Napoleon I

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Pagina „Napoleon” trimite aici. Pentru alte sensuri vedeți Napoleon (dezambiguizare).
Napoleon Bonaparte (în franceză: Napoléon Bonaparte; n. 15 august
1769, Ajaccio, Corsica - d. 5 mai 1821, în insula Sfânta Elena), cunoscut Napoleon I
mai târziu ca Napoleon I și inițial ca Napoleone di Buonaparte, a fost
un lider politic și militar al Franței, ale cărui acțiuni au influențat
puternic politica europeană de la începutulsecolului al XIX-lea.

Născut în Corsica și specializat pe profilul de ofițer de artilerie în Franța

continentală, Bonaparte a devenit cunoscut în timpul Primei Republici
Franceze și a condus campanii reușite împotriva Primei și celei de-a
Doua Coaliții, care luptau împotriva Franței. În 1799 a organizat o
lovitură de stat și s-a proclamat Prim Consul; cinci ani mai târziu s-a
încoronat ca Împărat al francezilor. În prima decadă a secolului al XIX-
lea a opus armatele Imperiului Francez împotriva fiecărei puteri majore
europene și a dominat Europa continentală printr-o serie de victorii
militare. A menținut sfera de influență a Franței prin constituirea unor
alianțe extensive și prin numirea prietenilor și membrilor familiei în
calitate de conducători ai altor țări europene sub forma unor state
clientelare franceze.

Invazia franceză a Rusiei din 1812 a marcat un punct de cotitură în

destinul lui Napoleon. Marea sa Armată a suferit pierderi covârșitoare în
Napoleon în cabinetul său de lucru, de
timpul campaniei și nu s-a recuperat niciodată pe deplin. În 1813, a Jacques-Louis David, 1812.
Șasea Coaliție l-a înfrânt la Leipzig; în anul următor Coaliția a invadat Date personale
Franța, l-a forțat pe Napoleon să abdice și l-a exilat pe insula Elba. În Nume la Napoleon Bonaparte
naștere
mai puțin de un an, a scăpat de pe Elba și s-a întors la putere, însă a fost
Născut 15 august 1769
învins în bătălia de la Waterloo din iunie 1815. Napoleon și-a petrecut Ajaccio, Corsica
ultimii șase ani ai vieții sub supraveghere britanică pe insula Sfânta Decedat 5 mai 1821 (51 de ani)
Elena. O autopsie a concluzionat că a murit de cancer la stomac, deși Insula Sfânta Elena
Sten Forshufvud și alți oameni de știință au continuat să susțină că a fost Înmormântat Les Invalides, Paris
Părinți Carlo Buonaparte
otrăvit cu arsenic.
Letizia Ramolino
Conflictul cu restul Europei a condus la o perioadă de război total de-a
Frați și Elisa Bonaparte
surori Louis Bonaparte
lungul continentului, iar campaniile sale sunt studiate la academii miltare Caroline Bonaparte
din întreaga lume. Deși considerat un tiran de către oponenții săi, el a Pauline Bonaparte
José I al Spaniei
rămas în istorie și datorită creării Codului Napoleonian, care a pus Lucien Bonaparte
fundațiile legislației administrative și judiciare în majoritatea țărilor Jérôme Bonaparte
Europei de Vest. Căsătorit cu Joséphine de Beauharnais
Marie Louise de Austria
Copii Napoleon al II-lea al Franței
Cetățenie Franța
Etnie Francezi
Cuprins Religie catolicism
deism
Origini și educație
 Începuturile carierei Ocupație om politic
om de stat
Directoratul
ofițer
Asediul Toulonului militar[*]
Campania din Italia (1796) Apartenență nobiliară
Campania din Egipt și Siria (1798-1801) Familie Casa de Bonaparte
Prim Consul al Republicii (1799-1804) nobiliară
Împărat al Franței
Napoleon I - Împăratul francezilor (1804-1815)
Încoronarea lui Napoleon Domnie 18 mai 1804 – 11 aprilie 1814
20 martie 1815 – 22 iunie 1815
Exilul în Insula Elba
Încoronare 2 decembrie 1804
Cele o sută de zile. Waterloo. Insula Sf. Elena Predecesor Consulatul francez (executivul
Moartea lui Napoleon Primei Republici Franceze, cu
Napoleon ca Prim Consul;
Caracterizări monarhul anterior: Ludovic XVI ca
Caracterizări în literatură rege al Franței (d. 1793)
Napoleon și femeile Succesor Ludovic XVIII (de facto)
Napoleon II (de jure)
Note
Rege al Italiei
Legături externe
Domnie 17 martie 1805 – 11 aprilie 1814
Încoronare 26 mai 1805
Predecesor El însuși ca Președinte al Republicii
Origini și educație Italia
Monarhul anterior a fost împăratul
Carol al V-lea, încoronat la Bologna
în 1530
Succesor Regat desființat
Următorul monarh încoronat la
Milano a fost împăratul Ferdinand I,
următorul rege al Italiei a fost Victor
Emmanuel al II-lea de Savoia
Semnătură

Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Napoleon Bonaparte s-a născut ca al doilea din cei șapte copii, în casa Buonaparte din
orașul Ajaccio, Corsica, pe 15 august 1769, un an mai târziu după ce insula fusese
transferată Franței de către Republica Genova. El s-a numit inițial Napoleone di
Buonaparte, prenumele provenind de la un unchi care fusese omorât în timp ce lupta
Tatăl lui Napoleon, Carlo împotriva francezilor, însă mai târziu a adoptat numele de Napoléon Bonaparte, cu o
Buonaparte, reprezentatul
rezonanță mai accentuată în limba franceză.
Corsicii la curtea lui Ludovic al
XVI-lea al Franței
Familia corsicană Buonaparte își avea originile în mica nobilime italiană care emigrase
în Corsica în secolul al XVI-lea. Tatăl său, Nobile Carlo Buonaparte, un avocat, a fost
numit reprezentantul Corsicii la curtea lui Ludovic al XVI-lea în 1777. Influența dominantă în copilăria lui Napoleon a avut-o mama
sa, Maria Letizia Ramolino, a cărei disciplină fermă a temperat un copil turbulent. El avea un frate mai mare, Joseph, și șase mai
mici: Lucien, Elisa, Ludovic, Pauline, Caroline și Jérôme. Napoleon a fost botezat catolic cu puțin timp înainte de a împlini doi ani,
pe 21 iulie 1771 la Catedrala Ajaccio.

Originea nobilă a lui Napoleon, veniturile și cunoștințele familiei i-au oferit oportunități mai importante de studiu decât cele
disponibile unui corsican tipic din acea vreme. În ianuarie 1779, Napoleon a fost înscris la o școală teologică din Autun, în Franța
continentală, pentru a învăța franceza, iar în mai a fost admis la academia militară de la Brienne-le-Château. Vorbea cu un accent
corsican pronunțat și nu a învățat niciodată să scrie corect. Napoleon era tachinat de către ceilalți studenți din cauza accentului său,
prin urmare s-a concentrat și mai mult pe studiu. Un examinator a observat că Napoleon „s-a distins întotdeauna prin talentul său la
matematică. Are cunoștințe destul de bune despre istorie și geografie... Acest băiat ar deveni un marinar excelent.” După ce și-a
terminat studiile la Brienne în 1784, Napoleon a fost admis la École Militaire, o școală militară de elită din Paris; acest lucru a pus
capăt ambiției sale navale, care îl făcuse să ia în considerare înrolarea în Marina Regală britanică. În loc de aceasta s-a specializat pe
profilul de ofițer de artilerie și a trebuit să termine cursurile de doi ani într-unul singur, deoarece moartea tatălui său îi redusese
veniturile. A fost examinat de faimosul om de științăPierre Simon Laplace, pe care mai târziu Napoleon l-a numit senator

Începuturile carierei
Devenit absolvent în septembrie 1785, Bonaparte este numit ofițer cu gradul de
sublocotenent în regimentul de artilerie La Fère. A servit în garnizoanele de la Valence
și Auxonne până după izbucnireaRevoluției Franceze în 1789, deși în această perioadă a
fost în permisie timp de aproape două luni în Corsica și Paris. Un naționalist corsican
fervent, Bonaparte i-a scris liderului corsican Pasquale Paoli în mai 1789: „Pe când
națiunea pierea, m-am născut eu. Treizeci de mii de francezi au fost vomitați pe malurile
noastre, înecând tronul libertății în valuri de sânge. Astfel arăta priveliștea odioasă care a
fost prima ce m-a impresionat.”

A petrecut primii ani ai Revoluției în Corsica, luptând într-o bătălie complexă între
regaliști, revoluționari și naționaliștii corsicani. El a sprijinit facțiunea revoluționară
iacobină, a câștigat gradul de locotenent-colonel și comanda unui batalion de voluntari.
După ce depășise termenul permisiei și a condus o revoltă împotriva unei armate Liderul naționalist corsican
franceze din Corsica, a reușit totuși să convingă autoritățile militare din Paris să-l Pasquale Paoli, portret de
promoveze în gradul de căpitan în iulie 1792. S-a întors în Corsica din nou și a intrat în Richard Cosway
conflict cu Paoli, care hotărâse să se despartă de Franța și să saboteze un asalt francez
asupra insulei sardiniene La Maddalena, unul dintre liderii expediției fiind chiar Bonaparte. Acesta și familia sa au trebuit să fugă în
Franța continentală în iunie1793 din cauza înrăutățirii relațiilor cu Paoli.

Directoratul
Articol principal: Directoratul.

Asediul Toulonului
Articol principal: Asediul Toulonului.
În iulie 1793, Napoleon a publicat un pamflet pro-republican, Le Souper de Beaucaire (Cină la Beaucaire), care i-a câștigat admirația
și sprijinul lui Augustin Robespierre, fratele mai mic al liderului revoluționar Maximilien de Robespierre[1]. Cu ajutorul tovarășului
său corsican Antoine Christophe Saliceti, Bonaparte a fost numit comandantul artileriei forțelor republicane de la asediul Toulonului.
Orașul se răsculase împotriva guvernului republican și a fost ocupat de trupe britanice. El a adoptat un plan pentru a captura poziția
de pe un deal care va permite tunurilor republicane să domine portul orașului și să forțeze navele britanice să se retragă. Asaltul
poziției, în timpul căruia Bonaparte a fost rănit la coapsă, a dus la capturarea orașului și la promovarea sa în gradul de general de
brigadă[2]. Acțiunile sale l-au adus în atenția Comitetului de Salvare Publică și a primit comanda artileriei Armatei franceze a Italiei.
S-a logodit cu Désirée Clary, a cărei soră, Julie Clary, s-a măritat cu fratele mai mare al lui Bonaparte, Joseph, în 1794. Clary era o
familie bogată de negustori dinMarsilia.

Energia sa clocotitoare, activitatea neobosită, vastele sale cunoștințe, acumulate în lecturile nesfârșite, l-au impus tuturor, începând cu
comisarii politici atașați armatei, dintre care unul eraAugustin Robespierre, fratele temutului iacobinMaximilien Robespierre.

Zi și noapte în mijlocul soldaților, era iubit și apreciat de aceștia, care în ziua atacului l-au urmat cu elan și, aplicând cu vigoare
planul întocmit de el, au înfrânt trupele engleze, au eliberat orașul și au izgonit flota dușmană din zonă. Bătălia de la Toulon, acest
succes a creat o breșă în frontul coaliției dușmane și a adus micului căpitan gradul provizoriu de general; avea atunci vârsta de 24 de
ani. Gradul său provizoriu de general de brigadă este confirmat și, la 26 decembrie 1793, el este însărcinat să inspecteze litoralul
mediteranean de la Marsilia până la Nisa.

La 4 ianuarie 1794 îi scrie o scrisoare ministrului de război în care îi recomandă acestuia să readucă la stare de funcționare fortul
Saint-Nicolas pentru a fi folosit pentru a domina orașul Marsilia. La citirea scrisorii Comitetul Salvării Publice ordonă îndată
arestarea acestui general, prea agitat, care vorbea de bombardarea Marsiliei și aducerea acestuia la închisoarea de la Conciergerie din
Paris. Totuși, protejat de Augustin Robespierre și de Salicetti va fi doar arestat la domiciliu, sub paza unui jandarm, iar Maximilien
Robespierre dispune a fi eliberat[3].

La 7 februarie Napoleon este numit comandatul artileriei din armata din Italia, iar la 16 februarie primește diploma sa de ofițer
general. Solda lui se ridica la 15.000 de livre și șase rații de hrană[4]. Păstrându-și funcțiile de inspector al litoralului, trebuie să își
ocupe însă postul la armata de Italia, astfel Bonaparte se instalează la Nisa. De la numirea sa la armata din Italia, Napoleon a lucrat la
un plan de operații care "ar deschide Piemontul armatelor republicii". Planul îl entuziasmează pe Augustin Robespierre și pe colegul
său Ricord, și cei doi îl impun generalului comandant al armatei din Italia. La 6 aprilie, divizia Massena ocupă Ventimilie. A treia zi,
părăsind provizoriu bateriile sale, Bonaparte trece în fruntea a trei brigăzi de infanterie și atacă fortul Onegalia. Soldații piemontezi și
englezi sunt decimați. La 9 aprilie, în fruntea oamenilor săi, el pătrunde în Onegalia și câteva zile mai târziu ia parte la cucerirea
orașului Ormea.

În timp ce Masséna îi bate pe austrieci la Muriato și începe marșul victorios spre pasul Tende, Bonaparte se întoarce la 25 aprilie spre
Nisa. El face presiuni pe lângă bolnăviciosulDumerbion pentru a obține întăriri. Pentru a cunoaște și a aprecia forțele de care dispune
Genova și fortificațiile ei, Augustin Robespierre și Ricord îl trimit la 11 iulie pe Bonaparte la Genova. Misiunea este îndeplinită, căci
vorbind perfect italienește reușește să studieze amănunțit poziția civică și politică a ministrului Republicii Franceze la Genova, Tilly.
La 27 iulie, 9 thermidor după calendarul revoluționar, pe când Napoleon sosește la Nisa, Maximilien Robespierre este declarat în
afara legii, Augustin i se alătură de bunăvoie, iar a doua zi cei doi frați sunt ghilotinați.

Comitetul Salvării Publice crezându-l pe Napoleon compromis, din cauza relației acestuia cu Robespierre, trimite la Nisa trei
comisari, în frunte cu Salicetti, care îl suspendă provizoriu din funcțiile sale și este pus în stare de arest la domiciliu. Ancheta care
urmeaza îl dezvinovățește și îl eliberează pe Bonaparte. Generalul Dumberbion, comandantul armatei de Italia, îi cere sa întocmească
un plan de campanie, pe care îl va pune însuși în acțiune cam peste un an și jumătate și care va da Franței Italia. Dar Lazare Carnot la
Paris și Salicetti în sud nu se gândesc decât la recucerirea Corsicii, predată de Paoli englezilor. În consecință, la sfârșitul anului 1794
și la începutul anului 1795, Bonaparte este obligat împotriva voinței sale, să pregătească expediția împotriva Corsicii. La 2 martie
flota franceză părăsește Toulounul cu direcția Corsica. În dreptul capului Noli, escadra întâlnește flota anglo-napolitană, iar după o
scurtă luptă, francezii pierd 2 vase și se grăbesc să se întoarcă laToulon. Expediția a eșuat.

Bonaparte și camarazii săi sosesc în capitală la 25 mai 1795, Parisul este cuprins de foamete, la 1 prerial mulțimea îl masacrează pe
deputatul Feraud, este o perioada de neliniște socială. Adresându-se ministrului de război Aubry, Napoleon primește o vagă funcție la
statul-major, până la plecarea sa în vest, în calitate de general de infanterie al armatei din Vendeea. El refuză în repetate rânduri sa le
prezinte la armata din vest, socotind ca putea acționa mai bine în armata de Italia. Se prezintă, la 18 august 1795, la Comitetul
Salvării Publice, își expune din nou planul de campanie pentru Italia dar este atașat la biroul topografic al Comitetului. Acest lucru
nu-i face deloc plăcere și chiar se gândește să se expatrieze la Constantinopol, lucru care nu se va întâmpla. El începe să poarte o
viață mondenă, saloane de modă, spectacole, plimbări, biblioteci. Un decret de serviciul cadrelor armatei, îl radiază de pe lista
ofițerilor generali utilizați, dat fiind refuzul său de a se prezenta la postul care îi fusese desemnat. Decretul este semnat de
Cambaceres, care va fi cândva al doilea consul și apoi arhicancelarul imperiului.

Franța nu este numai în haos, dezordine și confuzie, ci este și guvernată de o mână de oameni "înecați în datori și crime". La sfârșitul
lui septembrie 1795, frământarea se face simțită, Convenția agonizează, iar unsprezece din membrii săi s-au pus pe lucru și la 5
fructidor - 27 august 1795 a fost votată o nouă Constituție, cea a anului III. Puterea este preluată de un directorat, se constituie
Consiliul celor Cinci sute și Consiliul Bătrânilor, deputați care vor fi luați din rândurile Convenției. Secțiile regalistă se revoltă și
oamenii sunt chemați la arme împotriva Convenției. Paul Barras este numit comandant suprem al Armatei de interior, care la 9
thermidor a atacat Primăria orașului, unde se afla Robespierre.Barras știe prea bine că nu este decât un general de ocazie, fără nici un
fel de experiență, vrea să aibă alături de el un general adevărat, de preferință un artilerist, dă ordin să-l caute pe Buonaparte. Este
numit aghiotantul lui Barras, dispune să fie adusă artileria de la Sablons, organizează opt sute de complete de armament, așază
personal tunurile din strada Neuve-Saint-Roch și Saint-Honore. În data de 13 vendemiar - 5 octombrie 1795 are loc o cionire violentă
între secționari și soldații comandați deBarras. După spusele lui Thiebault, ofițer de stat-major și viitor general, "bătălia este condusă
de generalul Bonaparte personal". Bonaparte reușește să-i învingă pe inamici care-i atacaseră la Tuilerii. Cinci zile mai târziu,
Convenția, la propunerea luiBarras, îl numește pe generalul Bonaparte, comandant secund, iar la16 octombrie Napoleon este avansat
în gradul de general de divizie. La 26 octombrie, Barras, devenind unul din cei cinci directori, demisionează din funcția sa și
Bonaparte îi urmează la comanda Armatei de interior
.

El nu e deloc îmbătat de glorie și pare chiar perfect conștient de lipsa sa de competență în ce privește sarcinile de comandant al
garnizoanei și de general comandant al Armatei de interior. Thiébault chiar spune că era o persoană care "nu se jena de fel să arate
față de subordonații săi cât de multe lucruri în materie nu știa, lucruri pe care era de presupus că și ultimul dintre ei le știa la
perfecție".

Bonaparte o cunoaște pe Joséphine de Beauharnais, viitoarea lui soție. La 2 martie, Bonaparte este numit comandantul armatei de
Italia, susținut de Barras și de Carnot în Directorat. La 8 martie 1796 are loc semnarea actului de căsătorie între Napoleon și
Joséphine, în cancelaria avocatului Raguideau, notarul doamnei de Beauharnais.

Campania din Italia (1796)

Articol principal: Războaiele Revoluției Franceze.
Începând să pregătească campania din Italia, el perfecționează acel plan de campanie la
care se gândește de mai mult de doi ani, de când Augustin Robespierre i-a asigurat
comanda artileriei armatei din Italia - acel plan conceput în martie 1794 și care îi
entuziasmase pe reprezentantul Ricord și pe fratele lui Robespierre. Directoratul a
hotarât să ducă acest război "de diversiune" cu Piemont-ul și Lombardia dintr-un motiv
foarte simplu și anume acela de a umple casieria tezaurului, înfiorător de goală.
Francezii au furat cu această ocazie din Italia bani, aur, opere de artă, capodopere ale lui
Leonardo da Vinci și Michelangelo.

În seara zilei de 11 martie 1796, Bonaparte este anunțat că trăsura îl așteaptă la capătul
micii alei de tei care duce de la casa lui la strada Chantereine. Junot, aghiotantul său, și
Chauvet, ordonatorul armatei din Italia, se află deja în trăsură ...

"Napoleon trecând Alpii"

(tablou de Jaques-Louis David)
Campania din Egipt și Siria (1798-1801)
Articol principal: Războaiele Revoluției Franceze.
Campania franceză în Egipt și Siria (1798-1801) a fost campania lui Napoleon Bonaparte în Orient, aparent pentru a proteja
interesele comerciale franceze, de a submina accesul Marii Britanii în India și de a stabili demersuri științifice în regiune. Acesta a
fost scopul principal al campaniei din Marea Mediterană din 1798, care a cuprins o serie de angajamente navale și a inclus ocupația
Maltei.

În ciuda a mai multor victorii decisive și a unei expediții cu succes inițial în Siria, trupele lui Napoleon numite
Armée d'Orient au fost
nevoite să se retragă în cele din urmă, după apariția unei discordii politice în Franța, a conflictului din Europa precum și datorită
înfrângerea flotei franceze de sprijin. Campania a fost însoțită de crime de razboi: 4000 de prizonieri arabi și musulmani au fost
executați din ordinul lui Napoleon[5]

Bătălia navală de la Abukir a avut loc pe 1 și 2 august 1798 în fața orașului portuar egiptean Abukir, situat la 15 km nord-est de
Alexandria. În această bătălie flota de război britanică, sub conducerea amiralului Horatio Nelson, a învins flota franceză a lui
Napoleon, care întreprinsese o expediție militară în Egipt și Siria. Cu această victorie, Marea Britanie și-a asigurat supremația pe
Marea Mediterană.

Prim Consul al Republicii (1799-1804)

Întors din Egipt, Napoleon este primit cu entuziasm de poporul francez. Profitând de această popularitate, el a răsturnat Directoratul
și a impus dictatura personală în noiembrie anul 1799. Prin acest act, burghezia și-a consolidat puterea și au fost salvate cuceririle
revoluției franceze. Noua formă de conducere s-a numit consulat, în fruntea căreia se găsea Primul Consul (Bonaparte). Consulatul a
fost una dintre cele mai rodnice perioade din istoria Franței. Prin măsurile luate, corupția și nesiguranța cetățenilor au fost eliminate.
Economia a fost refacută, Franța a devenit prosperă, începându-se vaste lucrări publice; s-au pus bazele învățământului modern,
religia reintrându-și în drepturi. Napoleon a elaborat legi noi sub numele de „Codul lui Napoleon”. Primejdia externă care se abătuse
asupra Franței a fost înlăturată prin victoria împotriva Austriei, de la Marengo, din anul 1800. El cucerește Belgia (zonele de la Rin)
și Italia. Prin Concordatul cu papalitatea, Napoleon a obținut supremația asupra Italiei. În 1802, Franța a încheiat cu Anglia pacea de
la Amiens (pacea perpetuă), prin care se producea un schimb de posesiuni: Franța renunța la Egipt, iar Anglia la teritoriile cucerite în
timpul războaielor anterioare.

Napoleon I - Împăratul francezilor (1804-1815)

Având puterea consolidată de realizările guvernării sale, Napoleon a fost proclamat
împărat de către Senatul francez în1804, printr-un senatus-consultus.

Încoronat în Catedrala Notre-Dame din

Paris, în prezența papei Pius al VII-lea,
el a spus cuvintele: „Imperiul înseamnă
pace”. Însă conducerea sa a dus la un
Incoronarea lung șir de războaie cu Anglia și cu
monarhiile absolutiste (Rusia, Austria,
Prusia) cauzate printre altele de: rivalitatea dintre burghezia franceză și cea engleză
pentru supremație economică; dorința monarhilor europeni de-a opri accesiunea lui
Napoleon; ambiția lui Napoleon de a stăpâni întreaga lume. Cu o armată mare,
Napoleon a reușit să obțină multe victorii asupra Austriei în 1805, prin Bătălia de la
Austerlitz și asupra Prusiei în 1806. Singura putere continentală care îi stătea în cale
era Rusia. Cu aceasta a încheiat un acord în 1807 prin careEuropa era împărțită între
împăratul Franței și țarul Rusiei, Alexandru I. În anul 1812, Napoleon face o
încercare dezastruasă de a invada Rusia, în care este învins. Astfel a început căderea
lui Napoleon. În Bătălia de la Leipzig din 1813, Napoleon este înfrânt de către cele
cinci națiuni. Napoleon este obligat să abdice și este exilat în insula Elba, în anul
1814.

Napoleon ca împărat
Încoronarea lui Napoleon
Încoronarea lui Napoleon este o pânză pictată de Jacques-Louis David în perioada 1805-1807. Tabloul are dimensiunile 624 cm x
979 cm și se găsește la Muzeul Louvre, Paris. „Regii au părăsit-o, eu am ridicat-o” - spune Napoleon despre coroana conducătorului
francilor, Carol cel Mare, când, în după-amiaza zilei de 2 decembrie 1804, și-o așază pe cap în catedrala Notre-Dame și este uns chiar
de papa Pius al VII-lea, venit la Paris în acest scop. Apoi împăratul își încoronează soția, pe
Joséphine.

David a primit o comandă din partea împăratului pentru un tablou care sa redea încoronarea. Pictorul va lucra la acest tablou vreme
de 2 ani, adaptând realitatea la dorințele clientului său. Astfel, spre exemplu, în spate, la tribună o vedem pe Letiția, mama
împăratului, deși ea nu a participat deloc la festivitate. Extraordinar de riguros este finisajul: David nu omite nici cel mai mic detaliu,
în ceea ce privește veșmintele perechii imperiale, iar portretele personajelor reprezintă imaginea fidelă a realității. Încoronarea lui
Napoleon are în primul rând valoarea unei mărturii istorice; în schimb caracterul static al compoziției îndepărtează tabloul de estetica
neoclasicistă. Lipsește aici tensiunea vibrantă care este caracteristica teatralității neoclasiciste. Spre deosebire de Sabinele și
Jurământul Horațiilor, David, se inspiră de data aceasta mai degrabă din tradiția romană, decât din cea greacă.

Exilul în Insula Elba

Lui Napoleon i se permisese să ia cu el în exil câțiva prieteni și servitori, printre care Henri-Gratien Bertrand, fostul mareșal al
palatului, și contele Charles-Tristan de Montholon, un membru al aristocrației prerevoluționare. Bertrand era în slujba lui Napoleon
din 1798, dar Montholon era un aderent de ultima oră – după prima abdicare a lui Napoleon se grăbise să-și ofere serviciile monarhiei
restaurate, dar a trecut de partea împăratului când acesta s-a întors de pe Insula Elba. El o adusese cu sine și pe tânăra și atrăgătoarea
lui soție, ale cărei atenții față de Napoleon și vizitele nocturne pe care le făcea în dormitorul acestuia deveniseră curând subiect de
bârfa pe insulă.

Cele o sută de zile. Waterloo. Insula Sf. Elena

La un an după înfrângerea de la Leipzig, întreg imperiul s-a prăbușit. Burbonii au fost readuși la tronul Franței prin
Ludovic al XVIII-
lea. Aceasta revenire nu s-a bucurat însă de unanimitatea aliaților, între care au intervenit repede divergențe. Unitatea coaliției a fost
însă salvată chiar de Napoleon. Înconjurat de dezbinarea aliaților, Napoleon părăsește insula Elba și începe ceea ce avea să fie
aventura „celor o sută de zile”. Reîntronat, acesta începe să viseze la refacerea marelui imperiu. Obține chiar câteva victorii. Pentru
scurt timp însă, căci este înfrânt în bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815). Silit să abdice din nou, Napoleon a fost exilat pe insula Sf.
Elena, unde a murit în condiții neclare, câțiva ani mai târziu, la vârsta de 51 de ani (5 mai 1821). Există două teorii importante cu
privire la moartea sa: otrăvirea cronică cu arsenic și cancerul la stomac. A fost înmormântat cu onoruri militare.

Moartea lui Napoleon

Controversele asupra morții împăratului Napoleon nu se mai termină... Specialiști în domeniul medicinei legale, istorici ai vieții și
morții lui Napoleon s-au dedicat încă din anul 1961 cercetărilor cauzei morții acestui om de stat francez. Unii spun că moartea s-ar
datora unei erori medicale, cancerului de stomac și, în cele din urmă, otrăvirii acestuia cu arsenic. Primele două supoziții - eroare
medicală sau cancer de stomac, sunt definitiv respinse de Dr
. Pascal Kintz.

Ultimele experiențe conduse de Institutul de Medicină Legală din Strasbourg și Universitatea din Luxembourg, demonstrează în mod
definitiv că Napoleon a fost otrăvit, fiind victima unei intoxicații cronice cu arsenic. În fiecare an, experți în toxicologia medico-
legală se întrunesc în congrese sub auspiciile Asociației internaționale a toxicologilor din medicina legală (The International
Association of Forensic Toxicologists — TIAFT) pentru a stabili cauza exactă. Toți oamenii de știință care aparțin acestei asociații
activează în laboratoare ale poliției, spitale, tribunale, institute de medicină legală, laboratoare specializate în diverse domenii
înrudite. Dupa congresele de la Helsinki (2000), Praga (2001), Paris (2002), a urmat congresul de la Melbourne care a găzduit cel de-
al 41-lea Simpozion internațional al asociației, între 17-22 noiembrie 2003.

În prezentarea susținută la acest simpozion Dr. Pascal Kintz a făcut cunoscute ultimele rezultate obținute asupra chestiunii prezenței
arsenicului în șuvițele de păr ale împăratului. Se menționează în diverse publicații oficiale că „șuvițe de păr aparținând lui Napoleon”,
au fost păstrate cu mare grijă și găsite la diverse persoane din anturajul acestuia. Toxicologul francez susține că Napoleon a fost
otrăvit cu arsenic în mod lent. El a ajuns la această concluzie aprofundând analizele nu numai asupra interiorului firelor de păr, ci și a
învelișului capilar. Dr. Kintz crede că otrava a atins măduva spinării, pornind de la păr. Otrava provenea din alimentele ingerate și a
fost împinsă de fluxul sanguin.

Părul lui Napoleon prezenta o concentrație de substanță toxică de 7-38 de ori superioară dozei „admise”. Adversarii acestei ipoteze
resping afirmația, susținând că arsenicul detectat era de origine exogenă și nu a fost absorbit pe cale digestivă. Ei cred ca această
compoziție toxică era în mod normal utilizată în secolul XIX pentru conservarea părului. Alți cercetători explică prezența arsenicului
în părul lui Napoleon prin folosirea produsului de către viticultorii epocii. Aceștia spălau butoaiele cu arsenic, după care puneau
strugurii la fermentat. Și această supoziție a fost respinsă, considerându-se că obiceiul viticultorilor epocii de a curăța butoaiele cu
arsenic nu era periculos pentru sănătatea omului, cu toate că Napoleon era un cunoscut amator de vinuri.

În anul 2000, scriitorul Ben Weider, mare admirator și colecționar al unor piese originale care au aparținut lui Napoleon, a afirmat cu
tărie în conferințele și interviurile acordate la televiziunea canadiană că „Napoleon I Bonaparte a decedat datorită otrăvirii lente cu
arsenic" și că „folosindu-se noile teste ADN această enigmă ar putea fi elucidată”. Ben Weider deține suvițe din părul lui Napoleon și
este dispus să suporte toate cheltuielile exhumării. „Rămâne doar ca guvernul și istoricii francezi să-și dea acordul”. Specialiștii
Institutului medico-legal din Strasbourg confirmă teza avansată de Ben Weider. Purtătorul de cuvânt al lui Weider a declarat că dacă
îndoielile asupra morții lui Napoleon persistă, nu rămâne decât să se treacă la exhumarea împăratului.

Caracterizări

Caracterizări în literatură
Petre Țuțea - „...El face adevărata istorie a Revoluției franceze. Un om a refăcut ordinea naturală, punând parul pe
haimanalele de pe uliță. Când a fost întrebat cum își explică intrarea armatelor sale în Țările de Jos ca pe bulevard,
în timp ce regii Franței se opinteau la ele zadarnic, Napoleon a răspuns: N-au intrat armatele Franței, ci ideile
”[6]
revoluționare de pe drapel! Începuse o nouă filozofie a istoriei, cu Napoleon.

Napoleon și femeile
Femeia pe care Napoleon a iubit-o cel mai mult, după propria mărturisire, este prima lui soție, Josefina. Josefina fusese în trecut
căsătorită cu Alexandre Beauharnais, dar acesta a murit în timpul Revoluției Franceze. Josefina era acum văduvă. Napoleon s-a
îndrăgostit de ea și la scurt timp s-au căsătorit. La început Josefina era infidelă soțului, printre cei mai cunoscuți amanți ai ei
numărându-se și ofițerul Hippolite Charles. Napoleon a început și el sa aibă numeroase aventuri. În timpul campaniei din Polonia a
cunoscut-o pe tânăra Maria Walewska, de care s-a îndrăgostit. Maria i-a dăruit un copil, faimosul Alexandru Walevski de mai târziu.
Din cauză că Josefina era sterilă în anul 1809, Napoleon a fost nevoit să se despartă de ea. S-a recăsătorit cu Maria-Luiza, arhiducesă
de Austria. Au avut un singur copil, Napoleon Charles Joseph Francois, care a murit fără să domnească vreodată. Ultimele cuvinte
inteligibile ale lui Napoleon au fost "Frunte...Armată" (fr. „Tête...Armée”). Influența napoleoniană în Franța încă mai este vizibilă și
astăzi. În onoarea victoriilor sale, s-a construit Arcul de Triumf în centrul Parisului. Astăzi impactul Codului Napoleonian este simțit
în legile tuturor țărilor Europei. Napoleon a fost un om care ducea totul la bun sfârșit, foarte ambițios și niciodată satisfăcut.
Napoleon a fost un dictator și a crezut în conducerea oamenilor prin ordine. Puțini sunt aceia care nu recunosc că a fost un geniu
militar. Bonaparte a spus "Waterloo va șterge amintirea victoriilor mele", dar bineînțeles că se înșela deoarece este recunoscut ca unul
din cei mai mari generali ai lumii.

Note
4. ^ Madaule, Jacques - Histoire de France, Editions
1. ^ Tarle, E. V. - Napoleon, Ed. pentru Literatură Gallimard, Paris, 1943
Universală, București, 1964
5. ^ McLynn, Frank (1998). Napoleon. Pimlico.ISBN 0-
2. ^ Michelet, Jules - Istoria Franței, Ed. Biblioteca pentru 7126-6247-2
toți, București, 1973
6. ^ Petre Țuțea - 322 de vorbe memorabile ale lui Petre
3. ^ Eminescu, Gh. - Napoleon Bonaparte, Ed. Țuțea, București, Editura Humanitas, 1997, p.73./ISBN
Academiei, București, 1986 973-28-0630-3

Legături externe
Misterul morții lui Napoleon
Société Napoléonienne Internationale: Articole despre otrăvirea lui Napoleon, inclusiv punctul de vedere al
Președintelui Ben Weider
Napoleon între politică și femei, 11 mai 2010, Ion Oltean,Historia
Amorurile lui Napoleon, 7 Februarie 2012, Irina-Maria Manea,Historia
Napoleon, o legendă fără sfșrșit, 16 ianuarie 2007, Descoperă
Destinul împăratului de larg consum - Planeta Bonaparte , 19 iunie 2007, Andreea Zaporojanu,Descoperă
Clipele astrale ale lui Napoleon, 3 decembrie 2008, Revista Magazin
Biografii comentate (XXXVII). Napoleon Bonaparte, creatorul propagandei de stat , 31 octombrie 2013, Calin Hentea,
Ziarul de Duminică
 Predecesor: Consul provizoriu al Franței
Directoratul 11 noiembrie - 12 decembrie 1799 Succesor:
împreună cu Roger Ducos și Emmanuel Consulatul
Joseph Sieyes

Prim-consul al Franței
Succesor:
Predecesor: 12 decembrie 1799 - 18 mai 1804 cu Jean Imperiul
Consiliu provizoriu Jacques Régis de Cambacérès și
Charles-François Lebrun

Succesor:
Ludovic al XVIII-lea al
Predecesor: Împărat al francezilor
Franței ca rege al
Consulatul 18 mai 1804 - 22 iunie 1815
Franței

Predecesor: Succesor:
Rege al Italiei
Francisc II, Împărat Vacant
26 mai 1805 - 1814
Romano-German

Succesor:
Predecesor: Protector al Confederației Rinului Confederația Rinului
Titlu nou 12 iulie 1806 - 19 octombrie 1813 dizolvată

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Napoleon_I&oldid=11473988

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 6 decembrie 2017, ora 18:51.

Acest text este disponibil sub licențaCreative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice
; pot exista și clauze
suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.