Însilozarea reprezintă una din metodele cele mai eficiente de conservare a nutreţurilor suculente, precum şi a celei mai mari părţi din produsele secundare şi subprodusele cu destinaţie furajeră. Nutreţurile însilozate asigură furajarea animalelor mai ales în perioada de stabulaţie. Nutreţul realizat are compoziţia chimică foarte apropiată de boabele de porumb sau orz uscate, iar pierderile de substanţe nutritive sunt sub 10%, nivel la care se poate ajunge prin uscarea lor pe cale articială (Demarquille C., 1973). 2 Categoriile de furaje însilozate După conţinutul în apă în momentul însilozării, se deosebesc trei grupe de nutreţuri murate: silozul, semisilozul, semifânul. Pierderile de substanţe nutritive, în câmp şi în timpul preparării şi păstrării, sunt diferite, în funcţie de categoria de furaj însilozat. Silozul este un furaj ce conţine peste 70% apă. Pierderile de substanţe nutritive în câmp sunt reduse, deoarece plantele sunt însilozate imediat după recoltare, însă pierderile în timpul preparării şi păstrării silozului sunt cele mai mari. Sub această formă se conservă plantele care au un conţinut mare de glucide solubile, uşor însilozabile, cum ar fi: porumbul, iarba de Sudan, sorgul etc.. Semisilozul. Pentru realizarea acestui furaj, plantele, după recoltare, rămân pe câmp până ce conţinutul în apă ajunge la 55 (60)-65 (70)%, după care se toacă şi se transportă la locul de însilozare. Pierderile de substanţe nutritive în câmp cresc, dar scad cele din timpul preparării şi păstrării. Semifânul se caracterizează printr-un conţinut în apă în momentul însilozării de 45 (50)-55 (60)%, iar pierderile totale de substanţe nutritive sunt cele mai scăzute (Erdelyi {t şi col., 1990). 3 Procesele biochimice din timpul însilozării Însilozarea furajelor este rezultatul interacţiunii mai multor factori, dintre care cei mai importanţi sunt: conţinutul plantelor în glucide, conţinutul lor în apă în momentul însilozării, conţinutul de aer din masa plantelor ce se însilozează, prezenţa şi înmulţirea bacteriilor acidolactice în timpul însilozării. Substanţele nutritive din nutreţul însilozat suferă o serie de modificări determinate atât de respiraţia plantelor şi producerea de CO2, cât şi de acţiunea microorganismelor. Astfel, în masa furajului în timpul însilozării au loc unele procese biologice şi biochimice. 12.3.1 Procesele biologice După recoltare, respiraţia celulelor continuă cât timp se găseşte aer în masa furajului. Prin respiraţie, glucidele solubile sunt oxidate, rezultând apă, bioxid de carbon şi energie: C6H12O6 + 6 O2 6 CO2 + 6 H2O + 674 kcal 98 Cu cât masa furajului este mai afânată, cu atât durata procesului de respiraţie este mai mare, fiind de 10-12 ore la furajul tocat şi bine tasat şi peste o lună la furajul întreg, netasat. După epuizarea oxigenului din aerul existent în siloz, are loc respiraţia intracelulară, oxigenul fiind furnizat din procesul de reducere a substanţelor proprii din furaj. În urma acestui proces se formează CO2, NH3, apă, cantităţi mici de alcooli, acizi graşi, metan şi o cantitate însemnată de căldură. Acest proces încetează după moartea celulelor în urma acumulării de CO2 în furajul însilozat. Dacă nu se iau măsuri de oprire a proceselor de respiraţie, temperatura în siloz se poate ridica la 60-700C sau mai mult. În acest caz, pe lângă pierderile însemnate de substanţe nutritive, nutreţul se caramelizează, îşi pierde suculenţa, substanţele proteice se coagulează şi devin greu digestibile şi în plus există pericolul de încingere şi chiar autoaprindere a nutreţului. Pierderea de glucide în procesul respiraţiei celulare este mult mai importantă la plantele leguminoase, al căror conţinut în glucide hidrosolubile este mic, iar în urma degradărilor datorate respiraţiei rămâne disponibilă pentru flora lactică o cantitate mult prea mică de zaharuri care să poată fi transformată în acid lactic, agentul conservant al nutreţului însilozat. Pentru limitarea pierderilor este necesară oprirea cât mai rapidă a respiraţiei celulelor, respectiv a oxidării glucidelor solubile, care se poate realiza prin eliminarea cât mai completă a aerului din masa nutreţului, printr-o presare puternică şi continuă de la primul până la ultimul strat. În urma presării se elimină oxigenul, iar bioxidul de carbon ce rezultă din procesul respiraţiei înlesneşte moartea prin asfixiere a celulelor (Băia Gh. şi col., 1972). 2 Procesele biochimice După moartea celulelor se produce plasmoliza conţinutului celulelor, ceea ce permite o dezvoltare puternică a microorganismelor care favorizează desfăşurarea proceselor de fermentaţie. În masa furajului au loc, în principal, o fermentaţie lactică, dar şi fermentaţii secundare: acetică, butirică şi alcoolică. Predominarea uneia sau a alteia depinde de mai mulţi factori, dintre care un rol hotărâtor îl au prezenţa sau absenţa oxigenului, reacţia mediului şi conţinutul plantelor însilozate în glucide solubile. Fermentaţia lactică prezintă cea mai mare importanţă, deoarece duce la acumularea acidului lactic, agent conservant, de care depinde calitatea nutreţului însilozat. Fermentaţia lactică este produsă de bacteriile lactice (Streptococus, Leuconostoc, Lactobacillus, Pediococus), care transformă glucidele în acid lactic şi cantităţi mici de acid acetic, succinic, formic şi propionic. Bacteriile lactice suportă un mediu acid mai pronunţat decât bacteriile butirice, şi anume pH mai mic de 4,5. La aceste valori de pH, bacteriile de fermentaţie butirică precum şi celelalte bacterii care duc la fermentaţii secundare nedorite îşi încetează activitatea. Mucegaiul se dezvoltă până la reacţia mediului ce corespunde la un pH = 1,2- 1,8 , dar nu suportă anaerobioza. Între aceste două grupe de substrat trebuie să fie un anumit raport, rolul cel mai important avându-l conţinutul în glucide solubile. Astfel, gramineele perene, recoltate în faza optimă pentru însilozare, au un conţinut de glucide solubile cuprins între 20-28% din s.u., în funcţie de specia şi tehnologia de cultivare, în timp ce la leguminoase, proporţia de glucide solubile este de numai 9-10% din s.u., insuficientă pentru realizarea cantităţii necesare de acid lactic. În funcţie de conţinutul în glucide solubile, plantele se pot împărţi în : o plante ce se însilozează uşor (porumbul, sorgul, iarba de Sudan, hibridul sorg x iarbă de Sudan, raigrasul aristat, secara de nutreţ, varza furajeră, floarea soarelui etc.); o plante care se însilozează greu (lucerna, trifoiul, borceagul cu peste 50% măzăriche); o plante care nu se însilozează (stuful, vrejii de roşii etc.). Activitatea bacteriilor lactice din siloz este condiţionată şi de gradul de umiditate a plantelor în momentul însilozării. Bacteriile lactice se dezvoltă şi activează bine când furajul însilozat are o umiditate de 60-70%, deci 30-40% substanţă uscată. Prin ofilirea nutreţului în câmp se poate reduce umiditatea până la nivelul optim. 99 Plantele care se însilozează greu, cum ar fi leguminoasele, cu un conţinut mare de proteină şi redus de glucide solubile, pot fi însilozate după o prealabilă ofilire, prin care se reduce umiditatea şi creşte conţinutul în substanţă uscată. În acest caz, se realizează semisilozul sau semifânul, când se impune o tasare foarte puternică a furajului însilozat. Asemenea plante se mai pot însiloza prin folosirea unor aditivi care măresc conţinutul în glucide solubile sau crează un mediu acid, ceea ce permite declanşarea fermentaţiei lactice. O condiţie esenţială pentru o bună însilozare o constituie crearea în masa însilozată a unui mediu anaerob, favorabil bacteriilor acido-lactice şi nefavorabil micoorganismelor care produc fermentaţii nedorite. Anaerobizarea se realizează prin tocarea plantelor la dimensiuni corespunzătoare, tasarea puternică şi continuă în tot timpul însilozării. La silozurile de suprafaţă, anaerobizarea se poate realiza şi prin folosirea de prelate speciale din material plastic, ce permit extragerea aerului cu pompele de vid (Moga I., 1974). Prin respectarea la însilozarea nutreţurilor a condiţiilor prezentate, aciditatea totală a furajului realizat trebuie să fie de 1,5-2,5%, din care 70-75% acid lactic (Laissus R., 1978). 4 Tehnologia însilozării furajelor În cadrul tehnologiilor moderne de pregătire a furajelor, conservarea furajelor prin însilozare ocupă un loc important. Respectarea cu stricteţe a tuturor verigilor tehnologice duce la reducerea substanţială a pierderilor şi la obţinerea unui furaj de bună calitate. Repararea şi curăţirea silozurilor După golirea silozurilor rămân resturi de nutreţuri alterate, ce constituie un mediu favorabil dezvoltării bacteriilor de putrefacţie, a mucegaiurilor etc.. Este necesar ca înainte cu 2-3 săptămâni de începerea campaniei de însilozare să se efectueze curăţirea spaţiilor ce urmează a fi folosite pentru însilozarea nutreţurilor. Dacă este cazul se execută şi reparaţiile necesare. După operaţia de curăţire este obligatoriu dezinfectarea silozurilor cu var stins în concentraţie de 5%, sulfat de cupru 1% ş.a. Faza optimă de vegetaţie pentru recoltarea plantelor Pentru o consevare corespunzătoare şi realizarea unui furaj de bună calitate, este necesar ca recoltarea plantelor să se efectueze când se înregistrează producţia maximă din punct de vedere cantitativ şi prezintă cel mai mare conţinut de substanţe nutritive. Umiditatea plantelor trebuie să fie de 60- 70% sau mai redusă, în funcţie de planta care se însilozează şi felul nutreţului murat pe care dorim să-l obţinem (siloz, semisiloz, semifân). În cursul vegetaţiei, plantele acumulează diverse substanţe nutritive. Unele, cum sunt amidonul, celuloza brută, cresc continuu până ce plantele ajung la maturitate, altele, cum sunt proteinele, cresc numai până la o anumită fază de vegetaţie. Astfel, porumbul întruneşte condiţii optime privind suculenţa, cantitatea şi calitatea producţiei, în faza de lapte-ceară, aceasta fiind considerată faza optimă de recoltare pentru siloz a porumbului neirigat. Recoltarea mai timpurie (la înspicare) duce la însemnate pierderi de unităţi nutritive, iar întârzierea până la faza de ceară determină un câştig de unităţi nutritive, dar scade conţinutul în proteină şi suculenţa plantelor devine mai puţin corespunzătoare pentru o bună însilozare. Faza optimă de recoltare în vederea însilozării este diferită în funcţie de specie, condiţiile de cultivare şi categoria de siloz pe care dorim să o realizăm. Recoltarea şi transportul Recoltarea plantelor se face mecanizat, preferându-se utilajele, care concomitent cu tăierea, execută şi tocarea nutreţului. Ritmul de recoltare trebuie corelat cu posibilităţile de transport şi însilozare. Transportul nutreţului la locul de însilozare se face cu mijloace prevăzute cu dispozitive pentru descărcarea automată şi în număr suficient, în vederea umplerii silozului într-un timp cât mai scurt. Un siloz de 500-1000 tone trebuie încheiat în 5-10 zile. După descărcare, masa tocată se nivelează în straturi de 30-35 cm 100 grosime şi se tasează, în mod continuu, de la primul la ultimul strat, cu tractoare pe şenile sau pe roţi echipate cu pneuri duble şi lamă nivelatoare. La vârf, silozul se lasă cu coamă, pentru uşurarea scurgerii apei, după care se acoperă cu diferite materiale (folie de material plastic, tăiţei de sfeclă, paie, baloturi de paie etc.) pentru menţinerea condiţiilor de anaerobioză realizate prin tasare. Neizolarea sau izolarea defectuoasă determină pierderi mari, care pot ajunge până la 50% în cazul silozurilor din plante verzi şi peste 50% la silozurile din amestecuri cu grosiere. Metode de însilozare Se cunosc mai multe metode de însilozare: însilozarea la cald, însilozarea la rece, însilozarea prin folosirea de aditivi şi însilozarea cu umiditate scăzută. Alegerea uneia sau alteia din aceste metode se face în funcţie de compoziţia materialului vegetal care se însilozează, în special conţinutul în glucide solubile, conţinutul în apă al plantelor de însilozat şi posibilităţile unităţii, în aşa fel, încât procesul de însilozare să se desfăşoare normal, iar furajul obţinut să fie de foarte bună calitate. a) Însilozarea la cald este puţin utilizată în practic, deoarece pierderile de substanţe nutritive digestibile ajung la 20-30%. Temperatura ridicată (>300) favorizează dezvoltarea bacteriilor de fermentaţie butirică, iar însuşirile organoleptice ale nutreţului se înrăutăţesc. Tehnologia de însilozare se prezintă astfel: nutreţul bine tocat, cu o umiditate de peste 70%, se aşează în straturi de 1,5-2 m grosime. În timp de 1-2 zile, temperatura din masa silozului se ridică la 50-600C, după care se tasează şi se aşează straturile următoare, procedându-se în acelaşi mod până ce se umple silozul, când se izolează de mediu prin acoperire. Prin această metodă, încărcarea unui siloz durează mai mult, iar calitatea este mult inferioară decât în cazul însilozării la rece. b) Însilozarea la rece (obişnuită) se practică la plantele cu un conţinut de apă de peste 70%, bogate în glucide solubile, dar şi la plantele care se însilozează mai greu, prin adăugarea unor nutreţuri bogate în zaharuri, în scopul ridicării conţinutului în glucide solubile la circa 12,6-16,1%. Din punct de vedere tehnologic, plantele se recoltează din câmp cu combine speciale, care execută tăierea şi o mărunţire cât mai fină prin tocare şi se aşează în siloz în straturi succesive. Concomitent cu aşezarea, se face nivelarea şi o puternică tasare pentru eliminarea aerului din masa însilozată. Umplerea silozului trebuie să se realizeze într-un timp cât mai scurt, având grijă ca în final să se asigure o cât mai bună etanşeizare, prin acoperire cu diferite materiale. Temperatura în masa silozului se ridică la 25-300C, iar pierderile prin oxidare sunt mult mai mici faţă de însilozarea la cald (circa 12-17%). c) Însilozarea prin folosirea de aditivi. Se recomandă în cazul conservării furajelor sărace în glucide solubile. Tehnologia este asemănătoare cu cea obişnuită, cu deosebirea că la nutreţurile însilozate se adaugă diferiţi aditivi pentru a mări conţinutul în zaharuri fermentescibile sau pentru a scădea aciditatea din masa însilozată la valori de pH sub 4,5. Produsele ce se pot folosi ca aditivi pot fi împărţite în trei grupe: aditivi furajeri, chimici şi biologici. Aditivi furajeri. Se pot utiliza produsele: - uruieli de porumb, orz, ovăz, în cantităţi de 50-100 kg/t de material vegetal; - fân tocat sau paie tocate în proporţie de 10-30% din masa ce se însilozează, pentru reducerea umidităţii; - melasă deshidratată, în cantitate de 20-40 kg/t de material proaspăt, pentru însilozarea leguminoaselor fără ofilire în prealabil; - melasă soluţie, diluată cu 1-2 părţi apă, în proporţie de 2-4%; - zahăr furajer în proporţie de 2%; - graminee bogate în glucide fermentescibile, tot pentru însilozarea leguminoaselor, în proporţie de 1,5-2 părţi graminee la o parte leguminoase bine tocate. Aditivi chimici. Pentru conservarea plantelor greu însilozabile se pot folosi diferiţi aditivi chimici, cum ar fi: acizi organici sau anorganici, precum şi unele preparate (Metabisulfitul, sarea “Kofa”, Microacid) cu acţiune bacteriostatică pentru organismele ce provoacă fermentaţia butirică. 101 În ţările scandinave se practică metoda Virtanen, care constă în stropirea silozului cu un amestec de acid sulfuric (15%) şi acid clorhidric (85%), diluat cu apă în raport de 1 parte amestec la 7 părţi apă. Se folosesc 5-7 l soluţie la 100 kg material de însilozat, în funcţie de conţinutul plantelor în glucide solubile, doza mai mare fiind pentru leguminoase. Soluţia Virtanen scade pH-ul mediului sub 4,0, inhibă respiraţia celulară şi înlătură microflora indezirabilă. Metoda este însă dificilă, iar silozul rezultat poate să provoace decalcifieri în organismul animal. Acidul formic are acelaşi scop, fiind însă mai puţin dăunător organismului animal. Se folosesc soluţii în concentraţie de 5-7%, în doze de 4-5 l/100 kg nutreţ verde. Metoda este costisitoare şi din această cauză nu s-a extins. Metabisulfitul de sodiu şi sarea “Kofa” inhibă fermentaţia butirică, dar nu împiedică proteolaza şi nici pierderile de substanţe nutritive. Se administrează în cantitate de 0,3-0,5 kg la 100 kg masă însilozată. Rezultate bune se obţin prin folosirea preparatului românesc “Microacid”, sub formă de pulbere, obţinut prin trecerea acidului sulfuric pe rumeguş de lemn. Se administrează în proporţie de 0,5-1%, pe timp frumos şi de 1,5%, pe timp nefavorabil, din greutatea nutreţului însilozat. Aditivi biologici. Din această grupă face parte preparatul biologic românesc pe bază de bacterii acidolactice de tipul “Lactosil”, care este utilizat în multe ţări pentru îmbunătăţirea proceselor fermentative din plantele furajere însilozate, dar şi direct în hrana tineretului animal pentru prevenirea tulburărilor gastrointestinale comune. Preparatul conţine culturi de bacterii acidolactice din genul Lactobacillus şi se prezintă sub formă lichidă (15-18% s.u.) sau semiumedă (55-60% s.u.). Se foloseşte în cantitate de 1 l sau 1 kg la 1 tonă de furaj însilozat, bine tocat (sub 3-5 cm), respectând întocmai şi celelalte reguli de însilozare. d) Însilozarea cu umiditate scăzută reprezintă un procedeu modern aplicat pe scară largă la însilozarea nutreţurilor bogate în proteine şi cu conţinut mai redus în glucide fermentescibile, în special la leguminoase perene, dar şi la graminee, fiind practic şi foarte economic, cu pierderi mici de substanţe nutritive. Metoda se bazează pe reducerea umidităţii prin ofilire, purtând denumirea şi de metoda ofilirii. În funcţie de umiditatea plantelor la însilozare se pot realiza următoarele tipuri de furaje: semisilozul şi semifânul. Semisilozul se obţine din însilozarea culturilor pure de leguminoase sau graminee de nutreţ (lucernă, trifoi, iarbă de Sudan, sorg x iarbă de Sudan) sau a culturilor în amestec de graminee şi leguminoase. Tehnologia prevede reducerea conţinutului furajului în apă la 55-65%, prin lăsarea în brazde pentru ofilire timp de 4-24 ore, în funcţie de durata şi intensitatea luminii solare, precum şi de tehnologia recoltării. La plantele recoltate cu vindroverul şi zdrobite în proporţie de circa 90%, pierderea apei până la conţinutul de 60% se poate realiza în numai 4-5 ore de insolaţie puternică şi 8-10 ore de nebulozitate accentuată, iar la plantele recoltate cu cositoarea purtată, în 10-15 ore de insolaţie puternică şi 20-24 ore pe timp noros. După ofilire, materialul vegetal se adună şi se mărunţeşte prin tocare, apoi se transportă la locul de însilozat unde se aşează în straturi succesive de 35-40 cm grosime, presându-se energic fiecare strat. Silozul trebuie umplut într-un timp cât mai scurt şi acoperit imediat cu folie de material plastic sau alte materiale pentru a evita contactul cu mediul extern. În materialul însilozat se petrec aceleaşi procese de fermentaţie ca şi în cazul silozului obişnuit. În cazul semisilozului, pierderile prin fermentaţie şi scurgere sunt mai mici, fermentaţia butirică este inhibată, iar consumabilitatea furajului realizat este mai bună, în comparaţie cu silozul obişnuit. Valoarea nutritivă a semisilozului este de 0,25-0,35 U.N./kg, faţă de 0,15- 0,20 U.N./kg la nutreţul însilozat obişnuit. Semifânul este produsul realizat prin însilozarea plantelor cu umiditate de 45- 55%. Tehnologia de preparare a semifânului este asemănătoare cu cea aplicată la semisiloz, cu deosebirea că ofilirea în câmp este mai intensă, realizându-se în timp de 24- 48 ore. O atenţie deosebită trebuie acordată mărunţirii cât mai fine a plantelor, 102 îndepărtării aerului prin tasare, umplerii cât mai rapide şi izolării cu folii de material plastic. Procesul de fermentaţie are loc la scară redusă, de aceea semifânul poate avea un conţinut mai scăzut în acid lactic, un pH relativ ridicat, iar acidul butiric, de regulă, nu se formează datorită conţinutului scăzut în apă, în timp ce conţinutul în glucide solubile este mai ridicat, comparativ cu silozul şi semisilozul. 12.5 Tehnologii specifice de însilozare 12.5.1 Tehnologia însilozării porumbului Porumbul ocupă un loc important în asigurarea nutreţului însilozat, deoarece are un potenţial de producţie ridicat, se cultivă cu rezultate bune în diferite condiţii pedoclimatice şi se însilozează uşor, având un conţinut ridicat de glucide solubile. a) Însilozarea porumbului plantă întreagă. Momentul optim de recoltare pentru însilozare este în faza de lapte-ceară la porumbul neirigat şi în faza de ceară la cel irigat. La porumbul siloz din cultură succesivă, faza optimă de recoltare corespunde cu perioada 10-25 octombrie, funcţie de zona şi evoluţia vremii. Recoltarea se face cu combine specifice, plantele se mărunţesc prin tocare la dimensiuni de 2-3 cm, iar tasarea şi acoperirea se fac în mod obişnuit. Datorită conţinutului ridicat în glucide solubile, porumbul se însilozează singur sau în amestec cu plante greu însilozabile, pentru a le asigura minimul de glucide necesar unei bune însilozări. La o însilozare corectă nutreţul poate fi dat în consum după 3-4 săptămâni. Valoarea nutritivă este de 0,21-0,24 U.N. la 1 kg siloz. b) Însilozarea ştiuleţilor de porumb. Conservarea eficientă a ştiuleţilor de porumb cu umiditate ridicată la recoltare se realizează prin însilozare. Se pot însiloza ştiuleţi cu pănuşi (pentru rumegătoare) sau fără pănuşi (pentru porci şi păsări) sub formă de pastă. Umiditatea ştiuleţilor în primul caz trebuie să fie de 35-50%, iar în al doilea caz de 30-35%, pentru ca însilozarea să se desfăşoare în bune condiţii. {tiuleţii, cu sau fără pănuşi, se transformă în pastă prin măcinare cu mori cu ciocănele, utilizând site cu diametrul ochiurilor mai mare de 5 mm, astfel ca dimensiunile particulelor să fie între 5- 8 mm, când umiditatea ştiuleţilor este sub 35% şi de 7-10 mm, la o umiditate de peste 35%. Pasta obţinută se conservă prin metoda de însilozare la rece, cu tasarea fiecărui strat şi izolarea de aer. În cazul când umiditatea ştiuleţilor depăşeşte 40%, pasta se poate însiloza şi în amestec cu 5-10% făinuri de concentrate sau făină din fân de lucernă, pentru corectarea nivelului proteic şi prevenirea fermentaţiilor nedorită (alcoolică, acetică). Maturarea silozului se realizează în 30-60 zile, în funcţie de intensitatea fermenţiei lactice. Valoarea nutritivă este de 0,44-0,45 UN la 1 kg nutreţ murat (Mileş M. şi col., 1983). c) Însilozarea cocenilor de porumb. Valorificarea mai bună a cocenilor de porumb se poate face prin însilozare la rece sau cu adaos de aditivi. Hibrizii de porumb din grupele 300 şi 400, la maturitatea ştiuleţilor, au tulpinile încă verzi, cu un conţinut de circa 50% umiditate. Se pot conserva după tehnologia însilozării porumbului plantă întreagă, dar tocarea trebuie făcută mai fin (1-2 cm), tasarea mai puternică, pentru desfăşurarea în bune condiţii a fermentaţiei lactice. Dacă umiditatea cocenilor de însilozat este sub 50%, se foloseşte metoda însilozării cu diferiţi aditivi (saramură, melasă, tăiţei de sfeclă, borhot de la fabrica de spirt, nutreţuri verzi sau suculente etc.). Calitatea nutreţului se va îmbunătăţi mult, dacă la structura amestecului se adaugă: 0,5% uree, 1% sare, 3-5% gozuri, tărâţe sau 5-10% făinuri. Se acordă o atenţie deosebită izolării silozului atât în timpul maturării, cât şi în timpul folosirii, deoarece se degradează uşor în contact cu aerul. Valoarea nutritivă este de 0,15-0,20 UN la 1 kg nutreţ. Tehnologia însilozării leguminoaselor perene Leguminoasele furajere perene se însilozează când condiţiile climatice nu permit pregătirea fânului. Însilozarea se poate realiza prin metoda cu umiditate redusă sau prin folosirea aditivilor, deoarece leguminoasele au un conţinut redus de glucide solubile. Momentul optim de recoltare este la începutul înfloririi. 103 Se practică însilozarea prin amestecare cu plante verzi bogate în glucide (porumb, sorg, floarea soarelui, iarbă de Sudan etc.), în raport de 1-2 părţi, la o parte leguminoase. Se însilozează în condiţii bune şi prin adaos de tărâţe, uruieli de porumb sau orz, în cantitate de 30 kg la tona de nutreţ verde, făinuri de cereale, în proporţie de 10%, apă melasată (formată din o parte melasă şi 2-3 părţi apă), în cantitate de 100 l/t, 1 kg Lactosil la tona de furaj sau 1% preparatul “Microacid”. Însilozarea cu umiditate redusă se face ca la plantele de graminee perene. Pentru ca însilozarea să decurgă normal, este necesar ca leguminoasele să fie tocate (2-3 cm), foarte bine tasate şi corect izolate de mediul extern. Valoarea nutritivă a nutreţului obţinut este cuprinsă între 0,16-0,20 UN/kg. Tipuri de silozuri Însilozarea nutreţurilor se face în spaţii special construite sau amenajate, numite silozuri. Pierderile de substanţe nutritive la însilozare şi calitatea nutreţului sunt condiţionate şi de tipurile de siloz utilizate. Acestea au fost grupate în trei categorii: silozuri de suprafaţă, silozuri semiîngropate şi silozuri îngropate, fiecare cu mai multe variante. Silozuri de suprafaţă Acestea pot fi orizontale şi verticale: Silozurile orizontale sunt cele mai răspândite, fiind practice şi economice şi pot avea caracter permanent sau temporar, în funcţie de construcţie. Capacitatea lor este variabilă, cuprinsă între 500-1500 tone. Silozurile platformă pot fi cu pereţi nedemontabili, construiţi din materiale durabile (beton, piatră, cărămidă) sau cu pereţi demontabili, din panouri care se înlătură după terminarea silozului, platforma fiind folosită în alte scopuri. Pereţii demontabili mai au avantajul că prin distanţa la care sunt montaţi, capacitatea silozului poate oscila de la un an la altul, în funcţie de sursa de furaj şi mijloacele tehnice de care dispunem. La silozurile cu pereţii nedemontabili, platforma (baza) se construieşte cu două pante: pe linia lăţimii (3-5%) şi longitudinal (1-3%). Dimensiunile silozurilor platformă variază între 6-12 (15) m lăţime, 2-2,5 (3) m înălţime şi până la 40 (50) m lungime. Silozurile verticale (turn) au formă cilindrică, înălţimi de 8-20 m şi sunt construite din beton, cărămidă, piatră, tablă etc.. Au o capacitate de 100-500 tone şi sunt prevăzute în pereţi cu canale verticale, iar la bază cu guri şi bazine de colectare pentru evacuarea excesului de umiditate. Încărcarea şi descărcarea nutreţului se face mecanizat, iar tasarea se realizează prin propria greutate. Silozuri semiîngropate Se construiesc pe terenurile cu apa freatică la suficientă adâncime şi au formă de tranşee sau de celule. Pereţii de deasupra solului se confecţionează din panori de lemn, plăci prefabricate, baloturi de paie etc., iar pereţii subsolului din pământ bătătorit. În cazul silozurilor căptuşite în sol cu piatră, cărămidă sau beton şi partea de la suprafaţă se face din acelaşi material, în special la cele sub formă de celule. Dimensiunile silozurilor tranşee sunt de 20-30 m lungime, 5 m lăţime la bază, respectiv 6 (6,5) m la suprafaţă şi de 2-2,5 m înălţime, din care 1-1,5 m în interiorul tranşeei, iar capacitatea este de 200-700 t. Silozurile sub formă de celule au dimensiuni mult mai mici, cu o capacitate de 30-50 tone, se construiesc numai sub acoperişuri, cu 2/3 din înălţime în sol şi 1/3 la suprafaţă şi se utilizează pentru însilozarea nutreţurilor valoroase destinate în special porcinelor. Asemenea silozuri se amplasează în apropierea adăposturilor şi sunt prevăzute cu sisteme mecanizate pentru efectuarea operaţiunilor de încărcare, descărcare şi distribuire a furajului însilozat. Silozuri îngropate Se pot construi numai pe terenurile cu apă freatică la o adâncime mai mare de 3- 4 m şi au formă de tranşee sau gropi, cu pereţii verticali sau oblici. Au o capacitate de 50-500 t şi următoarele domensiuni: lungimea 10-40 m, lăţimea la bază 4-5 m, la suprafaţă 5-6 m, iar înălţimea de 2,5-3 m. Pereţii laterali şi baza 104 acestor silozuri se căptuşesc cu piatră, cărămidă sau alte materiale, pentru reducerea pierderilor, iar pentru evacuarea excesului de apă se prevăd guri de colectare. Pentru uşurarea accesului vehiculelor, capetele silozului se fac în pantă de 450. Indiferent de tipul de siloz, respectarea condiţiilor de însilozare asigură o fermentaţie corespunzătoare şi reducerea pierderilor. Silozuri în pungi sau saci de plastic individuali SIi în acest caz reuşita însilozării este condiţionată de aceleaşi reguli ca în celelalte sisteme de însilozare. Nutreţul de însilozat se introduce din maşina de adunat, tocat şi presat direct în punga (sacul) de material plastic, care după umplere este închisă ermetic. Anaerobioza este asigurată de bioxidul de carbon rezultat din procesele de fermentaţie sau prin procedeul vidării. Rezultă un furaj de foarte bună calitate, pierderile sunt foarte mici, însă costurile sunt mari datorită plasticului utilizat. Calitatea furajului însilozat Calitatea silozului depinde de o multitudine de factori, dintre care prezintă importanţă deosebită următorii: valoarea nutritivă a materialului ce se însilozează, tipul de siloz, tehnologia aplicată, metoda de însilozare folosită etc.. Prelevarea probelor pentru aprecierea calităţii furajului însilozat se face astfel: din silozurile de suprafaţă orizontale sau din cele îngropate şi semiîngropate probele se ridică de la nivelul treimii mijlocii din înălţimea silozului şi de la o depărtate de 70-80 cm de pereţii laterali; din silozurile turn, proba se ia de la partea superioară, din centru, la adâncimea de 1 m. Probele medii vor avea o greutate de circa 2-3 kg. Aprecierea calităţii nutreţului murat se realizează organoleptic şi prin analize chimice, urmărindu-se o gamă largă de indici. Noller C. H. (1975), Murdoch J. C. (1980) şi alţi autori, recomandă ca la aprecierea calităţii silozului să se analizeze următoarele însuşiri: culoarea, mirosul, gustul, structura, valoarea pH, conţinutul în acizi şi raportul dintre aceştia etc.. Se apreciază că nutreţul este de calitate bună dacă are o culoare apropiată de aceea a plantelor din care a provenit, un miros plăcut (de pâine proaspătă, de mere coapte), un gust acrişor-dulceag, aromat, o structură apropiată de cea iniţială a plantelor, valoarea pH între 3,8-4,5, cantitatea totală de acizi între 1,5-2,5%, din care cel puţin 2/3 să fie acid lactic, acidul acetic maximum 1/3, iar acidul butiric să lipsească. La un siloz şi semisiloz de bună calitate, conţinutul în acid lactic trebuie să fie cuprins între 6 - 11% din substanţa uscată.