Sunteți pe pagina 1din 1

1.

Upanişadele şi rolul lor în ortodoxismul Indian


În India antică se consideră că filosofia începe o dată cu Uponisadele care sunt comentarii la Vede.
Cele mai vechi scripturi ale Indiei şi cele mai importante sunt Vedele. Toţi hinduşii ortodocşi recunosc în ele originea
credinţei lor şi autoritatea scrisă cea mai înaltă.
Vedele sunt patru la număr: Rik, Sama, Yajur şi Athar-va. Fiecare dintre acestea este împărţită în două părţi: Practica
şi Cunoaşterea. Prima este alcătuită în principal din imnuri, instrucţiuni referitoare la rituri şi ceremonii şi reguli de
conduită. Cea de a doua se ocupă de cunoaşterea lui Dumnezeu, aspectul superior al adevărului religios şi poartă
numele de Upanişade.
Înţelesul literal al upanişadei, "a sta alături cu devotament", aduce în mod pitoresc în minte imaginea unui discipol
serios care învaţă de la maestrul său. Cuvântul mai înseamnă şi "învăţătură secretă" - secretă, desigur, întrucât o
învăţătură se acordă numai acelora care sunt pregătiţi spiritual să o primească şi să profite de pe urma ei. O altă
interpretare este iniţiată de marele comentator din secolul al VH-lea, Shankara: cunoaşterea lui Dumnezeu -
cunoaşterea lui Brahman, "cunoaşterea care distruge legăturile ignoranţei şi conduce către supremul scop al
eliberării".
Din cele o sută opt Upanişade existente, şaisprezece au fost recunoscute de Shankara ca fiind autentice şi demne de
încredere. La zece dintre acestea el a scris comentarii elaborate, care includeau citate din celelalte şase; şi acestea
zece au ajuns să fie considerate drept Upanişadele principale. Numele lor sunt următoarele: Isha, Kena, Katha,
Prasna, Mundaka, Mandukya. Taittiriya, Aitareya, Chandogya, Brihadaranyaka. Ele constituie împreună, şi probabil că
vor constitui mereu, obiectul primordial de atenţie al tuturor celor interesaţi de religia hindusă. Una din caracteristicile
Upanişadelor o constituie omogenitatea lor. Pot fi găsite în ele concepţii aparent diferite, dar acestea se află în fiecare
dintre ele şi nu distribuite, una într-o Upanişadă, alta în altă Upanişadă. Este adevărat că o Upanişadă poate sublinia
anumite idei sau o anumită viziune într-o măsură mai mare decât celelalte sau poate fi specializată pe un anumit
subiect, dar astfel de deosebiri par adeseori întâmplătoare şi nu sunt niciodată importante. Delimitările dintre
Upanişade ar putea ca atare să fie complet eliminate, în scopuri practice, şi toate cele o sută opt să fie reduse la una
singură.
O altă caracteristică, mai importantă, decurge din faptul că Upanişadele sunt rodul muncii sfinţilor şi vizionarilor.
Autorii s-au preocupat să redea inspiraţii care le veneau în gândire sau prin viziuni şi nu să facă aceste inspiraţii
coerente în mod superficial. Ei nu erau făuritori de sisteme, ci consemnau o experienţă. Trebuie să fim pregătiţi, ca
atare, la o inconsecvenţă aparentă, la neglijarea unei concepţii printr-o temporară absorbţie în alta. Nu trebuie să ne
aşteptăm să găsim în vreun loc întregul adevăr adunat laolaltă o dată pentru totdeauna în formulări uşoare,
triumfătoare şi conştiente.
O altă caracteristică a Upanişadelor o reprezintă forma lor. Niciodată nu au fost ideile expuse (aşa ar putea spune un
comentator) cu o mai mică consideraţie pentru accesibilitate. Nu există nicăieri un început logic şi nicăieri un sfârşit
logic. Ba mai mult, atenţia nu se concentrează asupra părţilor recunoscute cu claritate ca fiind părţi, ci asupra
întregului - asupra unor afirmaţii scurte, comprehensive şi neanalizate, sau asupra unor elemente speciale de comple-
tare, atunci când sunt luate împreună, formând o concepţie momentană.
În studiul Vedelor, conform unei lungi tradiţii, şi chiar conform Vedelor înseşi, este nevoie de un maestru sau guru:
"Abordează un învăţător" citim noi în Rik, "cu umilinţă şi cu dorinţa de a sluji"; iar în Upanişade; "Nu le este dat
multora să audă despre ACESTA" - însemnând Dumnezeu - "care sălăşluieşte în eternitate. Deşi aud despre el, mulţi
nu-l înţeleg. Minunat este acela care vorbeşte despre el. Inteligent este acela care află despre el. Binecuvântat este
acela care, învăţat de un guru, este capabil să îl înţeleagă"..
Funcţia unui învăţător bun, după cum o concepe hinduismul, este dublă. El, desigur, explică scripturile, în spirit şi în
literă; dar, ceea ce este mai important, el învaţă prin intermediul vieţii lui - prin acţiunile sale zilnice, prin cuvintele
sale cele mai întâmplătoare, uneori chiar şi prin tăcerea sa. Numai să te afli în apropierea lui, numai să-l slujeşti şi să i
te supui cu umilinţă şi veneraţie, înseamnă să îţi accelerezi evoluţia spirituală; iar scopul studiului scripturilor nu este
doar - sau în primul rând - de a informa intelectul, ci de a purifica şi a îmbogăţi sufletul.
Sinteza hinduistă sau forjarea unor concepte fundamentale,valide şi astăzi,intervin la finele perioadei Upanişadelor
între 500 î.Cr. şi secolul al V-lea d.Cr.În acestă epocă se precizează cele şase darsana(„opinii”) sau şcoli filozofice
tradiţionale.
Ele formează , în realitate, trei perechi : mimamsa/vedanta , nyaya/vaiseşika, samkhya/yoga. Nyaya se ocupă de
logică, vaiseşika propune o cosmologie atomistă ; aceste două şcoli rămîn în afara corpusului tradiţiei vedice (smarta).
Mai aproape de smarta sînt samkhya şi yoga. Prima , căreia este imposibil să-i poţi stabili data apariţiei ,este o
filozofie „emanaţionistă” ale cărei 24 de principii (tattva) formează o ierarhie verticală de la perechea primordială
Puruşa/Prakrti pînă la cele cinci calităţi materiale (tanmatra) şi cele cinci elemente (bhuta).
Din cele şase darsana , numai mimamsa şi vedanta („Sfîrşitul Vedei”) sînt smarta , căci ele se întemeiază pe Vede.
Vedanta , mai ales, se leagă de înţelepciunea Upanişadelor . Nîntemeietorul ei este Badrayana (cc 300 – 100 î.Cr.),
autor al cărţii Brahma- sau Vedantasutra.