Geografie și didactica geografiei

CURS 8

Prof. dr. asociat Bogdan Pădurariu

 Vegetaţiaa, fauna şi solurile României

VEGETAŢIA
Vegetaţia reprezintă totalitatea plantelor spontane de pe un
anumit teritoriu.
Această componentă a cadrului natural a evoluat în strânsă
interdependenţă cu condiţiile climatice şi la rândul său
condiţionează repartiţia geografică a animalelor precum şi
formarea solurilor.
Datorită poziţiei geografice, în sud-estul Europei Centrale, pe teritoriul
României se întâlneşte pădurea de foioase, specifică Europei Centrale şi de Vest, cu un
climat mai umed, şi stepa, caracteristică Europei de Est, cu un climat mai secetos.
Înfăţişarea de ansamblu a covorului vegetal românesc se complică prin
prezenţa Munţilor Carpaţi, care determină o etajare a vegetaţiei, individualizându-se
etajele forestiere (gorunului, fagului şi coniferelor) şi etajul alpin .
Înfluenţele climatice submediteraneene din sud-vestul ţării, precum şi
intervenţia omului, complică şi mai mult covorul vegetal.
 Având în vedere condiţiile de mediu, vegetaţia României este
relativ bogată în specii, fără însă a atinge bogăţia floristică din
climatele calde şi umede.
Pe teritoriul ţării noastre botaniştii au inventariat circa 3500
specii de plante superioare spontane, care se asociază formând zone
şi etaje de vegetaţie, iar în anumite condiţii apar şi asociaţii
intrazonale.
Distribuţia vegetaţiei României este condiţionată de factori
generali şi locali:
-factorii generali, cu influenţă directă asupra climei, determină răspândirea zonală
a vegetaţiei;
-factorii locali, care se referă la condiţii particulare de climă, umiditate şi sol,
determină o răspândire azonală a vegetaţiei;
Zonalitatea poate fi una orizontală, care se manifestă sub forma zonalităţii
latitudinale (determinată de scăderea temperaturii de la nord la sud) sau sub forma
zonalităţii longitudinale (determinată de scăderea precipitaţiilor de la vest spre est).
Zonalitatea cunoscută şi ca etajarea vegetaţiei în altitudine este
condiţionată de înălţimea reliefului unde temperaturile scad iar precipitaţiile cresc
de la partea inferioară spre cea superioară.
A. Zonalitatea latitudinală a vegetaţiei (se manifestă până la 300-400m)
-zona de stepă
-zona de silvostepă
-zona pădurilor nemorale;
1. Zona de stepă:
-este caracteristică unor unităţi joase de relief – câmpii şi dealuri
puţin înalte, situate în jumătatea sudică a României (cca. 7%);
-acestei zone îi sunt caracteristice precipitaţii de sub 500 mm (rar 550
mm) şi temperaturi medii multianuale de peste 10:C;
-este prezentă în regiunile joase ale Dobrogei, Câmpia Bărăganului,
sudul Podişului Moldovei – sudul Colinelor Tutovei, Câmpia înaltă a
Covurluiului cu o extindere spre nord pe Valea Prutului până în
Depresiunea Elen-Horincea;
*zona de stepă se continuă din Bărăgan prin sudul Câmpie Române până în Câmpia
Olteniei;
* în extremitatea vestică a ţării apare stepa uşor antropizată;
-predomină vegetaţia ierboasă, la care se adaugă unele specii de
arbuşti mici;
Specii de ierburi: păiuşul, firiceaua, pirul, obsiga, bărboasă, colilia,
peliniţa, ciulini; tufişuri de măcieş şi prumbar;

Stepa a fost cea mai afectată zonă de vegetaţie din România ,

fiind desţelenită pe mari întinderi şi înlocuită cu diverse culturi
agricole, îndeosebi cereale, începând cu a două jumătate a secolului al
XIX-lea.
Peisaje de stepă
 Păiuş
(Festuca valesiaca)

Colilia/negara (Stipa capillata)

Pirul (Agropyron pectiniforme)

Porumbar (Prunus spinosa)

Măcieşul (Rosa canina)

2.Zona de silvostepă:
-Face trecerea de la stepă la zona forestieră (cca. 15 %);
-În continuarea zonei de stepă, caracteristică tot unităţilor de câmpie
şi dealuri puţin înalte;
-Precipitaţiile cresc uşor ajungând până la 600 mm iar temperatura
aerului are valori de peste 9% C;
-Este întâlnită în Câmpia Română (nordul Câmpiei Olteniei, sudul
Câmpiei Burnasului, Câmpia Mostiştei, câmpiile piemontane şi de
subsidenţă), Câmpia de Vest, Podişul Moldovei (Câmpia Colinară a
Jijiei, Culoarul Bârladului, Podişul Covurlui), Pod. Dobrogei (pe areale
mai mici în partea de nord);
-Silvostepa este o stepă (ierburi şi arbuşti) cu pâlcuri de stejar, iar în
sud apare cerul, gârniţa, stejarul pufos, stejarul brumăriu, cărpiniţa,
arţarul tătăresc;
*La fel ca şi stepa, silvostepa a suferit preiunea umană, fiind defrişată
şi desţelenită pe mari suprafeţe şi înlocuită de diverse culturi agricole;
Stejar (Quercus robur)
Cerul (Quercus cerris)
Gârniţă (Quercus frainetto)
Stejarul pufos (Quercus pubescens)
Stejar brumăriu (Quercus pedunculiflora )

Cărpiniţă (Carpinus orientalis)

Arțarul tătăresc (Acer tataricum, numit și gladiș
sau glădici)
3.Zona nemorală (a pădurilor de stejar) –
Ocupă unităţi deluroase şi de podiş din E, S, centrul şi V ţării, însă până
la altitudinea de 300-400 m;
Această vegetaţie se instalează în condiţiile unui climat relativ cald cu
temperaturii medii de peste 8:C şi precipitaţii de până la 600-700 mm;
Specia dominantă este cea de stejar;
B. Zonalitatea altitudinală (verticală) –
Zona forestieră/zona de pădure - inclusiv zona pădurile nemorale,
se întinzânde în altitudine de la 150 m până la 1800 m ocupând peste
70 % din suprafaţa ţării.
Presiunea umană a redus în schimb întinderea pădurilor la 26,7 % din
suprafaţă României.
Zona de pădure cuprinde 3 etaje:
-etajul stejarului/gorunului
-etajul fagului
-etajul coniferelor;
a.Etajul stejarului:
-apare în câmpii, podişuri şi dealuri începând de la 150 m până la 500
m;
-în Câmpia Română (partea central-nordică) se întâlneşte cerul şi
gârniţa, care se continuă şi în Podişul Getic, unde apare şi sejarul
pedunculat şi gorunul;
-păduri de stejar pedunculat, cer şi gârniţă apar în Câmpia de Vest la
contactul cu Dealurile de Vest unde se continuă cu pădurile de gorun;
-Podişul Moldovei are păduri de stejar pedunculat la altitudinea de
200-300 m, iar la altitudini de 300-400 m apare gorunul;
-Depresiunea Coninară a Transilvaniei – stejar pedunculat şi gorun iar
în sud-vest şi nord-vest – cerul şi gârniţa;
-Podişul Mehedinţi – păduri de stejar pufos, cer, gârniţă, dar pe spaţii
exitnse apar tufişuri de liliac, corn, alun turcesc, dârmoz, scumpie;
Gorunul (Quercus petraea)
 Dârmiz (Viburnum lantana)

Scumpia (Cotinus coggygria)

Alunul turcesc (Corylus colurna)
b.Etajul fagului:
-Continuă de la 500 m până la 1200 m;
-Apare în părţile mai înalte ale Podişului Moldovei (Deal-Mare –
Hârlău şi Podişul Central Moldovenesc), Podişul Getic (partea de
nord), Depresiunea Colinară a Transilvaniei (partea de nord şi est),
Subcarpaţi (părţile mai înalte),
Pădurile de fag predomină în Carpaţii Occidentali, sunt extinse
în Carpaţii Orientali şi apar şi pe versanţii sudici din Carpaţii
Meridionali;
*Alături de fag, în aceste păduri se găseşte paltinul, carpenul, ulmul;
*Etajul fagului se îmbină la limita inferioară cu gorunul şi la limita
superioară cu etajul coniferelor.
Fagul (Fagus sylvatica)
Paltin (Acer platanoides)
Carpen (Carpinus betulus)
Ulm (Ulmus glabra)
 Păduri de amestec fag - răşinoase

Păduri de fag
c. Etajul coniferelor (răşinoaselor):
-Specific munţilolor, la altitudini de 1200 m şi până la 1800 m;
-Specia dominantă este molidul, alături de care se întâlneşte bradul,
pinul, zada (laricea);
-Mai apar şi foioase: paltin de munte, mesteacăn, iar în văi arinul.
-Cele mai întinse păduri de conifere sunt în Carpaţii Orientali, în
Carpaţii Meridionali pădurile de conifere sunt mai puţin extinse,
având caracter insular, iar în Carpaţii Occidentali apar doar în partea
centrală a Munţilor Apuseni;
Păduri de molid

Molid (Picea abies)

Bradul (Abies alba)
Pin (Pinus sylvestris)
Zada sau laricile (Larix decidua)
4. Etajul subalpin –
Apare la 1800 - 2000/2200, deasupra limitei superioare a pădurilor;
Format din tufărişuri de jnepăn, ienupăr, afin, merişor, smârdar (bujor
de munte);
Sunt condiţionate de climatul rece cu temperaturi de sub 2:C şi cu
precipitaţii bogate, peste 1200 mm, vânturi puternice şi intense;

5. Etajul alpin
-la partea superioară a reliefului montan, la peste 2000 m;
-Predomină un climat sever rece (sub 0:C), umed (peste 1400 mm) şi
cu vânturi puternice;
Pajiştile alpine sunt alcătuite din: firuţă, ţăpoşică, ovăscior,
păruşcă, iarba vântului sau plante cu flori (brânduşe, clopoţei, floarea
de colţ), precum şi muşchi şi licheni pe stâncării;
Etajul alpin este bine reprezentat în Carpaţii Meridionali,
apare insular în Carpaţii Orientali (M. Rodnei, M. Călimani, M.
Ceahlău), dar lipseşte în Carpaţii Occidentali datorită altitudinilor
joase;
 Jneapăn (Pinus mugo)

Ienupăr (Juniperus communis)

 Afinul (Vaccinium myrtillus)

Merişorul (Vaccinium vitis-idaea)

Smârdarul sau bujorul de munte (Rhododendron kotschyi)
 Floarea de colţ (Leontopodium alpinum)

Brânduşa de munte (Crocus heuffelianus)

Ţăpoşică (Nardus stricta)

C. Vegetaţia cu caracter azonal sau intrazonal
Vegetaţia de luncă – cuprinde pajişti cu iarba câmpului, rogoz,
pipirig, iar în zonele acvatice puţin adânci caracteristice sunt papura
şi stuful.
În lunci întâlnim şi păduri numite zăvoaie. Zăvoiaie de munte sunt
constituite din arin alb, cele de dealuri din arin negru, stejar, plop alb
şi salcie iar cele din câmpie din plop alb şi salcie.
*În Delta Dunării sunt zăvoaie de salcie, iar în Grindul Letea există o
pădure de stejar pedunculat, stejar brumăriu, cu frasin, ulm, plop,
viţă de vie sălbatică şi liana Periploca graeca.

Mlaştinile din câmpii şi dealuri au substanţe nutritive bogate şi

variate (mlaştini eutrofe) unde întâlnim stuf, papură, rogoz. Se mai
numesc şi bahne, rovine sau marghile.
La munte există mlaştini cu puţine substanţe nutritive, numite
mlaştini oligotrofe (tinoave), unde întâlnim muşchi sau mesteacăn
pitic.
Stuf (Phragmites australis)

Papura (Typha)
 Salcie (Salix, L.)

Plopul alb (Populus alba)

Arin negru (Alnus glutinosa)

Arin alb (Alnus incana)

Vegetaţia terenurilor sărăturoase sau halofilă – se găseşte pe soluri
cu salinitate accentuată de pe litoral, din stepă sau Subcarpaţi, unde
apar roci salifere sau izvoare sărate.
Plantele specifice sunt Salicornia, sărăcia, brânca, ghirinul, iar la
marginea arealelor apare pelinul, peliniţa, pirul.

Vegetaţia terenurilor nisipoase sau psamofilă – o întâlnim în Câmpia

Olteniei, Câmpia Tecuciului (Hanu Conachi), Bărăgan, Delta Dunării,
litoral, Depresiunea Braşovului (la Reci) etc.
Speciile caracteristice sunt adaptate la uscăciune datorită
permeabilităţii mari a nisipurilor şi provin din stepă sau silvostepă:
obsigă, pir, trifoi, guşa porumbelului.
*Nispurile acumulate sub formă de dune a fost fixate cu plantaţii de
salcâm, stejar pedunculat sau la Reci cu mesteacăn.
 Brâncă (Salicornia europaea L)

Ghirin (Suaeda maritima)

 FAUNA ROMÂNIEI

România are unfond faunistic bogat şi variat, cuprinzând 647 specii de

vertebrate, din care 95 mamifere, 346 păsări, 76 reptile şi 180 de
peşti.

Preiunea umană a dus la dispariţia unor specii faunistice de pe

teritoriul actual al României, bourul, zimbrul sau antilopa saiga.
Alte anumale şi-au redus arealul sau populaţia.

S-au introdus specii noi, precum fazanul, cerbul lopătar,, ori sau făcut
repopulări de capre negre, muflonul, ieprui de vizuină, marmote sau
zimbri.
 Bourul

Antilopa saiga

Zimbrul
 Fazan

Muflon
Cerbul lopătar
Zone faunistice:
Zona stepei şi silvostepei
-cuprinde mamifere rozătoare (iepurele de câmp, popândăul,
hârciogul, şoarecele de câmp, căţelul pământului), dihorul de stepă:
-Păsări: prepeliţa, potârnichea, ciocârlia, ciorile, heretele, şorecarul.
*Dorpia, mult răspânită în trecut, vine temporar pentru hrană în
Câmpia de Vest din Serbia sau Ungaria, dar nu cuibăreşte la noi.
Se adaugă broaşte ţestoase şi numeroase insecte: greieri, coşaşi,
lăcuste, călugăriţe etc.

Dropia
 Popândău

Iepurele de câmp

Orbete/căţelul pământului

Hârciogul
Prepeliţa

Ciocârlia

Potârnichea
 Şorecarul

Erete
Zona forestieră include fauna pădurilor de foioase şi fauna pădurilor
de conifere.
În pădurile de foioase: mistreţul, vizurele, căprioara, veveriţa, iar
dintre carnivore specifice sunt lupul, vulpea, pisica sălbatică.
Păsări: ciocănitoarea, cinteza, mierla, pupăza, piţigoiul, gaiţa, corbul
etc.
În pădurile de munte: ursul brun, cerbul, râsul, cocoşul de munte,
cocoşul de mesteacăn, găinuşa de alun, huhurezul, buha etc.

Etajul alpin – este domeniul de viaţă al caprei negre, iar dintre păsări
fâsa de munte, fluturaşul de stâncă, brumăriţă, acvila de munte.
 Mistreţul
Viezure

Veveriţa

Căprioară
 Râsul

Jder
Ursul

Cerbul
Fâsa de munte/pădure Fluturaşul de stâncă

Acvila de munte
Brumăriţă
În Delta Dunării (faună intrazonală) – raţe, gâşte, pelicani, lebede,
egrete, stârci, cormorani, lişiţe, sitari, cocori, ţigănuşi, dar şi
mamifere precum mistreţul, lupul , vulpea, câinele enot, bizamul,
vidra, nurcă, raton.
Locuitorii Deltei Dunării lasă în stare de libertate porci Stocli
şi cai, care se sălbăticesc.

Fauna apelor curgătoare:

-la munte, în apele repezi şi oxigenate apare păstrăvul;
-la contactul munte-dealuri şi podişuri: mreana şi cleanul;
-la câmpie şi Delta Dunării: crap, caras, şalău, somn, plătică, ştiucă;
* pe Dunăre pătrund pentru depunerea icrelor sturionii;
 SOLURILE

România prezintă o diversitate mare de soluri.

Sitemul român de taxonomie a solurilor - SRTS – 2012
Este un sistem ierahizat:
-nivelul superior: clasă, tip şi subtip de sol
-nivel inferior: varietatea, specia, familia şi varianta de sol;

SRTS - 2012 cuprinde:

12 clase de soluri şi 29 tipuri de soluri:
1. Clasa cernisoluri (molisoluri): cernozionuri, kastanoziomuri,
faeoziomuri şi rendzine;
-sunt caracteristice stepei şi silvostepei sau dealuri şi podişuri joase;
2. Clasa luvisoluri (argiluvisoluri): preluvosol, luvosol, planosol,
alosol;
-sunt caracteristice dealurilor şi podişurilor;
3. Clasa cambisoluri – cu tipurile eutricambosol şi districambosol;
-apar în zonele deluroase, de podişuri şi în munţii scunzi şi mijlocii
sub vegetaţia pădurilor de foioase sau amestec;
4. Clasa spodisoluri (spodosoluri)- cu tipurile prepodzol şi podzol;
-apar în munţi la peste 1500-1600 m, sub păduri de conifere, arbuşti
sau pajişti alpine;
5. Clasa umbrisoluri – cuprinde nigrosolul şi humosiosolul;
-apar în munţii înalţi pe pajişti alpine;

6. Andosoluri – cu tipul andosol;

-pe roci culcanice;
7. Clasa hidrisoluri (soluri hidromorfe)- cuprind solurile
caracteristice arealelor cu exces de umiditate; tipuri: stagnosol,
gleiosol şi limnosol;
8. Clasa salsodisoluri (soluri halomorfe)- cuprinde solonceacul şi
soloneţul;
-apar în areale cu săruri uşor solubile;
9. Clasa vertisoluri – formate pe depozite de argilă, care se contractă
şi crapă profund în anotimpul secetos şi se gonflează în anotimpul
ploios. Tituri: vertosolul şi pelosolul.

10. Clasa protisoluri (soluri neevoluate): tipuri – litosol, regosol,

psamosol şi aluviosol;

11. Clasa histisoluri (soluri organice sau histosoluri)- tipul histosol;

12. Clasa antrisoluri (soluri trunchiate/desfundate)- tipuri – antrosol

şi tehnosol;
Vă mulţumesc pentru atenţia acordată!