sudalme şi ameninţări ?
Îşi curăţă muzicuţa de scame, aruncă iarăşi o
porţie de chinină şi porni spre popotă.

Oamenii şedeau la masă tăcuţi. Era cea mai dezo-

lantă şi cea mai tăcută popotă din tot deşertul.
Corvee-ul, monotonia programului zilnic şi arşiţa
chinuitoare îi transformaseră pe soldaţi în nişte ca-
davre vii. Sala de mese era luată cu asalt de o
puzderie de muşte.
— Saltare, domnilor ! Da' ce-i aici, popotă sau
priveghi ?
Salutul vesel al lui Guguştiuc aproape că risipi
atmosfera încinsă, apăsătoare. Oamenii prinseră din
nou viaţă. Pe urmă, muzicuţa îi vesti cum că
„Le sac, ma foi, toujours au dos...”
Câţiva dintre ei se apucară să cânte. Până şi im-
becilul de Cretă ţinea tactul cu mâna, rânjind sinis-
tru, în răstimpuri scotea câte un chiot. La care cei-
lalţi râdeau cu lacrimi. Deşi nici această zi nu trecu
fără să se înregistreze noi evenimente tragice.
Soldaţii aproape leşinaţi clocoteau în aburii grei, de
popotă, îmbibaţi în duhoarea fumului de ţigară şi de
pipă.

195
 De afară se auzi goarna care anunţa plecarea unui
nou schimb la corvee. Şi atunci se deschise uşa...
Troppauer dădu buzna... Agitat, speriat...
— Băieţi... puşca... mi-a dispărut...
Îl priviră uluiţi. Asta însemna travaux forces. Fără
doar şi poate ! Poetul cel îndesat se uită în jurul lui
necăjit, năuc, neştiind ce să facă...
Pencroft azvârli un franc pe tejghea şi se furişă
afară. Hildebrandt rămase la masă.
— De ce vorbeşti tâmpenii ? — se stropşi Guguştiuc
la el. Ce vorbă-i asta, că ţi-a dispărut puşca ? Un
Lebel cu tragere rapidă nu-i o zână din poveşti !
— Ăă... am pus-o în rastel. Acum trebuie să intru în
serviciu şi... n-o găsesc... a dispărut...
Pe uşă bufni patul unei puşti. Garda !
— Soldat ! De ce nu te-ai prezentat la corvee ?
Peste cinci minute te prezinţi, în ţinută de muncă, la
comandant.
Amuţi până şi muzicuţa lui Guguştiuc. Prietenul lui
cel mai bun, poetul cel scundac, cu capul mare, va
porni după-amiază la travaux forcee !
Capătă două săptămâni, dar termenul oricum nu
mai conta. Va fi omorât încă din prima zi. Latouret îi
îngădui să discute pentru ultima oară cu prietenul
său.
Guguştiuc nu ştia ce să-i spună. Înghiţea în sec
pentru că i se pusese un nod în gât; strânse
îndelung mâna poetului. Acesta schiţă un surâs.
Între timp îşi lingea întruna buzele lătăreţe, de
clovn. Era atât de urât şi de drăgălaş, în acelaşi
timp. Îşi frecă tulburat maxilarul de maimuţoi
acoperit cu peri vineţii, se mută de pe un picior pe
altul şi, în cele din urmă, îi înmâna lui Guguştiuc un
teanc de scrieri:

196
 — Operele, mele —- spuse el cu măreţie —, cele o
sută zece scrieri alese ale lui Troppauer. Păstrează-
le bine. Atâta lucru datorezi posterităţii...
— Debout! — răcni caporalul şi Troppauer porni la
drum împreună cu corvee-ul.
Pe drumul care începea la marginea junglei porni
singur mai departe.
Peste câteva minute dispăru din câmpul lor vizual.
Ştiau prea bine pentru totdeauna.
Troppauer înainta liniştit pe şoseaua care se
afunda în junglă. Locotenentul Hilliers tocmai su-
praveghea descărcarea şi turnarea unei tranşe de
bitum răcit pe solul defrişat şi desţelenit.
— Sunt soldatul cu numărul matricol o mie opt sute
şaizeci şi cinci, m-am prezentat pentru efectuarea a
două săptămâni de muncă silnică.
Locotenentul îşi notă numărul în agendă şi-i arătă
cu mâna :
— Du-te la bungalow;
Porni...
Dispăru în spatele arborilor. Hilliers oftă. Ştia că-1
vede pentru ultima oară. E îngrozitor. Şi nu poate
face nimic. Drumul trebuie construit cu orice preţ.
...Troppauer zări de departe grupul ocnaşilor adu-
naţi în jurul cortului, împungându-1 cu priviri care
mai de care mai batjocoritoare şi mai
ameninţătoare. Simţi o strângere de inimă.
Un munte de om din marginea grupului îi arătă de
departe pumnul. Era o namilă în genul lui Tarzan, pe
jumătate despuiat, ciolănos, cu o căpăţână de cal şi
barbă de Moş Crăciun. În mână ţinea un retevei.
— Băieţi ! Un soldat mai puţin... — chiui Tarzan.
Da' pe ăsta îngropaţi-1 ceva mai încolo, că ăl de
data trecută a atras o haită de hiene.

197
 Astea fiind zise, trecu la fapte, apropiindu-se primul
de nou-venit. Pe Troppauer îl străfulgera gândul s-o
ia la fugă. Dar unde să fugă ? De jur-împrejurul lui
se întindea hăţişul de nepătruns al junglei. Îşi
continuă înaintarea.
— Câine ! Javră împuţită ! —zbieră sălbaticul cu
înfăţişare de Moş Crăciun, învârtind reteveiul în aer,
dar brusc se trezi înşfăcat de braţ şi bâta îi zbură
cât-colo ca un băţ de chibrit.
— Să nu se-atingă nimeni de omul ăsta !
-Scheletele ambulante îmbrăcate în postav mu-
cegăit se apropiau croncănind ameninţător.
în faţa lui Troppauer, cu braţele desfăcute, se
postase Barbizon, banditul corsican.
— Ăsta-i soldatul care mi-a dat apă când ţi-era
sete, Grumont. El e cel care l-a bătut pe goumzer
din cauza noastră. Care pui laba pe el, mori de
mâna mea. Mă jur pe Santa Madonna !
Luată în sine, ameninţarea corsicanului n-ar fi fost
un motiv suficient de convingător spre a potoli
gloata. Dar Moş Crăciun-Tarzan cel cu părul vâlvei
îşi înfrâna instinctele ucigaşe atunci când îi fu dat să
audă că acest soldat îi dăduse să bea unui deţinut.
Aceste creaturi mai mult moarte decât vii, cu nervii
Ia pământ, pendulau între înverşunare şj sen-
sibilitate, în starea lor de isterie incurabilă. Îl în-
conjurară pe Troppauer şi-1 bătură pe umăr, zâm-
bindu-i prietenos.
Bondocul se îndreptă de şale şi li se adresă su-
râzător :
— Atunci, dacă-mi daţi voie, o să vă citesc unâ din
poeziile mele — şi scoase din zeghe o coală sli-
noasă. Trandafirii dimineţii peste Sahara. De Hortier
Troppauer !

198
 Ocnaşii încremeniră cuprinşi de groază.

Guguştiuc se lăsase pişcat de ţânţari până la sânge

şi aruncase de fiecare dată chinina primită. Nu luase
nici măcar un gram. Rikajev începuse să asurzească
din cauza supradozei de chinină. In schimb,
Guguştiuc doar că nu invita ţânţarii să-1 pişte,
deoarece ştia că dacă ajunge în spital cu diag-
nosticul de malarie, e ca şi condamnat la moarte.
Cu toate astea, la căderea serii, în popotă, simţi că-
1 chinuie nu febra, ci obişnuita foame de lup. Şi
când cina fu în sfârşit servită, Rikajev căzu grămadă
de pe scaun şi începuse să dârdâie în draci, iar dinţii
îi clănţăneau în gură de-ai fi zis că cineva freacă
două bucăţi de cremene una de alta...
Doctorului îi fu de ajuns o privire ca să constate
— Malarie.
Dădu din mână şi bolnavul fu luat pe sus.
Pe cuvântul meu că soarta-şi bate joc de mine —
cugetă Guguştiuc cătrănit.
Şi totuşi, va trebui să mor ! — repetă de mai multe
ori în sinea lui, înghiţind câte un dumicat zdravăn.
Bietul Troppauer ! Ii pusese versurile în punga de
pânză cerată în care ţinea portofelul lui Grison şi
placheta de fildeş cu numărul 88.
Apăru bălăbănindu-se pe picioare şi Hlavak,
cizmarul. Tocmai se întremase după accesul de
febră despre care se crezuse că ar fi tifos. Se aşeză
la masa lui Guguştiuc, sfios, ca unul care se simte
cu musca pe căciulă. Hlavak fusese cizmar da-
adevăratelea. Cu doi ani înainte îşi dăduse foc
atelierului şi fusese condamnat pentru tentativa de

199
înşelăciune în dauna unei companii de asigurări.
După liberare se înrolase în legiunea străină şi nici
prin minte nu-i trecea că, din pricina furtului al cărui
autor fusese, Guguştiuc cel cu imaginaţia bogată
ajunsese să vadă în el un veritabil maior al
serviciului secret !
Guguştiuc pocni din călcâie sub masă şi-i făcu cu
ochiul. Îşi aminti că nu 1-a mai văzut pe Hlavak din
ziua când îi descoperise adevărata , identitate.
Fireşte, falsul cizmar habar n-are de chestia asta,
fiindcă în clipa aceea delira. Îi mai făcu o dată cu
ochiul cizmarului, care rămase cu gura căscată, apoi
se aplecă spre el şi-i spuse la ureche :
— Ştiu totul..
Hlavak se făcu ca varul. Acuşi pune pe tapet
chestia cu cămaşa!
— Nu pricep... — bâigui el
Guguştiuc îi, făcu iarăşi cu ochiul şi spuse cu
subînţeles, coborând glasul :
— Cămaşa! V-a luat gura pe dinainte când aţi
delirat...
Lui Hlavak începură să-i tremure buzele şi mâinile i
se încleştară pe spătarul unui scaun.
— Te implor... eu, eu... dacă se află...
— Puteţi avea toată încrederea-n mine... sunt băiat
de treabă... Şi-un detectiv a-ntâia... Credeţi-mă...
— Eu..? — bolborosi Hlavak — mie Spolianski mi-a
spus... n-am nici o vină...
— Bine, bine... Esenţialul este că, la o adică, puteţi
conta pe mine. Am fost la un pas de rangul de ofiţer
al marinei militare franceze. Mi-am pierdut
galoanele, dar nu şi dragostea de patrie. Vive la
France... Sst... — unnă el ducând degetul la buze; Eu
unul ştiu să-mi ţin gura. Dar de un lucru puteţi fi

200
sigur : puteţi conta pe mine... La revedere... dom-
nule maior !
Şi ieşi. Hlavak înlemnise leoarcă de sudoare?
Doamne Dumnezeule... Dacă tipu-i chiar sărit de pe
fix, se cheamă c-a băgat-o rău de tot pe mânecă...1

CAPITOLUL DOUZECI ŞI DOI

Şi obrajii căpitanului Gadone căpătaseră nuanţa

aceea gălbui-maronie, hepatica, provocată de
contrastul de culoare pe care-1 presupune tenul
bronzat, expus vreme îndelungată la soare şi
anemia galopantă, cu paloarea ei specifică, având
ca rezultat amestecul de brun-creol şi galben-livid.
Capul îi vâjâia cât era ziua de lungă şi băuturile
spirtoase erau singurul leac care-i mai alina, cât de
cât, suferinţele îndurate în funcţia ingrată ce-i
fusese oferită mai nou.
Inactivitatea prelungită, furia neputincioasă şi
susceptibilitatea îl făcură să-i căşuneze rău de tot pe
Guguştiuc. Încă din timpul marşului îşi băgase în cap
ideea că trebuie să-I distrugă pe ,,acest individ
dubios”. Şi, când-colo, i se raportează că a scăpat
viu şi nevătămat din pedeapsa aceea fatală! Făcea
spume la gură gândindu-se că, deşi asmuţise atâţia

201
subofiţeri împotriva lui, tipul trăia încă în acest loc,
unde moartea se împarte atât de uşor. Toată
amărăciunea şi-o canalizase în această ură
neţărmuită, pe care se străduia s-o justifice cu bă-
nuielile lui confuze.
Uite-1 că se apropie de el. Fredonează un cântec.'
Se stropşi la el:
— Soldat ! Unde ţi-e centura ?
Iată-i faţă-n faţă în curtea dogoritoare a gar-
nizoanei.
— Sunt în afara serviciului, mon commandant —
răspunse Guguştiuc.
— Unde ţi-este centura ?
— După ce-o lustruiesc, o las să se usuce, ca să nu
se ia ceara de pe ea.
— Mergi şi-i raportează comandantului de pluton
că ai traversat curtea fără centură. Rompez !
Pe capul lui Kobienski se adunaseră o mulţime ide
belele din cauză că soldatul acesta mai face umbră
pământului. Prinsese din zbor gândul căpitanului şi
faptul că Guguştiuc era încă în viaţă nu se datora
câtuşi de puţin bunăvoinţei subofiţerului.
Ascultă raportul schimonosindu-se de furie, iar la
sfârşit schimonoseala i se preschimbă într-un rânjet
animalic.
— Ei las' ca de data asta găsesc eu ac de cojocul
tău. Soldat netrebnic ce-mi eşti ! Ai să capeţi
douăzeci şi patru de ore en crapaudine...
Plutonierul Hatouret se prezentă la căpitan.
Această, pedeapsă nu avea voie să dureze nici două
ore şi jumătate. Douăzeci şi patru de ore, în condi-
ţiile de-aici, însemnau moarte în chinuri groaznice.
El unul nu-şi putea asuma această răspundere. Că-
pitanul îl făcu însă cu ou şi cu oţet :

202
 — Unde te trezeşti, la vreo casă de odihnă ? Ne
desfăşurăm activitatea în condiţii excepţionale şi
avem aici nenumărate abateri de la norme. Dar alt-
fel nu se poate.
Latouret porni să-1 ia în primire pe osândilt; Acesta
îl aştepta deja îmbrăcat în ţinută de ocnaş şi...
mama lui de bandit... Îi rânjea în nas !
— Harrincourt ! Ai primit douăzeci şi patru de ore
en crapaudine. Trebuie să-ţi spun că mie trebuie să-
mi mulţumeşti pentru asta... Şi dacă... Ce te râzi, mă
! Dobitocule ! în douăzeci şi patru de ore o să crapi
de zece ori!
Dă, Doamne, o dată, în sfârşit. Dă, Doamne — se
ruga în sinea lui Guguştiuc şi era în culmea fericirii.
Fu luat la gardă. În ghereta de pază de lângă
poartă locuiau şi jandarmii, unul dintre subofiţerii lor
tocmai îl bătea cu centura pe domnul conte
Spolianski.
— Câine ! Ai îndrăznit s-adormi în post ? Jigodie...
mă... Pe mine o să mă pedepsească domnul
locotenent, mă, nenorocitule... dormi, ai ?
Cei cu o constituţie mai puţin robustă sunt adesea
toropiţi de somn, căzând ca într-un leşin, după ce
mănâncă. Orice împotrivire e zadarnică, somnolenţa
aceasta e de nebiruit. Spolianski se prăbuşi la
pământ cu faţa sângerândă.
— Legaţi-1 pe Spoliansky ăsta lângă pungaşul
celălalt, două ceasuri.
En crapaudine este o pedeapsă medievală. Se
leagă gleznele şi mâinile osânditului, apoi acesta
este întins pe burtă şi se trage de el până când îi
ajung mâinile la glezne. Pe urmă este lăsat într-o
groapă acoperită.

203
 Întins pe burtă în groapă, Guguştiuc simţea că-i
explodează creierii şi inima-i bate să-i sară din piept.
Lângâ el zăcea legat fedeleş Spolianski. La soare
erau peste cincizeci de grade, fenomen curent în
Sahara. Groapa era acoperită cu o prelată. Peste o
jumătate de ceas aici o să fie, pesemne, iadul pe pă-
mânt.
Hm... sângele î-a coborât din cap şi inima şi-a
recăpătat ritmul normal. Se pare c-o să aibă nevoie
de mai multe ceasuri ca să-şi dea sufletul în
condiţiile astea...
— Harrincourt... — gemu Spolianski — n-o să rezist
două... două ore...
— Hai, nu zău ! Păi în două ore avem timp să
jucăm şi un pichet. Fără a mai pune la socoteală
faptul că am putea cânta la muzicuţă.
--— Dar eu... eu am aorta mărită...
— Păi dacă eşti aşa de delicat, de ce-ai mai venit în
Sahara ? încearcă să stai nemişcat, că atunci sân-
gele circulă mai încet şi nici n-o să te mai taie frân-
ghia.
— Mata... atunci... de ce te mişti ?
— Pentru că eu am de gând să mor.
Căldura se înteţise sub prelată şi bioxidul de
carbon eliminat de cei doi bărbaţi făcea şi mai in-
suportabilă presiunea din groapă. Prelata dogorea
ca o sobă de bucătărie, revărsând asupra lor zăduful
pârjolitor de afară şi reţinea zăpuşeala ce se înălţa
din pământ.
— Harrincourt... — zise celălalt gâfâind — ascult ă-
mă... Nu vreau să iau cu mine în mormânt. ceea ce
ştiu... Trebuie să-ţi spun cine sunt...
— Eşti ofiţer din gardă şi ţi-ai jucat-o la cărţi sau
eşti marchiz şi ai ucis-o. Mi-e totuna...

204
 — Am fost om de stat în Polonia...
— Consilier ?
— Nu... călău..:
— Poftim ?
Domnul conte — călău ? Cu aspectul lui distins ?
Cum naiba ? Bietul Troppauer are moacă de călău
şi, când-colo, e poet. Iar despre ăsta ai zice că-i poet
şi, de fapt, e gâde... Hm, nu stăm deloc rău cu
incognito-urile pe-aici.
— Da... Am fost călău... Am moştenit acest meş-
teşug de la tata...
— Nu pune la suflet...
Spolianski oftă din toţi rărunchii. Se întoarse pe
partea cealaltă şi asta îl mai uşura un pic.
— Ascultă-mă, Harrincourt... deşi nu merit... am
vrut să-ţi fur cămaşa...
— Şi dumneata ?.. Păi toată compania vrea să
umble îmbrăcat în ţoalele mele ? Urâtă treabă —
sfârşi el gâfâind.
— Un camarad s-a prins să mi-o procure... Mi-a şi
adus-o... şi-atunci s-a repezit la mine... Pencroft, Mi-
a zis că, dacă nu-i dau cămaşa, mă denunţă... mă
toarnă... ştii prea bine... ce cumplită soartă au
hoţii... sunt linşaţi... De-aia i-am făcut jocul...
Ptiu drace, e din ce în ce mai rău în groapa asta
nesuferită.
— Mi-a luat cămaşa... Prostul de mine... i-am
povestit secretul meu... invenţia mea... Pe mine din
cauza asta m-au şi dat afară... din cauză că am in-
ventat ceva...
— Foarte rău ai făcut. Omul de stat să-şi vadă de
menirea lui.
— Păi... aici e buba... am vrut să-mi fac meseria...
ca... un bun creştin... Voiam... să execut con-

205
damnaţii... fără durere... am descoperit un proce-
deu... Dar n-a fost acceptat... Deşi spânzurătoarea o
un lucru groaznic... crede-mă.
— Dacă spui mata...
— Credeam că... dacă le fac o demonstraţie
reuşită..., or să fie de acord... şi am folosit un osân-
dit... Înainte de a fi pus pe liber... De-atunci încoace
mi-am perfecţionat invenţia... şi nu mi-am dorit de-
cât s-apuc ziua-n care... s-o las moştenire omenirii..
Condamnatul să nu sufere în clipa morţii. De-aia am
intrat în legiune... s-o probez, dacă... voi avea oca-
zia... pe un rănit sau un bolnav incurabil... Lui
Guguştiuc îi veni brusc o idee
— Ia spune-mi ! Tălică şuşoteai de zor cu sa-
nitarul... Când Piciu' zăcea rănit...
— Aşa-i... am stat de vorbă cu el... că dacă doctorul
se dă bătut... să-mi dea voie... să experimentez...
— Mata l-ai omorât ?!
— Nu... pentru că... atunci când am vrut şă-mi
folosesc invenţia... Ştii, e o sârmă lungă, îndoită... cu
mai multe pensete. Astea se pot monta pe sârmă şi
dacă punem sârma pe... corpul cuiva... fiecare
pensetă corespunde... unei artere... principale...
Sârma asta are... un dispozitiv... o dată cuplat... se-
n-chid toate pensetele... toate arterele... se
blochează instantaneu... victima face stop cardiac,
creierul... centrii nervoşi ai respiraţiei... Îşi încetează
funcţionarea... chiar dacă artera radială şi... valeu...
— Vorbeşte-mi despre crimă — spuse Guguştiuc
gâfâind.
— Sanitarul... mi-a zis... că Piciu'-i mai bine... şi
sunt speranţe... de-aia nu i-am făcut nimic Dar
nemernicul ăla... mi-a luat-o... şi... si... i-a făcut
felul...

206
 — Pencroft ?!
— Da... — gemu Spolianski zvârcolindu-se şi se
nărui sleit, horcăind. Dar mai are un nume... —
adăugă el cu un suspin chinuit.
— Laporter !
— D... da... Au !

Vasăzică Pencroft e una şi aceeaşi persoană cu

Laporter ? Ar fi putut să-i dea prin minte... Ah, ce
tolomac a fost... păi, când la Murzuk le-a cântat Si
Von savait, Piciu' a strigat „ucigaşule” şi 1-a luat de
gât tocmai pe Pencroft...
Apucă să-i mai vadă pe băieţii care veniseră să-1
dezlege pe Spolianski cum încearcă să-1 trezească
pe-acesta cu o găleată de apă şi...
Oare murise ?...
Pe el îl acoperă la loc cu prelata... Simte că-i curg
balele... Cât timp o fi trecut ?... Se-ntunecă totul în
jurul lui... Sângele îi vuieşte în creieri şi... Îşi pierde
cunoştinţa... Sfârşit... Slavă Domnului, ăsta-i sfâr-
şitul... fu ultimul lui gând reflex.
Se trezi întins pe un pat de spital, cu doctorul
îngândurat la căpătâiul lui. Lângă acesta, nimeni
altul decât căpitanul. Sanitarul cel roşcovan ţine
lampa în întuneric Plutonierul Latouret e ceva mai în
spate. Cum adică ? Să fi rezistat douăzeci şi patru
de ore ?
Ii dădură să bea brandy. Simţi că-1 cuprinde o
căldură plăcută şi sângele i se pune în mişcare. Fir-
ar să fie de organism, că nu mai vrea să se pră-
pădească o dată !
Doctorul îi ascultă bătăile inimii cu stetoscopul.

207
 — Omul ăsta are o constituţie de fier. Pulsul i-a
revenit deja la normal.
— Plutonier — îi ordonă căpitanul lui Latouret —,
cum se simte mai bine bolnavul, însoţeşte-1 până în
biroul meu. Sănătate şi vindecare grabnică, prietene
!
Ce face '?... Cum adică „prietene” ? Şi de unde
atâta vindecare ? De când se are acest om aşa de
bine cu el ? Ce s-a-ntâmplat ? Păi ăştia chiar s-au
vorbit cu compania de asigurări să nu-1 lase să
moară ? Ce tâmpenie mai e şi asta ?...
N-avea însă destulă putere să poată vorbi.
Iată ce se întâmplase mai devreme. La ora patru
după-amiază îşi pierduse cunoştinţa, iar la ora cinci
venise garda, în frunte cu Gardone, plus medicul mi-
litar şi sanitarul cu targa. Dacă ar fi apărut cu o
jumătate de ceas mai târziu, nu l-ar mai fi găsit în
viaţă.
Cum de se ajunsese la această situaţie ?
Finley se dusese la Delahay şi-i raportase maiorului
căzut la pat că un soldat, care se comportase
exemplar în timpul marşului din deşert, fusese legat
en crapaudine pentru douăzeci şi patru de ore..
— Cum e cu putinţă ? — strigase maiorul. Subofiţer
! Cheamă-1 imadiat pe domnul căpitan la mine !
Puţin lipsise ca Gardone să. nu să năpustească eu
sabia la Finley. Maiorul îl proteja însă perfect pe
locotenent.
— Eu i-am cerut lui Finley să mă ţină la curent cu
toate pedepsele — spuse Delahay. N-avea cum să
nu-mi raporteze şi acest caz.
— Ei, bine... După părerea mea, acest soldat este
un spion infiltrat în rândurile noastre. La numirea în
funcţie am fost prevenit de sus să fiu cu ochii în

208
patru la toate elementele dubioase şi, neputându-i
dovedi vinovăţia, de care nu mă-ndoiesc nici o clipă,
am decis că trebuie să piară ! Ce contează viaţa
unui om sau regulamentele militare în faţa unor
raţiuni de ordin superior !
— Dacă lucrurile stau aşa cum zici — răspunsese
maiorul —, demult ar fi trebuit să-i percheziţionezi
efectele. Finley, ordonă alinierea pe platou şi-n timp
ce oamenii se adună în curte, aruncă o privire în
raniţa soldatului !
— Vin şi eu — se grăbise căpitanul să zică.
...Desfăcând baierele punguţei de pânză cerată,
dăduseră mai întâi peste poemele lui Troppauer.
Apoi găsiseră legitimaţia de maior al serviciului se-
cret, cu numărul 88 pe ea. Secţia D a statului-major.
Garddne pălise subit. Pusese totul la loc, luând însă
cu sine conţinutul pungii.
— Hm... ăă... tu crezi aşa ceva ? — se bâlbâi el.
— Eu cred că în cadru secţiei D a statului-major
activează un singur maior, şi anume Yves — răspun-
se Finley. Cred că omul acesta pe care l-aţi pedepsit
cu en crapaudine e maiorul Yves.
— Bine, dar... cine-a ordonat, dorn'le... auzi... să fie
legat en crapaudine ? Hei, plutonier... Atenţie la
mine... Chemaţi doctorul, aduceţi o targa... —
împărţi el de zor ordinele, întinzându-i punga lui
Finley. Ia asta şi bag-o, te rog, în seiful cu bani.,
Finley execută ordinul şi-i dădu cheia lui Gardone,
care porni pe dată după Guguştiuc.
...Harrincourt stătea în biroul căpitanului, sănătos
tun dar, tocmai de aceea, necăjit.
— Soldat ! Câţiva dobitoci de-aici s-au purtat în
chip josnic cu dumneata ! îşi vor primi pedeapsa
cuvenită ! Latouret va îndeplini de azi înainte ser-

209
viciu permanent la corvee, iar cei doi gradaţi au fost
încarceraţi la recluziune — zise căpitanul, adăugând
apoi cu glas coborât: când am fost transferat aici, mi
s-a pus în vedere să dau o mână de ajutor unor
trimişi de încredere. Am fost numit pe postul ăsta
tocmai graţie... ăă... flerului meu strategic... Spune-
mi dacă ai vreo dorinţă şi ţi-o îndeplinesc pe loc.
Guguştiuc nu pricepu nimic din toată poliloghia
căpitanului, dar spuse pe nerăsuflate :
— Am un prieten, pe nume Troppauer, care a fost
condamnat la muncă silnică...
Paloarea se reaşternu subit pe chipul căpitanului.
Ce mama mă-si, până la urmă o să descopere că şi
celălalt e tot agent. O să dea de bucluc mai rău
decât căpitanul ăla din Ain-Sefra... uf, ce groaznic !
— De ce n-ai avut încredere în mine, domnule ma...
soldat ? Omul ăla cred că-i de mult oale şi ulcele...
De vină-i numai cruzimea lui Latouret şi, în primul
rând, a locotenentului Finley... — zise căpitanul
punând mâna pe telefon. Comandantul gărzii ? Cei
din corvee să-i anunţe pe deţinuţi că nu mai
deschidem conducta de apă până nu ni-l înapoiază
pe soldatul condamnat la muncă silnică.
Puse receptorul în furcă şi se apropie de seif. .
— Ţi-am păstrat aici câteva lucruşoare... Dacă
doreşti, le poţi lua înapoi... N-am vrut să cadă în
mâinile cui nu. trebuie.
După aceste cuvinte, Gardone se trase înapoi uluit.
Compartimentul în care fusese punga de pânză
cerată era acum goL

210
 CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI TREI

Îmi pare rău, dar au dispărut — îi spuse căpitanul

lui Guguştiuc —, dar dacă-ţi pot fi de folos cu
alceva... te poţi bizui pe mine...
— Pe mine, domnule căpitan... În primul rând... mă
interesează Troppauer.
— Ah, aşa-i, soldatul celălalt — zise Gardone,
ridicând din nou receptorul, de data asta pentru a
răspunde unui apel din afară. Alo ? E-n regulă. Să
pornească imediat o patrulă constituită din efecti-
vele de la corvee şi să-1 aducă în garnizoană.
Puse receptorul în furcă şi, scrutându-1 cu privirea
pe Guguştiuc, murmură :
— Interesant. Soldatul ăla pe nume Troppauer e în
viaţă. Dacă vrei, poţi să-i ieşi în întâmpinare.
— Ura ! strigă Guguştiuc, uitând de toate, şi o
zbughi ca din tun.

211
 Poetul se întorcea în fortăreaţă un pic slăbit, dar
zâmbitor şi cu hainele de pe el făcute ferfeniţă. Se
îmbrăţişară îndelung. Apoi, Troppauer se prezentă la
plutonier în deplinătatea puterilor sale. Pe urmă
urcară în dormitor, pentru ca poetul să-şi pună iar
uniforma.
— Cum de mai trăieşti ? — îl întrebă Guguştiuc.
— Uite-aşa, bine. Nu mi-au făcut de petrecanie — îl
lămuri poetul bucuros. Morala e că nu strică din
când în când să iei la palme un goumier. Până azi
mă mănâncă palmele, dacă mai dau vreodată nas în
nas cu frumosul ăla de Benid Tongut. Banditul
corsican pe care l-am miluit cu apă în deşert mi-a
sărit în apărare în faţa plutonului de cotonogari. Mi-a
pus o pilă la un domn pe jumătate dezbrăcat să nu-
mi dea la cap... Dar... ştii... chestiunea e delicată...
Ocnaşii ăştia se purtau ciudat...
— Nu te ascultau cu atenţie când le recitai ?
— Nţ. Pe chestia asta nu m-am caftit cine ştie ce.
În schimb... pun la cale o răscoală...
— Ce vorbeşti ?
— Nu ştiu nimic sigur. Ne-a vizitat un băştinaş, un
pigmeu. Unul din ăia care trăiesc în junglă. O să vină
nu ştiu ce trib Sokoto sau aşa ceva..Deocamdată
aşteaptă să scadă nivelul Nigerului. Atunci or să se
răscoale deţinuţii. Şi printre Soldaţii de aici, din fort,
sunt mulţi care ştiu de planul ăsta. În afacere sunt
vârâţi şi Kobienski şi individul ăla de-i zice
Hildebrandt.
— Dar de unde or să ia apa ? La apă n-au acces
decât ofiţerii.
— O să vină cineva şi-o să aducă explozivi. Dacă or
să aibă ecrazită, or să arunce în aer conducta şi or
să pună mâna pe apă.

212
 — Ce-i de făcut ? Dacă-i denunţăm, or să dea de
dracu' prea mulţi camarazi. Dar eu unul sunt cadet
francez.
— Iar eu poet, şi patriotismul acestei categorii de
oameni e îndeobşte recunoscut. Dracu' ştie ce-i de
făcut. Camarazii în nici un caz nu ni-i putem pârî..?
— Gata, ştiu eu ce avem de făcut. O să cerem
sfatul maiorului. Ştii, am descoperit un maior, care
umblă incognito. Putem avea încredere în el.
— Cine e individul ?
— Hlavak ! — rosti Guguştiuc triumfător.
— N-aş fi crezut vreodată una ca asta... — se
minună Troppauer. Cizmarul Hlavak ? Incredibil...
Il găsiră pe cizmar şezând la o sticlă de vin, sorbind
posac, de unul singur. Guguştiuc se aşeză lângă el
şi-i şopti la ureche
— E de rău...
Hlavak se făcu alb ca varul.
— Ştiam eu că Spolianski o să mă dea în gât '—
spuse el crezând că polonezul i-a pus lui în cârcă
furtul cămăşii.
— Nu despre asta-i vorba. Puteţi avea încredere în
Troppauer, că-i poet. Se pune la cale o revoltă care
cică ar izbucni poimâine — îl lămuri Guguştiuc, apoi
îl luă la rost pe ospătarul de serviciu: Ce te tot
învârti pe-aici ? Mişcă şi adu o sticlă de vin !
Tânărul oacheş se duse la tejghea şi umplu o sticlă
de un litru.
— Nu înţeleg... -—răspunse Hlavak. Ce-aveţi cu
mine ?
— Uitaţi... Avem nevoie de sfatul dumneavoastră.
Aici se urzeşte un complot, soldaţii vor să ocupe
fortul...

213
 Tânărul arab se apropie cu sticla şi le turnă în
pahare.
— Trebuie să acţionăm cumva — îl îmboldi
Guguştiuc pe cizmar. Înţelegeţi, domnule maior...
— Bine, dar eu... — bâigui Hlavak.
— Scuzaţi-mă — îl întrerupse Guguştiuc şi-n
aceeaşi clipă se răsti la ospătar N-ai făcut încă paşi ?
— Spuneţi-ne dumneavoastră ce-avem de făcut —
se amestecă în vorbă Troppauer.
Hlavak îşi şterse fruntea de sudoare. Ce dracu' vor
ăştia ? Dădu peste cap un pahar cu vin, tremurând
din toate încheieturile.
— În primul rând... cine-s răsculaţii ? Şi câţi sunt
cei care nu iau parte la complot ?... — întrebă el cu
o jumătate de gură, chinuindu-se de ceasul morţii să
inventeze ceva.
— Excelent. O să aflăm, aşadar, cine-s conspi-
ratorii.
— Totodată, aflăm cine-i de partea noastră —
adăugă Troppauer. Astfel, victoria noastră va fi pe
jumătate asigurată.
— Victorie ! Să bem pentru victorie — îi îndemnă
cizmarul, care nu pierdea nici o ocazie pentru a
duce paharul la gură.
— Nadov şi Rikajev sunt de partea noastră —
începu poetul numărătoarea.
— La fel şi Spolianski — îl completă Guguştiuc.
Pensionarii de stat au fost întotdeauna loiali cauzei
naţionale. Şi doctorul Minkus e băiat cumsecade, la
fel şi veteranul nostru Pilotte...
— În sănătatea lui ! — goli fericit paharul cizmarul
cel setos din fire.
— Îmi închipui ce-aveţi de gând să faceţi — se
întoarse veleitarul de Guguştiuc către Hlavak şi îşi

214
scoase vestonul, deoarece zăpuşeala devenise insu-
portabilă. V-aţi gândit să adunăm oamenii de încre-
dere şi, la nevoie, să restabilim ordinea.
— Cam aşa ceva... — spuse Hlavak şovăind.
— Ocnaşii sunt cu toţii de partea lor, ca să nu mai
pomenesc de-o grămadă de soldaţi — interveni
Troppauer.
— Cred că cel mai înţelept ar fi să le facem, pentru
început, jocul, nu-i aşa ? — întrebă Guguştiuc.
— Ba da… — îngăimă cizmarul. Numai că... Trebuie
să fim prudenţi... Sănătate !
— Staţi liniştit — îl încuraja Harrincourt îm-
brăcându-şi vestonul. Să mergem — îl îndemnă el
pe Troppauer.
Se înclinară amândoi în faţa lui Hlavak şi porniră în
căutarea lui Pilotte.
— E băiat isteţ, ce mai tura-vura — zise Troppauer
când ajunseră în curte.
— Imaginează-ţi, prietene : un maior din serviciul
secret... Da' lui Pencroft-Laporter ăsta zău că i-aş
trage una de să-i cadă ochii-n gură. Pe Spolianski nu
trebuie să-1 amestecăm în horă. Deocamdată îl
menajez... Ce-ai păţit ?
Poetul îşi netezea ţepii de pe maxilarul lui de
gorilă.
— Ştiu că-ţi vine greu să te desparţi de ele — zise
el într-un târziu, pironindu-şi privirea în pământ. Şi,
totuşi, te rog, dă-mi înapoi operele pe care ţi le-am
încredinţat spre păstrare...
Guguştiuc tăcu. Uf, cum să-i dea vestea cea ne-
miloasă ?
—Amice — începu el distrus. Fii tare...
— Doamne sfinte !

215
 — Pusesem poeziile într-o punguţă cerată şi mi le-
au furat pe toate,
Tăcură. Poetului îi scăpă un suspin. Guguştiuc
încercă să-1 consoleze.
— Şi mie mi s-a furat portofelul cu cincisprezece
mii de franci.
— Ehei, ce contează banii ! Poeziile mele... le-a
vrut nenorocitul ăla. Ştiu foarte bine că pentru ele
au şi vrut să mă omoare... Ooof ....
Din colţul ochilor i se prelinse o lacrimă… Mergeau
tăcuţi unul lângă altul. Urcară în dormitor, unde îl
găsiră pe Pilotte dezbrăcat la pielea goală. Până şi
el, veteranul, suporta cu greu arşiţa.
— Ascultă, moşule — îl aborda Guguştiuc. Uite
care-i treaba sunt câteva javre care vor să facă urât.
Nu ştiu cum vezi tu chestile astea, dar eu, până şi-n
locul ăsta uitat de Dumnezeu, îţi spun răspicat că n-
am de gând să trădez Franţa. Tu ce zici ?
Pilotte rămase o vreme pe gânduri.
— De fapt ce vreţi ? Dacă-i rost de-o bătaie, puteţi
conta pe mine, dar de pârât nu pârăsc pe nimeni.
— Nici nu vrem una ca asta — îl linişti Guguştiuc.
— Vrem doar să ne batem — îl asigură şi poetul
visător, lingându-şi buzele.
Plecară apoi să-1 caute pe Spolianski, care în ziua
aceea tocmai ieşise din spital.
— Uite cum stau lucrurile — îi explică Guguştiuc —,
mata eşti un om de stat care ştie ce înseamnă
loialitatea faţă de patrie. Ai ajunge de râsul breslei,
dacă te-ai dovedi vreodată nedemn de portul
cravatei negre şi al melonului.
— Domnilor — declară Spolianski plin de nobleţe —
j vă puteţi bizui pe mine. Am fost şi rămân un
slujitor credincios al statului. Câţi ticăloşi n-am

216
spânzurat Ia viaţa mea, şi pe toţi numai şi numai în
slujba patriei.
— Şi ne-ai dovedit că ştii să fii, la nevoie, şi un
soldat de nădejde — nu conteni Guguştiuc cu
laudele.
Minkus, Nadov şi Rikajev, vindecaţi după primul
acces de febră, li se alăturară fără rezerve, aflând că
Hlavak e maior în serviciul secret şi le dă de veste
că sunt pe cale să sosească efective speciale, de
reprimare a revoltei. Hlavak începu să fie privit cu
alţi ochi şi câţiva îi făcură şi cinste cu câte un litru
de vin. Cizmarul habar n-avea de unde i se trage
popularitatea aceasta neaşteptată, dar se împacă
eu situaţia, fiindcă oricum îi plăcea să tragă la
măsea.
— Hai să mergem la popotă — propuse Guguştiuc,
văzând că au reuşit să adune deja câţiva oameni şi
că Troppauer e din cale-afară de abătut că i s-au
pierdut poeziile. O să-ţi cânt câteva cântece
nostime.
Poetul rămase însă trist şi în răstimpuri scotea câte
un oftat sonor.
— Mi-au furat cele mai frumoase poezii. Printre ele
şi poemul meu epic „Mâine porneşte compania la
antrenamentul de luptă corp la corp. De Homer
Troppauer”. Ştiu că ăsta-ţi plăcea şi ţie toarte mult.
Se aşezară la o masă din colţ. Ospătarul le aduse
vin şi Guguştiuc băgă mâna în buzunar, să scoată
muzicuţa.
Încremeni.
În locul muzicuţei, se trezi în mână cu portofelul lui
Grison, cu legitimaţia de ofiţer al serviciului secret,
cu cei cincisprezece mii de franci, bloc-note-sul şi
articolul decupat din ziar...

217
 Rămase năuc, nevenindu-i să-şi creadă ochilor: Ce-
i cu ăsta ? — îl întrebă Troppauer.
— Ăsta a fost... În punguţa de care-ţi ziceam… Aia
care a dispărut din seiful comandantului... Şi-acum,
l-am găsit în buzunar !
— Versurile mele ! Zici c-au fost la un loc ! —
exclamă celălalt cu înfrigurare. Caută-te bine în
buzunar.
Zadarnic îşi întoarse Guguştiuc buzunarele pe dos.
Poeziile dispăruseră.
— Nu-s... — îngăimă el. Mi-au dat înapoi totul...
până şi cei cincisprezece mii de franci...
— Putea să-mi dea prin cap — zise poetul cu năduf
—, ştia banditul ce vrea. Nu era fraier şă se
mulţumească cu cinşpe mii de franci, când a avut
bafta să şparlească poemele originale ale lui Trop-
pauer.
Buzele începură să-i tremure mărunt şi ochii bovini,
cenuşii i se umeziră din nou.

Guguştiuc se sculă ameninţător, E-e ! Păi toate

astea nu i le putuse pune în buzunar decât arabul
ăla mucos, care se tot învârtise pe lângă vestonul lui
atunci când şi-1 scosese de căldură. Dar unde o fi
tipul ?
Îl lăsă pe Troppauer la masă şi ieşi fără o vorbă.
Ocoli tejgheaua şi porni spre bucătărie. Acolo nu era
nici ţipenie de om. Trecu prin bucătărie şi ajunse
într-o grădină împrejmuită cu un gărduţ de
piatră,vlocul unde se şterg vasele, se curăţă cartofii
şi se aruncă lăturile.

218
 Aha, uite-1 ! Băiatul şedea şi lustruia o pereche de
pantofi.
Il luă de ceafă.
— Dă pe gură tot ce ştii, drace,- că de nu, îţi sucesc
gâtul ! Cum au ajuns lucrurile mele la tine ?
— Spun totul... dar dă-mi drumul... domnule… Dar
de cum slăbi strânsoarea, băiatul i se smulse din
mâini şi o rupse la fugă pe poteca îngustă ce ducea
spre clădirea popotei. Guguştiuc îl prinse de
încheietura mâinii. Mâinile le rămaseră încleştate
între tăblia şi tocul uşii. Puştiul se smuci din nou şi
se repezi în camera unde locuia şeful popotei. Gu-
guştiuc se opinti cu umărul în uşă şi zăvorul cedă
rapid, aşa că se trezi în odaie.
Se pomeni cu un revolver din acelea mari, de
subofiţer, proptit în burtă ; arma tremura în mâinile
tinerelului.
— Dacă mai pui mâna pe mine, te-mpuşc ! Privi
uluit ochii ce-1 fixau ameninţător, ferm.
Apoi se uită la mâinile tânărului oacheş. Rămase cu
gura căscată. Acolo unde i se frecase de tocul uşii,
una dintre mâini era albă ca laptele şi se vedea clar
o aluniţă triunghiulară ! Stafia ! Ăsta nu-i un tânăr
tuciuriu, ci o femeie albă ! Se dădu înapoi speriat:
— Iartă-mă... n-am ştiut... că…
Arabul urmări privirea soldatului. Observă aluniţa
de pe mână... O acoperi. Se lăsă o tăcere apă-
sătoare.
— Ce proastă am fost... — zise ea cu tristeţe în
glas. Trebuia să-mi fi dat seama că o să te prinzi
cine ţi-a pus lucrurile la loc în buzunar...
— Ei, lăsaţi — dădu din mână Guguştiuc, făcând pe
durul —, n-aţi aflat că între timp am devenit un
detectiv a-ntâia ? Vă rog ! Spuneţi-mi şi mie cine

219
sunteţi, să nu mor prost. Că in fantome nu cred în
ruptul capului.
Femeia îşi cumpăni răspunsul.
— Magde Russel... Tatăl meu a fost exploratorul
asasinat în chip josnic, iar mama mea a fost cea
care mai târziu a devenit... doamna Bretail.
— Înţeleg..,, de-aia semănaţi atât de bine... şi
aluniţa aia...
— Te rog... Deocamdată nu-ţi pot spune nimic.
Multă vreme am crezut că dumneata... eşti un tră-
dător. De pildă, atunci când ţi-am cerut ceasul...
acolo, în oază. Mai ţii minte ?
— Vag de tot... — răspunse Guguştiuc indispus,
pipăindu-şi cu un gest reflex ceafa.
— Ulterior, m-am convins prin altcineva că eşti...
un om integru... cumsecade... şi...
Guguştiuc se apropie de ea cu ochii lucindu-i de
emoţie şi o luă de mână
— De mult îmi doream o discuţie ca asta de-
acum... Pentru că trebuie să vă mărturisesc că...
— Nu... nu-mi spune nimic — îi tăie fata vorba,
îmbujorându-se tocată.
— Aaa, aveţi dreptate… ceasul, dacă doriţi…
— Nu-i nici o supărare. Dacă vrei, n-ai decât să-1
păstrezi dar, te rog — adăugă ea sincer îngrijorată
—, fii cu ochii-n patru, că pentru el vor să te
omoare..
— Dar n-o fac! — exclamă Guguştiuc disperat.
Goarna anunţa stingerea în unitate:
— Când vă mai văd ? — întrebă el în pripă:
— Poate vom mai avea prilejul... Lasă asta în grija
mea. Deocamdată sunt şi eu legată de mâini şi de
picioare, dar îţi promit c-o să ne întâlnim in curând...

220
 Nu i se putu împotrivi când el se aplecă şi-i sărută
mâna. Dar se părea că nici n-are de gând.

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI PATRU

De la o vreme încoace soldaţii din garnizoană

păreau cuprinşi de o nelinişte ciudată. Se adunau ici
colo în bisericuţe şi şuşoteau cât era ziua de lungă.
Zbirul de Kobienski începuse să se tragă de şireturi
cu răcanii, pe când Latouret şi Battista erau, pe zi ce
trece, văzuţi cu ochi din ce în ce mai răi.
Seara, Finley îl punea la curent pe Delahay cu
rapoartele prezentate de subofiţeri. În momentele
când maiorul se simţea un pic mai bine, ofiţerii se
adunau în camera lui la o ceaşcă de ceai, fiindcă,
până şi vlăguit de puteri, Delahay rămânea sufletul
întregii garnizoane.

221
 — Aşa-s de fiecare dată, neliniştiţi în anotimpul
secetos — zise Delahay auzind din gura lui Finley
rapoartele subofiţerilor. N-ar fi exclus să şi pună la
cale vreo prostie mânaţi de furia provocată de
starea vremii... dar la urma urmei... graţie ro-
binetului de la conducta de apă... dacă-i lăsaţi să
crape de sete o jumătate de zi, îi puneţi uşor'cu bo-
tul pe labe...
— Nu credeţi — remarcă Gardone — că ar putea
deschide seiful cu forţa ?
— N-au cum... — răspunse Delahay oftând adânc.
N-ar putea fi aruncat în aer... decât cu ecrazită...
Tocmai din acest motiv nu avem explozivi în
depozitul de muniţie.
Delahay puse capul pe pernă
— Aici... succesul depinde... de felul în care aţi
aplicat... de la caz la caz... severitatea neînduple-
cată... şi când aţi trecut cu vederea... câte o aba-
tere... Trebuie să stăpâniţi această artă... Acum,
lăsaţi-mă... să dorm...
Căzu pe spate, istovit de această replică lungă.
În biroul comandantului, ofiţerii erau aşteptaţi de
un civil gras, ochelarist.
-— Sunt doctorul Borden. Am sosit din Tombouctou
cu un transport special, expediat de Crucea Roşie.
Misiunea nigeriana a primit permisiunea să supună
deţinuţii unui control medical.
Gardone verifică actele necunoscutului. Erau acte
în regulă, eliberate pe numele doctorului Borden şi
ale însoţitorilor săi, trimişi în ţinutul Nigerului pentru
prelevarea unor probe de sânge cu ajutorul cărora
să fie ţinută sub control răspândirea bolii somnului.
— Câţi sunteţi ? — întrebă căpitanul pe un ton
rigid.

222
 — Trei. Ne-am lăsat camioneta cu şenile în afara
garnizoanei. Am venit împreună cu doi infirmieri.
Acum trei luni am mai fost pe-aici şi deţinuţii ne-au
primit cu braţele deschise, fiindcă le-am împărţit o
seamă de lucruri folositoare.
Gardone iscăli documentul şi dădu ordin ca mi-
sionarii Crucii Roşii să fie însoţiţi de corvee.
Doctorul Borden se-ntoarse la maşină şi urcă la
volan. În cabină mai erau doi bărbaţi.
— Totul e-n ordine — le spuse el confraţilor săi.
Cei doi erau Macquart şi Lorsakoff. Maşina
transporta patru-cinci caiete uriaşe cu o cruce roşie
pe ele.
Fiecare din ele era plin-ochi cu ecrazită.

A doua zi dimineaţa Spolianski îl luă pe Guguştiuc

deoparte :
— O să-nceapă azi după-amiază, după schimbul al
doilea la corvee ! Se pare că deţinuţii au intrat în
posesia unui transport de arme şi explozivi. Or să
arunce în aer conducta de apă. Corvee-uI o să
pactizeze cu ei. Kobienski e de partea lor.
— Jigodia…
— Şi nu numai el. Practic, toţi. soldaţii. Majoritatea
sunt în stare de orice, s-au săturat până-n gât de
inactivitate, de monotonia şi zăduful ăsta sufocant şi
n-ar pregeta să meargă la pieire, numai şi numai ca
să nu mai lâncezească. Ştiu treburile astea pentru
că într-o vreme m-am ocupat cu psihologia.

223
 — Bravo ţie... Deci, nu crezi c-ar fi cazul să-1
alertăm pe Finley... sau mai ştiu eu?... — reflectă
Guguştiuc.
— După părerea mea, acum, e prea târziu. Oamenii
sunt porniţi rău de tot. N-a trebuit dusă multă
muncă de lămurire ca să fie aţâţaţi. Evenimentele
se vor derula vertiginos, luând amploare, ca
bulgarele de zăpadă care declanşează avalanşa.
Chestia asta o ştiu dintr-un roman.
— Noi o să facem tot ce este omeneşte posibil..
Mai întâi o să ţinem un consiliu de război. Eveni-
mentele din cursul după-amiezii ne vor găsi pregătiţi
!
Guguştiuc porni să-1 caute pe Hlavak şi îl convocă
la consiliu şi pe Troppauer.
Erau in ultima decadă a anotimpului secetos, în
care presiunea atmosferică devenea insuportabilă.
Aerul se pogora asupra oamenilor cu o greutate
aproape palpabilă, oasele se tensionau lăuntric şi
curenţii de aer de la miazăzi îi scoteau din minţi pe
soldaţii cantonaţi în garnizoană.
La amiază locotenentul Hilliers se prezentă la
biroul comandantului, însoţit de un ocnaş Barbizon.
La ordinul locotenentului, corvee-ul îi îngăduise să
treacă prin filtrul gardienilor cu o uriaşă geantă cu
instrumente topografice. Hilliers alergase apoi cu
sufletul la gură la căpitanul Gardone.
— Omul acesta e Barbizon. A fost infiltrat de
serviciul secret în rândurile deţinuţilor — zise el,
arătându-i certificatul pe care-1 avea de la Barbizon.
Documentul atesta faptul că, în urma unei fapte
patriotice, fusese graţiat şi. apoi recrutat de servi-
ciul secret. Ulterior fusese infiltrat printre ocnaşii din

224
Aut-Taurirt, pentru a culege informaţii privitoare la
activităţile sau intenţiile criminale ale acestora.
— Ei ? — îl întrebă Gardone după ce studie
înscrisul. Ai ceva de raportat ?
— Oho — făcu banditul. Azi va izbucni revolta.
Nişte organizatori abili s-au infiltrat printre deţinuţi
sub acoperirea de trimişi ai Crucii Roşii. Aceştia au
adus si ecrazită.
Gardone se făcu galben ca ceara.
— Declanşarea acestei revolte nu mai poate fi
zădărnicită nicicum — urmă Barbizon. A fost mi-
nuţios plănuită încă de la Oran. Respectivii au oa-
meni de-ai lor şi-n trupele auxiliare şi-n corvee
printre goumiers şi printre puşcăriaşi, ba chiar aş
putea zice că au de partea lor marea-majoritate a
acestor efective. Cred că oamenii de bună credinţa
din rândurile lor nu mai ajung nici măcar de-o pa-
trulă. Cel mai periculos lucru îl constituie ecrazita.
Dacă vor arunca în aer conducta undeva dincoace
de lizieră, unde se bifurcă spre tabăra de muncă, s-a
zis cu noi. rămânem fără apă. Şi-n plus, şeful unui
trib din junglă a venit de mai multe ori printre oc-
naşi, instigându-i, spunându-le că tribul Sokoto va
traversa Nigerul şi, dacă or să cucerească fortul, ne-
grii Sokoto îi vor ajuta să ajungă în Guineea Brita-
nică printr-o trecătoare secretă.
Gardone îşi frecă bărbia, cuprins de o paloare
subită. Situaţia părea mai mult decât disperată.
Finley scoase capul pe uşă.
— Battista !
La apariţia caporalului italian, îi ordonă :
— Latouret să ia măsuri să fie instalate aici. sus,
patru mitraliere ; să aducă şi vreo douăzeci de benzi
de cartuşe.

225
 Italianul ieşi grăbit.
— Diseară, la un semnal luminos dinainte stabilit,
deţinuţii vor pactiza cu corvee-ul, vor pătrunde în
garnizoană şi-i vor lichida fără prea multe discuţii pe
cei ce le vor opune rezistenţă...
— Hilliers — interveni Finley — fii tu aşa de bun şi
coboară în curte, dă ordin să se-ncuie poarta
garnizoanei şi Latouret să instaleze arme automate
pe metereze, ţie şi lui Barbizon să nu vă pese de
nimic din ce-o să se-ntâmple aici, în incintă, vă rog
doar să fiţi cu ochii-n patru şi, dacă soldaţii din
corvee se vor înapoia în garnizoană cu ocnaşii, o să-i
luăm la secerat ! Poate că, aşa o s-o scoatem cumva
la capăt.
Hilliers şi Barbizon porniră în grabă. Gardone şedea
neputincios pe scaun. Frica de moarte îi prinsese
inima într-o menghină ca de gheaţă.
— Dar dacă ştiau de toate astea — spuse el într-un
târziu cu glasul pierit — de ce nu ne-au prevenit din
timp ? Să putem cere ajutor... Într-o săptămână ar
putea fi aici... spahii din Tombouctou…
— Cred că revolta asta a fost anume lăsată să se
coacă — răspunse Finley. Avem printre noi câţiva
agenţi secreţi care mergând pe urmele negrilor
Sokoto, vor să descopere trecătoarea lui Russel.
Tăcură. Battista se întoarse cu bandulierele. Le
aruncă pe jos. Părea calm şi, totuşi, era o privelişte
înfricoşătoare să-1 vezi rânduind centurile pe care
se înşirau cartuşele.

226
 Guguştiuc ţinea ultimul mare sfat de război îm-
preună cu, Hlavak şi Troppauer. La un pahar de vin,
fireşte, ca să pară-o distracţie nevinovată.
— Putem conta pe şaisprezece oameni — zise
Guguştiuc. Ne-au abordat şi pe noi, să ne dăm cu ei.
Le-am dat un răspuns ambiguu. Ce-avem de făcut
acum ?
— Păi... — făcu cizmarul după o lungă ezitare — în
primul rând, poate... ar trebui să ştim... ce au de
gând,.. Da? ce pot face şaişpe oameni... contra
atâtora... Sincer vorbind... eu, zău, nu ştiu...
El nu ştia nici de ce trebuie înăbuşită revolta. Dar
cine-ar îndrăzni să contrazică doi nebuni ?
— Azi după-amiază corvee-ul o să se-ntoarcă deja
cu ocnaşii. Vor primi un semnal de-aici, din
garnizoană — spuse Troppauer.
Pencroft intră şi-i privi sfidător.
— Ce şuşotiţi acolo ? — îi. Întrebă pe un ton
provocator. Ascultă, Harrincourt ! Cel mai înţelept,
din partea ta, ar fi să pricepi că degeaba te-ai os-
tenit până aici. Înţelegi ce vreau să spun ! Nu tre-
buie să priceapă şi alţii. Păcat de un om aşa de isteţ.
Pentru că de-acuma degeaba mai şuşoteşti. În-
ţelegi ?
— Mă, Peneroft, eu unul am o presimţire — răs-
punse Guguştiuc voios. Noi doi o să ne luăm la bă-
taie dintr-o clipă-n alta. Eşti un tip dat naîbii de
puternic şi boxezi impecabil. Mă bucur ori de câte
ori am ocazia să las fără dinţi în gură pe câte unul
ca tine.
Pencroft îl măsură din priviri cu un zâmbet bat-
jocoritor şi ieşi.

227
 — Să mă anunţi când o fi să-1 iei la poceală, că
vreau să-i trag şi eu câteva — îl rugă poetul pe
Guguştiuc.
— Mai daţi-ne o indicaţie — i se adresă acesta lui
Hlavak. Ce să facem dacă se-ncinge hora ?
— Ştiţi... nu-mi place să... dau sfaturi — răspunse
cizmarul căznit, întrebându-se în sinea lui ce-or avea
ăştia doi cu el, că doar n-are nici un chef să se pună
rău cu atâţia complotişti. Poate că cel mai bine ar
fi... — gemu el într-un târziu — să aducem din
pivniţă... romul şi ţuica... Că... Şi-aşa, în magazie
sunt băuturi gârlă...
Guguştiuc sări în sus :
— Genial! Trăsnet !...
Soldaţii aşezaţi ceva mai departe de masa lor îl
priviră miraţi, aşa că vorbi cu glas coborât :
— Vă mulţumim. Aţi avut o idee fantastică. Da...
romul !
Of, de-aş şti şi eu de ce se bucură atâta — îşi zise
Hlavak în sinea lui. Dacă se lasă cu o răscoală,
oricum or să ne împuşte pe toţi, până la ultimul, aşa
că măcar se vor îmbăta înainte de moarte, logic,
nu ? Dar de ce genial ?
— Înţelegi ? — îl întrebă Guguştiuc pe Troppauer
când ajunseră în curte. E o idee a-ntâia. Dacă începe
caterinca, spargem magazia. Cei din garnizoană se
vor îmbăta ca ultimii oameni, pe când noi n-o să
bem strop de rom...
— Am putea lua la bord, eventual, o duşcă-două —
propuse poetul. Că dacă tot...
— Nu ! Noi rămânem treji — i-o reteză Guguştiuc.
Se despărţiră. N-o mai văzuse pe fată de patru zile.
La amiază găsise un bileţel pe masă, lângă farfuria
lui. Nu scria decât „Te aştept la ora cinci”.

228
 Tocmai se făcuse ora cinci. Ocoli grăbit popota.
Când ajunse în spate, o uşă se deschise discret şi se
arătă Magde.
Guguştiuc zâmbi fericit. În locul mucosului de arab
fu întâmpinat de stafia albă în ţinută de călărie. De
frumoasa fată cu ochi trişti, care-i cântase în deşert.
— Nu putem rămâne mult timp împreună — vorbi
Magde Russel. Şi-aşa ne expunem unui risc
inadmisibil.
Guguştiuc îi sărută mai întâi mâna.
— Puteţi fi liniştită. Aveţi încredere în mine.
— Ai grijă, că aici se pune la cale o revoltă...
— Ştiu totul — răspunse Guguştiuc surâzător.
Acum pot să-ţi spun totul — urmă el renunţând la
pronumele de politeţe. Hlavak nu-i cizmar, ci maior
francez. Cu ajutorul lui o să-i batem la fund pe
complotişti.
Magde îl luă de mână, neştiind dacă să râdă sau să
plângă :
— Te implor, pentru Dumnezeu, nu fii nesăbuit eşti
aşa de copilăros, de fluşturatic, de nesocotit...
— Te-nşeli — răspunse el, surâzând plin de sine. S-
au dus vremurile alea. Acum, mai bine mi-ai povesti
câte ceva despre dumneata...
— Ai aflat deja că sunt fiica lui Russel. Săracu' tata
a fost un om tiranic, cu nervii la pământ. Sufletist,
genial, dar de o impulsivitate fără seamăn. Din
cauza lui a trebuit să plec de-acasă la vârsta de nu-
mai şaisprezece ani. N-aveam loc unul de altul. Am
păşit pe urmele mamei, am ajuns şi eu actriţă... A
urmat tragedia... Tata a dispărut fără urmă... Astăzi
ştiu că, de fapt, a fost asasinat. Mamei i s-a atribuit,
în înscenarea care a urmat, rolul de soţie infidelă a
celui de-al doilea bărbat al ei, doctorul Bretail. Îl

229
iubea de mulţi ani pe Bretail şi a avut mult de suferit
lângă tata, dar a rămas întotdeauna o femeie
cinstită, castă. De-aceea mi-am şi făcut un ţel din
descoperirea adevărului. Mi-am asumat această
luptă atât de grea, tocmai din cauza onoarei pe ne-
drept întinate a mamei mele. Dar de tragedia ei se
lega inevitabil şi marea descoperire a tatii. În toate
strădaniile mele n-am avut pe nimeni alături de
mine, în afara unui vechi servitor, a unui mulatru
care mă însoţise atunci când plecasem din casa
părintească. Mahmud este cel pe care l-ai văzut o
datăs în postura de valet şi, o dată în ipostaza de
magician, cel care vi s-a arătat la Murzuk cu vipera.
Şi eu am făcut treabă bună, am experienţa scenei şi
mă pricep la machiaj. I-am urmărit pe
supravieţuitorii expediţiei organizate de tata. Ştiam
că vinovatul se află printre ei. Ca să pot circula în
voie la mahala, unde o europeancă nu poate trece
nicicum neobservată, am îmbrăcat un burnus, mi-
am colorat pielea şi, ca să nu fiu recunoscută, am
optat pentru o mască bărbătească... Dacă-ţi mai
aminteşti de bătrânul cafegiu din Oran, de pe
Avenue Magenta...
Guguştiuc făcu ochii cât cepele.
— Ce face ?... Dumneata ?... Ai fost un moşneag
urât ?... Ţi-ai lipit barbă ?... Hopa ! Asta era ! păi de-
aia nu te-am văzut intrând în casa de unde ieşiseşi !
Tu şezuseşi acolo... Cu barbă ! Şi până mi-am cusut
nasturele... te-ai îmbrăcat în femeie si ai ieşit... Iar
eu te-am urmărit şi nu înţelegeam... Dumneata ai
fost cafegiul din Oran !
— Şi tot eu am fost şi Abu el Kebir, moşneagul
sfrijit, cu ochii congestionaţi şi barba lungă până la
brâu, cu glasul ăla cârâit...

230
 Guguştiuc rămase cu gura căscată.
— N-nu te s-supăra — zise el bâlbâindu-se —,
dumneata m-ai salvat de la moarte! N-ajunge un
sărut să îmi exprim toată recunoştinţa...
— Acuma, las-o baltă cu exprimarea recunoştinţei.
Mahmud m-a însoţit peste tot unde a fost nevoie,
deghizat şi în îmblânzitor de şerpi. Când şi-a dat
seama că i s-a furat vipera şi că ţi-a dispărut şi
dumitale cămaşa, te-a prevenit, să fii prudent, deşi
era convins că tu eşti trădătorul, însă eu... atunci,
deja... deja... Ei, deja mă gândeam că s-ar putea să
mă-nşel. Şi de-aceea te-am şi udat cu kmihra... — îşi
termină ea fraza şi sări într-o parte. Nu, lasă acum
recunoştinţa... Deci, asta a fost...
— Şi ceasul de mână ?...
— Acest ceas... ascunde schiţa trecătorii, dar nu s-
a găsit nimeni care să dezlege enigma ceasului.
Tăcură amândoi. Guguştiuc o luă de mână. De data
asta, Magde nu se mai feri.
— N-ar fi bine să ne mai uităm o dată la ceasul
ăsta ? — întrebă soldatul. Poate ne vine vreo idee...
-Stai ! Mi-am adus aminte ! Săracu' Piciu' mi-a
mâzgălit câteva cuvinte înainte de-a muri.
Găsi într-unui din buzunarele vestonului bucata de
hârtie pe care-o scrisese tânărul. Pur şi simplu
uitase de ea. Femeia i-o smulse din mână şi citi pe
nerăsuflate : „Suntem urmăriţi. Dacă o să vrei să ştii
cât e ceasul, potriveşte orarul şi minutarul la lumina
soarelui. La miezul nopţii îţi va arăta ora exactă”...
— Cum Dumnezeu poţi fi aşa hăbăuc. — şopti fata
cu glasul sugrumat de emoţie. Treaba asta are o
însemnătate extraordinară... Ar fi trebuit s-o ştiu de
mult !

231
 Se apropie cu ceasul de fereastră şi-i deschise
capacul. Razele soarelui cădeau pe cadranul crăpat
în tot locul. Fata învârti de rotiţă... Doar-doar o să se
deschidă vreun compartiment ascuns... Câteva
minute. Încercară tot felul de trucuri... zadarnic.
— Am o idee ! — exclamă Guguştiuc. Indicaţia
zicea că ,,La miezul nopţii îţi va arăta ora exactă:..”
la potriveşte-1 să arate fix ora douăsprezece. Ăsta-i
miezul nopţii.
— Se prea poate...
Fata învârti limbile într-un iureş. Când amândouă
se suprapuseră pe numărul doisprezece, aşteptă si
se-ntâmple o minune. Nimic îi înapoie ceasul
suspinând.
— Ia-1... Şi te rog — urmă ea, în timp ce Guguştiuc
îşi petrecea cureaua peste încheietura mâinii te rog
mult de tot... ai grijă de tine, că...
— Ei ! Ce se-ntâmplă aici ? — dădu buzna Penrroft.
Ia te uită ! începe să devină interesant;
Guguştiuc se întoarse indispus spre fată :
— Iartă-mă, Magde, îmi pare rău, dar sunt nevoit
să-i trag acestui domn o bătaie soră cu moartea...
deşi nu se cuvine să faci una ca asta în prezenţa
unei doamne.
Şi cum Pencroft se apropiase de el ameninţător, îi
trase un pumn de-1 proiectă cu capul în şifonier ;
ţeasta trecu prin uşa mobilei de trei parale şi
soldatul ateriza într-o căpiţă de boarfe.
Sări pe dată în picioare şi se năpusti la Guguştiuc.
Schimbară patru-cinci pumni zdraveni şi Guguştiuc
îşi dădu seama că, de data asta, are un adversar pe
măsura lui. La fiecare pumn al lui Pencroft avea
senzaţia că-i dă cineva cu un baros în cap.

232
 Magde se retrase înspăimântată într-un colţ şi îşi
muşca pumnii, să nu-i scape vreun ţipăt.
Se izbeau cu o furie oarbă. Guguştiuc încasă un
pumn în bărbie. Se clătină pe picioare, făcu câţiva
paşi înapoi şi se repezi cu capul în burta lui Pencroft,
apoi sări şi el şi începu să-i cărăbănească pumni în
faţă. Deodată sclipi lama unei baionete... Magdei îi
scăpă un ţipăt înăbuşit. Guguştiuc sări înapoi, dar
prea târziu... Pencroft împunse. Guguştiuc îl înş-
facă de încheietură. Se încăierară... Dacă
americanul îşi smulgea mâna din strânsoarea lui
Guguştiuc, se zicea cu el... Guguştiuc îi trase
gangsterului un upercut de stânga în figură... Acesta
se retrase câţiva paşi năucit. Acelaşi pumn se abătu
din nou asupra lui, urmat de un şut... Pencroft
începea să se clatine şi mâna care ţinea baioneta
tot nu reuşise să şi-o elibereze. Stânga lui Guguştiuc
începu să-1 toace cu calmul şi precizia unui piston...
peste nas, peste gură sau peste bărbie, iar şi iar...
şi Pencroft se prăbuşeşte la pământ... Un şut... Gata,
nu mai mişcă... Guguştiuc se-ntoarse gâfâind către
fată
— Cred că pentru moment acest diferend e aplanat
— spuse el... Acum, în primul rând, să ne legăm
omul cobză şi să-1 punem deoparte pe perioda
critică... N-o să-i strice...
Nu-şi termină bine vorba, că se şi apucă să smulgă
sfoara de pe un pachet de alimente, apoi îi legă lui
Pencroft strâns mâinile şi picioarele, îi îndesă o
batistă în gură şi-1 rostogoli sub pat.
— S-a rezolvat. Putem pleca. O să-1 trimit aici şi pe
Troppauer, că s-a abonat şi el la câteva şuturi... —
zise el, observând abia acum că fata se străduieşte

233
din răsputeri să-şi învingă greaţa. Sper că nu te-a
tulburat prea mult hârjoana asta !
— Să nu crezi că sunt slabă de înger. Dar am trecut
prin atâtea încercări şi mai e şi clima asta... Până şi
mie mi se pare cumplită.... Deşi am crescut aici, în
Africa.
— Chiar şi aşa, s-au adunat prea multe pentru o
femeie. Şi-acum, rogu-te, o să mă asculţi frumuşel şi
pe timpul revoltei o să te culci cumincioară, să te
odihneşti...
— Ai înnebunit ? — îl întreabă fata uimită, căci
Guguştiuc vorbea despre complot ca şi cum n-ar fi
fost decât un incident nesemnificativ. Poate că or să
ne măcelărească pe toţi şi...
— Hai, lasă... — dădu el din mână surâzător, în
timp ce-şi aranja un pic ţinuta — o să rezolvăm noi
şi chestiunea asta în doi timpi şi trei mişcări... Nu-
nţeleg de ce face lumea din ţânţar armăsar... Găsim
noi o şmecherie cu care să-i ducem de nas pe
complotişti. Nici nu-s băieţi răi, dar s-au găsit câţiva
pungaşi care le-au împuiat capul cu tot felul de pros-
tii. Ăstora o să le pocim puţin mutra şi gata... Poate
că nici n-o să mai aibă loc revolta... Şi te rog, dacă o
fi să nu ne mai vedem niciodată...
— Spune-mi şi mie... De ce ţii morţiş să mori. Dacă
întrebarea ţi se pare prea indiscretă, să nu-mi
răspunzi.
Guguştiuc se posomori. Uitase cu totul de treaba
asta... Deşi cei zece mii de dolari ar fi bineveniţi
acasă... Dar de-acum îi e totuna.
— Mademoiselle Russel... Nenorocirea e că trec
printr-un moment în care sunt nevoit să-mi pun
mintea la contribuţie. Până acum am fost tot o ve-
selie. Nu era în joc decât viaţa mea. Lucrurile s-au

234
schimbat. Trebuie să fac în aşa fel încât să-mi păs-
trez nepătată onoarea de militar. Aici e buba. În caz
că aş fi murit, o companie de asigurări ar fi avut
grijă de mama şi surioara mea. Îţi spun un singur
lucru dacă mi s-a mai întâmplat, când şi când, să-mi
doresc să rămân în viaţă şi să dau la o parte gândul
morţii, asta s-a datorat doar momentelor în care
persoana ta răposată, dar atât de drăgălaşă a
binevoit să mă-nsoţească prin deşert. Presupun că
m-am îndrăgostit până-n vârful urechilor...
Tăcură. În jurul lor era o arşiţă de cuptor şi un arab
din trupele auxiliare campate în tabăra din
apropiere cânta o melodie guturală, dezarticulată.
Roiurile de muşte uriaşe bâzâiau în tot locul. Africa
se dovedea sinistră, necruţătoare în acest pustiu do-
goritor, lipsit de viaţă... Şi totuşi, privindu-se câteva
clipe, găsiră resurse să-şi zâmbească unul altuia şi
Guguştiuc o strânse pe Magde în braţe...
-— Dacă ai dezlega enigma ceasului, ai putea de-
veni foarte bogat... — îi şopti fata cuibărindu-se la
pieptul lui. Te-ai putea alege uşor de tot cu un
milion de franci... Are, practic, o valoare
inestimabilă... Harta lui Russel preţuieşte atât cât va
cere cel ce-o va găsi. Dacă i-ai descoperi secretul...
— Ceasul îţi aparţine de drept, e moştenirea
dumitale... Chiar dacă i-aş dezlega enigma... Nu-ţi
închipui... că aş putea accepta banii dumitale ? Cel
mult... — bâigui el tulburat —, dacă i-am împărţi...
Dar, chiar şi aşa, numai dacă întreaga sumă... ar fi a
amândurora... Vreau să zic, dacă ar rămâne în
familie...
Magde îşi puse capul pe umărul lui şi el o mângâie
încetişor. Rămaseră nemişcaţi. Amândoi se gândeau
că probabil vând blana ursului din pădure : enigma

235
ceasului rămâne de nedezlegat. Sub pat se auzi un
trosnet ; Pencroft începea să-şi vină în fire, dar nu
putea să-şi mişte nici măcar un deget... Din grădină
se auzi cum cineva goleşte o copaie cu apă.
Rămaseră ochi în ochi.
Liniştea sufocantă a după-amiezii fu sfâşiată de
pocnetul reverberat al unei împuşcături.
— începe meciul ! Deghizează-te în puştiul ăla arab
şi n-o să păţeşti nimic... Trebuie să alerg.
— Dar...
O mai îmbrăţişa o dată pe fată, o sărută şi îşi luă
picioarele la spinare.

Battista şi Latouret urcară cu mitralierele în biroul

comandantului. Battista intră primul şi aruncă
urmele pe jos.
— N-au rămas oameni de încredere.
Sosi apoi şi Latouret. El găsise un soldat de in-
credere. Lucru şi mai întristător: era ajutat de un
singur răcan — imbecilul de Cretă. Din toată garni-
zoana, nu se putea bizui decât pe un singur om : pe
un arierat mintal. Îşi aruncă mitraliera rânjind şi luă
poziţia de drepţi. Ochii i se învârteau în cap aiurea
de tot şi cele două riduri adânci din colţurile gurii îl
făceau să semene cu o mască de clovn.
Singurul soldat din Aut-Taurirt bun la ceva. Rânjea
şi gâfâia.
De-acum situaţia era clară. Finley i se adresă
compătimitor ultimului soldat loial
— Vezi, băiete, că lângă uşă e o bancă, aşează-te
şi tu acolo şi aprinde-ţi o ţigară.
— Permiteţi să raportez : ce să aprind ?

236
 — O ţigară.
— Raportez ce fel de ţigară ? Că soldatul n-are
ţigară la el.
în ciuda situaţiei tragice, pe Finley îl pufni râsul, îi
dădu o ţigară lui Cretă.
— Ia, băiete, puşca aia cu baionetă de pe perete.
Nu-i nevoie să stai în post. Aşază-te frumos colea şi,
dacă cineva vrea să intre fără permisiunea noastră,
poţi să-1 împuşti liniştit. Ai înţeles ?
— Aproximativ...
Se îndepărtă rânjind semeţ ultimul soldat demn de
încredere din Aut-Taurirt tembelul de Creta !
— N-am putea încerca... să-i arestăm... pe capii
conspiraţiei... să-i adunăm... să-i împiedicăm să…-—
bolborosi Gardone aprinzându-şi ţigara cu mâini
tremurânde.
Răsună o împuşcătură.
— Prea târziu — spuse Finley.

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI CINCI

237
 Gornistul alergă să sune alarma, dar ceilalţi îi
smulseră goarna din mână.
— Nu-i nevoie ! Las-o dracului ! Ne-a ajuns cuţitul
la os !
Adrogopoulos, luptătorul grec şi Benid Tongut,
jandarmul, erau principalii complici ai lui Hildebrandt
şi acum adunaseră în curte grosul soldaţilor
nemulţumiţi, prinzându-i la mijloc pe cei ce se repe-
ziseră pe platou la auizul împuşcăturii.
Cu toţii deznădăjduiţi, epuizaţi, surmenaţi, în
marea lor majoritate bolnavi... Se făcuse de-acum
ora şase şi dogoarea deşertului se năpustea asupra
lor într-o ultimă trombă.
Hildebrandt se urcă în picioare pe-o bancă —
Oameni buni ! Ne-am săturat până-n gât de Sahara !
Nu vrem să ne lăsăm ciolanele în deşert ! Ne vom
ridica la luptă alături de deţinuţi, care, ca şi noi, sunt
aici condamnaţi la pieire ! Curând o să primim
ajutorul tribului Sokoto, care-şi va trimite încoace
războinicii şi ne vor înlesni, printr-o trecătoare
secretă, drumul spre teritoriile engleze, unde vom fi
în libertate. Atâta vrem, nimic mai mult !
Mântuitorilor noştri din tribul Sokoto trebuie să le
dăm nişte garanţii. De aceea, vom ocupa fortăreaţa,
ca să nu se tragă asupra noastră dinspre
garnizoană.
N-o să facem nimănui nimic. Dacă vor, pot pleca şi
ofiţerii. Împreună cu noi sau de capul lor, după cum
le e voia. Dar, dacă ne vor opune rezistenţă, o să-i
împuşcăm până la ultimul. Nu ne temem de lipsa de
apă. Până diseară vom rezolva şi această chestiune.
Diseară o să avem ecrazită, să putem arunca în aer
seiful cu volantul de la conducta de apă. Dar, de va

238
fi nevoie să se ajungă până aici, dacă n-o să ni se
dea de bună voie cifrul seifului, or să piară toţi cei
care nu-s alături de noi ! Până atunci vom fi disci-
plinaţi, nu ne vom atinge de nimeni...
Privi neliniştit în jur, căutându-1 pe Pencroft, însă
nu-1 vedea apărând de nicăieri. Unde naiba o fi ?
— O să urc în biroul comandantului. O să stau de
vorbă cu domnii ofiţeri. Poate că discuţia n-o să ţină
mult. Aşteptaţi-mă în ordine, aveţi răbdare până
cobor. Nu vrem să curgă sânge, nu vrem distrugeri,
vrem doar să scăpăm de iadul acesta !
— Aşa-i, aşa-i !,— vui gloata.
— Jandarmii sunt tot cu noi ! Au fost doar trei care
n-au vrut să treacă de partea noastră.
Benid Tongut, namila de plutonier, se afla printre
răsculaţi. Câţiva soldaţi îl bătură pe umăr. Barbizon
îşi frecă palmele satisfăcut, sus pe metereze.
— Până mă-ntorc, menţineţi calmul şi ordinea.
Dacă nu m-am întors până-ntr-o oră, înseamnă că
mi-au luat cei de sus zilele. În acest caz, să nu cru-
ţaţi pe nimenea ! — îşi încheie Hildebrant cuvân-
tarea şi porni cu paşi hotărâţi către clădirea princi-
pală, în uralele frenetice ale camarazilor.
...Dar unde era Guguştiuc ? Unde erau Latouret,
Battista şi ceilalţi ?
Când răsunase împuşcătura, Latouret şi Battista
erau în casa scării care ducea spre biroul comandan-
tului. Plutonierul puse mâna pe revolver. Battista îl
imită. În acest moment cineva Ie sări în spate şi Ie
smuci armele din mână. Se treziră dezarmaţi de Gu-
guştiuc, Torppauer, Spolianski, şi Nadov.
— Legaţi-i ! — porunci Guguştiuc. Dă-i bătaie,
Spolianski.

239
 Polonezul scoase o funie şi se-ntoarse spre pluto-
nierul care suduia neputincios
— Permiteţi... — zise el politicos, legându-1 strâns,
cu o rutină firească la el, Se-ntoarse apoi spre
Battista şi-i întrebă de parcă l-ar fi invitat la dans
— Îmi daţi voie ?
Nu aşteptă însă încuviinţarea acestuia, ci îl legă şi
pe el fedeleş. Îi duseră pe amândoi în spălătorie.
— Fii calm, bătrâne Latouret — îl îndemnă Gu-
guştiuc — n-o să păţeşti nimic, că sunt băiat bun şi o
să am grijă de domniile voastre, nu trebuie să vă
depozităm decât pentru scurt timp.
— Ştii, Harrincourt — spuse dispreţuitor plutonierul
—, până .acum te-am crezut doar indisciplinat şi
fudul. Mi-a fost şi milă de tine, când te-au legat en
crapaudine, dar acum văd că eşti un trădător
ordinar, de cea mai joasă speţă, un căcănar şi un
poltron şi-mi pare rău dacă s-a întâmplat vreodată
să-ţi zic o vorbă de bine.
— Nu mai bodogăni atâta, bătrâne. Am observat şi
eu că-ţi sunt simpatic. Nu-ţi face griji, că Guguştiuc
e un băiat dintr-o bucată. Ţine la nenea tablagiul.
Haideţi copii.
Urcară în dormitorul companiei. Aici se adunase
întregul detaşament Harrincourt, sub conducerea lui
Pilotte Minkus, Hlavak, Rikajev şi alţi opt băieţi de
încredere.
— Copii ! Ne aflăm cu toţii sub comanda unică a
maiorului Hlavak. O să coborâm în curte şi-o să ne
ne facem că ne dăm cu complotiştii. Spargem
depozitul de băuturi şi fiecare poa să bea la rom sau
ce-o mai găsi acolo, până se satură !
—Exact ! — strigă entuziasmat Hlavak.

240
 — Înainte ! — ordonă Guguştiuc, obligându-1 pe
cizmar să rămână locului. Dumneavoastră veţi sta
aici. Nu trebuie să vă riscaţi viaţa. Pentru asta există
soldaţi...
— Dar aş vrea să fiu şi eu de faţă când or să scoată
romul din depozit — îngăimă Hlavak dezamăgit.
— Admir eroismul exemplar cu care vreţi să vă
puneţi în fruntea noastră însă noi răspundem de
viaţa domnului maior. Haideţi, băieţi ! — zise Gu-
guştiuc şi, dându-1 la o parte pe ceh, îl încuie în
dormitor.
— Ce vorbă-i asta ? — se auzi de după uşă glasul
lui plângăreţ. Chestia cu romul a fost ideea mea şi
tocmai eu n-o sâ capăt un strop... Ce măgărie !
Dar n-avea încotro...
Iar Guguştiuc, coborând pe trepte, îşi preveni
camarazii
— Băieţi, acela dintre voi care-o să bea rom îşi
calcă-n picioare onoarea de militar şi vă dau cuvân-
tul meu că-1 voi împuşca pe loc.
— Asta-i curată meschinărie — bombăni Troppauer,
poetul —, un păhăruţ chiar că nu ne-ar strica... —
dar Guguştiuc îl săgeta cu o privire care-1 făcu să
amuţească pe dată.
Sosiră în fugă printre camarazii care se-nvârteau
pe platou.
— Hei ! — strigă Guguştiuc. A sosit. În sfârşit, clipa
libertăţii ! Plecăm acasă ! Şi să nu răbdăm de sete
nici până or să se deschidă conducta de apă !
Băieţi ! Romul ne aşteaptă în depozit ! Merităm şi
noi o duşcă-două după câte mizerii am îndurat !
— Aşa-i, aşa-i ! — răcni Troppauer.
— Aşa-i, aşa-i ! — zbierară în cor beţivii companiei.

241
 In câteva clipe sparseră uşa depozitului de băuturi,
începură să dea cep butoaielor uriaşe, care cu
baioneta, care cu toporul, cum le venea mai la în-
demână. Peste câteva secunde romul se revărsa şu-
voi peste capetele lor, făcându-i să chiuie şi să râdă
in hohote...
— Oho ! Ăsta-i whisky ! — bombăni unul dintre
soldaţi şi camarazii dădură năvală să guste şi din
această licoare,.
Curând se făcu auzită şi muzicuţa lui Guguştiuc...
Efectele monotoniei prelungite, insuportabile, erau
de-a dreptul înfricoşătoare. Soldaţii chiuiau, cântau,
ţopăiau, iar unii dădeau pe gât câte o sticlă întreagă
dintr-o suflare, prăbuşindu-se mai apoi ca loviţi de
dambla.
— Ce se-ntâmplă aici ? — urlă Adrogopoulos din
pavilionul central, din casa scării.
Individul ăsta-i periculos ! Sunt câteva săptămâni
bune de când tot şuşoteşte cu Pencroft şi cu celălalt
— îi trecu prin minte lui Guguştiuc.
— Oameni buni ! — răcni îngrozit grecoteiul ■—, n-
avem voie să ne îmbătăm ! S-a zis cu toate, dacă...
Guguştiuc se propti în faţa Iui. clătinându-se de
parcă ar fi fost beat :
— Ce te bagi, bă... Vino să bei şi tu... Ha, s-a găsit
cine să ne poruncească... ce-ţi închipuiai ? Na... ia şi
tu şi bea...
Grecul îi dădu furios peste mâna cu paharul, Ia
care Guguştiuc se porni să zbiere
— Ai dat în mine ! Am să te omor, câine !
Şi-până să-şi vină celălalt în fire, că doar nu dăduse
în Guguştiuc, se trezi cu un şut în ţurloi, care-1
aruncă în fund şi, căzut la pământ, alunecă în
pivniţă ca pe un tobogan. Sări imediat în picioare,

242
dar încasă un pumn în nas şi văzu stele verzi pe-o
boltă nespus de întunecată. Guguştiuc ştia că grecul
îi poate răsturna toate calculele. N-avea de ales,
trebuia să-1 lichideze
Soldaţii credeau că asistă la o încăierare din cele
obişnuite, aşa că-i înconjurară râzând, să le facă ga-
lerie.
Deodată o lovitură a lui Adrogoupoulos îşi nimeri în
plin potrivnicul. Guguştiuc simţi cu îngrijorare în
suflet că şi-a găsit naşul : braţele grecului păreau
cioplite din bazalt. Încasă un upercut la bărbie, care
îl ameţi, dar, deşi năucit de lovitură, ripostă cu un
croşeu şi, din fericire, lovi şi el în plin. Namila se
clătină o clipă... Se rezemă cu spatele de stiva de
butoaie şi se pregăti de un nou atac. Mutra
bărboasă i se schimonosi într-un rânjet răutăcios şi...
Din vârful mormanului de butoaie, nu se ştie cum,
pesemne din cauză că se împinsese cu toată
greutatea în ele, un butoiaş mai mic, ca de vreo doi
hectolitri, se rostogoli peste el, făcându-i bostanul
terci...
Soldaţii înmărmuriră câteva clipe.
...între timp, Troppauer se făcu mic în spatele
butoaielor, pentru că ar fi ieşit tămbălău mare dacă
băieţii s-ar fi prins că el era cel ce dăduse un bo-
bârnac butoiului de doi hectolitri căzut în capul lui
Adrogopoirîos.
— Aşa-ţi trebuie... să te-nveţi minte... spuse
Guguştiuc cu limba împleticită, asemenea unui beţiv
— să mai comanzi şi altă dată camarazilor... Pu-
toare... Suntem sătui de ordine !
Un alt soldat scoase brusc un chiot de bucurie
dăduse peste un butoi cu coniac. Ceilalţi se adunară
grămadă în jurul lui. zbierând ca apucaţii şi, încet-

243
incet, cadavrul grecului rămase lângă butoaie fără
nici un suflet care să-1 privegheze.
Muzicuţa lui Guguştiuc le readuse pe buze melodia
preferată.
„Le sac, ma foi, toujours au dos !...”
Toată trupa cânta şi trăgea la măsea. Câţiva băieţi,
în lipsă de alt fel de vase. Îşi turnau romul în chipiu.
Jumătate din el se scurgea prin ţesătură. In planul
îndepărtat, unele conturi erau reglate cu baioneta.
Mai mulţi soldaţi zăceau în nesimţire pe jos, pivniţa
răsuna de chiote răguşite şi muzicuţa continua să
anime atmosfera...
Începea să se întunece. Guguştiuc nu lăsa o clipă
muzicuţa de la gură. O liotă de jandarmi se luă la
bătaie cu câţiva soldaţi. Răsunară împuşcături...
Petrecerea făcuse deja patru-cinci victime. Nu-i mai
păsa nimănui nici de Hildebrandt, nici de convee...
Spolianski, Troppauer, Minkus, Pilotte şi ceilalţi nu
îndrăzneau să bea strop de alcool. Doar aveau şi ei
ochi să-1 vadă pe Guguştiuc şezând pe treptele piv-
niţei cu muzicuţa în mână. dar cu uriaşul revolver de
subofiţer pitit în poală.
Era ora şase şi jumătate şi compania era deja
cherchelită în ultimul hal. Băuseră râuri de rom...
Battista şi Latouret zăceau legaţi burduf unul lângă
altul. Îşi făcuseră o idee în legătură cu ce-i aşteaptă,
auzeau chiotele turbate ţinându-se lanţ... Deodată
apăru o mână de soldaţi în formaţie regulamentară,
pe două rânduri, cu baioneta la armă. Ia fruntea lor
se aflau Troppauer şi Pilotte, fiecare înarmat cu câte
un aruncător de flăcări. Erau comandaţi de
Guguştiuc. Acesta tăie legăturile celor doi subofiţeri.
Latouret sări în picioare.

244
 — Nenorociţilor, pleavă ordinară... Ticăloşilor,
trădătorilor, nemernicilor !
— Anunţă-mă când termini, bătrâne, că mai avem
multe de pus la punct — zise Guguştiuc liniştit, în loc
să faci pe bădăranul, n-ai vrea, mal bine, să preiei
conducerea patrulei şi să-i arestezi pe complotişti ?
Cu aceste cuvinte le întinse celor doi câte un re-
volver.
— Ce-i asta ? — bolborosi Battista nedumerit.
— Dacă adineauri nu vă puneam la păstrare, aţi fi
ieşit în curte să faceţi pe nebunii şi răsculaţii v-ar fi
omorât cât ai clipi din ochi. Or noi avem nevoie de
doi şefi destoinici, chiar dacă se mai întâmplă ca
vreunul din ei să şi îmbătrânească oleacă… — se
întoarse Guguştiuc spre Latouret. I-am dezarmat pe
complotişti, dar ei încă n-au aflat chestia asta. Au
spart depozitul de băuturi, au pilit tot romul şi abia
se mai ţin copăcel. Domnule plutonier !
Preia comanda şi arestează-i... Haideţi o dată! En
avânt, tataie ! Marş ! — ordonă el într-un jargon
militar numai de el ştiut.
— Dacă aşa stau lucrurile... Harrincourt... nu mi-e
ruşine... că am avut şi momente când mi-a fost milă
de tine... când ai avut de îndurat caznele alea —
mărturisi plutonierul cu ochii strălucindu-i de emoţie
şi, luând comanda micului grup, îşi zbârli mustaţa
căruntă şi porunci
— A mon comandement !... En route ! Marche !
Când se apropiară în pas cadenţat de platou, abia
dacă mai erau doi-trei soldaţi care se ţineau pe
picioare. Patrula se opri în uşă. Soldaţii văzură două
aruncătoare de flăcări aţintite asupra lor : nici nu
era nevoie de mai multe ca să-i ardă de vii pe toţi
cei din pivniţă.

245
 — En joue ! — croncăni Latouret şi vârfurile
baionetelor fură îndreptate asupra complotiştilor.
Câţiva beţivani constatară cu uimire că le-au dis-
părut armele.
...Peste zece minute puseră lacătul pe uşa pivniţei,
lăsându-i pe complotişti să se tăvălească pe jos, cu
mâinile şi picioarele strâns legate la spate. Apoi
dădură buzna peste jandarmi, cu armele în poziţie
de tragere, aşa încât acestora nici nu le mai trecu
prin minte să opună rezistenţă. Îi legară şi pe ei.
Apoi îi sloboziră pe cei trei prizonieri care refuzaseră
să treacă de partea răzvrătiţilor. Le dădură şi lor
arme. Doar Benid Tongut apucase să fugă pe
ferestra din spate... Escaladă unul din meterezele
pustii ale fortului. Avea la el un colac de frânghie...
Voia să coboare de partea cealaltă a zidului, cu
gând să-i aştepte pe negri. Mâine sau poimâine vor
fi aici, în deşert...
Nu prevăzuse însă faptul că un om îl urmăreşte de
ceasuri întregi, de la adăpostul meterezelor... Ci-
neva care mai are să-i plătească o poliţă... Când
Benid Tongut ajunse la creneluri, soarele scăpata şi
umbrele prelungi ale înserării se aşterneau peste
caldarâmul platoului. Din semiîntuneric se desprinse
o siluetă, care îl înşfacă de beregată. Plutonierul
apucă să mai distingă, la câţiva centimetri de el, fi-
gura fermă, necruţătoare a lui Barbizon.
— Un moment, camarade... — murmură
corsicanul.
Benid Tongut simţi un junghi în ceafă şi auzi un
trosnet scurt. Apoi zbură peste meterez, în gol, de la
înălţimea de cincisprezece metri...

246
 Finley privea pe fereastră şi când văzu gloata
adunată pe platou se întoarse cu faţa la căpitan.
Gardone îşi ştergea broboanele de sudoare de pe
faţa palidă, pe care i se citea groaza.
— Ce zici ? — îl întrebă pe locotenent.
— O să murim — răspunse acesta nepăsător. Dacă
au ecrazită, n-o să-i mai putem ţine-n şah, pentru că
ne vor arunca în aer conducta de apă. Pe urmă vor
sosi negrii Sokoto si, dacă până atunci nu ne-
mpuşcă răzvrătiţii, n-o să avem altceva mai bun de
făcut decât sa ne tragem câte un glonţ în cap, căci
bine-nţeles că n-am de gând să mă predau unor
sălbatici...
— Bine, dar... am fi consideraţi prizonieri...
— Aiurea ! Or să ne măcelărească pe loc.
— Nu fi aşa de sigur. Şi-apoi... Ce interes ar avea ?
Lui Finley începea să i se facă silă de individul din
faţa lui. Chiar dacă-i laş, ar putea să-şi păstreze
cumpătul dacă vede că trebuie să moară şi nu-1 aju-
tă nimeni. Şi când te gândeşti că poartă uniforma de
ofiţer francez !
Auziră de-afară glasul cretinului :
— Fii drăguţ şi opreşte-te, că altminteri soldatul va
trebui să te-mpuşte... Aşa zice ordinul...
— Du-te dracului — spuse cineva, îmbrâncin-du-1,
pesemne, pe nebun, pentru că uşa se deschise şi în
cameră intră Hildebrandt.
— Soldat — se stropşi Finley la el. Cum îndrăzneşti
să dai buzna fără permisiunea nimănui şi fără să
baţi la uşă...

247
 — Stai ! — se amestecă în vorbă căpitanul. Eu
comand aici. Ia zi, mă, ce vrei ? — se-ntoarse el spre
Hildebrandt.
— Domnule căpitan ! Camarazii m-au trimis să duc
tratative cu domnii ofiţeri. Refuzăm să ne mai
supunem ordinelor ! Vrem să mergem acasă şi asta
o să şi facem. Nu ne puteţi împiedica. Domnii ofiţeri
nu ne-au făcut nici un rău, nici noi n-o să le facem
lor. Şi nici fortului. Ne dezvăluiţi cifrul seifului, ne
alimentăm cu apă înainte de a porni la drum, Franţei
îi va rămâne în continuare acesta garnizoană şi
domnii ofiţeri vor rămâne în viaţă. In caz contrar,
vom ocupa fortăreaţa. La nevoie, o să aruncăm în
aer pavilionul central, avem ecrazită suficientă şi
asta face inutilă orice încercare de rezistenţă.
Oricum o să avem acces la apă. Numai că, în cazul
din urmă, vom distruge conductele de apă, vom
rade fortăreaţa de pe faţa pământului şi-i vom
lichida pe toţi partizanii dumneavoastră. Acesta este
mesajul pe care vi-1 aduc din partea garnizoanei
răzvrătite.
— Şterge-o de-aici ! — strigă Finley, Nu stăm la
tocmeală cu răzvrătiţii şi-o să daţi cu toţii...
Linişte ! — interveni energic căpitanul, care uitase
că deasupra lor planează ameninţarea morţii şi
simţea nevoia să-şi dea importanţă. Ce rol au în
toată povestea asta negrii Sokoto ?
— Negrii sunt în drum spre Aut-Taurirt. Ne-au
trimis vorbă prin şeful tribului din junglă că, daca
ocupăm fortăreaţa şi nu mai au motive să se teamă
de soldaţii francezi, or să ne călăuzească pe un
drum secret până-n Guineea Britanică. N-o să ne
atingem de ei, dar o să vă asigurăm şi

248
dumneavoastră protecţia, dacă nu ne obligaţi la alte
măsuri.
— Ieşi puţin afară şi aşteaptă pe coridor ! — îi
ordonă Gardone lui Hildebrandt.
Hildebrant îşi dădu seama că a câştigat partida.
Făcu stânga-mprejur şi ieşi. Cretă băgă capul pe
uşă.
— Dom' ofiţer... nu trebuie omorât soldatul ăsta ?
— Afară !
Cretă rânji şi închise uşa. Gardone se uită de sus la
Finley
— Dragul meu, trebuie să dovedim şi un pic de
diplomaţie în chestiunea asta. Nu de eroi morţi
avem nevoie. Prioritare rămân garnizoana şi
construirea drumului. Ăsta-i ordinul. Lasă-i pe
zurbagii ăştia să plece unde or vedea cu ochii. Nu-
mi asum răspunderea pentru distrugerea fortului.
Gardone se înfurie şi se uită cu trufie la sub-
ordonatul său.
— Doar n-ai de gând să dai drumul la apă. domnule
căpitan ? Sau să trădezi combinaţia seifului ?
— Ba da ! Nu vezi că-s băieţi de treabă, dar i-a
apucat disperarea ? Nu strică un pic de diplomaţie...
Las' să plece şi... măcar salvăm fortul. Dacă arunca-
n aer conducta, s-a zis şi cu garnizoana... Nu putem
ceda acest punct strategic atât de important !
— Nu-ţi împărtăşesc părerea, domnule căpitan
răspunse Finley furios.
— Aşa, vasăzică ? Nici nu-i nevoie. De-aia am fost
trimis aici, pentru că s-a ştiut că-i o sarcină de-
licată... Domnule locotenent, îţi ordon să-1 conduci
pe trimis la conductă şi să-i comunici combinaţia
seifului.
Locotenentul răspunse fără ezitare :

249
 — Refuz să execut ordinul !
— Dă-mi sabia !
Finley îşi scoase cu o mişcare bruscă sabia de la
cingătoare şi o puse pe birou.
— Te retragi în camera ta şi rămâi acolo până la
noi ordine. O să-i spun eu combinaţia şi-o să deschid
apa pe propria-mi răspundere... Soldat !
Prin uşa subţire fiecare cuvânt răzbătea până pe
coridor, aşa că Hildebrandt intra bucuros în cameră
şi Gardone vru să-i spună ceva, dar se trase înapoi
speriat.
Din pieptul lui Hildebrandt apăruse fulgerător
vârful unei baionete... Soldatul deschise ochii mari,
se holbă în gol cu gura căscată şi se prăbuşi neîn-
sufleţit. În spatele lui, cu puşca în mână, cu baioneta
năclăită de sânge, răsări Cretă.
— Sunt maiorul Yves — spuse el cu blândeţe,
uitându-se fix în ochii lui Gardone. Domnule căpi-
tan ! Dă-i sabia lui Finley ! Eşti arestat pentru tră-
dare de patrie...

250
 CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI ŞASE

Între timp. detaşamentul lui Guguştiuc continua

operaţiunea de „curăţire” a garnizoanei, de data A
asta sub comanda locotenentului Hilliers. Se puteau
aştepta în orice moment la un atac din partea
trupelor auxiliare. Barbizon ştia de la ocnaşi cine
sunt principalii complici din rândurile auxiliarilor.
Arabii se treziseră, pe nepusă masă, în bătaia
mitralierelor instalate pe terasa fortului. Câţiva să-
riră în grabă pe spinarea cămilelor, dar căzură ca
spicele, seceraţi pe loc, aşa că majoritatea rămaseră
locului, aşteptând să li se hotărască soarta. Un jan-
darm ieşi din garnizoană şi-i soma să depună tot ar-
mamentul din dotare în următoarele zece minute, in
caz contrar vor fi ciuruiţi la grămadă.
în zece minute capitulară. Apoi o patrulă îi îm-
presură cu armele în poziţie de tragere. Hilliers dadu
citire unei liste de treizeci de persoane. Capii
revoltei. Aceştia fură puşi sub escortă. Fură execu-
taţi, conform legii, „acum, pe loc”, ca răzvrătiţi prin-
şi asupra faptei.
Celorlalţi le comunicară că-şi vor primi armele
înapoi. N-ar fi exclus să se dea lupte la noapte. Dacă
nu se vor dovedi suficient de combativi, vor fi cosiţi

251
pană la ultimul, pentru că mitralierele vor rămâne
instalate în spatele lor.
Pe urmă Latouret împărţi sarcinile de serviciu
soldaţilor adunaţi pe platou şi termină cu cuvintele:
— Băieţi ! Meritaţi cu toţii un pahar de vin bun !
Dumneata, Harrincourt, vii cu mine în audienţă la
comandant.
— Să mergem, bătrâne — răspunse Guguştiuc cu
nonşalanţa lui dintotdeauna şi plutonierului îi
fremătară cele trei fire de mustaţă, îi scăpă chiar şi
un mârâit de panteră, dar, altminteri, nu spuse ni-
mic.

Soarele asfinţea deasupra deşertului şi Kobienski,

şeful corvee-ului, aştepta semnalul : aprinderea unui
proiector pe zidul fortăreţei.
Dar mica cetăţuie albă rămase tăcută în deşertul
crepuscular, de parcă n-ar mai fi existat în ea nici
urmă de muritor.
Presimţirile funeste începură să pună stăpânire pe
sufletele oamenilor. Ocnaşii se adunaseră la ki-
lometrul zero al şoselei în construcţie, gata să pac-
tizeze cu cei din corvee la primul semnal luminos, în
fruntea lor se aflau falsul doctor Borden şi cei doi
străini care îl însoţeau : Lorsakoff şi Macquart.
Aceştia distribuiseră şi nişte arme, nu multe, ci doar
atâtea câte putuseră transporta ilicit cu camionul.
Lângă ei, în două lăzi sigilate, se afla ecrazita.
Şacalii scoteau urlete sinistre şi pe boltă, deasupra
dunelor gălbui ale Saharei, se aprinseră primele
stele.

252
 — Dracu, să-i mai înţeleagă... — bombăni Ko-
bienski, scrutând cu privirea fortul tăcut, care părea
înspăimântător în muţenia lui.
— S-o fi întâmplat ceva — spuse unul dintre
soldaţi.
— Dar ce anume ? Tăcură.
— O să aflăm în curând — vorbi Lorsakoff din
mijlocul deţinuţilor —, când o să aibă loc schimbarea
convee-ului.
Nu-i răspunse nimeni. Presimţirile negre căpătau
dimensiuni de coşmar în cugetul micului grup de
soldaţi care aştepta în pustiu să se-ntâmple ceva în
negura acestei zile înspăimântătoare.
Trecu şi ora la care ar fi trebuit să aibă loc schim-
barea corvee-ului. Nu se petrecu nimic. Deasupra
Saharei se lăsă noaptea întunecată. Deţinuţii şi sol-
daţii nu mai distingeau în beznă decât grupuri-gru-
puri de umbre diforme.
Intr-un târziu se deschise şi poarta fortăreţei. Chiar
şi de la distanţa aceea, la lumina felinarelor din
garnizoană văzură că pe poartă iese un singur
soldat.
Unul singur !
Şi poarta se închise imediat în urma lui. Umbra se
apropia liniştită, la pas domol, când şi când aco-
perită de dâmburile de colb din marginea drumului
lung... Nu-1 mai despărţeau de corvee decât câţiva
paşi.
Acum, în sfârşit, îl recunoscură.
— Troppauer ! — exclamă unul dintre soldaţi. Era,
într-adevăr, poetul. De-acuma le era clar că precis s-
a întâmplat ceva.
— Băieţi ! — le spuse el, apropiindu-se. M-au trimis
pe mine, pentru că eu mă am bine cu deţinuţii... Să

253
ştiţi că e lată. Majoritatea soldaţilor s-au răzgândit în
ultimul moment. Principalii vinovaţi au fost închişi,
iar ceilalţi s-au hotărât să nu mai facă tâmpenii şi să
apere fortăreaţa...
Se lăsă o tăcere îndelungă. Arşiţa apăsătoare a
nopţii devenea înfricoşătoare.
Pe zidul garnizoanei se aprinse lumina. Dar nu
pentru a le da un semnal răzvrătiţilor. Opt-zece
reflectoare îşi încrucişară fasciculele, măturând în-
tinderea deşertului...
— Prostii !— strigă Lorsakoff. Soldaţii nu vor trage
în noi.
— Băieţii va transmit că aceia care veţi veni
dezarmaţi veţi putea intra în fort — reluă Troppauer.
Altminteri, vor deschide focul. Vor închide apa şi nu
vor redeschide decât după ce se va fi predat toată
lumea.
Urmă o pauză perplexă. Dinspre pădure răzbătea
cârâitul răguşit al unei păsări de noapte : chi-ra-ga...
chi-ra-ga... chi-ra-ga... Deasupra Saharei se porni
vântul şi colbul se învolbura şuierător...
— Domnul maior vă transmite următoarele ordine :
corvee-ul să se-ntoarcă în fort, deţinuţii să se-
ntoarcă la locul lor de muncă şi dumnealui o să uite
tot ce-ati pus la cale. N-o să pedepsească decât
capii — zise poetul şi, oftând, adugă : Pe dumneata,
Kobienski, precis o să te spânzure... Dar aşa-i viaţa :
cu suişuri şi coborâşuri. Şi, la urma urmei, când
ajungi sus nu te mai doare nimic.
— Nu-1 ascultaţi pe trădătorul ăsta ! — răcni
Kobienski. Nu v-a turnat decât minciuni...
— Şi avem, pe deasupra, şi ecrazîtă la noi! — strigă
Lorsakoff. La nevoie, vom arunca în aer toată
fortăreaţa !

254
 Îndemnul acesta hotărât stârni, însă, prea puţin
entuziasm. Nu-i răspunse decât Troppauer, pe un
ton la fel de ferm :
— Nu suntem proşti să murim că aşa aveţi voi
chef ! De ce să ne băgăm în belea, dacă putem
scăpa teferi din tămbălăul ăsta ?! Dracu' v-a pus să
veniţi aici...
— Câine ! — se stropşi Kobienski la poet, pro-
ţăpindu-se în faţa lui. Las' că te-nvăţ eu să-ţi vezi de
poeziile tale şi...
Văzându-şi poeziile batjocorite, Troppauer îi trase
un pumn care-1 trimise pe caporal pentru mai multă
vreme în lumea viselor.
Lorsakoff scoase revolverul, dar unul dintre ocnaşi
i-1 zbură din mână. Macquart fu şi el imobilizat de
către doi soldaţi.
— Nu suntem bătuţi în cap să crăpăm pentru voi !
— strigă Moş Crăciun. Troppauer are dreptate !
— Să culeagă ce-au semănat — spuse un alt
schelet ambulant, ridicându-şi ameninţător pumnul
stafidit în direcţia doctorului Borden...
Peste zece minute, corvee-ul se întoarse fără arme
în fort, aducându-i legaţi pe Kobienski, Lorsakoff,
Macquart şi pe doctorul Borden.
Ocnaşii stăteau în bungalow-ul lor şi aşteptau în
tăcere să li se hotărască soarta...

255
 CAPITOLUL DOUĂZECI Şl ŞAPTE

Se adunaseră cu toţii în camera lui Delahay. Ma-

iorul se simţea ceva mai bine. Se ridicase în capul
oaselor şi pufăia dintr-un trabuc. După-amiază
fusese atins de-o criză, aşa că abia acum aflase
despre cele întâmplate. În jurul lui şedeau Cretă,
respectiv maiorul Yves, şi locotenentul Finley şi
Hilliers.
— Ne-am păstrat, aşadar, nepătată onoarea de
militari — zise Delahay. Dar garnizoana nu e-n
siguranţă atâta timp cât mai avem motive de în-
grijorare din pricina negrilor Sokoto.
— Dacă am şti de unde vin, ar fi floare la ureche
să-i respingem sau să-i prindem într-o ambuscadă —
observă Finley.
— Din păcate, nu ştim — spuse Yves. Şi sunt
speranţe să aflăm... Deşi ceasul pe care-1 are
băiatul ăla... ceasul acela are cheia întregii enigme.
Nici nu băga de seamă uluirea celor din jurul lui.
Cretă suferise o transformare extraordinară. Figura
lui uscăţivă era aceea a unui om energic. Era un

256
bărbat zvelt, ars de soare, cu ochi albaştri şi limpezi,
cu o privire inteligentă.
— Când ţi-ai deconspirat identitatea faţă de
Finley ? — îl întrebă Delahay.
— Atunci când tânărul ăla simpatic, despre care s-a
crezut c-aş fi eu, a fost condamnat la en crapaudine.
Trebuia să-1 salvez cumva. Am intervenit pe lângă
Finley, să-ţi raporteze situaţia fără ştirea lui
Gardone. Dar, pentru asta, a trebuit să-mi deconspir
mai întâi identitatea. Pe urmă Finley a subtilizat
punga cerată din seif şi un alt prieten de-al meu i-a
înapoiat-o tânărului. Conţinea portofelul lui Grison,
legitimaţia mea de serviciu şi câteva scrieri. Poezii.
Am vrut să le citesc, fiindcă nu m-ar fi mirat să
descopăr că până şi amicul meu Troppauer face pe
nebunul şi, când-colo, e şi el agent secret. Slava
Domnului, din acest punct de vedere, poeziile m-au
liniştit.
In camera intrară Latouret şi Guguştiuc.
— Apropie-te, prietene — îi spuse Delahay.
Dumneata ai adus astăzi un serviciu inestimabil pa-
triei noastre şi te vei bucura de o recompensă cu
totul deosebită.
— Domnule maior ! Nici nu merită să aduceţi în
discuţie ce-am făcut eu, darămite să mai pomeniţi
de recompense. Orice om trebuie să-şi aducă obolul
atunci când e vorba de patria, lui. De altfel, succesul
nostru se datorează exclusiv maiorului Yves...
Doamne sfinte !
— Ce-i ?... Ce s-a-ntâmplat ?... — săriră ofiţerii
speriaţi.
— Domnule maior ! Permiteţi-mi să mă retrag
pentru câteva clipe. Acum câteva ceasuri am încuiat

257
un ofiţer şi s-ar putea ca omului să i se fi făcut
foame sau sete...
Maiorul îi făcu semn că poate ieşi. Cretă, care se
trăsese după uşă, păşi din nou în faţă.
— Tânărul crede că un cizmar pe nume Hlavak ar fi
una şi aceeaşi persoană cu mine şi 1-a chinuit
îngrozitor pe amărâtul ăla.
Aşa şi era. Hlavak şedea flămând şi însetat în
dormitor. Când Guguştiuc îi descuie uşa, temându-
se să nu dea de alte belele, cizmarul o zbughi pe
seară în jos şi se opri direct la popotă.
2

Era miezul nopţii...

Guguştiuc nu se întoarse imediat în camera lui
Delahay. Se părea că pentru el nu mai există disci-
plină militară. Nimic nu-1 mai putea vindeca de uşu-
rătate, cel mult faptul că era îndrăgostit, iar acest
sentiment a influenţat în chip nefast până şi per-
soane mult mai serioase decât el.
Porni grăbit spre popotă, dar nu făcu nici jumătate
din drum, când, de undeva din întunericul nopţii,
răsări înaintea lui arabul adolescentin: Magde !
— Ei, ai văzut — îi şopti el, —, ţi-am spus eu că n-o
să ţină mult circul ăsta !
— M-am temut pentru tine — îi răspunse fata. Dar,
de-acuma, slavă Domnului...
— Povestea însă nu s-a terminat nici pe departe, în
primul rând, nu ştim ce-o să se-ntâmple cu deţinuţii.
Apoi, se pare că şi negrii pun la cale un atac.
Sus pe metereze răsunau paşii uniformi ai san-
tinelei.

258
 — Aşa-i — răspunse fata cu tristeţe în glas. Negrii
deţin secretul trecătoriii pe care a descoperit-o
tata...
— Mda, trecătoarea — încuviinţă Guguştiuc dând
din cap. Ce binecuvântare ar fi pentru ţinutul ăsta,
dacă am descoperi, în sfârşit... Oare ceasul ăsta să
fie cu adevărat cheia enigmei ?
Se uitară amândoi la urâţenia de cap de crocodil
argintiu.
Guguştiuc privi necăjit capacul zgâriat al ceasului.
Apoi, cu un gest reflex, apăsă pe buton. Capacul se
săltă şi...
Înaintea ochilor le apăru harta !
Aşa ceva nu se mai întâmplase niciodată în
armată. Omul se poticni în pragul uşii, căzu gră-
madă în camera lui Delahay, apoi sări în picioare şi,
fără să-i pese de superiorii săi, se porni să ţipe...
— Lumina... stingeţi lumina .... Am găsit-o ! Iat-o L.
acuşica... — zise el gâfâind de-atâta alergătură pe
trepte.
Era Guguştiuc. Cretă stinse lumina.
Şi harta miniaturală a trecătorii lui Russel, trasată
din câteva liniuţe apăru în întuneric, revărsând o
luminiţă galben-verzuie peste capul de argint al
crocodilului !
În încăpere nu se mai auzea decât respiraţia în-
tretăiată a unor oameni uluiţi...

Ce simplu era ! Exploratorul desenase harta cu o

substanţă radioactivă, cu radiu sau fosfor, pe ca-
dranul ceasului. Liniile subţiri ca nişte fire de păr
treceau neobservate printre crăpăturile cadranului,

259
fiind practic invizibile, luminând doar noaptea şi
numai cu condiţia ca razele soarelui să fi căzut în
prealabil pe cadran, pentru ca fosforul să poată
degaja lumina înghiţită peste zi. Călătorind şi car-
tografiind în chestiuni politice delicate, Russel îşi
schiţase această primă hartă pe cadranul zgâriat al
ceasului cu o substanţă invizibilă, transparentă, care
absoarbe razele luminoase. Pe urmă o fixase cu o
substanţă adezivă. Dacă era atacat şi
percheziţionat, putea să-i demonteze ceasul şi de-o
mie de ori — tot nu găseau nimic, pentru că harta
devenea vizibilă doar în întuneric, după contactul cu
razele soarelui.
Acum se uitau cu toţii la ceas cu ochii mari, de
parcă ar fi avut dinainte o nălucă de pe lumea cea-
laltă.
O liniuţă frântă, aproape imperceptibilă, marca
drumul până la Niger, având ca punct de plecare
litera T. Aceasta nu putea însemna decât „tabără”.
Locul unde făcuse ultimul popas expediţia lui Russel.
Şi unde fusese înălţată garnizoana din Aut-Taurirt. In
josul cadranului era indicată scara : 1 mm : 2 km.
Drumul era marcat de o linie lungă de vreo doi
centimetri, aşadar se aflau la circa patruzeci de
kilometri de trecătoare. Liniuţa se intersecta cu o
linie punctată, marcată cu litera N. Aceasta nu putea
fi decât Nigerul. Sub secundar erau scrise cifrele 10.
III — 25. VI. Cât se poate de elementar şi limpede.
Între zece martie şi douăzeci şi cinci iunie debitul
scăzut al Nigerului permite circulaţia prin trecătoare,
iar în restul anului undele fluviului se revarsă şi o
inundă.

260
 — Dacă am fi ştiut toate astea de la bun început,
astăzi ar mai fi fost printre noi mulţi din cei care au
pierit— sparse tăcerea perplexă maiorul Yves.
Cineva apăsă pe comutator şi se făcu lumina.
— Uite-1 şi pe nebunaticu' de Cretă ! — exclamă
Guguştiuc.
— Nu, prietene — îi răspunse acesta zâmbind. Eu
sunt acel maior Yves din pricina căruia ai pătimit
atâta. Dar închide gura, băiete, că poza asta nu te
avantajează deloc.
Guguştiuc căscase gura atât cât îi permiteau
fălcile. Întinse gâtul şi se zgâia cu ochii cât cepele,
uitându-se când la Cretă, care se purta cu o nonşa-
lanţă uluitoare, când la ofiţerii care râdeau în ho-
hote, învârtindu-şi speriat capul.
— Uuuf ! — făcu el în cele din urmă.
— Repet ceea ce ţi-a spus şi prietenul meu Delahay
dumneata ai adus patriei servicii inestimabile. Eşti
cel mai bun şi, în acelaşi timp, cel mai fluşturatic
soldat din lume. În ceea ce-1 priveşte pe Cretă, pe
imbecilul ăla amârât, dă-mi voie să-mi exprim, şi în
numele lui, recunoştinţa, printr-o strângere de
mână.
Strânse îndelung mâna lui Guguştiuc. Iar acesta
continua să se uite clipind mărunt când la un ofiţer,
când la altul, şi bâiguia întruna uimit şi încurcat :
— Hm… ce circ... al naibii... ce circ.
— Şi pe deasupra, prietenul nostru Guguştiuc mai e
şi băftos — interveni Finley. Întâmplarea a vrut ca el
să fie cel care a dezlegat enigma pe care n-au reuşit
s-o descifreze atâţia experţi...
— Ah, bine că mi-ai amintit ! îi luă Delanay vorba
din gură, căci bătrânelul extenuat de clima tropicală
părea să prindă noi puteri. Să nu ne culcăm pe lauri,

261
câtă vreme putem fi ţinta unui atac surpriză al
negrilor Sokoto.
— De-acum primejdia nu mai este aşa de mare —
dădu din mână maiorul Yves. În primul rând, azi este
8 martie şi este puţin probabil ca drumul spre
Batalanga să fie practicabil în mai puţin de patru-
cinci zile. Harta lui Russel indică data de 10 martie.
Şi-apoi, dacă tot suntem în posesia hărţii, putem
ocupa din vreme căile de acces. Trecătoarea se află,
mai mult ca sigur, sub albia Nigerului, unde stratul
de rocă stâncoasă e suficient de tare, împiedicând
ruperea patului.
— Patul ! îi scăpă lui Guguştiuc o exclamaţie
necontrolată şi îşi trase o palmă peste frunte. Am
uitat undeva sub un pat un criminal pe nume La-
porter.
— Laporter ! — sări Creta ca ars. Unde-i ? Aş fi
jurat că mi-a scăpat din mână. Vino, băiete, să
mergem !
Guguştiuc şi maiorul porniră în grabă pe coridorul
din spatele popotei şi deschiseră uşă camerei în
care rămăsese legat gangsterul.
Când îi desfăcură legăturile, membrele îi căzură
moi, ca nişte zdrenţe scoase dintr-o boccea cu
vechituri. Era mai mult mort decât viu.
Guguştiuc dădu din cap :
— Nu i-a priit deloc singurătatea...

262
 CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI OPT

În zori peste fort se aşternu liniştea. Toată luImea

dormea cufundată într-un somn adânc după
încercările zilei precedente. O parte dintre soldaţi
fuseseră duşi la infirmerie, în comă alcoolică. Restul
se-deşteptară cu dureri cumplite de cap şi cu
junghiuri în încheieturi. In câteva cuvinte, Finley le
aduse la cunoştinţă că maiorul Delahay consideră
cele întâmplate drept o beţie soldăţească obişnuită
şi, în locul unor pedepse grele, fiecare al zecelea
vinovat va primi câte patru zile de pelote, în cazul

263
unei recidive, făptaşii vor fi deferiţi tribunalului
militar.
Tăcură mâlc. Soarele răsărise pe boltă şi zăduful
sporea cu fiecare clipă.
Pe urmă fu alcătuită formaţia de serviciu la
corvee... Cuprindea exclusiv oameni de încredere :
fură aleşi Guguştiuc, Spolianski şi ceilalţi camarazi
loiali în fruntea lor se afla Finley, dar îi însoţea şi
Latouret.
încă din după-amiaza zilei anterioare, ocnaşii
constataseră că degeaba deschid robinetul de apă.
Nu mai căpătau de băut. Noaptea fusese cât de cât
suportabilă, dar dimineaţa, în arşiţa îmbâcsită, setea
-începu să-i stoarcă de puteri, se târau ameţiţi,
istoviţi prin jungla înăbuşitoare, ca nişte schelete
descărnate... Pe ţestele gălbejite, scofâlcite
zvâcneau vinişoare vineţii, pleoapele umflate,
mărite, înroşite se închideau ca peste ochii unor
muribunzi şi dintre buzele livide, amorţite se iţeau
limbile albicioase, inerte...
Văzură corvee-ul apropiindu-se. Îl auziră pe ofiţer
dând comanda să se ia linia de ochire cu puştile
îndreptate asupra lor. Înmărmuriră. Va urma, oare,
comanda „foc” ? Posibil...
Din formaţie se desprinse o patrulă care porni spre
ei sub conducerea ofiţerului. Câţiva deţinuţi dădură
să se ridice. Nici prin gând nu le trecea să atace
mâna aceea de soldaţi.
Revolta înăbuşită le luase şi ultimul strop de vlagă.
— Oameni buni ! — vorbi Finley răspicat. V-am
trimis ieri vorbă că n-o să pedepsim pe nimeni, dacă
vă-ntoarceţi în lagăr. Ei bine, o să ne ţinem de
cuvânt. O să primiţi şi apă şi merinde, însă de azi
încolo, la prima mişcare suspectă, veţi primi aici

264
vizita unei patrule. Şi cei care vor da dovadă de in-
disciplină vor fi împuşcaţi. Aut-Taurirt va deveni o
garnizoană ca la carte. De mâine vom începe con-
strucţia unor barăci, veţi fi dotaţi cu infirmerie, veţi
avea medicul vostru şi o să punem ordine în toate.
Peste treizeci de minute se va da drumul la apă. Las
aici un singur soldat. Şi veţi bea în ordinea indicată
de el. Dacă vă atingeţi de el, veţi fi decimaţi !
Rompez !

Patrula se afundă în desişul junglei. Deţinuţii

rămaseră locului năuci, unii chiar leşinară. Deodată
îl auziră pe soldatul rămas să distribuie apă spunând
:
— Curge apa. Atenţiune ! în coloană câte unul,
fiecare cu cana la îndemână !
Ocnaşii se aliniară, îşi primiră porţia de apă în
ordine, iar santinela solitară, pierdută în mijlocul lor,
nu păţi nimic...
Patrula îşi continuă înaintarea pe un drum de
elefanţi, către tabăra pigmeilor. Şeful năpârstocilor
le veni personal în întâmpinare, crezând că sosesc
răzvrătiţii. Când zări ofiţerul din fruntea formaţiei, îşi
dădu seama că s-a înşelat amarnic.
— Domnilor... mă bucur... că vă văd... — bolborosi
el.
— Deşi ziua de azi e o zi tristă în viaţa ta —?
răspunse Finley. Fiindcă o să poruncesc să fii spân-
zurat şi o să trecem satul prin foc şi sabie !
— Nu poţi face una ca asta, domnule rumi.. Mi-s
vechi prieten al militarilor albi...

265
 — Şefule, tu şi ai tăi sunteţi împresuraţi din toate
părţile de puşti gata sa tragă. Ai lui erau, în total,
doisprezece băştinaşi în colibe încropite din ţăruşi..
Intraţi într-o colibă şi rămâneţi acolo până luăm o
hotărâre în privinţa voastră. Veţi fi păziţi de opt
dintre oamenii mei.
Băştinaşii se supuseră fără crâcnire. Opt soldaţi
rămaseră în urmă şi îşi luară în primire rolul de
gardieni. Ceilalţi, adunară grămadă vasele şi armele
pigmeilor şi le dădură foc. incendiară apoi şi
celelalte colibe şi tăiară cei zece cocotieri din
marginea luminişului, care reprezentau toată averea
tribului...
Pe urmă îl luară pe şef pe sus şi îl ferecară în fiare.
— Cum te cheamă ? — îl întrebă Finley pe pigmeul
care dârdâia de frică.
— Illomor, domnule... — răspunse şeful.

Maiorul Yves lua interogatoriu după interogatoriu în

biroul comandantului, într-un ritm alert şi febril.
După un scurt dialog purtat prin eter, fură înştiinţaţi
că un detaşament de spahii pornise din Tombouctou
spre ei, pentru întărirea garnizoanei, iar
protagoniştii afacerii vor fi transportaţi cu avionul la
Oran.
Pencroft refuza să scoată vreun cuvânt. Illomor,
şeful de trib, cu atât mai mult, pe când Guguştiuc
turuia vrute şi nevrute, îndrugând tot ce-i venea în
minte.
— Adu-ţi aminte, băiete — îl îndemna Yves —, orice
informaţie, oricât de neînsemnată îh aparenţă, se
poate dovedi extrem de importantă.

266
 — V-am spus tot ce ştiu, zău aşa... In cel mai rău
caz, am omis câţiva pumni, că-n afacerea asta am
împărţit o groază de pumni... A, da... Fusesem pus
santinelă la spălătorie şi m-a atacat cineva. Pe-
semne c-a fost opera neisprăvitului de Laporter. Dar
a mai fost cineva, care a tras cu arma în întuneric si
nici …
— Eu am fost — răspunse maiorul zâmbind.
Dormeam şi dumneata îţi făceai griji în legătură cu
harnaşamentul meu, dar de auzit am auzit foarte
bine tot ce spuneai. Aşa că m-am strecurat primul în
spălătorie şi l-am văzut pe Hildebrandt, căci el a
vrut să-ţi facă atunci felul, nu Pencroft, ei bine, l-am
văzut întinzându-se pe duşumea. Am intervenit la
timp, să-ţi salvez pielea. Numai că mi s-au mânjit
bocancii cu miniu, aşa că i-am schimbat pe şest cu
Spolianski...
— Bocancii ! Iar el şi i-a schimbat cu Troppauer, de
-şontâcăia în halul ăla !
— Pin cauza asta au vrut să-1 suprime pe bietul
Troppauer. Credeau că dumneata eşti maiorul, iar el
ţi-e aliat. Ei, şi-acum urmează o audiere foarte
importantă...
Se apropie de uşa camerei alăturate şi-o pofti
înăuntru pe Magde Russel. Era îmbrăcată în ţinută
de drum şi se uita surâzătoare la figura nedumerită
a lui Guguştiuc.
— Păi... voi... vă cunoaşteţi...
— Nu — chicoti fata —, nu suntem complici chiar
de un car de vreme. Pe domnul maior îl cunosc doar
de când suntem aici. Mă urmărea de multă vreme şi
m-a onorat cu încrederea dumnealui.
— Domnişoara Magde Russel a devenit principalul
meu aliat. A fost primul om la care am apelat pentru

267
ajutor. Căci, o spun din capul locului, n-am încredere
în nimeni. Asta ţi s-a datorat, în parte, şi dumitale,
dragă Harrincourt. La data aceea nu voiam să-i
dezvălui lui Finley incognito-ul meu şi trebuia, totuşi,
să te ajut cumva, să n-o mierleşti din cauza pelotei
de patruzeci de kilograme. In acest scop ne-am
folosit şi de masca răposatului Abu el Kebir, cafegiul,
care 1-a mituit pe Battista şi te-a salvat la ţanc. Îi
poţi fi recunoscător pentru aste...
— Oho, am de gând să-mi exprim necontenit re-
cunoştinţa — exclamă Guguştiuc înflăcărat şi fata
roşi toată.

Petrecură seara de adio în camera convalescen-

tului Delahay, invitaţi la o ceaşcă de ceai. În mod cu
totul excepţional, printre musafiri se numărau şi doi
soldaţi. Fără ei ar fi lipsit sarea şi piperul întrunirii.
Unul era, de bună seamă, Guguştiuc, iar celălalt Ho-
mer Troppauer.
Poetul se-mbujora de la o clipă la alta, îşi frământa
degetele şi, într-un rând, se împiedică în covor.
Şi e de la sine înţeles că şi-a făcut apariţia şi
Magde Russel în costumul ei alb, de călărie, care-i
plăcea atât de mult lui Guguştiuc.
La rugămintea lui Delahay, maiorul Yves povesti
de-a fir a păr toate cele întâmplate.
— Pe Grison îl cunoşteam de mult — începu Yves
privind licoarea aburindă din ceaşcă, de parcă acolo
s-ar fi derulat o peliculă pe care i se înfăţişau
evenimentele petrecute. Era un informator de o mo-
ralitate îndoielnică, dar de-o eficienţă totală. În ac-
tivitatea noastră se mai întâmplă să punem mai

268
mare preţ pe agerimea colaboratorilor noştri decât
pe corectitudinea lor. La un moment dat, trebuia să
mă prezint la procesul răzvrătiţilor din Ain-Sefra.
Ştiam că am mulţi duşmani care abia aşteaptă să
mă de-conspir cu acest prilej. Nici ofiţerii statului-
major nu cunosc identitatea agenţilor noştri.
Singurul care îi contactează personal este generalul
Aubert, şeful secţiei D. Aveam obiceiul să pun
diferiţi indivizi să joace rolul meu în public, în
diverse împrejurări. Aşa se face că atunci am apelat
la serviciile lui Grison, pentru a-mi pune vrăjmaşii
pe-o pistă falsă. A învăţat pe de rost depoziţia mea
şi, îmbrăcat în uniformă de maior, s-a dat drept
Yves. N-a fost audiat niciodată în prezenţa scuzaţilor
şi nici n-a fost confruntat cu ei. Bine-nţeles că îşi
închiriase şi un apartament pe numele de Yves şi
periodic se prezenta la secţia D. a statului-major,
pentru a-i induce în eroare pe cei care-1 filau. În
acest timp, sub numele de Grison sau Dupont —
folosea ambele nume — se ocupa şi de afacerea
Russel. Eu nu ştiam treaba asta. Macquart este
însărcinatul unei companii feroviare ale cărei
interese vizează neconstruirea liniei transsahariene.
Macquart trecea în Oran drept un nabab, împreună
cu Lorsakoff şi Grison urmărea să pună mâna pe
planul trecătorii, De aceea 1-a şi împuşcat Grison pe
Russel, dar n-au găsit harta asupra lui. Grison şi-a
înşelat şi complicii. Le-a spus că maiorul Yves, adică
eu, ar lucra şi el pe mâna lor, în schimbul unei sume
frumoase. Dacă nu-1 cred, n-au decât să se
convingă sunându-1 la telefon. Cei doi habar n-
aveau că, întâmplător, eu tocmai îi încredinţasem lui
Grison interpretarea rolului meu şi că el, fireşte, a
închiriat şi o locuinţă pe numele meu, aşa că au în-

269
ghiţit momeala. La telefon le-a răspuns Grison, care,
cu vocea schimbată, le-a dat de înţeles că maiorul
este de acord să ia legătura cu ei prin Grison. Se
prezenta pe sine ca fiind omul meu de încredere. De
ce-a făcut asta ? Voia ca, în cazul în care ar găsi pla-
nul în vila lui Russel, să primească două părţi din
odioasa recompensă. Una pentru sine şi una în nu-
mele meu. Şi puţin a lipsit să-i reuşească planul,
căci eu unul nici nu mă aflam în Africa la data
aceea. Eram plecat la Constantinopol, într-o altă
misiune. Acolo am primit ordin de la generalul
Aubert să mă-ntorc, deoarece am de-ndeplinit o
misiune foarte importantă în compania ce urma să
pornească spre Aut-Taurirt. M-am înapoiat la
Marsilia şi m-am înrolat în legiune. La Oran recruţii
sunt deja puşi sub lupă, fiindcă se bănuieşte că
serviciul secret infiltrează câte doi-trei oameni în
fiecare contingent. Am ajuns cu compania la Oran.
Aici nu m-am prezentat la serviciul secret. N-aveam
nici cea mai vagă idee despre urzelile lui Grison. Mi-
a picat fisa cu totul întâmplător. Într-o zi l-am zărit
pe stradă în compania lui Macquart şi treaba asta mi
s-a părut suspectă. Am luat legătura cu generalul
Aubert, care mi-a spulberat temerile. Mi-a spus că
vede în Grison un colaborator util şi că el i-a dat
sarcina să se ocupe de afacerea Russel. Între timp,
Grison îi spusese domnişoarei Russel, că maiorul
Yves doreşte să facă lumină în această afacere şi,
prin intermediul lui, îi cere îngăduinţă să petreacă o
zi în casa părinţilor ei. A şi primit permisiunea ei.
Grison şi-a dat seama de un adevăr elementar şi,
totuşi, genial: schiţa nu poate fi ascunsă decât într-
un. obiect care i-a aparţinut lui Russel şi a ajuns în
posesia doctorului Bretail, iar acest obiect, în ziua

270
crimei, trebuia să se fi aflat asupra lui Bretail, pentru
că, era lucru ştiut, urma să i-1 înmâneze căpitanului
Corot. Astfel şi-a dat Grison seama că, de fapt, harta
nici nu se află în vilă, deoarece procuratura a
inventariat şi a reţinut pe durata cercetărilor toate
obiectele de la locul crimei. La procuratură a aflat,
că lucrurile care au aparţinut victimelor vor fi
înmânate urmaşilor la încheierea cercetărilor. A aflat
şi data la care va avea loc predarea lor. Ei bine,
exact în ziua aceea a cerut permisiunea de a se
muta, sub numele de Yves, în vilă, cu gând să facă o
percheziţie minuţioasă. La această dată îi luasem
deja urma. Aveam un om ca-re-i urmărea fiecare
mişcare. Astfel am aflat că trecuse pe la
procuratură. Pe urmă am răsărit, într-o zi, dinaintea
lui pe stradă. Consternarea de pe chipul lui m-a
convins definitiv că nu-şi joacă rolul cu intenţii
curate. Mi-a spus c-o să percheziţioneze vila Bretail
şi, când l-am anunţat c-o să-mi fac şi eu drum pe-
acolo, şi-a recâştigat stăpânirea de sine şi m-a
invitat bucuros. Întâmplarea a făcut ca în ziua aceea
subofiţerul, pus pe glume proaste, să mă încuie într-
o magazie şi să mă facă uitat acolo până seara. N-
am putut scăpa nicicum de-acolo, aşa că am ajuns
la vilă abia la ora unsprezece. L-am sunat imediat
pe omul meu care-1 supraveghea pe Grison şi am
aflat că în cursul după-amiezii procuratura a eliberat
obiectele răposatului Bretail, apoi — şi acest lucru
m-a frapat cel mai mult — că Grison alias Yves
înştiinţase serviciul secret că a fost atacat de un
individ şi 1-a curăţat în vilă. Respectivul ar fi fost
spion. Ceruse şi un automobil care să-1 ducă la
serata comandantului Conchran ; şoferul
automobilului urma să se ocupe şi de dispariţia

271
cadavrului. Agenţii secreţi sunt siliţi nu o dată să
recurgă la folosirea armelor în momente
hotărâtoare, în care nu mai au timp sa despice firu-n
patru. Pentru asemenea fapte nu dau socoteală
decât în faţa generalului. O situaţie de-acest gen s-a
ivit, de pildă, când l-am înjunghiat pe Hildebrandt şi
la fel de rapid l-aş fi lichidat şi pe Gardone, dacă n-
aş fi putut preveni în alt mod trădarea combinaţiei
de la seif. Dar pe cine să fie ucis Grison alias maiorul
Yves ? La ora unsprezece am ajuns la vilă. Aveam
de gând să mă strecor neobservat. La un moment
dat au răsunat nişte împuşcături şi am zărit im
camarad apropiindu-se în fugă. Îl urmărea o patrulă.
Soldaţii voiau să pună mâna pe el. A sărit în grădina
ce împrejumuieşte vila. L-am recunoscut pe
tovarăşul meu de arme Harrincourt. S-a folosit de
sosirea echipajului de intervenţie al poliţiei ca să
spargă un geam de la parter cu baioneta, căci şuie-
rul sirenei acoperea zăngănitul cioburilor. A sărit pe
fereastră şi şi-a continuat drumul. M-am furişat şi eu
pe urmele lui. Înăuntru am zărit baioneta, pe care o
uitase pe podea. Un gest cam necugetat din partea
lui. Nu voiam să rămână urme care să conducă la
legiunea străină, aşa că am cules baioneta de jos şi
am prins-o la centrură, apoi mi-am continuat
drumul. Afară, pe stradă, liniştea nopţii era tulburată
de tot felul de strigăte, comenzi, ordine. M-am
apropiat tiptil de camera în care lumina era aprinsă.
Eram curios să aflu pe cine lichidase Grison. M-am
uitat pe gaura cheii şi, spre uimirea mea, am văzut
că nu-i nici urmă de mort în cameră. Atunci mi-am
dat seama despre ce-i vorba ! Avea întâlnire cu
mine ! Eu eram cadavrul care trebuia să dispară !
Pur şi simplu voia să mă împuşte şi să facă apoi

272
curăţenie, discret şi rapid, cu ajutorul serviciului
secret. De cunoscut, personal nu mă cunoştea decât
generalul Aubert, care nu are obiceiul să se expună,
în situaţii de acest fel. La el ar fi ajuns doar raportul
lui Grison. Am intrat în cameră cu un aer firesc, ca şi
cum aş fi venit la întâlnire. M-a privit perplex. Pe
urmă a bolborosit ceva şi, pe sub faţa de masă, a
dus mâna la revolver şi a dat să tragă, dar, spre
norocul meu, îi cunoşteam intenţiile. Am pus mâna
pe baionetă şi i-am făcut felul. Nu-mi puteam
permite nici o clipă de ezitare. Abia după aceea am
băgat de seamă că n-am folosit arma mea, ci pe cea
a lui Harrincourt, pe care o aveam tot la centură. Am
auzit paşi care se apropiau. Dacă aş fi ieşit, cel care
se apropia m-ar fi văzut. Am stins lumina şi m-am
ascuns în şifonier. Amicul Harrincourt, naiba ştie ce
căuta prin vilă, în loc să-şi ia picioarele la spinare, s-
a întors. Am crezut c-o să-şi ia tălpăşiţa, cu părul
măciucă, dacă dă ochii cu cadavrul lui Grison, dar
de-acum ştim cu toţii că Harrincourt nu-i omul care
să se sperie cu una-cu două.
— La noi în familie frica nu-i boală ereditară... se
scuză Guguştiuc.
Yves continuă :
— Ofiţerul trimis de serviciul secret pentru a face
dispărut cadavrul 1-a găsit pe Grison. Dar el nu ne
cunoaştea pe nici unul din noi. Ştia doar atât în vila
Bretail, lângă un cadavru, îl aşteaptă maiorul Yves.
Cum la faţa locului nu se afla decât Harrincourt,
respectivul nu s-a îndoit nici o clipă că are de-a face
cu maiorul serviciului secret, care, din motive numai
de el ştiute, poartă uniforma soldaţilor din legiunea
străină. Cât despre Harrincourt, el n-a mai zis nici
pâs şi 1-a urmat pe ofiţer. Am hotărât să profit de

273
aceasta confuzie în folosul cercetărilor mele. L-am
sunat încă de la vilă pe generalul Aubert. I-am
relatat cele întâmplate şi ne-am înţeles să nu
îndreptăm eroarea colegului nostru. Las' să,creadă
nemernicii din umbră că soldatul dezertor e maiorul
Yves. La serata comandantului, generalul Aubert a
semănat confuzia în chip, magistral. Toată lumea,
începând cu generalul Cochran şi terminând cu Mac-
quart, a crezut că Harrincourt e una şi aceeaşi per-
soană cu maiorul Yves. Iar eu, din postura de imbe-
cil, am putut urmări în tihnă mişcările celor care îl
încolţeau pe presupusul maior. După serată, Lorsa-
koff şi Macquart şi-au dat seama că Yves i-a tras pe
sfoară pe toţi şi că a şters-o cu ceasul despre care
Grison apucase să-i pomenească lui Lorsakoff la te-
lefon. Magde Russel, sub uimitorul ei chip de cafegiu
arab, a surprins o discuţie între Lorsakoff şi Mac-
quart. Din conversaţia celor doi a înţeles că maiorul
Yves ar fi un trădător. A aflat, totodată, că planul
trecătorii este ascuns în ceasul de mână. A pornit şi
ea pe urmele companiei, spre Aut-Taurirt. Între
timp, la ordinul generalului Aubert, oamenii servi-
ciului secret au transportat cadavrul lui Grison la
locuinţa lui de la mahala, închiriată pe numele
Dupont. Mi-am dat seama de importanţa ceasului
abia când, în drum spre Aut-Taurirt, l-am surprins pe
Laporter furându-1 în timp ce Harrincourt se spăla,
în aceeaşi zi i l-am subtilizat şi l-am demontat, l-am
cercetat minuţios, dar nu mi-am dat seama care-i
şpilul. În raniţa lui Laporter am găsit şi cămaşa la
care Harrincourt ţinea aşa de mult şi am luat-o şi pe
aceasta şi-am pus-o la Ioc, împreună cu ceasul.
Când am ajuns în garnizoană, am fost nevoit şă-mi
deconspir identitatea faţă de Magde Russel, care s-a

274
comportat formidabil în toată povestea asta. Şi
Mahmud, servitorul domnişoarei Russel,, a avut o
contribuţie decisivă la deznodământul fericit al
întregii afaceri. Din păcate, în clipa de faţă se află
internat în spital, suferind de malarie. La un moment
dat a reuşit să mă deruteze şi pe mine cu textele pe
care, la îndemnul lui, le tot turnau câţiva arabi din
trupele auxiliare. Aceştia o ţineau una şi bună că
Abu el Kebir, cafegiul, a murit. Cât despre
îmblânzitorul de şerpi Mahmud, pur şi simplu au
tăgăduit existenţa lui. Pe urmă l-am atras în joc şi pe
Finley. Cu ajutorul lui am ajuns în posesia pungii
cerate.
Lui Troppauer era cât pe-aci să i se oprească un
dumicat în gât :
— Poeziile mele ! — gemu el deznădăjduit.
— Există — surâse Yves —, atâta doar că le-am citit
şi eu.
— Şi cum vi s-au părut, dacă nu-s indiscret ?
— Excelente ! Mai ales cea intitulată „Meditez în
lumea de vis a Saharei”.
— Mmm... asta chiar că-i reuşită... - bâigui
Troppauer şi, de emoţie, înghiţi un ou întreg.
Mai târziu, când îşi primi poeziile înapoi, ţinu morţiş
să-i sărute maiorului mâna.

— S-a făcut lumină şi în ceea ce priveşte cealaltă

faţetă a afacerii — continuă Yves. Mă refer la ex-
pediţia regretatului Russel. Savantul s-a trezit în-
conjurat de-o mână de aventurieri lipsiţi de

275
scrupule. Se pare că a intuit acest trist adevăr,
pentru că în ultima etapă a cercetărilor sale şi-a
lăsat în urmă toţi însoţitorii, cu excepţia doctorului
Bretail, omul său de încredere. Illomor mi-a
mărturisit tot ce s-a întâmplat în tabără. Seara au
băut kiwi şi tânărul acela suferind de astenie
nervoasă, Piciu' s-a îmbătat şi a început să danseze
cu negrii. Apoi, epuizat, a leşinat. Byrel s-a
cherchelit şi el şi s-a încăierat cu pigmeii. A
împuşcat vreo doi dintre ei, însă până la urmă l-au
înjunghiat. Atunci, Laporter şi acoliţii lui l-au legat
fedeleş pe tânărul căzut în nesimţire. A doua zi
dimineaţa l-au convins că el e cel care, aprinzându-
se la beţie, le-a făcut felul lui Byrel şi celor doi negri.
Illomor care, de altfel, stăpâneşte foarte bine limba
franceză, a făcut pe mutul, jucând comedia
jurământului de răzbunare. Sărmanul Piciu' s-a
dovedit a fi un medium bine ales şi ticăloşii s-au
folosit de el şi în continuare. Mai târziu au aflat unde
este ascuns planul lui Russel şi au hotărât să-1 lichi-
deze pe Bretail. Illomor, care juca rolul de curier
între negrii Sokoto şi spioni, tocmai se afla în Oran.
Bandiţii au pus o doză uriaşă de somnifer în coniacul
lui Piciu', care suferea cumplit din pricina siroc-
coului, deşi, poate, ar fi fost de-ajuns să-1 sugestio-
neze un pic, pentru ca tânărul să-şi piardă cunoştin-
ţa şi să creadă orice, când din şifonier a răsărit
dinaintea lui pigmeul despuiat, cu suliţa în mână, i-a
pus sub nas un revolver şi i-a poruncit : Omoară !
Băiatul n-a ucis, ci a adormit. La căderea serii, cri-
minalii i-au asasinat pe căpitanul Corot, pe doctorul
Bretail şi pe soţia sa. Nu ştiu dacă mâna ucigaşă a
fost a lui Laporter sau a lui Lorsakoff. L-au convins
pe Piciu' că tot el i-a omorât, la beţie, şi pe cei trei.

276
Astfel, l-au şantajat să declare la proces ceea ce
avea să susţină Pencroft. Şi iată că cei doi martori
au relatat lumii întregi drama „geloziei” din familia
Bretail. La Aut-Taurirt s-ar fi folosit din nou de
băiatul care se înrolase împreună cu Pencroft în
legiunea Străină. Pe parcurs şi-au dat seama că
nervii i-au cedat definitiv şi au hotărât să-1 cureţe.
...Afară se lumina de ziuă. Razele galbene, fierbinţi
ale soarelui se deschideau în evantai şi intrau pe
fereastră luminând camera lui Delahay. Şedeau tă-
cuţi şi fiecare cugeta cu mintea obosită la grozăviile
prin care îi fusese dat să treacă.
— N-am dus lipsă de antren în ultimele săptămâni
constată Guguştiuc pe un ton liniştit, luând-o de
mână, discret, pe sub masă, pe Magde.

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI NOUA

277
 Şi-acum, soldat, te rog să-mi dai ceasul. Spune-mi
ce-mi ceri în schimbul lui şi Magde Russel poate
avea şi dumneai un cuvânt de spus în această
negociere — zise maiorul Yves. În cazul de faţă, sunt
împuternicit să acord o recompensă considerabilă.
— Îmi pare rău, dar l-am pierdut— răspunse
Guguştiuc.
Toţi ochii se opriră îngroziţi asupra lui.
— Ce-ai zis ? — îl întrebă Delahay rezemân-du-se
într-un cot. Cântăreşte-ţi... bine... această afirmaţie.
— L-am pierdut, dar o să-1 găsesc imediat — urmă
Guguştiuc —, dacă voi fi clasat medical, din motive
de debilitate fizică generală, ca să-mi pot întreţine
familia de până acum şi ca să-mi pot întemeia una
nouă. Dacă nu-mi îndepliniţi această dorinţă, ceasul
n-o să mai apară niciodată, în vecii vecilor, din
ascunzătoarea pe care i-am hărăzit-o.
Maiorul Yves îşi încreţi fruntea. Cererea lui Har-
rincourt era mai presus de orice regulamente mili-
tare.
— E-n regulă — spuse el în cele din urmă. Altceva
mai doreşti ?
— Da! Poeziile lui Homer Troppauer. Fără
tocmeală.
— Aşa te vreau — spuse înfrigurat poetul.
— Soldatul Troppauer va fi distins, oricum, pentru
meritele lui în înăbuşirea rebeliunii — interveni
Delahay.
— Şi-apoi, după ce veţi primi ceasul de la mine,
fireşte, va trebui să-1 cumpăraţi de la Magde Russel.
Mie nu mi se cuvine decât recompensa găsitorului.
— Nu-ţi face griji — îl asigură Yves —, facem un
proces-verbal cu condiţiile pe care le-ai formulat şi,

278
pe baza împuternicii pe care o am, îmi stă în putinţă
să dau curs cerecerii dumitale atât de ciudate.
Întocmiră procesul-verbal. Ofiţerii iscăliră docu-
mentul prin care, în numele secţiei D a statului-ma-
jor, maiorul Yves s-a angajat să respecte îndeplini-
rea cererii de mai sus.
— Ei, şi-acum spune-ne, unde e ceasul ? — îl
îndemnă Yves pe Guguştiuc.
— Păi, unde să fie ? — se minună acesta din urmă.
La locul lui !
Îşi suflecă mâneca vestonului şi le arătă ceasul
prins la încheietură.

Pencroft fu executat o data cu Kobienski, în zorii

unei zile ca oricare alta, în curtea tribunalului militar
din Oran. Sentinţa lui Macquart şi Lorsakofi fu
comutată la pedeapsa cu închisoare pe viaţă, iar
Gardone, degradat şi dat afară din rândurile arma-
tei, ieşi din închisoare după doi ani. Cu asta, drama
luă sfârşit.
Înainte de a pleca din Oran, Guguştiuc şi logodnica
lui vizitară pentru ultima oară vila blestemată a
familiei Bretail şi străbătură cu inima strânsă în-
căperile prăfoase, părăsite, cu miros de cavou.
— Ştii, era ca la lift — îi spuse Magde zâmbind..
— Poftim ? !
— În cameră era ascuns un gramofon conectat la
instalaţia electrică. Un dispozitiv automat punea de
fiecare dată acul la începutul discului. Dacă se
aprindea lumina pe hol, pornea şi gramofonul, iar
dacă lumina era stinsă, se oprea şi el.
— Dar ce s-ntâmpla când deschideam uşa ?

279
 — Păi, de-aia ziceam că-i ca la lift ! Cele două
sârme se atingeau exact ca la ascensor ! La
deschiderea uşii, circuitul electric se întrerupea. La
închidere, circuitul se refăcea şi gramofonul începea
să cânte din nou. Am instalat acest mecanism
gândin-du-mă că ucigaşii se vor întoarce la locul
crimei, în căutarea planului. Pe disc era înregistrată
mama mea şi credeam că asasinul o să-şi ia
tălpăşiţa speriat de moarte din calea fantomei
invizibile. Dar i-am vândut acest pont tocmai unuia
dintre asasini, lui Grison, când s-a mutat pentru o zi
aici.
— Şi încă ceva…. În deşert, la un moment dat ţi-au
dispărut urmele paşilor... Cum e cu putinţă ? Pe fată
o pufni râsul.
— Pf! ce copil eşti ! Pur şt simplu mi-am umplut
caschetă eu nisip şi, mergând ca racul, de-a-ndără-
telea.. am presărat nisipul peste urmele lăsate de
cizme.
Guguştiuc rămase cu privirea pironită în pământ
— Până la urmă tot o să mă las de meseria de
detectiv... spuse el în şoaptă.
Sigilară vila şi plecară din Oran.
Şi trecu mult timp până când casa aceea îşi găsi un
nou proprietar...
După ce se înapoiară la Paris şi după ce, pe lângă
îndeplinirea tuturor dorinţelor sale, Guguştiuc de-
veni cavaler al Legiunii de Onoare, nu se putu stă-
pâni să nu exclame :
— De azi înainte o să am grijă de sănătate. Nu mai
vreu să fiu bolnav !
...Cununia fu amânată cu două săptămâni, deoa-
rece Guguştiuc căzu la pat secerat de-o gripă necru-
ţătoare. Era prima oară că se îmbolnăvea de când

280
părăsise Parisul ! Moartea şugubeaţă îl avertiza că
nu-i plac glumele făcute pe seama ei. În cele din
urmă, organismul lui robust birui boala, eroul nostru
se vindecă şi o luă de soţie pe Magde Russel. După
cununie, cei doi tineri căsătoriţi locuiră o vreme In
vechea casă a familiei Harrincourt. Pentru planul lui
Russel, Magde primise o sumă care i-a perrnis nu
numai să salveze casa de la ipotecă, ci şi să le
asigure un trai lipsit de grija zilei de mâine.
Printre musafirii nelipsiţi din casa lor se numărau
bătrânul sublocotenent în retragere Latouret, cu
pârlita lui de mustaţă marţială şi Homer Troppauer,
poetul care-şi recita creaţiile familiei atât de răbdă-
toare.
Harrincourt cumpără câteva pogoane de vie în
împrejurimile Parisului, unde nu ajungeau siman-
dicoasele lor cunoştinţe aristocrate. La podgorie se
întrunea periodic o societate ciudată. De pildă : un
călău cu înfăţişare şi maniere de conte, „maiorul”
Hlavak, moş Pilotte, Minkus, uriaşul Nadov, sublo-
cotentul Latouret, plutonierul Battista şi, ori de câte
ori avea drum la Paris, maiorul Yves. Amfitrionul se
apuca să cânte la muzicuţă, nevastă-sa le turna un
chablis roşu delicios şi maiorul Yves era primul care
ţinea isonul „filarmonicii” zumzăitoare, secondat de
ceilalţi băieţi, ca în „vremurile bune de altădată”,
când mărăşăluiau prin colbul ucigaş, gălbui, al Saha-
rei :
„Le sac, ma joiy toujours au dos...”

14. MERCENAR LA BEIRUT

de PATRICK MENEY

281
 Cea mai zguduitoare, fascinantă şi neobişnuită
mărturisire : luptătorul libanez acceptă, cu greu, să
vorbească despre el însuşi şi despre evenimentele la
care a participat.
Confesiunea unui criminal, impresionantă prin
autenticitatea ei, este povestea cutremurătoare a
unei vieţi : un adolescent oarecare dintr-o suburbie
a Beirutului e transformat într-un combatant de pro-
fesie, intratabil... Autorul, pornind de la încercarea
de a răspunde întrebării — atât de actuale — ,,de
unde atâta violenţă în lume” invită, de fapt, la o pro-
fundă meditaţie…

(c) GIBSON LAVERY Az eloretolt helyőrseg

Albatrosz Konyvek, Budapest, 1968

282
GIBSON LAVERY
GARNIZOANA
MORŢII
Traducere de ANCA DAN şi GEORGE VOLCEANOV
BUCUREŞTI-R0MÂNIA,1994
Editor : ZAMFIR M. RUSU
Coperta de GH. BALTOC

283