Sunteți pe pagina 1din 15

Unitatea de studiu 1

FUNDAMENTELE CONTABILITǍŢII FINANCIARE INTERMEDIARE -


CONTABILITATEA OPERAȚIUNILOR PRIVIND CAPITALURILE
PERMANENTE ȘI IMOBILIZĂRILE

Cuprins
1.1. CONSIDERENTE GENERALE ..................................................................................... 8
1.2. CONTABILITATEA FINANCIARĂ - COMPONENTĂ DE BAZĂ A
CONTABILITĂŢII ÎNTREPRINDERII .................................................................................. 8
1.3. UTILIZATORII ȘI CARACTERSTICILE CALITATIVE ALE INFORMAŢIILOR DIN SITUAȚIILE
FINANCIARE ANUALE ............................................................................................................. 12
1.4. PRINCIPIILE APLICABILE ÎN CONTABILITATEA FINANCIARĂ .................................... 14
1.5. REGULI GENERALE DE EVALUARE A ELEMENTELOR DIN SITUAŢIILE FINANCIARE .... 18
1.6. TEME DE VERIFICARE ........................................................................................... 21
1.7. RĂSPUNSURI LA TEMELE DE VERIFICARE .............................................................. 21

Obiectivele unităţii de studiu 1


La terminarea US 1, cursanţii vor fi capabili:
- să descrie caracteristicile contabilității financiare, ale contabilității
financiare intermediare, ale contabilității de gestiune și să analizeze comparativ cele
trei domenii
- să cunoască și să explice elementele situațiilor financiare anuale: active,
datorii, capitaluri proprii, venituri și cheltuieli
- să înțeleagă caracteristicile calitative ale informației contabile
- să cunoască, să explice și să interpreteze principiile generale de raportare
financiară, precum și regulile generale de evaluare aferente elementelor situațiilor
financiare
- să aplice principiile contabile general acceptate și metodele de evaluare
pentru rezolvarea unor probleme contabile particulare

Timp de studiu: 3 h
2

1.1. Considerente generale


Cu toate că am justificat scopul acestei discipline chiar din Introducere, pentru a lămuri
lucrurile, reluăm câteva aspecte. Încă de la început, precizăm că în conformitate cu Legea
contabilității 1 , societățile comerciale, societățile/companiile naționale, regiile autonome,
institutele naționale de cercetare-dezvoltare, societățile cooperatiste și celelalte persoane juridice
au obligația, în prezent, să organizeze și să conducă contabilitatea financiară și, după caz,
contabilitatea de gestiune, potrivit reglementărilor elaborate în acest sens. Aceeași lege prevede
la articolul următor: „Contabilitatea, ca activitate specializată în măsurarea, evaluarea,
cunoașterea, gestiunea și controlul activelor, datoriilor și capitalurilor proprii, precum și a
rezultatelor obținute din activitatea persoanelor juridice și fizice prevăzute la art. 1, trebuie să
asigure înregistrarea cronologică și sistematică, prelucrarea, publicarea și păstrarea
informațiilor cu privire la poziția financiară, performanța financiară și la alte informații
referitoare la activitatea desfășurată, atât pentru cerințele interne ale acestora, cât și în relațiile
cu investitorii prezenți și potențiali, creditorii financiari și comerciali, clienții, instituțiile publice
și alți utilizatori”.
Procesul de raportare financiară are în vedere furnizarea informațiilor referitoare la
elementele care caracterizează poziția financiară și performanța unei entități. Este vorba despre:
active (circulante și imobilizate), datorii (pe termen scurt și pe termen lung), capitaluri proprii,
cheltuieli și venituri. Din rândul acestora, aspectele privind activele circulante și datoriile pe
termen scurt au fost studiate la disciplina: „Contabilitate financiară”, iar disciplina:
„Contabilitate financiară intermediară” vine să întregească aria de cuprindere a contabilității
generale, prin studierea celorlalte elemente de o importanță majoră în susținerea și desfășurarea
activității unei entități: activele imobilizate, capitalurile proprii și datoriile pe termen lung.
Cheltuielile și veniturile, ca elemente care caracterizează performanța financiară a unei entități
constituie subiect de studiu pentru ambele discipline, fiind afectate diferite tipuri de venituri și
cheltuieli, în funcție de operațiunile economico-financiare care intervin la un moment dat în viața
unei entități.
Deși unele aspecte prezentate în continuare au fost discutate și în cadrul disciplinelor
parcurse anterior, pentru o fundamentare clară a problemelor abordate în cuprinsul cursului,
recurgem la o trecere în revistă a celor mai importante subiecte, considerate drept baze ale
organizării și conducerii contabilității financiare, în general, și ale contabilității financiare
intermediare, în special.
1.2. Contabilitatea financiară - componentă de bază a contabilităţii entității
Sistemul contabil impus agenţilor economici autohtoni (începând din anul 1994), în
conformitate cu prevederile Directivei a IV-a a Comunităţii Economice Europene (actualmente,
Directiva 34) a adus pe lângă atâtea elemente de noutate, schimbarea concepţiei de bază cu
privire la organizarea contabilităţii, şi anume, trecerea de la o abordare monistă la o viziune
dualistă. Așa cum am menționat și anterior, potrivit legislaţiei româneşti, contabilitatea este
structurată pe două paliere, şi anume: contabilitatea generală sau financiară și contabilitatea de
gestiune.
Contabilitatea generală, denumită şi financiară, are la bază norme unitare privind
organizarea şi conducerea acesteia, care au caracter obligatoriu pentru toate entităţile, având ca
obiectiv principal furnizarea informaţiilor necesare atât pentru necesităţile proprii, cât şi în
relaţiile acestora cu asociaţii sau acţionarii, clienţii, furnizorii, băncile, organele fiscale şi alte
persoane juridice şi fizice. Altfel spus, contabilitatea financiară furnizează informaţii publice.

1
*** Legea contabilităţii nr. 82/1991 cu modificările ulterioare, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 454 din 18.06.2008, cu modificările și completările aduse de către: OUG nr. 37 din 13.04.2011, publicată în M.
Of. al României, Partea I, nr. 285 din 22.04.2011; OUG nr. 79 din 10.12.2014, publicată în M. Of. Nr. 902 din
11.12.2014, Legea nr. 121 din 29.05.2015, publicată în M. Of. 382 din 02.06.2015, art. 1, al. 1 și 6.
3
Cel mai reprezentativ produs al contabilităţii financiare îl constituie situaţiile financiare
anuale – principalul mijloc de informare al utilizatorilor interni şi externi. Situaţiile financiare
constituie o parte a procesului de raportare financiară. Potrivit Ordinului ministrului finanţelor
publice nr. 1802/29.12.2014 2 pentru aprobarea Reglementărilor contabile privind situațiile
financiare anuale individuale și situațiile financiare anuale consolidate, numărul componentelor
şi complexitatea situaţiilor financiare întocmite de persoanele juridice diferă în funcţie de
criteriile de mărime în care se încadrează acestea, entitățile fiind grupate în trei categorii:
microentități; entități mici; entități mijlocii și mari.
Entitățile care la data bilanţului NU DEPĂŞESC limitele a două dintre următoarele trei
criterii3:
- total active: 1.500.000 lei,
- cifră de afaceri netă: 3.000.000 lei,
- număr mediu de salariaţi în cursul exerciţiului financiar: 10
sunt considerate microentități și întocmesc situații financiare care cuprind: bilanț prescurtat
și cont prescurtat de profit și pierdere. Acestea vor fi însoțite și de formularele: “Date
informative” și “Situația activelor imobilizate”4.
Entitățile care la data bilanţului nu se încadrează în categoria microîntreprinderilor și NU
DEPĂŞESC limitele a două dintre următoarele trei criterii:
- total active: 17.500.000 lei,
- cifră de afaceri netă: 35.000.000 lei,
- număr mediu de salariaţi în cursul exerciţiului financiar: 50
sunt considerate entități mici și întocmesc situaţii financiare anuale care cuprind 3
componente:
- bilanţ (A, D, CP);
- cont de profit şi pierdere (V, Ch);
- notele explicative la situaţiile financiare anuale.
Opţional, entitățile mici pot întocmi situaţia modificărilor capitalului propriu şi/sau
situaţia fluxurilor de trezorerie.
Entitățile care la data bilanţului DEPĂŞESC limitele a două dintre următoarele trei criterii:
- total active: 17.500.000 lei,
- cifră de afaceri netă: 35.000.000 lei,
- număr mediu de salariaţi în cursul exerciţiului financiar: 50
sunt considerate entități mijlocii și mari și întocmesc situaţii financiare anuale care
cuprind 5 componente:
- bilanţ (A, D, CP);
- cont de profit şi pierdere (V, Ch);
- situaţia modificărilor capitalului propriu (CP);
- situaţia fluxurilor de trezorerie (Î, Pl);
- notele explicative la situaţiile financiare anuale (explicaţii).
De asemenea, entitățile de interes public întocmesc situaţii financiare anuale care cuprind
cinci componente, indiferent de mărimea totalului activelor, a cifrei de afaceri sau a numărului
mediu de salariaţi5.

2
***, OMFP nr. 1802/29.12.2014 pentru aprobarea Reglementărilor privind situațiile financiare anuale individuale
și situațiile financiare anuale consolidate, publicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 963 din 30.12.2014
3
***, Conform OMFP nr. 773/01.07.2015 pentru aprobarea sistemului de raportare contabilă la 30.06.2015 a
operatorilor economici și pentru modificarea unor reglementări contabile, M. Of. al României nr. 509 din
09.07.2015, criteriile de mărime sunt transformate în lei la cursul de schimb din data de 19 iulie 2013.
4
*** OMFP nr. 166/25.01.2017 privind principalele aspect legate de întocmirea și depunerea situațiilor financiare
anuale și a raportărilor contabile anuale ale operatorilor economici la unitățile teritoriale ale MFP, precum și pentru
modificarea și completarea unor reglementări contabile, publicat în M. Of. al României nr. 86 din 31.01.2017
5
***, Prin OMFP nr. 881 din 26.06.2012 privind aplicarea de către societățile comerciale ale căror valori
mobiliare sunt admise la tranzacționare pe o piață reglementată a Standardelor Internaționale de Raportare
Financiară, s-a prevăzut că începând cu exercițiul financiar încheiat la 31 decembrie 2012, societăţile comerciale ale
4
Situaţiile financiare descriu rezultatele financiare ale tranzacţiilor şi ale altor evenimente,
grupându-le în clase cuprinzătoare conform caracteristicilor economice. Aceste clase reprezintă
elementele situaţiilor financiare. Elementele bilanţului, legate în mod direct de evaluarea
poziţiei financiare, sunt: activele, datoriile şi capitalul propriu. Acestea sunt definite după cum
urmează:
a) un activ reprezintă o resursă controlată de către entitate ca rezultat al unor evenimente
trecute, de la care se aşteaptă să genereze beneficii economice viitoare pentru entitate şi al cărui
cost poate fi evaluat în mod credibil;
b) o datorie reprezintă o obligaţie actuală a întreprinderii ce decurge din evenimente
trecute şi prin decontarea căreia se aşteaptă să rezulte o ieşire de resurse care încorporează
beneficii economice;
c) capitalul propriu reprezintă interesul rezidual al acţionarilor în activele unei
întreprinderi după deducerea tuturor datoriilor sale.
Elementele contului de profit şi pierdere, legate în mod direct de evaluarea
performanţei financiare, sunt veniturile şi cheltuielile. Elementele de venituri şi cheltuieli sunt
definite în reglementările contabile naţionale actuale după cum urmează6:
a) veniturile constituie creşteri ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul
perioadei contabile sub formă de intrări sau creşteri ale activelor ori descreşteri ale datoriilor,
care se concretizează în creşteri ale capitalului propriu, altele decât cele rezultate din contribuţii
ale acţionarilor (exemple: vânzarea mărfurilor prin magazinele de desfacere cu amănuntul
conduce la creșterea veniturilor concomitent cu creșterea trezoreriei; scontul primit de la un
furnizor reprezintă un venit financiar care intră în corespondență cu diminuarea datoriei față de
furnizor);
b) cheltuielile constituie diminuări ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul
perioadei contabile sub formă de ieşiri sau scăderi ale valorii activelor ori creşteri ale datoriilor,
care se concretizează în reduceri ale capitalului propriu, altele decât cele rezultate din distribuirea
acestora către acţionari (exemple: consumul de materii prime implică o cheltuială și în același
timp o diminuare a stocurilor; înregistrarea salariilor datorate presupune apariția unei cheltuieli
în corespondență cu obligația față de salariați).
Contabilitatea de gestiune se organizează de către fiecare entitate economică (mai puțin
persoanele fizice care desfășoară activități producătoare de venit), în funcţie de specificul
activităţii şi necesităţile proprii, având ca obiective principale următoarele: calcularea costurilor;
stabilirea rezultatelor şi a rentabilităţii produselor, lucrărilor şi serviciilor executate;
întocmirea bugetelor pe feluri de activităţi, urmărirea şi controlul executării acestora în scopul
cunoaşterii rezultatelor şi furnizării datelor necesare fundamentării deciziilor privind gestiunea
unităţii. Altfel spus, informaţiile furnizate de către contabilitatea de gestiune sunt informaţii
confidenţiale.
Cele două laturi ale contabilităţii dualiste, care sunt, în principiu, autonome, pot fi puse în
corespondenţă cu ajutorul conturilor de reflectare sau oglindă. Contabilitatea de gestiune
foloseşte informaţiile din contabilitatea financiară pentru determinarea costurilor de producţie,
furnizând, la rândul ei, contabilităţii financiare, elementele necesare pentru evaluarea bunurilor
obţinute din producţie proprie. Însă, gradul de recunoaştere a cheltuielilor în cele două
componente ale contabilităţii întreprinderii este diferit, cu implicaţii asupra mărimii rezultatelor
determinate de fiecare dintre ele. Astfel, dacă în contabilitatea financiară sunt recunoscute toate
cheltuielile ocazionate de desfăşurarea activităţii, în contabilitatea de gestiune acestea sunt avute
în vedere doar parţial. La determinarea costului de producţie sunt recunoscute numai cheltuielile
de exploatare şi cele financiare (parţial şi numai în anumite cazuri). Nici cheltuielile de
exploatare nu sunt incluse în integralitatea lor (de exemplu, cheltuielile ocazionate de
constituirea provizioanelor şi a ajustărilor pentru depreciere).

căror valori mobiliare sunt admise la tranzacţionare pe o piaţă reglementată au obligaţia de a aplica Standardele
Internaţionale de Raportare Financiară (IFRS) la întocmirea situaţiilor financiare anuale individuale.
6
*** definiţiile au fost preluate din Cadrul General (CG) pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare.
5
Conceptul adoptat pentru organizarea contabilităţii îşi pune amprenta şi asupra modului
de calcul a rezultatelor. Astfel, în cazul contabilităţii organizată într-un singur circuit (monistă),
determinarea rezultatului se baza pe folosirea aceloraşi conturi privind cheltuielile şi veniturile,
obţinându-se direct informaţii, atât privind mărimea rezultatului total obţinut de unitate, cât şi a
rezultatelor analitice pe fiecare sector sau activitate consumatoare de resurse şi generatoare de
rezultate. Dacă organizarea contabilităţii se realizează pe principiul dualismului, determinarea
rezultatului are la bază date din conturi de cheltuieli şi venituri distincte, în contabilitatea
financiară obţinându-se informaţii privind mărimea rezultatului global realizat de unitate, iar în
contabilitatea de gestiune rezultatele analitice. În plus, dacă sfera de includere a cheltuielilor în
costul de producţie este limitată (ceea ce se întâmplă şi în ţara noastră), suma rezultatelor
analitice va diferi de mărimea rezultatului total.
1.3. Utilizatorii și caracteristicile calitative ale informaţiilor din situațiile
financiare anuale
În reglementarea actuală, regăsim puține aspecte care se referă, în mod direct, la
utilizatorii informațiilor contabile 7 . Mai exact, în Capitolul 2, Secțiunea 2.1, punctul 17 se
precizează că “obiectivul situațiilor financiare anuale îl constituie furnizarea de informații
privind poziția financiară, performanța financiară și fluxurile de trezorerie ale unei entități, utile
unei categorii largi de utilizatori”. Observăm, așadar, că se face referire la o categorie largă de
utilizatori, dar fără a menționa structura acestora. În reglementările anterioare era precizat că
utilizatorii informaţiilor din situaţiile financiare includeau: investitorii actuali şi potenţiali,
personalul angajat, creditorii, furnizorii şi alţi creditori comerciali, clienţii, instituţiile statului şi
alte autorităţi, precum şi publicul. În prezent, în reglementările contabile nu mai apare o
asemenea descompunere, dar, cu siguranță, utilizatorii informațiilor contabile vizează aceeași
ierarhizare. Redăm în continuare o sinteză a tipurilor de utilizatori și a necesităților lor
informaționale.
Investitorii, consideraţi ofertanţii de capital, dar şi consultanţii lor sunt preocupaţi de
riscul inerent tranzacţiilor şi de rentabilitatea investiţiilor lor. Ei au nevoie de informaţii pentru a
decide dacă ar trebui să cumpere, să păstreze sau să vândă titluri de capital. Acţionarii sunt
interesaţi şi de informaţii care le permit să evalueze capacitatea entităţii de a plăti dividende.
Angajaţii şi grupurile lor reprezentative (sindicate, în principal) sunt interesaţi de
informaţii privind stabilitatea şi profitabilitatea angajatorilor lor. Aceştia sunt interesaţi şi de
informaţiile care le permit să evalueze capacitatea întreprinderii de a oferi remuneraţii, pensii şi
alte avantaje, precum şi oportunităţi profesionale.
Creditorii financiari sunt interesaţi de informaţiile care le permit să determine dacă
împrumuturile acordate şi dobânzile aferente vor fi rambursate la scadenţă.
Furnizorii şi alţi creditori comerciali sunt interesaţi de informaţiile care le permit să
determine dacă sumele care le sunt datorate vor fi plătite la scadenţă. Creditorii comerciali sunt
interesaţi, de regulă, de o întreprindere pe o perioadă mai scurtă decât creditorii financiari, cu
excepţia cazului în care ei sunt dependenţi de continuarea activităţii entităţii, atunci când aceasta
este un client major.
Clienţii sunt interesaţi de informaţii despre continuitatea activităţii unei entităţi, în special
atunci când au o colaborare pe termen lung cu întreprinderea respectivă sau sunt dependenţi de
ea.
Instituţiile statului şi alte autorităţi sunt interesate de alocarea resurselor şi, implicit, de
activitatea entităţilor. Acestea solicită informaţii şi pentru a reglementa activitatea
întreprinderilor, pentru a determina politica fiscală şi ca bază pentru calculul venitului naţional şi
al altor indicatori statistici similari.

7
*** Dacă în OMFP nr. 3055 din 2009 a fost introdusă în Cap. II „Formatul şi conţinutul situaţiilor financiare
anuale” Secţiunea 2 cu titlul: „Utilizatorii şi caracteristicile calitative ale situaţiilor financiare anuale”, în OMFP nr.
1802 din 2014 nu mai figurează o asemnea secțiune.
6
Publicul este influenţat de entităţi într-o varietate de moduri. De exemplu, entităţile pot
avea o contribuţie substanţială la economia locală în multe moduri, având în vedere numărul de
angajaţi şi colaborarea cu furnizorii locali. Situaţiile financiare pot ajuta publicul prin oferirea de
informaţii despre evoluţia recentă şi tendinţele legate de prosperitatea entităţii şi a sferei
activităţilor acesteia.
Deşi nu toate necesităţile de informaţie ale utilizatorilor pot fi satisfăcute de situaţiile
financiare, există cerinţe comune tuturor utilizatorilor. Se consideră că, întrucât investitorii sunt
ofertanţii de capital de risc ai întreprinderii, furnizarea de situaţii financiare care satisface
necesităţile lor, va satisface majoritatea necesităţilor de informaţii ale celorlalţi utilizatori.
Responsabilitatea principală pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare ale
entităţii revine conducerii acesteia. Managerii întreprinderilor sunt interesaţi şi de informaţiile
cuprinse în situaţiile financiare, chiar dacă au acces la informaţii financiare şi de gestiune
suplimentare, care ajută la înfăptuirea proceselor de planificare, luare a deciziilor şi de control.
Conducerea are capacitatea de a determina forma şi conţinutul unor astfel de informaţii
suplimentare pentru a satisface propriile necesităţi. În reglementarea contabilă naţională (OMFP
1802 din 2014, art. 5) se precizează că „în aplicarea reglementărilor contabile, entităţile trebuie
să dezvolte politici contabile proprii care se aprobă de administratori sau de către persoanele
care au obligația gestionării entității respective”.
Cele mai multe referiri la utilizatori, se regăsesc în cadrul prezentării caracteristicilor
calitative ale informațiilor contabile.
Pentru ca informaţia contabilă să răspundă cerinţei de a reflecta imaginea fidelă a poziţiei
financiare, a performanţei financiare şi modificărilor intervenite în poziţia financiară a unei
entităţi, aceasta trebuie să îndeplinească anumite CRITERII DE CALITATE. Este absurd să
admitem că o informaţie care nu corespunde criteriilor calitative este în măsură să asigure
realizarea acestui obiectiv fundamental al contabilităţii şi al situaţiilor financiare anuale.
Față de reglementările contabile anterioare, reglementările contabile actuale prezintă o
nouă structurare a caracteristicilor calitative. Astfel, sunt prezentate două caracteristici calitative
de bază: relevanța și reprezentarea exactă și patru caracteristici calitative care amplifică
utilitatea informațiilor contabile: comparabilitatea, verificabilitatea, oportunitatea și
inteligibilitatea. Deoarece, aceste aspecte au fost prezentate și în cadrul disciplinei:
“Contabilitate financiară”, vom face doar o scurtă trecere în revistă a aspectelor care
caracterizează fiecare din cele șase caracteristici calitative.
Relevanţa consideră că informaţia trebuie să permită influenţarea deciziilor economice
ale utilizatorilor, sprijinindu-i pe aceştia, atât în evaluarea evenimentelor prezente şi viitoare, cât
şi în revizuirea evaluărilor realizate în trecut. Mai exact, pentru a fi relevantă, informația
financiară trebuie să aibă valoare predictivă (pot fi utilizate pentru previzionarea rezultatelor
viitoare) și/sau valoare de confirmare (compararea cu previziunile efectuate). Relevanţa unei
informaţii este legată direct de natura sa şi de pragul de semnificaţie. Deşi în anumite cazuri,
natura informaţiei este suficientă pentru aprecierea relevanţei sale, în altele, atât natura, cât şi
pragul de semnificaţie sunt importante. Informaţiile sunt semnificative dacă omisiunea sau
declararea lor eronată în cadrul situaţiilor financiare ar putea influenţa deciziile economice ale
utilizatorilor.
Reprezentarea exactă a informației prezentată în situațiile financiare are în vedere faptul
că aceasta trebuie să fie completă, neutră și fără erori. Completitudinea include toate
informațiile necesare pentru ca un utilizator să înțeleagă fenomenul descris. Neutralitatea
informației impune ca aceasta să nu suporte anumite influențe. Reprezentarea fără erori are în
vedere faptul că îndescrierea fenomenelor nu există erori sau omisiuni.
Comparabilitatea reprezintă caracteristica informaţiei financiare care permite efectuarea
comparaţiilor în timp şi spaţiu. Astfel, utilizatorii trebuie să aibă posibilitatea de a compara
modificările intervenite în situaţiile financiare pentru a desprinde tendinţele de evoluţie a poziţiei
financiare şi performanţelor unei entităţi (comparabilitate în timp). De asemenea, decidenţii
trebuie să fie în măsură să compare, pe baza situaţiilor financiare, poziţia financiară şi
7
performanţele unor entităţi diferite (comparabilitate în spaţiu). Comparabilitatea în timp implică
permanenţa metodelor, iar comparabilitatea în spaţiu obligă la uniformitatea metodelor.
Capacitatea utilizatorilor de a proceda la comparaţii este influenţată de informaţiile pe care le
deţin cu privire la politicile contabile utilizate în elaborarea situaţiilor financiare, schimbările
intervenite în aceste politici şi efectele unor astfel de schimbări. De asemenea, utilizatorii trebuie
să fie în măsură să identifice diferenţele între politicile contabile pentru tranzacţii şi evenimente
asemănătoare aplicate de unitate de la o perioadă la alta, cât şi de entităţi diferite.
Verificabilitate informației prezentată în situațiile financiare urmărește ca utilizatori
diferiți și în cunoștință de cauză să ajungă la un consens cu privire la faptul că o anumită
descriere a unui fenomen este o reprezentare exactă.
Oportunitatea are în vedere faptul că informațiile sunt disponibile utilizatorilor pentru ca
aceștia să ia decizii în timp util.
Inteligibilitatea este considerată o caracteristică calitativă specifică utilizatorilor şi
impune ca informaţia să poată fi uşor înţeleasă de către decidenţi. Ca urmare, se presupune că
utilizatorii dispun de suficiente cunoştinţe referitoare la derularea afacerilor şi activităţilor
economice, că deţin cunoştinţe de contabilitate şi sunt interesaţi să studieze informaţiile
prezentate de entităţi. Este important de menţionat că informaţiile privind unele probleme
complexe, care sunt incluse în situaţiile financiare datorită relevanţei lor în luarea deciziilor
economice, nu ar trebui excluse doar pe motivul că ar putea fi prea dificil de înţeles de către
anumiţi utilizatori.
Aşadar, caracteristicile calitative sunt atributele care determină utilitatea informaţiei
oferită de situaţiile financiare utilizatorilor.
1.4. Principiile aplicabile în contabilitatea financiară
Contabilitatea oricărei unităţi şi prezentarea situaţiilor financiare trebuie să se bazeze pe
un sistem unitar de norme, rezultat al procesului de normalizare, cunoscute sub denumirea de
principii generale de raportare financiară.
Potrivit reglementărilor contabile naționale, în prezent, la baza organizării contabilităţii
financiare trebuie să se regăsească următoarele principii: continuitatea activităţii, permanenţa
metodelor, prudenţa, contabilitatea de angajamente, intangibilitatea bilanţului de deschidere,
evaluarea separată a elementelor de activ şi de datorii, necompensarea, contabilizarea și
prezentarea elementelor din situațiile financiare ținând seama de fondul economic al tranzacției
sau al angajamentului în cauză, evaluarea la cost de achiziție sau cost de producție şi pragul de
semnificaţie. Toate aceste principii stau la baza recunoașterii și evaluării elementelor prezentate
în situațiile financiare anuale.
1. Principiul continuităţii activităţii are ca fundament presupunerea că entitatea îşi va
desfăşura activitatea în mod normal într-un viitor previzibil, fără a ajunge în imposibilitatea
continuării activităţii sau fără reducerea semnificativă a acesteia. Dacă administratorii identifică
anumite evenimente care pot conduce la incapacitatea entității de a-şi continua activitatea, aceste
evenimente trebuie să fie prezentate în notele explicative. Atunci când situaţiile financiare anuale
nu sunt întocmite pe baza principiului continuităţii, această informaţie trebuie prezentată, însoţită
de explicaţii privind modul lor de întocmire şi de motivele care au stat la baza aprecierii,
conform căreia întreprinderea nu-şi mai poate continua activitatea. Deteriorarea rezultatelor din
exploatare şi a poziţiei financiare, ulterior datei bilanţului, indică nevoia de a analiza dacă
presupunerea privind continuitatea activităţii este încă adecvată.
2. Principiul permanenţei metodelor impune utilizarea cu consecvenţă a politicilor
contabile, a regulilor şi normelor privind evaluarea, înregistrarea în contabilitate şi prezentarea
activelor, capitalurilor proprii, datoriilor, cheltuielilor şi veniturilor, atât de la un exerciţiu
financiar la altul, cât şi în cadrul aceluiaşi exerciţiu. Există, totuşi, situaţii în care se impune
modificarea politicilor contabile. Concret, modificările de politici contabile pot fi determinate la
iniţiativa entităţii (caz în care modificarea trebuie justificată în notele explicative) sau constituie
modificări ale reglementărilor (caz în care modificarea nu trebuie justificată în notele
8
explicative, ci doar menţionată în acestea). O situație care justifică modificarea politicilor
contabile poate fi fuziunea entităţilor, caz în care se impune armonizarea politicilor contabile ale
societăţii absorbite cu cele ale societăţii absorbante.
3. Principiul prudenţei este considerat pilonul de bază al contabilităţii (mai ales în ţările
în care aceasta îndeplineşte un important rol juridic), deoarece aplicarea lui protejează
întreprinderea, dar mai ales terţii, împotriva evaluărilor subiective şi multiplelor riscuri şi
incertitudini care pot să apară în viitor. Acest principiu interzice supraevaluarea elementelor de
activ şi a veniturilor, respectiv subevaluarea datoriilor şi a cheltuielilor. În plus, trebuie să fie
luate în considerare riscurile, deprecierile şi pierderile ce pot apărea, generate de desfăşurarea
activităţii în exerciţiul curent sau cel anterior.
Cu toate că prudenţa este avută în vedere pe toată durata de funcţionare a unităţii, la data
închiderii exerciţiului, manifestarea ei este mai mult decât evidentă, generând înregistrarea
diferenţelor dintre valoarea de inventar (mai mică) şi valoarea de intrare, la active, pe seama
amortizării (dacă deprecierea este definitivă) şi pe seama ajustărilor pentru depreciere (dacă
pierderea de valoare este temporară) iar, la datorii sub forma provizioanelor (dacă valoarea de
inventar este mai mare decât valoarea de intrare). Dimpotrivă, creşterile de valoare ale activelor
şi minusvalorile la datorii, faţă de data intrării în unitate, nu fac obiectul înregistrărilor contabile
(de regulă). Totodată, în zona de aplicare a principiului prudenţei intră şi luarea în considerare a
unor fapte viitoare care riscă să afecteze nefavorabil poziţia financiară şi performanţa entităţii.
Mecanismele contabile în care se concretizează aplicarea principiului prudenţei sunt
următoarele8:
a) în contul de profit și pierdere poate fi inclus numai profitul realizat la data bilanţului;
b) sunt recunoscute toate datoriile (inclusiv, cele previzibile și pierderile potențiale)
apărute în cursul exerciţiului financiar curent sau al unui exerciţiu precedent, chiar dacă acestea
devin evidente numai între data bilanţului şi data întocmirii acestuia;
c) sunt recunoscute toate deprecierile, indiferent dacă rezultatul exerciţiului financiar este
pierdere sau profit.
Se constată că acest principiu impune o abordare pesimistă a activităţii trecute, prezente,
dar, mai ales, viitoare a întreprinderii. Cu toate acestea, aplicarea prudenţei nu justifică
constituirea de provizioane excesive, subevaluarea deliberată a activelor sau veniturilor și nici
suprevaluarea deliberată a datoriilor sau cheltuielilor.
4. Principiul contabilității de angajamente are în vedere faptul că efectele tranzacţiilor şi
ale altor evenimente sunt recunoscute atunci când tranzacţiile şi evenimentele se produc (şi nu pe
măsură ce numerarul sau echivalentul său este încasat sau plătit) şi sunt înregistrate în evidenţele
contabile şi raportate în situaţiile financiare ale perioadelor aferente. Situaţiile financiare
întocmite în baza acestui principiu oferă informaţii utilizatorilor nu numai despre tranzacţiile
trecute, care au implicat plăţi şi încasări, dar şi despre obligaţiile de plată din viitor şi despre
resursele privind încasările viitoare. În plus, veniturile și cheltuielile care rezultă direct și
concomitent din aceeași tranzacție trebuie recunoscute simultan în contabilitate, prin asocierea
directă între cheltuilile și veniturile aferente, dar cu evidențierea distinctă a acestora. În acest
context, situațiile financiare furnizează cele mai utile informaţii referitoare la tranzacţii şi la alte
evenimente trecute care sunt necesare utilizatorilor în luarea deciziilor economice.
5. Principiul intangibilităţii. Potrivit acestui principiu, bilanţul de deschidere al unui
exerciţiu trebuie să corespundă bilanţului de închidere al exerciţiului precedent. Principiul
vizează asigurarea continuităţii şi coerenţei informaţiilor furnizate privind poziţia financiară şi
performanţa entităţii. Corectarea pe seama rezultatului reportat a erorilor semnificative aferente
exerciţiilor financiare precedente, precum și a modificării politicilor contabile nu se consideră
încălcare a principiului intangibilităţii.

8
***, OMFP nr. 1802/29.12.2014 pentru aprobarea Reglementărilor privind situațiile financiare anuale individuale
și situațiile financiare anuale consolidate, publicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 963 din 30.12.2014, cap. 2,
Secţiunea 2.4 „Principii generale de raportare financiară”, pct. 51.
9
6. Principiul evaluării separate a elementelor de activ şi de datorii, în strânsă
interdependenţă cu principiul necompensării, impune ca pentru stabilirea sumei totale
corespunzătoare unui post din bilanţ să se determine separat valoarea fiecărui element de activ
ori de datorii care formează postul respectiv.
7. Principiul necompensării impune evaluarea şi înregistrarea separată în contabilitate a
elementelor de activ şi datorii, nepermiţându-se compensări între posturile de activ şi cele de
datorii ale bilanţului și nici între veniturile şi cheltuielile contului de profit și pierdere. Aplicarea
principiului menţionat asigură prezentarea prin bilanţ a totalităţii elementelor de activ, capitaluri
proprii şi datorii, prin contul de rezultate a ansamblului cheltuielilor şi veniturilor perioadei, iar
prin tabloul de trezorerie a tuturor fluxurilor monetare. Totuşi, sunt admise compensări între
creanţe şi datorii faţă de aceeaşi entitate, dar numai după contabilizarea veniturilor şi cheltuielilor
corespunzătoare. În cazul schimbului de active, în contabilitate se evidenţiază distinct
operaţiunea de vânzare şi cea de cumpărare, pe baza documentelor justificative, cu înregistrarea
tuturor veniturilor şi cheltuielilor aferente operaţiunilor.
8. Contabilizarea și prezentarea elementelor din situațiile financiare ținând seama de
fondul economic al tranzacției sau al angajamentului în cauză impune ca informaţiile
prezentate prin situaţiile financiare anuale, pentru a fi credibile, să reflecte fondul şi realitatea
economică a evenimentelor şi tranzacţiilor, nu numai forma lor juridică. De exemplu, o
întreprindere achiziţionează un bun finanţat prin leasing financiar. Potrivit acestei modalităţi de
finanţare, cumpărătorul intră în proprietatea bunului, sub aspect juridic, odată cu achitarea
ultimei rate. După forma juridică, bunul ar trebui reflectat în conturi de bilanţ la data transferului
de proprietate (la data plăţii ultimei rate), până atunci figurând în conturi extrapatrimoniale. Însă,
realitatea economică este că riscurile şi avantajele aferente bunului îi sunt transferate
utilizatorului din momentul încheierii contractului de leasing, ceea ce obligă la reflectarea lui în
conturi de bilanţ din momentul intrării în posesie. Alte exemple de situaţii când se aplică acest
principiu ar putea fi: recunoașterea participațiilor cumpărate ca fiind de natura acțiunilor deținute
la enititățile afiliate sau sub forma altor imobilizări financiare, recunoaşterea veniturilor,
respectiv cheltuielilor în contul de profit şi pierdere sau ca venituri în avans, respectiv cheltuieli
în avans; încadrarea reducerilor acordate, respectiv primite, la reduceri comerciale sau financiare
etc.
9. Principiul evaluării la cost de achiziție sau cost de producție constituie regula în ceea
ce privește evaluarea elementelor prezentate în situațiile financiare. Cu toate acestea, există și
situații în care se poate opta pentru reevaluarea imobilizărilor corporale sau evaluarea
imobilizărilor financiare la valoarea justă.
10. Principiul pragului de semnificaţie prevede ca în situaţiile financiare anuale să fie
prezentat în mod distinct orice element care are o valoare semnificativă. Se consideră că un
element are o valoare semnificativă dacă omisiunea sau prezentarea lui eronată ar putea influenţa
deciziile economice ale utilizatorilor. Rezultă că pragul de semnificaţie oferă o limită pentru
informare, el depinzând de mărimea elementului sau erorii, apreciate în condiţiile omisiunii ori
declarării greşite. Pe de altă parte, elementele cu valori nesemnificative care au aceeaşi natură
sau care îndeplinesc funcţii similare vor fi prezentate cumulat, pentru a nu aglomera situaţiile
financiare cu informaţii inutile.
În cazuri excepţionale, pot exista abateri de la principiile generale de raportare financiară,
cu condiţia ca orice astfel de abateri să fie prezentate în notele explicative, împreună cu motivele
care le-au determinat şi cu evaluarea efectului acestora asupra activelor, datoriilor, capitalului
propriu, profitului sau pierderii.
10
1.5. Reguli generale de evaluare a elementelor din situaţiile financiare
Elementele prezentate în situaţiile financiare anuale se evaluează, de regulă, pe baza
principiului costului de achiziţie sau al costului de producţie.9
Pentru evaluarea elementelor din bilanţ sunt stabilite reguli pentru următoarele momente:
la intrarea în entitate, la inventar și la închiderea exerciţiului financiar (prezentarea elementelor
în bilanţ) şi la data ieşirii din entitate. Deși am prezentat titlul acestui subcapitol cu referire la
toate elementele din situațiile financiare, încercăm să prezentăm în continuare aspectele aferente
evaluării referitoare, îndeosebi, la imobilizări și capitaluri (temele acestui curs).
I. La data intrării în entitate, bunurile se evaluează şi se înregistrează în contabilitate la
valoarea de intrare, care se stabileşte astfel:
a) la cost de achiziţie - pentru bunurile procurate cu titlu oneros;
b) la cost de producţie - pentru bunurile produse în entitate;
c) la valoarea de aport, stabilită în urma evaluării - pentru bunurile reprezentând aport la
capitalul social;
d) la valoarea justă - pentru bunurile obţinute cu titlu gratuit sau constatate plus la
inventariere.
Valoarea de aport şi, respectiv, valoarea justă se substituie costului de achiziţie.
Prin valoare justă se înţelege suma pentru care activul ar putea fi schimbat de bunăvoie
între părţi aflate în cunoştinţă de cauză în cadrul unei tranzacţii cu preţul determinat obiectiv.
Această valoare se determină, în general, după datele de evidenţă de pe piaţă, printr-o evaluare
efectuată, de regulă, de evaluatori autorizați.
Costul de achiziţie al bunurilor cuprinde preţul de cumpărare, taxele de import şi alte taxe
(cu excepţia acelora pe care persoana juridică le poate recupera de la autorităţile fiscale),
cheltuielile de transport, manipulare şi alte cheltuieli care pot fi atribuibile direct achiziţiei
bunurilor respective. Reducerile comerciale acordate de furnizor şi înscrise pe factura de
achiziţie ajustează, în sensul reducerii, costul de achiziţie.
Reglementările naţionale actuale 10 precizează că în cazul valorilor mobiliare pe termen
scurt admise la tranzacţionare pe o piaţă reglementată, costul de achiziţie nu include costurile
de tranzacţionare direct atribuibile achiziţiei lor, aceste costuri fiind înregistrate în conturile de
cheltuieli corespunzătoare. În schimb, în cazul valorilor mobiliare pe termen scurt neadmise la
tranzacţionare pe o piaţă reglementată, precum şi a valorilor mobiliare pe termen lung, costul
de achiziţie include şi costurile de tranzacţionare direct atribuibile achiziţiei lor (de exemplu:
costurile legate de onorariile plătite avocaților, evaluatorilor).
Costul de producţie al unui bun, în general, cuprinde costul de achiziţie a materiilor prime
şi materialelor consumabile şi cheltuielile de producţie direct atribuibile bunului.
Costul de producţie sau de prelucrare al stocurilor, precum şi costul de producţie al
imobilizărilor cuprinde cheltuielile directe aferente producţiei, şi anume: materiale directe,
energie consumată în scopuri tehnologice, manoperă directă şi alte cheltuieli directe de producţie
(de exemplu, în cazul imobilizărilor: costurile de amenajare a amplasamentului, costurile de
instalare şi asamblare, costurile de testare a funcţionării corecte a activului etc), precum şi cota
cheltuielilor indirecte de producţie alocată în mod raţional ca fiind legată de fabricaţia acestora.
În costul de producţie poate fi inclusă o proporţie rezonabilă din cheltuielile care sunt indirect
atribuibile bunului, în măsura în care acestea sunt legate de perioada de producţie.
Costurile îndatorării (dobânda şi alte comisioane aferente) pentru finanţarea achiziţiei,
construcţiei sau producţiei de active cu ciclu lung de fabricaţie sunt incluse în costurile de
producţie, în măsura în care acestea sunt legate de perioada de producţie şi se are în vedere

9
***, OMFP nr. 1802/29.12.2014 pentru aprobarea Reglementărilor privind situațiile financiare anuale individuale
și situațiile financiare anuale consolidate, publicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 963 din 30.12.2014, pct. 58.
10
***, OMFP nr. 1802/29.12.2014 pentru aprobarea Reglementărilor privind situațiile financiare anuale individuale
și situațiile financiare anuale consolidate, publicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 963 din 30.12.2014, pct. 78-
79.
11
respectarea principiului prudenţei. În cazul includerii dobânzii în valoarea activelor, aceasta
trebuie prezentată în notele explicative. În reglementările aplicabile în prezent, prin activ cu ciclu
lung de fabricaţie se înţelege un activ care solicită în mod necesar o perioadă substanţială de timp
pentru a fi gata în vederea utilizării sau pentru vânzare. Nu sunt considerate active cu ciclu lung
de fabricaţie stocurile care sunt fabricate pe o bază repetitivă de-a lungul unei perioade scurte de
timp şi nici activele care în momentul achiziţiei sunt gata pentru utilizarea lor prestabilită sau
pentru vânzare. Capitalizarea costurilor îndatorării trebuie să înceteze atunci când se realizează
cea mai mare parte a activităţilor necesare pentru pregătirea activului cu ciclu lung de fabricaţie
în vederea vânzării sau a utilizării prestabilite.
II. În scopul întocmirii situaţiilor financiare anuale, entităţile trebuie să procedeze la
inventarierea şi evaluarea elementelor de natura activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii.
Evaluarea cu ocazia inventarierii a elementelor de natura activelor se face la valoarea de
inventar a fiecărui element, stabilită în funcţie de utilitatea bunului, starea acestuia şi preţul
pieţei. La stabilirea valorii de inventar a bunurilor se va aplica principiul prudenţei, potrivit
căruia se va ţine seama de toate ajustările de valoare datorate deprecierilor sau pierderilor de
valoare. În cazul creanţelor şi datoriilor, această valoare se stabileşte în funcţie de valoarea lor
probabilă de încasat, respectiv de plată. La încheierea exerciţiului financiar, elementele de
natura activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii se evaluează şi se reflectă în situaţiile financiare
anuale la valoarea contabilă (netă 11 ), pusă de acord cu rezultatele inventarierii. Conform
reglementărilor contabile naţionale actuale, valoarea contabilă (netă) a unui activ este valoarea
la care acesta este recunoscut după ce se deduc amortizarea cumulată (pentru activele
amortizabile) şi ajustările acumulate din depreciere sau pierdere de valoare.
Aşadar, valoarea contabilă (stabilită înaintea inventarierii, care poate fi valoarea de
intrare) se compară cu valoarea stabilită pe baza inventarierii, denumită valoare de inventar
(valoarea înscrisă în listele de inventariere). Lucrurile se petrec diferit, după cum este vorba
despre elemente de activ sau de datorii.
Pentru elementele de activ, diferenţele constatate în minus între valoarea de inventar şi
valoarea contabilă netă se înregistrează în contabilitate, fie pe seama unei amortizări
suplimentare, în cazul activelor amortizabile pentru care deprecierea este ireversibilă/definitivă,
fie prin constituirea sau suplimentarea ajustărilor pentru depreciere sau pierdere de valoare,
atunci când deprecierea este reversibilă/provizorie. Valorile mobiliare pe termen scurt admise la
tranzacţionare pe o piaţă reglementată se evaluează la valoarea de cotaţie din ultima zi de
tranzacţionare, iar cele netranzacţionate la costul istoric mai puţin eventualele ajustări pentru
pierdere de valoare. Valorile mobiliare pe termen lung se evaluează la costul istoric mai puţin
eventualele ajustări pentru pierdere de valoare. Evaluarea imobilizărilor corporale la data
bilanţului se efectuează la cost (valoarea de intrare), mai puţin amortizarea şi ajustările cumulate
din depreciere sau la valoarea reevaluată (valoarea justă la data reevaluării, mai puţin orice
amortizare ulterioară cumulată şi orice pierderi din depreciere ulterioare cumulate), în funcție de
trtamentul contabil adoptat.
Pentru elementele de natura datoriilor, diferenţele constatate în plus între valoarea de
inventar şi valoarea contabilă a acestora se înregistrează în contabilitate, pe seama elementelor
corespunzătoare de datorii (provizioane).
În plus, la fiecare dată a bilanţului:
- elementele monetare 12 exprimate în valută (disponibilităţi şi alte elemente asimilate,
cum sunt acreditivele şi depozitele bancare, creanţe şi datorii în valută, cu excepția avansurilor
acordate sau primite, conform reglementărilor contabile actuale) trebuie evaluate şi raportate
utilizând cursul de schimb comunicat de Banca Naţională a României şi valabil la data încheierii

11
*** menţionăm faptul că în actualele reglementări contabile, prin valoare contabilă se înţelege valoarea netă.
Deoarece ne-am obişnuit ca valoarea de intrare minus amortizările şi ajustările pentru depreciere să fie considerată
valoare contabilă netă, am subliniat acest aspect între paranteze.
12
*** prin elemente monetare se înţelege disponibilităţile băneşti şi activele/datoriile de primit/de plătit în sume fixe
sau determinabile.
12
exerciţiului financiar. Diferenţele de curs valutar, favorabile sau nefavorabile, între cursul de la
data înregistrării creanţelor sau datoriilor în valută sau cursul la care au fost raportate la finele
lunii precedente şi cursul de schimb de la data încheierii exerciţiului financiar, se înregistrează, la
venituri sau cheltuieli financiare, după caz;
- pentru creanţele şi datoriile, exprimate în lei, a căror decontare se face în funcţie de
cursul unei valute, eventualele diferenţe favorabile sau nefavorabile, care rezultă din evaluarea
acestora se înregistrează la alte venituri sau alte cheltuieli financiare, după caz;
- elementele nemonetare achiziţionate cu plata în valută şi înregistrate la cost istoric
(imobilizări, stocuri) trebuie raportate utilizând cursul de schimb de la data efectuării tranzacţiei;
- elementele nemonetare achiziţionate cu plata în valută şi înregistrate la valoarea justă
(de exemplu, imobilizările corporale reevaluate) trebuie prezentate în situaţiile financiare anuale
la această valoare.
Evenimentele care apar după data bilanţului pot furniza informaţii suplimentare
referitoare la perioada raportată faţă de cele cunoscute la data bilanţului. Dacă situaţiile
financiare anuale nu au fost aprobate, acestea trebuie ajustate pentru a reflecta şi informaţiile
suplimentare, dacă informaţiile respective se referă la condiţii care au existat la data bilanţului.
III. La data ieşirii din entitate sau la darea în consum bunurile se evaluează şi se scad
din gestiune la valoarea lor de intrare sau la valoarea la care sunt înregistrate în contabilitate (de
exemplu, valoarea reevaluată, pentru imobilizările corporale reevaluate sau valoarea justă, pentru
valorile mobiliare pe termen scurt admise la tranzacţionare pe o piaţă reglementată). Activele
constatate minus în gestiune se scot din evidenţă la data constatării lipsei acestora.
Aceste aspecte, aşa cum am menţionat şi în titlul paragrafului, se referă la regulile
generale de evaluare. Pe măsura parcurgerii cursului, vor fi prezentate aspecte particulare
aferente evaluării referitoare, îndeosebi, la capitaluri și imobilizări, particularitățile privind
evaluarea stocurilor, terţilor și trezoreriei fiind prezentate în cadrul disciplinei: „Contabilitate
financiară”, studiată în anul I, semestrul 2.

1.6. Teme de verificare


1. Cum este organizată și condusă Contabilitatea financiară și care este obiectivul principal al
acesteia?
2. Care sunt componentele situațiilor financiare anuale în structură completă?
3. Care sunt utilizatorii principali ai informațiilor oferite prin situațiile financiare anuale?
4. Enumerați caracteristicile calitative ale informațiilor din situațiile financiare anuale!
5. Prezentați succint principalele aspecte ale principiului prudenței!
6. Care sunt momentele obligatorii ale evaluării în contabilitate?

1.7. Răspunsuri la temele de verificare


1. Contabilitatea financiară, are la bază norme unitare privind organizarea şi conducerea acesteia,
care au caracter obligatoriu pentru toate entităţile, având ca obiectiv principal furnizarea
informaţiilor necesare atât pentru necesităţile proprii, cât şi în relaţiile acestora cu asociaţii sau
acţionarii, clienţii, furnizorii, băncile, organele fiscale şi alte persoane juridice şi fizice.
2. Setul complet de situații financiare anuale cuprinde: bilanţul, contul de profit şi pierdere,
situaţia modificărilor capitalului propriu, situaţia fluxurilor de trezorerie și notele explicative la
situaţiile financiare anuale.
3. Utilizatorii principali ai informațiilor financiar-contabile raportate prin intermediul situațiilor
financiare anuale sunt: investitorii actuali şi potenţiali.
4. Caracteristicile calitative fundamentale ale informațiilor din situațiile financiare anuale sunt:
relevanța, reprezentarea exactă, comparabilitatea, verificabilitatea, oportunitatea și
inteligibilitatea.
13
5. Principiul prudenței interzice supraevaluarea elementelor de activ şi a veniturilor, respectiv
subevaluarea datoriilor şi a cheltuielilor. În plus, trebuie să fie luate în considerare riscurile,
deprecierile şi pierderile ce pot apărea, generate de desfăşurarea activităţii în exerciţiul curent sau
cel anterior. Mecanismele contabile în care se concretizează aplicarea principiului prudenţei sunt
următoarele: a) poate fi inclus numai profitul realizat la data bilanţului; b) trebuie să se ţină cont
de toate datoriile apărute în cursul exerciţiului financiar curent sau al unui exerciţiu precedent,
chiar dacă acestea devin evidente numai între data bilanţului şi data întocmirii acestuia; c) trebuie
să se ţină cont de toate deprecierile, indiferent dacă rezultatul exerciţiului financiar este pierdere
sau profit.
6. Pentru evaluarea elementelor din bilanţ sunt stabilite reguli pentru următoarele momente: la
intrarea în entitate, la inventar și la închiderea exerciţiului financiar (prezentarea elementelor în
bilanţ) şi la data ieşirii din entitate.
.