Sunteți pe pagina 1din 1

Ion – caracterizare – citate

Intrând în relaţie cu multe dintre personajele romanului de tip


obiectiv Ion, de Liviu Rebreanu, este firesc să fie văzut în mod diferit de
către acestea, fiecare apreciere sau sancţionare ducând la întregirea
chipului celui care se afirmă şi ca personaj exponenţial, diferit de toţi
ceilalţi ţărani din literatura română.

Pentru Vasile Baciu, Ion este „hoţul”, „sărăntocul” şi „tâlharul”, în timp


ce pentru Ana este „Ionică, norocul meu”; preotul Belciug îl numeşte
„stricat şi-un bătăuş, ş-un om de nimic”, un „obraznic” ce trebuie să
primească „o lecţie”; dar după ce Ion lasă pământurile bisericii este
numit „mândru creştin”; lipsa de respect, într-o anume situaţie, faţă de
familia învăţătorului, o va face pe Măria Herdelea să-l califice drept
„becisnic”, „fără pereche în blăstămăţii”, „cu obraz gros”.

Judecătorul îl numeşte „câine ticălos”, „mişel şi netrebnic”,


considerându-l şi „spaima satului”. Pentru Titu Herdelea este „o
canalie”. Până şi mama sa îl crede „proclet şi sălhui”. Se conturează
chipul unui bărbat dur, violent, egoist, furios pe toată lumea şi pe sine,
fiindcă n-are pământ.

Ion este caracterizat direct (de către narator, de alte personaje,


autocaracterizarea). Naratorul prezintă iniţial, în mod direct, biografia
personajului, iar pe parcursul romanului, elemente de portret moral
(„mândru şi mulţumit ca orice învingător, Ion simţea totuşi un gol ciudat
în suflet”).

Caracterizarea directă realizată de alte personaje se subordonează


tehnicii pluralităţii perspectivelor: „Ion e băiat cumsecade. E muncitor, e
harnic, e săritor, e isteţ (doamna Herdelea), „eşti un stricat şi-un bătăuş,
ş-un om de nimic [...] te ţii mai deştept decât toţi, dar umbli numai după
blestemăţii” (preotul Belciug).

Autocaracterizarea evidenţiază frământările sufleteşti prin monologul


interior: „Mă moleşesc ca o babă năroadă. Parcă n-aş mai fi în stare să
mă scutur de calicie... Las’ că-i bună Anuţa! Aş fi o nătăfleaţă să dau cu
piciorul norocului pentru nişte vorbe...”.