ELEMENTE DE PSIHOLOGIE PENITENCIARĂ

12.1. Noțiuni de psihologie corecțională.

Robert J. Wicks susţine că psihologia corecţională este studiul şi aplicarea cunoştinţelor

psihologice în domeniul înfăptuirii justiţiei penale.
Aceste cunoştinţe se pot referi la unele sau la toate momentele prin care trece un infractor
identificat (trimis în judecată, încarcerat sau eliberat). Scopul psihologiei corecţionale este să caute
mijloace pentru înţelegerea comportamentului infractorului, să-l ajute pe plan intelectual, social sau
emoţional, să acţioneze cât mai eficient şi astfel să promoveze, în condiţii cât mai bune, adaptarea socială
a infractorului.
Definiţia dată de Robert J. Wicks pare a fi prea largă, referindu-se aproape la întreaga problematică
a psihologiei judiciare.
Din acest motiv este preferat termenul utilizat de Henri F.Ellenberger, de psihologie carcerală, care
se referă la acele fenomene psihologice şi psihosociale care derivă din viaţa de penitenciar şi care
afectează întreaga personalitate a infractorului, comportamentul său individual şi social (exacerbarea
unor instincte, conduitele spaţial-teritoriale, subordonarea la unele norme carcerale etc.).
Instituţia socială în care infractorul urmează să execute pedeapsa privativă de libertate este
penitenciarul.
Penitenciarul, ca instituţie socială, arată Donald Cressey (1961), urmăreşte concomitent trei
scopuri:

a).custodial, care constă în claustrarea deţinuţilor şi împiedicarea evadării lor. Acest scop este
impus şi urmărit de suborganizaţia militară structurată pe sistem de comandă şi prevenire;

b).producţia de bunuri materiale (meşteşugărească, industrială, agrară etc.), prin remunerare,

reducere din timpul condamnării etc. pentru problemele de producţie există cadre specializate (maiştri,
tehnicieni, ingineri), care asigură realizarea producţiei;

c).reeducativ, impus prin coerciţie morală de către educatori specializaţi, care se ocupă de
problemele educaţionale ale deţinuţilor.

Coexistenţa celor trei obiective, cu personal specializat pe trei direcţii care acţionează concomitent,
dar nu întotdeauna strict convergent, prin natura lucrurilor pot genera stări tensionale care, deşi perfect
rezolvabile, uneori creează disfuncţii în mersul înainte al instituţiei penitenciare şi se răsfrânge în parte
şi asupra activităţii de reeducare.
Conducerea penitenciarului poate să acorde prioritate unui sector sau altuia, în funcţie de viziunea
acesteia asupra priorităţilor, activitatea efectivă de reeducare poate fi pe primul plan, sau poate fi lăsată
pe al doilea plan, deşi scopul reeducativ este prioritar în aplicarea oricărei pedepse privative de libertate.

Document1 1
 12.2. Consecințele psihologice ale privării de libertate.

Privarea de libertate poate îmbrăca mai multe forme. De aceea, între executarea unei pedepse într-
un loc de deţinere şi izolare fizică, psihică şi psihosocială există foarte multe diferenţe.
Privările de libertate se întind pe perioade mai mari sau mai mici, iar durata condamnărilor
reprezintă principalul factor stresor.
De asemenea, privarea de libertate poate da naştere la o multitudine de frământări psihice şi
psihosociale, începând cu criza de detenţie şi terminând cu comportamentele agresive şi autoagresive.
Se produc modificări şi în sfera personalităţii prin înlăturarea simbolurilor exterioare ale acestuia,
modificări determinate de standardizarea modului de viaţă şi anularea diferenţelor individuale.
Monotonia vieţii carcerale, autoritatea excesivă, limitarea libertăţii individuale sunt resimţite acut
de către deţinut căruia îi afectează integritatea sa ca fiinţă umană. Este necesar ca aceste aspecte să fie
luate în consideraţie pentru ca detenţia să-şi realizeze obiectivul urmărit- reintegrarea socială pentru a
nu se ajunge la dezumanizarea individului prin suferinţa fizică şi psihică. Pentru a evita dezumanizarea
este necesară antrenarea deţinuţilor în activităţi care să le confere sentimentul utilităţii vieţii lor şi acest
lucru se poate obţine nu prin izolare, ci prin constituirea unui climat de cooperare în microuniversul
detenţiei.
Infractorul ajuns pentru prima dată în mediul penitenciar trăieşte aşa numita nevroză penitenciară,
nevroză care îl traumatizează din punct de vedere psihologic. Frustrarea trăită de individ se datorează
anularii spaţiului personal, ambianţei monotone din universul penitenciar, putând duce la căderi afective
însoţite de degradarea imaginii de sine şi de adaptări patologice.
În penitenciar se produce şi un fenomen de „sărăcire” a rolului, o reducere a capacitaţii de
interacţiune cu exteriorul care produc de asemenea în personalitatea individului adevărate goluri
afective. Pentru a putea face faţă regimului strict din penitenciar, individul îşi creează o serie de „situaţii
adaptative” care îi permit acestuia adaptarea la viaţa de detenţie.

● În primul rând, trebuie evidenţiat comportamentul agresiv care evidenţiază ostilitatea directă
a deţinutului faţă de spaţiul carceral putând fi însoţită şi de „crize ale deprimării” . Aceasta agresivitate
se poate manifesta atât prin comportamente agresive faţă de alţi deţinuţi sau cadre cât şi prin conduite
autoagresive (tentative de suicid, automutilări).
● În al doilea rând este necesară evidenţierea comportamentului defensiv ( de retragere) care se
concretizează în izolarea deţinutului de restul comunităţii deţinuţilor şi de viaţa penitenciară, în
interiorizarea acestuia într-o lume doar a lui care nu corespunde cu lumea celorlalţi.
● La acestea se adăuga un al treilea tip de comportament, şi anume comportamentul de
consimţire prin care deţinutul consimte şi se adaptează în mod pasiv la normele şi regulile
penitenciarului, le respectă în mod formal pentru a nu fi sancţionat în plus faţă de pedeapsa iniţială.
● Ultimul tip de comportament ce se poate evidenţia în regimul de detenţie este conduita de
integrare prin care deţinutul este activ în relaţiile cu ceilalţi deţinuţi şi cu personalul închisorii. Această

Document1 2
conduită poate fi evidenţiată mai ales în rândul deţinuţilor a căror pedeapsă se întinde pe perioade lungi
de timp.
Psihologia deţinutului trebuie analizată din perspectiva impactului privării de libertate asupra
componentelor personalităţii individului care are conştiinţa intrării în închisoare împotriva voinţei sale.
Deţinutul resimte pierderea libertăţii sale într-un mod catastrofal la gândul perspectivelor bogate pe care
i le-ar putea oferi libertatea de afară.
Evoluţia deţinutului în mediul penitenciar depinde de poziţia lui faţă de pedeapsă şi siguranţa sa
în acest mediu. S-a constatat că reactivitatea indivizilor încarceraţi este mai redusă, cu cât adaptarea lor
la mediul penitenciar este mai profundă.
Cele mai afectate componente din structura personalităţii deţinutului sunt: afectivitatea, motivaţia,
voinţa , temperamentul, aptitudinile şi caracterul. În spaţiul penitenciar, o serie de elemente capătă o
serie de elemente capătă valenţe inedite pentru deţinuţi şi îi ajută să-şi menţină echilibrul emoţional:
familia, căminul, grupul de prieteni, obiectele uzuale, vestimentaţia, respectul şi admiraţia semenilor.
Această debarasare involuntară şi neaşteptată de toate aceste elemente ce intrau în rutina vieţii lui
zilnice, sunt de natură să producă dezintegrarea psihologică a individului deţinut. Toate acestea pot fi
compensate prin conduita de apărare.
Cel mai puternic este afectat segmentul afectivităţii individului prin noianul de frustrări ce
însoţesc privarea de libertate. Sentimentele pozitive sau negative depind de gradul în care individul îşi
recunoaşte vinovăţia.
Astfel, atunci când consideră că pedeapsa este potrivită faptei sale, se manifestă a acceptare supusă
la rigorile impuse de mediu, însă atunci când considera că merită o pedeapsă mai uşoară, individul începe
să se considere nedreptăţit.
Acest sentiment al nedreptăţii îl determină pe deţinut să fie ostil, revendicativ în raport cu mediul
de detenţie, să fie dominat de sentimentul de victimizare.
Toleranţa la mediu poate fi crescută prin realizarea unei cât mai bune adaptări la viaţa de
penitenciar. Trecutul este trăit în mod diferit de deţinut, astfel încât, un recidivist nu mai trăieşte cu atâta
intensitate remuşcări la gândul faptelor sale în raport cu infractorul primar. Trecutul este aproape în
totalitate şters, iar prezentul este trăit în maniera „aici, acum, mie”.
Sensibilitatea deţinutului se macină treptat ca urmare a violării intimităţii personale, defectele şi
răutatea devenind principalii vectori ce îi coordonează viaţa emoţională.
Motivaţia deţinutului se prezintă într-o dublă ipostază: pe de o parte sunt motivele explicative ale
faptei comise, iar pe de altă parte motivele conduitelor disfuncţionale şi sursele de satisfacţie sau în
satisfacţie pe parcursul executării pedepsei.
Motivele pot varia şi în funcţie de specificitatea unor categorii de deţinuţi:bărbaţi, femei, tineri
vârstnici, recidivişti, nerecidivişti (primari), deţinuţi cu pedepse lungi sau scurte.
Justificarea faptei poate îmbrăca şi ea două forme dihotomice: una elaborată înaintea comiterii
faptei şi alta elaborată după una ce vizează trebuinţe interne nesatisfăcute, o motivaţie consistentă sau
una absurdă.

Document1 3
 În ce priveşte abordarea conduitelor disfuncţionale, chiar dacă acestea sunt tranzitorii, acestea
trebuie să se prefigureze din unghiul psihoptologiei, mai ales că în mediul penitenciar există o patologie
specifică.
O componentă a personalităţii căruia trebuie sa-i acordăm atenţie aparte este voinţa, mai ales ca
aceasta implică satisfacerea unor nevoi în mod prealabil muncii de reducere a deţinuţilor.
Trebuie ţinut cont că actul voinţei nu se poate declanşa fără o bună funcţionare a afectivităţii şi
motivaţiei. În condiţiile în care deţinutul nu poate investii din punct de vedere sentimental în nimic şi
trebuinţele bazale îi sunt în mare măsură satisfăcute, este posibilă apariţia unor obstacole interne, care-i
afectează încrederea în posibilitatea lui de reintegrare socială.
Astfel,voinţa lui se poate mobiliza în acţiuni reparabile, care sunt departe de aşteptările cadrelor
din penitenciar: tatuaje, refuzul hranei, tăcere absolută, provocarea la luptă a altor deţinuţi.
Obţinerea unor performanţe în muncă nu reprezintă neapărat un act de mobilizare a voinţei
deţinuţilor, ci mai degrabă împlinirea unor obligaţii, din teamă. Voinţa poate fi declanşată atunci când
se pune problema liberării condiţionate sau a unor recompense personale.
Manifestările temperamentale în mediu penitenciar sunt influenţate de grupul de apartenenţă. În
cazul în care în aceeaşi celulă se întâlnesc indivizi cu acelaşi temperament, se instalează o atmosferă
specifică: rece şi indiferentă la flegmatici, meditativă la melancolici, căldură la sangvinici, tensiune
însoţită de agresivitate la colerici.
Aptitudinile deţinuţilor le pot procura rar acestora satisfacţii superioare, putându-se concretiza în
muncă sau activităţi artizanale. Alături de aceasta, este necesară şi evidenţierea caracterului deţinuţilor
şi a atitudinilor lor faţă de familie, grup de prieteni, societate.
Pentru reintegrarea socială a individului deţinut şi pentru reconstrucţia morală a acestuia este
necesar ca în momentul venirii în penitenciar a acestuia să se afle cauzele care au condus la această
situaţie, resursele psihologice ale individului, să se asigure individualizarea programelor recuperative.
Dimensiunea patologică a mediului penitenciar poate fi accentuată printr-o susţinere afectivă ţi
morală minimă din partea reţelei sociale imediate, printr-o asemănare fatalistă a deţinutului prin
pierderea controlului asupra mediului şi a eficacităţii personale.
Deţinutul se adaptează pasiv la condiţiile vieţii penitenciare prin adoptarea unei atitudini
”filozofice” sau prin lipsa de concentrare asupra aspectelor incomode. Astfel, personalitatea lui suferă
profunde schimbări,devine mult mai tolerant din punct de vedere emoţional,putând apărea frecvent stări
depresive ,frustrări ce se concretizează în agresivitate.
În penitenciar, individul devine un ”rol” mai mult sau mai puţin adaptat condiţiilor concrete în
funcţie de sistemul lui mediator şi de gradul lui de maturizare, forţa personalităţii sale.
Mediul penitenciar este de natură să modifice în timp acest rol, putând să-l facă pe individ mai rău
decât este în realitate.
„Criminalul este la fel cu omul normal, cu singura deosebire că în procesualitatea actului se
intercalează o perioadă de transformare a personalităţii (proces de degradare autoimpus) care face
posibilă trecerea la act. Între delincvenţi şi nondelincvenţi există o deosebire psihică de ordin cantitativ
şi nu calitativ”.(Etienne de Greef, „Psihologia asasinului”,1953).

Document1 4
12.3. Aspecte psihosociale ale reeducării deținuților.

Potrivit cadrului legal actual de executare a pedepselor, reeducarea deţinuţilor se bazează pe

obligaţia acestora de a desfăşura o activitate utilă, pe posibilitatea lor de a se califica sau recalifica într-
o meserie şi de a participa la activităţi cultural-sportive şi educative.
Pedeapsa privativă de libertate se aplică în raport de faptă şi nu de făptuitor, neexistând suficientă
preocupare pentru cunoaşterea complexă a personalităţii individului (condiţiile în care s-a format, a trăit,
împrejurările în care a comis fapta etc.).
Detenţia trebuie să reducă, pe cât posibil, traumatizarea psihică a persoanei condamnate, prevenind
apariţia unor perturbări emoţionale manifestate prin idei obsesive, infantilism, idei suicidare,
comportamente violente, şi să încurajeze acele atitudini şi aptitudini care să permită o reinserţie normală
a acestora în societate. În consecinţă, un principiu fundamental al acţiunii de resocializare şi tratament
al delincvenţilor îl reprezintă normalizarea, prin apropierea pe cât posibil, a condiţiilor vieţii din
penitenciar de cele ale lumii exterioare acestuia (Banciu, 1992).
Ca mediu de reeducare, penitenciarul are ca obiectiv central recuperarea celor care au comis acte
antisociale şi pregătirea lor pentru reintegrarea în viaţa socială. Deosebit de important pentru procesul
de reeducare este instituirea şi aplicarea în mod corespunzător a unui sistem de stimulare-recompensare
şi sancţionare după caz. Un factor care influenţează eficienţa activităţii de reeducare îl constituie şi
aplicarea justă a eliberării condiţionate.
Strategia recuperativă trebuie să pornească de la cunoaşterea particularităţilor psihoindividuale şi
psihosociale ale deţinuţilor precum şi a condiţiilor care au determinat săvârşirea actului infracţional în
vederea diagnosticării gradului de periculozitate pe care îl prezintă şi a elaborării terapiei optime pentru
fiecare caz în parte.
Cunoaşterea deţinuţilor trebuie să fie un proces continuu care să se realizeze pe tot parcursul
detenţiei, urmând ca datele obţinute să fie permanent controlate şi îmbogăţite, astfel ca, strategia de
reeducare elaborată, să poată fi reorientată în funcţie de noile aspecte care intervin.
Procesul de cunoaştere a deţinutului trebuie să aibă un caracter interdisciplinar, folosindu-se în
acest sens metode psihologice, psihosociologice, medicale, juridice etc. Datele obţinute trebuie să
acopere o sferă cât mai largă a evoluţiei delincvenţiale a deţinutului, a comportamentului în detenţie şi
a elementelor care conturează evoluţia sa ulterioară.
Activitatea de cunoaştere a deţinutului se finalizează printr-un psihodiagnostic (profilul
psihocomportamental), în care sunt evidenţiate atât aspectele pozitive ale personalităţii sale, cât şi
aspectele negative cu măsurile (metodele) ce se impun pentru a fi schimbate, precum şi posibilităţile de
participare efectivă a deţinutului la propria sa reeducare.
Examenul psihologic şi psihosociologic al deţinutului va aborda următoarele dimensiuni:

- cognitivă - urmăreşte stabilirea nivelului de inteligenţă;

- afectivă - evidenţiază echilibrul psihoafectiv, maturitatea afectivă şi capacitatea de adaptare

emoţională la acţiunile cu caracter reeducativ;

- motivaţională - sondează suportul motivaţional şi trăsăturile caracteriale, atât pozitive cât şi

negative, urmărindu-se posibilităţile de utilizare a celor pozitive în cadrul activităţilor de reeducare;

Document1 5
 - relaţională - relevă îndeosebi indicele de sociabilitate, influenţele pe care le exercită şi le
primeşte de la grup sau de la anumiţi membrii ai grupului.

Sub aspect psihosociologic se va urmări evidenţierea caracteristicilor perioadei anterioare

activităţii infracţionale; forţele conflictuale existente în momentul trecerii la săvârşirea faptei; cum au
funcţionat structurile familiale, şcolare, profesionale şi de petrecere a timpului liber; care este capacitatea
deţinutului de a comunica cu ceilalţi intr-un mediu închis.
Un interes deosebit pentru elaborarea metodelor terapeutice optime îl reprezintă modalitatea în
care deţinutul îşi percepe vinovăţia pentru fapta comisă şi pedeapsa primită.
Infractorul are un punct de vedere şi o experienţă care trebuie luate în considerare dacă scopul
urmărit prin sancţiunea penală este reabilitarea şi nu descurajarea individului vinovat (Garfinkel, 1967).
Atunci când societatea sancţionează cu închisoarea pe un anumit individ, ea “închide” de fapt întreaga
personalitate a acestuia, deşi acţiunea sa antisocială este legată numai de un singur aspect al personalităţii
lui şi de un singur moment nefericit din viaţa lui. De aceea, sancţiunea închisorii reprezintă, de fapt,
reducerea tuturor rolurilor individului (de părinte, soţ, cetăţean etc.) la acela de delincvent sau deţinut,
ceea ce duce la izolarea, demoralizarea şi stigmatizarea acestuia. Garfinkel insistă asupra importanţei
“audierii” punctului de vedere al infractorului şi a înţelegerii sensului a ceea ce acesta a săvârşit, a
modului în care însuşi infractorul îşi percepe şi îşi defineşte propria faptă.
Investigarea psihologică şi psihosociologică a deţinutului vizează reliefarea nucleului central al
personalităţii infractoare: egocentrismul, indiferenţa afectivă, labilitatea şi agresivitatea. Evidenţierea
acestor trăsături şi a relaţiei dintre ele sunt elemente esenţiale pentru individualizarea acţiunilor de
reeducare.
Cele mai uzitate instrumente de investigare a personalităţii deţinutului sunt: testele de inteligenţă
şi de personalitate, diferite tipuri de interviuri şi de chestionar, tehnici sociometrice, analiza de conţinut
a datelor din dosar şi a corespondenţei, anamneza etc.
Resocializarea reprezintă un proces de reconvertire, reorientare şi remodelare a personalităţii
individului delincvent, de reeducare şi retransformare a acestuia în raport cu normele de conduită
acceptate de societate.
Reeducarea deţinutului reprezintă un complex de măsuri orientate către reconstrucţia morală a
acestuia. Un element definitoriu pentru procesul de reeducare îl constituie stabilirea precisă a
obiectivelor socializării. Se consideră obiectiv central al resocializării acţiunea de neutralizare a
sistemului de nonvalori ale deţinutului concomitent cu crearea unui sistem de norme, atitudini şi valori
pozitive, acceptate în plan social. În paralel se are în vedere şi eliminarea factorilor responsabili de
geneza comportamentelor deviante.
Pe plan mondial în reeducarea infractorilor aflaţi în stare de detenţie se folosesc diferite metode.
Astfel, pentru ameliorarea manifestărilor violente şi agresive se utilizează metode chirurgicale şi
psihochirurgicale (intervenţie asupra unor centri nervoşi şi organe); pentru perfecţionarea aptitudinală
se utilizează metode pedagogico-medicale (cazuri de debilităţi motrice şi intelectuale); pentru
reconstrucţia motivaţională se utilizează psihoterapia raţională şi psihanaliza, pentru modificarea
atitudinilor se utilizează psihoterapia de grup şi psihodrama.
În ţările dezvoltate şi cu democraţie avansată există preocupări deosebite pe linia bunei funcţionări
a locurilor de detenţie. Pe lângă preocuparea pentru îmbunătăţirea condiţiilor materiale, se remarcă
preocuparea de a încadra în penitenciare specialişti din diverse domenii, care, pe baza unor studii
nemijlocite, elaborează programe de reeducare, asigură servicii de consiliere etc. Locurile de detenţie
sunt inspectate periodic de administraţiile centrale şi regionale, precum şi de împuterniciţi
guvernamentali. Problematica pe care o ridică penitenciarele formează din ce în ce mai mult obiect de

Document1 6
preocupare pentru mass-media sau diferite grupuri alcătuite pentru a servi anumite deziderate sociale
(Semire, 1991).
Una din cerinţele prioritare în realizarea cu succes a procesului de reeducare este individualizarea
lui. Aceasta înseamnă adaptarea măsurilor şi activităţilor reeducative la particularităţile fiecărui deţinut
în parte. Acţiunile de individualizare înseamnă şi diversificarea modalităţilor reeducative în funcţie de
gradul de recuperabilitate al deţinuţilor (unii sunt mai receptivi, alţii mai puţin receptivi la influenţele
reeducative sau chiar le resping).
Un moment important în reeducarea deţinuţilor îl reprezintă pregătirea acestora în vederea
eliberării, considerat şi finalul procesului de reeducare. Această activitate presupune informarea lor cu
privire la posibilităţile legale pe care le au pe linia reintegrării socio-profesionale, dezbaterea cu deţinuţii
a modalităţilor de depăşire a unor greutăţi inerente după eliberarea din penitenciar, prevenind astfel
fenomenul de recidivă. Desigur problematica pe care o presupune pregătirea în vederea eliberării din
penitenciar este mult mai cuprinzătoare şi trebuie adaptată fiecărui caz în parte.
În final, trebuie menţionat că succesul în activitatea dificilă de reeducare a deţinuţilor depinde şi
de condiţiile materiale existente în penitenciar, de gradul de calificare, de calitatea personalului şi nu în
ultimul rând, de respectarea dispoziţiilor legale.
Atitudinea socială în raport cu fostul condamnat eliberat din penitenciar este deosebit de
importantă. Reacţiile pozitive sau negative ale colectivităţii instituţionalizate sau nu, contribuie uneori
în mod hotărâtor la reuşita sau eşecul integrării normative şi funcţionale postpenale a fostului infractor.
De modul cum se desfăşoară procesul reluării relaţiilor cu colectivitatea în care acesta revine după
executarea pedepsei depinde, în mare măsură, apariţia devianţei secundare şi a recidivei. Respingerea
sistematică şi continuă nu face decât să stabilizeze “stigmatul” judiciar şi să-l transforme într-un element
structural al unei atitudini negative faţă de valorile dominante ale societăţii şi faţă de normele morale şi
penale prin care sunt ocrotite (Basiliade, 1990). Se produce astfel o identificare a fostului infractor cu
imaginea pe care colectivitatea o are despre el, cu statusul marginal pe care aceasta îl conferă,
determinându-l, în cele mai multe cazuri, să-şi asume în continuare rolul de infractor. Este motivul pentru
care structurile sociale de primire (familia, locul şi colectivitatea de muncă, grupul de prieteni, mediul
de vecinătate) trebuie sensibilizate în sensul de a facilita reintegrarea.
Ansamblul structurilor sociale menţionate, corelat cu sistemul de asistenţă postpenală, cum ar fi
încadrarea într-o activitate utilă, supravegherea poliţienească şi alte forme de control social, alcătuiesc
împreună sistemul de indicatori obiectivi ai reacţiei sociale după executarea pedepsei. Pe lângă aceşti
indicatori obiectivi, apar şi unii de ordin subiectiv ce reprezintă expresia, mai mult sau mai puţin
evidentă, de acceptare, indiferenţă sau respingere din partea colectivităţii a foştilor infractori. Corelarea
indicatorilor obiectivi şi subiectivi ne oferă o imagine globală a climatului real existent pentru procesul
de reintegrare. Estimarea exactă a acestui climat este un element deosebit de important în predicţia
recidivismului.

12.4. Preocupări în domeniul prevenirii crimelor şi tratamentul delincvenţilor

Marea dilemă la sfârşitul secolului este legată de tratamentul delincvenţilor în închisoare sau în
afara lor. Ţinând cont de rolul şi funcţiile închisorii ca instrument de control social, tratamentul în afara
închisorii şi consecinţele acestui fapt asupra deţinutului reprezintă un aspect deosebit de semnificativ.
La primul congres al Naţiunilor Unite de la Geneva din 1975, cu referire la prevenirea crimelor şi
tratamentul delincvenţilor a fost adoptat „Ansamblu de Reguli Minimale pentru Tratamentul
deţinuţilor”. Mai târziu la al IV-lea Congres din 1975 s-a urmărit găsirea unor substitute pentru
închisoare mai ales pentru delincvenţi mai puţin periculoşi.

Document1 7
 Documentul de lucru elaborat la al V-lea Congres evidenţiază aspectul dezumanizant al închisorii,
consecinţele patologice ale detenţiei pe viaţă asupra personalităţii umane, faptul că închisorile nu duc la
îmbunătăţirea şanselor unui delincvent de a comite infracţiunii nu reduc criminalitatea. Toate aceste
aspecte au dus la înforirea acelor mişcări care susţin tratamentul delincvenţilor în afara instituţiei
penitenciare. Acest document consideră că între scopul întemniţării care este reeducarea delincvenţilor
ţi mijlocul de a atinge acest scop, adică întemniţarea există o incompatibilitate. Se consideră că
închisoarea accentuează tendinţele criminale delincventului, şi în schimb impune costuri foarte ridicate
din punct de vedere al resurselor umane şi sociale.
Comitetul pentru prevenirea criminalităţii şi pentru lupta împotriva delincvenţei a stabilit în ce
priveşte determinarea pedepselor următoarele principii:

1. Pedeapsa unei persoane ce este condamnată trebuie privită ca mijloc nu ca scop. Pedeapsa este
echivalentă cu privarea de libertate.
2. Pe timpul executării pedepsei, condamnatul nu poate şi nu trebuie să fie privat decât de
drepturile şi libertăţile care contravin cu libertatea.
3. În cazul în care nu se poate stabili o altă formă decât întemniţarea, trebuie să fie cât mai scurtă.
4. Securitatea în închisoare trebuie asigurată cel puţin la cote minime.
5. După epuizarea celorlalte soluţii decât închisoarea, trebuie trimişi la închisoare un număr cât
mai mic de delincvenţi.

Comisia legislativă consideră că închisoarea este o pedeapsă excepţională care trebuie folosită cu
următoarele scopuri: protecţia societăţii prin izolarea indivizilor periculoşi de restul societăţii şi
condamnarea faptelor reprobabile care violează valorile fundamentale.
O altă perspectivă cu privire la tratamentul delincvenţilor în afara închisorii a fost elaborată de o
comisie de experţi în 1978 considerând că sistemul acesta trebuie să se bazeze pe principiul sancţiunii
cea mai puţin restrictivă, principiul sancţiunilor diferenţiate în funcţie de gravitatea infracţiunii şi situaţia
socială şi economică a delincventului, principiu de coerenţă, de justiţie şi de echitate.
Este necesar să se ţină cont de atitudinea publicului care poate reacţiona exagerat faţă de unele
crime şi poate considera întemniţarea ca fiind eficientă. Opinia publică poate fi orientată însă prin acţiuni
guvernamentale care să-i convingă că delincventul trebuie să-şi găsească locul în lumea liberă.
Este necesară stabilirea unor criterii pentru împărţirea delincvenţilor pe categorii în funcţie de
personalitatea acestora.
Secretariatul celui de-al VI-lea Congres al Naţiunilor Unite referitor la prevenirea crimelor şi
tratamentul delincvenţilor stabileşte următoarele categorii de delincvenţi: delincventul „înveterat”,
delincventul „primejdios”, delincventul „dificil”, deţinut pe termen lung şi inadaptatul social.

Delincventul înveterat

Caracteristicile acestuia sunt: comportament repetitiv obişnuit, agresivitate persistentă, indiferenţă

faţă de consecinţe, infracţiuni deosebit de grave. De acest tip de delincvent poate fi legat conceptul de
„anormalitate”.Distincţia normal-anormal presupune o evaluare care să aibă ca finalitate aprobarea sau
dezaprobarea în acord cu un set de valori.

Document1 8
Delincventul „primejdios”

Noţiunea de caracter primejdios se bazează pe următoarele elemente: gravitatea infracţiunii,

numărul de infracţiuni săvârşite înainte, starea de sănătate psihică a delincventului, probabilitatea
continuării acestor acţiuni antisociale după punerea în libertate. Un criminal primejdios este considerat
un individ impulsiv, incapabil de a avea remuşcări, incapabil de a avea un scop sau un ideal în viaţă,
brutal, posibil consumator de alcool şi droguri.
Şcoala pozitivistă consideră, pe baza prognosticului şi diagnosticului delincvenţilor primejdioşi,
că aceste persoane sunt sortite prin natura lor la un comportament delincvent grav în viitor.
Termenul de ”primejdios” are o dublă conotaţie, adăugând la pedeapsa cu închisoarea şi anumite
„măsuri de siguranţă”.

Delincventul „dificil”

Acest tip de delincvent întâmpină greutăţi în ce priveşte adaptarea la normele detenţiei datorită
personalităţii sale. Ei sunt acei delincvenţi întâlniţi în închisoare de maximă securitate sau în detenţie de
protecţie. Ei sunt produsul şi privaţiunilor din închisoare. Studiile au arătat că nu există o legătură între
lipsa de conformitate faţă de normele închisorii şi recidivă.
Acest tip de delincvenţi pun mai degrabă probleme administrative, decât probleme de securitate.

Deţinutul pe termen lung

Întemniţarea pe termen lung sau pe viaţă are legătură cu principiul care consacră aplicarea pedepsei
pe durată nelimitată, raportul dintre crimă şi boala psihică, efectele închisorii pe termen lung. Acest gen
de delincvenţe nu prezintă probleme speciale de securitate şi control, şi nu constituie un pericol pentru
societate după punerea lor în libertate.
Această categorie de delincvenţi pot fi împărţiţi în delincvenţi care pot ameninţa societatea,
personalul închisorii, alţi deţinuţi şi alţi deţinuţi care au fost condamnaţi deoarece societatea că numai o
pedeapsă mare poate duce la siguranţa faptelor sale. Izolarea şi alienarea este mai pregnantă cu cât
pedeapsa este mai lungă şi condiţiile mai stricte.

Inadaptaţii social

Pentru această categorie de delincvenţi, închisoarea reprezintă singura formă de pedeapsă la care
se conformează şi sunt reprezentaţi de:delincvenţi a căror stare de sănătate mintală este precară, cei cu
probleme speciale (obsesivi), alcoolici, narcomanii,cei cu alte tulburări. Aceste defecte nu sunt remediate
în închisoare, dar aceasta apare ca unica soluţie deoarece societatea nu este dispusă să-i păstreze în sânul
ei deoarece se simte ameninţată.
Problematica psihologică a condamnaţilor trebuie abordată diferenţiat pe categorii mari de
delincvenţi obligaţi la tratament social şi delincvenţi încarceraţi în funcţie de particularităţile fiecărei
ţări.

Document1 9
12.5. Modalităţi de intervenţie a psihopedagogului în ameliorareatulburărilor de personalitate a
deţinuţilor.

2.5.1. Cum să ne comportăm cu deţinuţii care au tulburări de personalitate

Există o serie de atitudini şi conduite ale psihopedagogului care nu sunt în concordanţă cu

trăsăturile tulburării de personalitate a deţinutului. În acest subcapitol îmi propun să urmăresc ce este
recomandabil şi ce nu în relaţia cu deţinuţii cu psihopatii, analizându-le pe fiecare în parte.

Unei persoane cu tulburare schizoidă, psihopedagogul trebuie să-i respecte nevoia de

singurătate. Pe un schizoid, compania celorlalţi îl oboseşte mai mult decât pe ceilalţi oameni.
Singurătatea este oxigenul lui, graţie căreia el se reface după efort şi care îl ajută să se concentreze asupra
acelor activităţi în care se simte în largul lui. Este recomandabil ca psihopedagogul să identifice acele
situaţii în care este pus să fie pe măsura lui. În situaţii neadecvate personalităţii sale, schizoidul suferă,
dezamăgeşte, iar rezultatele sunt proaste. Un pas important în munca cu o persoană schizoidă este
ascultarea lumii ei interioare. Schizoidul are o lume interioară bogată, ce contrastează vădit cu aparenta
sa rezervă. Gândirea schizoizilor este amplă şi originală deoarece ei se bazează într-o mare măsură pe
visare şi imaginaţie. I se poate propune schizoidului o temă de care el este interesat. Trebuie să i se
respecte momentele de tăcere, să i se acorde răbdare şi atenţie pentru ca în final să arate o lume
fascinantă. Este bine, în general, să-i fie apreciat felul tăcut de a fi. Nu este recomandabil să i se ceară
să manifeste emoţii puternice, să fie sufocat cu prea multă conversaţie, să fie lăsat să se izoleze complet.

Psihopedagogul poate intra şi în relaţie cu o personalitate evitantă căreia este recomandabil să-i
propună obiective de o dificultate crescândă. Personalitatea evitantă se simte inferioară şi se teme de
a nu fi respinsă sau ridiculizată. Este recomandabil ca ea să fie confruntată cu situaţiile de care se teme
astfel încât să constate singură că lucrurile nu sunt chiar atât de grave, că teama lor nu e justificată. În
permanenţă este bine să-i arătăm că ne interesează părerea lui, deoarece el crede că părerea lui nu
contează prea mult. Trebuie să i se spună că se aşteaptă din partea lui propria opinie, şi nu un ecou la ce
au spus ceilalţi. Atunci când persoana evitantă va realiza că suntem sinceri, că părerea ei ne interesează
va deveni mai curajoasă şi astfel îşi va spori încrederea în sine. Trebuie să i se arate că este mai apreciată
cu cât este mai puţin evitantă. Specialistul trebuie să-i arate evitantului că acceptă contradicţia,
deoarece el are tendinţa să creadă că a contrazice pe cineva înseamnă începutul unui conflict din care el
are numai de pierdut. Nu trebuie să-i arătăm dezacordul atunci când persoana evitantă îşi exprimă
părerea, deoarece aceasta se va simţi bulversată şi se va închide din nou în carapacea ei. Este bine ca
psihopedagogul să-şi justifice poziţia pe care se situează, fără a o devaloriza pe a ei. Este bine ca evitantul
să fie încurajat să vorbească, să-şi exprime ideile, pentru a se putea ajunge la o mai bună valorificare a
potenţialului său.
În situaţiile în care dorim să-l criticăm, este bine să se înceapă printr-un elogiu şi apoi să se
aducă critici unui anumit comportament. Este bine ca persoanele evitante să înţeleagă că nu este
criticată persoana lor, că a face critică nu este echivalent cu lipsa de apreciere şi că punctul lor de vedere
este înţeles. O astfel de persoană trebuie în permanenţă asigurată că se bucură de sprijin constant.
Aceste persoane au nevoie mai mult decât ceilalţi de sprijin pentru a progresa. Este de preferat să i se
demonstreze că este apreciat pentru ceea ce este, chiar dacă săvârşeşte anumite greşeli. În relaţia cu
persoanele evitante nu este recomandabil să fie ironizate.

Document1 10
 În ce priveşte relaţia cu o personalitate histrionică, psihopedagogul trebuie să se aştepte la tot
felul de exagerări şi dramatizări. La personalitatea histrionică comportamentele teatrale şi excesive
nu sunt “capricii”, ci părţi componente ale personalităţii lor. Este bine în relaţionarea cu histrionicul să
i se lase uneori spaţiu de acţiune stabilindu-se unele limite, pentru că altfel, el ar da dovadă de
comportamente din ce în ce mai impetuoase pentru a atrage atenţia. De câte ori are un comportament
normal, psihopedagogul trebuie să-i arate interes, pentru a se putea debarasa pentru câteva minute de
comportamentul său teatral sau manipulant. În acest caz, funcţionează foarte bine principiul: “adesea cel
mai potrivit mijloc de a descuraja un comportament incomod, este de a încuraja comportamentul opus,
când acesta se produce”. Personalităţile histrionice au tendinţa de a idealiza sau de a deprecia persoanele
cu care se află în relaţie. Nu este recomandabil să ne amuzăm pe seama personalităţii histrionice, să ne
lăsăm impresionaţi de tentativele ei de seducţie sau să ne lăsăm înduioşaţi. Este bine să se păstreze o
anumită distanţă în relaţia cu această persoană.

În ce priveşte personalitatea dependentă, este bine ca acestuia să-i fie lăudate mai degrabă
iniţiativele, decât victoriile, să fie ajutată să minimalizeze consecinţele eşcurilor. Aceste persoane
nu acţionează tocmai pentru că le e teamă de eşec şi de consecinţele acestuia. Persoanele din jurul lui
sunt considerate a fi mai competente decât el, e aici şi teama de a-i fi criticate iniţiativele. Atunci când
îi cere sfatul psihopedagogului, acesta trebuie să-l chestioneze mai întâi în privinţa punctului său de
vedere. Această persoană are tendinţa de a-l determina pe cel cu care se află în relaţie, să ia decizii în
locul lui, însă psihopedagogul pentru a-l ajuta, este bine “să-l înveţe să pescuiască, nu să-i dea un peşte”.
O tehnică foarte importantă care-l poate ajuta pe cel cu tulburare dependentă se referă la multiplicarea
activităţilor. Este nerecomandabil să se ia decizii în numele lui, să se critice făţiş iniţiativele, chiar dacă
sunt ratate.

În ce priveşte personalităţile compulsive este bine ca psihopedagogul să le arate că le apreciază

simţul ordinii şi al rigorii. Compulsivul crede că acţionează în numele binelui, astfel încât dacă o
persoană îl contrazice, aceasta riscă să fie dispreţuită, să fie considerată o persoană incapabilă să
înţeleagă ceea ce este important. Dacă i se arată că îi este apreciat perfecţionismul, el va pune mai mult
preţ pe criticile care i se aduc. De asemenea, trebuie să i se respecte nevoia de a prevedea şi de a
organiza totul. Compulsivilor nu le place imprevizibilul şi detestă în mare măsură să fie puşi în situaţia
de a improviza. Trebuie să evităm să îi luăm prin surprindere sau să le cerem să întreprindă acţiuni
urgente. Înainte de a le încredinţa o sarcină, este bine să se facă un efect de previziune şi de planificare.
În situaţia în care merge prea departe, este bine să i se aducă critici precise şi motivaţie. Este bine ca
unui compulsiv să i se explice în detaliu că metoda sa prezintă mai multe dezavantaje decât avantaje,
decât să fie bruscat. Un punct important în stabilirea unei relaţii cu o persoană compulsivă este
demonstrarea faptului că suntem previzibili şi că se poate bizui pe noi. De aceea este bine să se
respecte întoteauna promisiunile făcute acestei persoane, chiar dacă aceste promisiuni sunt minore. Este
de preferat ca psihopedagogul să-l determine pe cel cu tulburarea compulsivă să descopere bucuriile
destinderii. Chiar dacă compulsivii doresc să controleze totul, să verifice totul, să vegheze dacă totul
este perfect, în adâncul sufletului lor există dorinţa de a lăsa lucrurile în voia lor, dorinţă pe care nu vor
să o recunoască. Nu este recomandabil ca psihopedagogul să-l ironizeze pe tema maniilor lui sau să-l
copleşească cu prea multă afecţiune sau recunoştinţă.

În relaţia cu o personalitate paranoică, psihopedagogul trebuie să-şi exprime limpede motivele

şi intenţiile. Această persoană are mereu impresia că ceilalţi vor să-i facă rău, deci este necesar să nu i

Document1 11
se alimenteze mereu această credinţă eronată. Mesajele transmise de psihopedagog nu trebuie să lase loc
interpretării. Orice greşeală a psihopedagogului poate fi interpretată ca semn al dispreţului sau ca o
batjocură. De aceea trebuie să se comporte cu paranoicul politicos, să nu-l lase să aştepte, să răspundă
imediat mesajelor lui, să nu-l întrerupă când vorbeşte. De asemenea, este necesar ca psihopedagogul să
menţină un contact regulat cu el. Dacă este evitat sistematic, paranoicul se va simţi dispreţuit,
batjocorit. Un contact regulat cu un paranoic este de natură să mai tempereze elanurile imaginaţiei sale.
Întotdeauna în relaţiile cu paranoicul, psihopedagogul trebuie să facă referiri la legi şi regulamente, cu
atât mai mult cu cât acesta se ocnsideră o persoană care respectă legea, care nu vrea decât dreptate.
Paranoicul, fascinat de tot ce ţine de juridic, cunoaşte foarte bine legile. Paranoicului trebuie să i se lase
anumite victorii, deoarece are nevoie de succese semnificative pentru a-şi menţine echilibrul. Este bine
ca în relaţia cu un paranoic psihopedagogul să nu renunţe la lămurirea neînţelegerilor, pentru că astfel
paranoicul îşi poate menţine poziţia pesimistă în ce priveşte relaţiile umane. De asemenea nu este
recomandabil să li se atace imaginea pe care o au despre sine, să se comită greşeli.

În relaţia cu o persoană cu tulburare de personalitate pasiv – agresivă, psihopedagogul trebuie să

fie amabil, deoarece aceste persoane sunt susceptibile la tot ce e lipsit de consideraţie. Cu cât o persoană
este mai binevoitoare cu o persoană pasiv – agresivă, cu atât şansele ca lucrurile să meargă bine cresc.
Psihopedagogul trebuie să se arate amabil, să adauge din când în când câte o frază empatică, care să-i
demonstreze că îi înţelege punctul de vedere. Este bine ca unei astfel de persoane să i se ceară părerea
de câte ori este posibil, ajutând-o astfel să se exprime direct. Comportamentul pasiv – agresiv
reprezintă o modalitate indirectă de a-şi exprima agresivitatea. Trebuie să se arate pasiv – agresivului
atenţie, să i se arate că este considerat o fiinţă ce are propriile emoţii şi gânduri şi că relaţia de autoritate
dintre psihopedagog şi pasiv – agresiv nu este personală, nu se bazează pe superioritatea unuia şi
inferioritatea celuilalt, ci este o regulă de joc independentă de el şi de psihopedagog. Este
nerecomandabil ca psihopedagogul să se prefacă că nu i-a remarcat opoziţia, să-l critice la fel ca un
părinte, să se lase antrenat în jocul represaliilor reciproce.

În relaţia cu persoanele care au tulburare de personalitate narcisică, psihopedagogul trebuie să-

şi arate acordul, ori de câte ori aceasta este sinceră. Persoana narcisică consideră că i se cuvine întreaga
admiraţie din partea celorlalţi, de aceea trebuie apreciată pentru reuşitele sale. Astfel, o va tenta mai
puţin gândul de a impresiona cu orice chip, va fi mai puţin iritabilă şi mai deschisă la critici.
Psihopedagogul trebuie să-i explice reacţiile celorlalţi, pentru că această persoană se plânge mereu de
cei din jur, considerându-i abuzivi, răi, lipsiţi de valoare. Trebuie să i se explice reacţiile celorlalţi din
alt punct de vedere pentru ca narcisicul să înţeleagă lucrurile şi din punctul de vedere al altora. O regulă
de aur în relaţia unui psihopedagog cu deţinutul narcisic este respectarea cu scrupulozitate a
convenienţelor. În general, narcisicul se consideră o persoană mult mai însemnată decât ceilalţi şi prin
urmare aşteaptă o atitudine pe măsura însemnătăţii sale. Narcisicului nu trebuie săi se aducă critici
decât atunci când este necesar şi atunci trebuie s-o facă cu precizie. O critică sinceră, ce vizează o
conduită concretă este un instrument fundamental în relaţia cu o personalitate narcisică, dată fiind
susceptibilitatea acestui individ. De aceea, criticile trebuie limitate doar la cele necesare care au drept
scop incitarea narcisicului de a-şi schimba anumite atitudini.
Este bine să i se facă complimente atunci când acestea sunt meritate şi să fie alternate cu critici
precise. Psihopedagogul trebuie să ţină cont de anumite comportamente şi atitudini: să fie atent la
tentativele de manipulare, să se aştepte la recunoştinţă din partea acestor persoane.

Document1 12
 A trăi înseamnă a te schimba pentru a te adapta, rămânând însă tu însuţi. Acest proces de
schimbare, ce corespunde unui efort de ajustare între specialist şi client, se desfăşoară în unele cazuri în
mod inconştient. Conştientizăm faptul că felul nostru de a fi ar trebui schimbat la o vârstă când anumite
deprinderi sunt deja adânc înrădăcinate. Cu cât o deprindere este dobândită mai de timpuriu, cu atât mai
mari vor fi eforturile de a o modifica, aceasta putând duce la un efort de descurajare. Subiecţii ce au o
personalitate dificilă nu îşi percep întotdeauna propriile comportamente ca fiind rigide, de aceea este
nevoie de cineva din exterior care să le atragă atenţia asupra acestora. Conştientizarea problemei, pe care
o ridică ceilalţi, este adesea prima etapă indispensabilă a oricărui proces de schimbare, de restaurare a
echilibrului personalităţii.
Deşi ridică numeroase probleme, atitudinile adoptate de personalităţile dificile nu sunt niciodată
cu totul nejustificate. Personalităţile dificile refuză de cele mai multe ori să se angajeze într-un proces
de schimbare, deoarece le e teamă că nu vor mai fi ele însele şi îşi vor “pierde” personalitatea. Acest
ataşament faţă de propriile defecte reprezintă o formă specifică de “cult al personalităţii”, în care
dezavantajele sunt privite ca avantaje şi invers.
Felul în care îşi percep propriile dificultăţi şi le acceptă sau nu, sunt de o foarte mare importanţă.
În unele cazuri, persoana se poate simţi stânjenită de propriile defecte: subiectul deprimat se va revolta
împotriva incapacităţii sale de a acţiona, fobicul se va ruşina de temerile sale. Individul este conştient de
caracterul rigid al conduitelor sale şi vrea să se îndepărteze de acestea. În cazuri opuse, subiectul îşi
consideră aspectele negative ca parte integrantă a personalităţii sale şi adoptă o atitudine mai tolerantă
faţă de propriile tulburări.
Marea majoritate a personalităţilor dificile manifestă rezistenţă la schimbare, de aceea este
necesară intervenţia specialiştilor pentru ca respectivele persoane să-şi pună o serie de întrebări asupra
lor şi să-şi reconsidere propriile atitudini.
Unele tipuri de personalităţi dificile îşi conştientizează mai mult decât altele propria tulburare.
Un subiect cu personalitate dificilă nu se comportă într-o manieră problematică din plăcere, ci din
teamă. Faptul că propria schimbare este atât de dificilă, chiar şi atunci când subiectul şi-a conştientizat
problema şi este motivat să se schimbe, se explică prin faptul că schimbarea reprezintă un proces de
“demolare – reconstrucţie” îndelungat şi anevoios. Schimbarea nu se rezumă la deprinderea unor reguli
de conduită, ci se referă la renunţarea la regulile respectate până în acel moment. Una din primele reguli
este de a-i lăsa subiectului timp să “digere” schimbarea. O altă regulă importantă este aceea de a accepta
schimbările imperfecte sau incomplete, ţinând cont că fiecare caz are psihobiografia lui.

12.5.2. Aspecte ale consilierii în lucrul cu delincvenţii.

Lucrul individual cu delincvenţii se referă la patru forme de bază, considerate cele mai frecvente:
consiliere, studiul de caz, supervizarea şi rezolvarea de probleme. Aceste forme îşi doresc să-l ajute pe
client să revină la comportamentele şi stările anterioare printr-o abordare etapizată. Consilierea încearcă
să-i ajute pe clienţi prin adaptări cotidiene la probleme şi dezvoltând personalitatea deja existentă.

Consilierea non-directivă se bazează pe terapia psihanalitică şi pe terapia centrată pe client. Se

doreşte ca sistemul asistat să-şi descopere singur propriile capacităţi, resurse sau soluţii. Psihologul joacă
un rol relativ pasiv şi nu-şi propune să-i impună valorile clientului şi să-i furnizeze soluţii.

Psihanaliza pune un accent deosebit pe rolul trecutului în determinarea conduitei prezente.

Psihologul trebuie să asiste clientul în înţelegerea de sine şi să urmărească prin această înţelegere,
întărirea Ego-ului.

Document1 13
 Identificarea mecanismelor de apărare ale clientului reprezintă un pas important în procesul
terapeutic şi de consiliere. Mecanismele de apărare nu sunt neapărat patologice, ci doar în măsura în care
devin parte integrantă a modului de viaţă şi conduc la evitarea realităţii.
Utilitatea esenţială a teoriei psihanalitice pentru psihologul care lucrează cu delincvenţii este că
furnizează informaţii care conduc la o înţelegere mai aprofundată a luptei clientului cu el însuşi şi cu
lumea din afară. În mod special înţelegerea mecanismelor de apărare este foarte utilă în înţelegerea
rezistenţei clientului în procesul de consiliere. Această metodă poate fi însă ineficientă dacă nu există un
antrenament prealabil al psihologului în practicarea tehnicilor psihanaliste sau dacă sunt aplicate prea
repede, după ce au fost învăţate superficial.

A doua teorie utilizată este abordarea centrată pe client (Carl Rogers) care priveşte oamenii ca
fiind esenţial buni, autodeterminaţi şi având o capacitate înnăscută de auto-actualizare.
Abordarea centrată pe client porneşte de la premisa că prioritatea absolută o are natura relaţiei
dintre consilier şi client. Pentru a ieşi din criză, clientul trebuie să contribuie la formarea unei relaţii
pozitive cu psihologul.
Singura tehnică a terapiei centrate pe client este ascultarea activă care constă în clarificarea,
parafrazarea sau reflectarea sentimentelor. Există anumite atribute ce trebuie să fie prezente în această
relaţie: privirea necondiţionat pozitivă, onestitatea şi empatia.

Privirea necondiţionat pozitivă se produce când consilierul comunică clientului o acceptare

deplină şi sinceră a persoanei sale. Această acceptare permite clienţilor libertatea de a exprima propriul
comportament într-un context non-ameninţător. Privirea necondiţionat pozitivă este un ideal de atins şi
nu o cerinţă de tipul “totul sau nimic”. Psihologul trebuie să fie precaut, deoarece relaţia nu trebuie să
devină una de dependenţă a clientului faţă de acesta.
Psihologul trebuie să fie sincer cu clientul, să accepte să lucreze şi să participe în relaţie cu propriile
sentimente generate de interacţiunea cu clientul. El trebuie să se prezinte clientului într-o manieră
autentică. Scopul este ca transparenţa şi autenticitatea psihologului să permită exprimarea liberă a
clientului.

Empatia este capacitatea consilierului de a participa la sentimentele clientului. Empatia nu se

referă doar la o înţelegere intelectuală a sentimentelor celorlalţi, ci determină consilierul să
experimenteze sentimentele celuilalt ca şi cum ar fi ale sale. Aceasta implică un anumit tip de nivel de
înţelegere subiectivă. Abilitatea consilierului de a empatiza cu clientul va creşte direct proporţional cu
timpul pe care-l petrece pentru a se face acceptat. Numai prin ascultare activă se poate ajunge la empatie.
Se distinge empatia primară, care presupune comunicarea iniţială a înţelegerii esenţiale a sentimentelor
şi experienţelor clientului, de empatia avansată, care implică trăirea sentimentelor corelate cu cele
exprimate sau declarate. Prin empatie, psihologul gândeşte efectiv împreună cu clientul şi nu despre el.
Stabilitatea unei relaţii de lucru pozitive cu clienţii este importantă. Privirea necondiţionat pozitivă,
onestitatea şi empatia sunt variabile continue cere trebuie prezentate clienţilor în grade variate.

Consilierea activă, directivă presupune o implicare egală din partea clientului şi a psihologului
sau consilierului. Această consiliere se bazează pe următoarele teorii: analiza tranzacţională, terapia
raţional – emotivă şi terapia realităţii. Se consideră că aceste terapii sunt foarte utile în lucrul cu clienţii
delincvenţi, deoarece aceştia trebuie să fie asistaţi activ în eforturile lor de a fi raţionali şi responsabili.

Document1 14
 Analiza tranzacţională (Eric Berne) presupune un proces de exploatare a interacţiunilor dintre
doi sau mai mulţi oameni. Berne consideră că punctul forte al analizei tranzacţionale este folosirea
termenilor colocviali, simpli, direcţi, uşor de înţeles de toată lumea. Analiza trazacţională oferă un cadru
de lucru uşor de învăţat şi se bazează pe un vocabular constând în cinci cuvinte: “părinte”, “adult”,
“copil”, “joc”, “documente”.

Documentele sunt înregistrările memoriei pe care le păstrează fiecare. Cele mai importante
documente sunt cele referitoare la prima copilărie, documente ce contribuie esenţial la viitoarea auto-
evaluare ca oameni buni sau răi. Dacă mesajele pozitive verbale şi non-verbale au o pondere mai mare,
atunci individul se va considera anormal. Există patru poziţii sau figuri de viaţă fundamentale care
rezultă din documentele noastre şi care acţionează ca nişte constante în întreaga noastră viaţă în
interacţiunile cu alţii.

1. Eu nu sint OK – tu eşti OK. La clienţii cu o astfel de poziţie de viaţă care îi consideră

normali pe ceilalţi, focalizarea trebuie să se realizeze pe descoperirea propriei normalităţi.

2. Eu sunt OK – tu nu eşti OK. Aceasta este poziţia copilului abuzat care nu s-a bucurat
de corectitudinea părinţilor lui. Această persoană tinde mereu să fie singuratică şi să-şi proiecteze
propriile probleme asupra altora.

3. Eu nu sunt OK – tu nu eşti OK. Aceasta este poziţia copilului obligat să observe

anormalitatea părinţilor săi foarte devreme în viaţă, pe care o transferă tuturor. O astfel de persoană care
vede lumea ca pe un loc străin şi ostil este o persoană neiubită şi neiubitoare, el putând cădea foarte uşor
în lumea fantastică a schizofreniei.

4. Eu sunt OK – tu eşti OK. Aceasta este poziţia de viaţă ideală, întrucât obiectivul analizei
tranzacţionale este să construiască o relaţie între psiholog şi client pe baza convingerii mutuale că “totul
este în ordine”.

Jocul este rezultatul interacţiunii individului cu alţii, în cadrul uneia dintre poziţiile de viaţă. Jocul
este foarte frecvent în supervizarea şi consilierea delincvenţei. Un joc foarte frecvent în mediul
penitenciar este: “Ce vei face când vei ieşi afară de aici”. Este imperativ ca fiecare client să înveţe să
distingă adevăratul bine de manipularea în folos propriu, a şedinţei de consiliere şi să nu spună
consilierului ceea ce crede că acesta vrea să audă de la el.

“Părinte”, “adult”, “copil” sunt trei sisteme distincte de sentimente relative la patternurile
comportamentului.

Părintele este critic, controlează şi moralizează. Persoana care operează în modelul parental al
Părintelui Constant se înscrie de cele mai multe ori în categoria pedofililor.

Adultul este logic, realist şi obiectiv. Adultul Constant nu se găseşte printre clienţii justiţiei
criminale.

Document1 15
 Copilul este iubitor, spontan şi neresponsabil. Mulţi dintre clienţi aparţin acestui tip. Problema lor
constă în faptul că tipul Copilului Constant exclude stadiul de Părinte şi Adult, refuzând să crească şi să
se comporte responsabil.

Analiza tranzacţională urmăreşte ca fiecare client să devină expert în analiza tranzacţiilor sale. Pot
apărea două tipuri de probleme în structura personalităţilor clienţilor: excluderea şi contaminarea.
Excluderea se produce atunci când graniţele stadiilorEgo-ului sunt atât de rigide, încât mişcarea
liberă de-a lungul lor în momentele potrivite nu se poate realiza.
Contaminarea se produce atunci când conţinutul unui stadiu al Ego-ului se amestecă cu alt stadiu.

P P P

A A A

C C C

Relaţia ideală Copilul constant Copilul contaminat de

între stadiile exclude Părintele şi Adult, excluzând Părintele
Ego-ului Adultul

Importanţa analizei tranzacţionale constă în ilustrarea consecinţelor pe care le au sentimentele

despre sine sau despre alţii în tranzacţiile cotidiene. Folosită în combinaţie cu terapia centrată pe client,
care accentuează natura relaţiei dintre consilier şi client, analiza tranzacţională este consideratăun
instrument de consiliere valoros.

O altă terapie este terapia raţional – emotivă (Albert Ellis) care recunoaşte că omul are o
determinare biologică, prezentă şi la alte specii, dar le acordă o importanţă minoră în favoarea
cunoaşterii, ca trăsătură specific umană. Ellis se referă la existenţa ideilor iraţionale, pe care clientul
trebuie să le evite şi să recunoască faptul că ele sunt greşite. Consilierea terapiei raţional – emotive se
construieşte în jurul teoriei A – B – C a personalităţii (Ellis) în care A este experienţa unui fapt obiectiv,
B este interpretarea subiectivă a credinţelor despre acel fapt, iar C reprezintă conţinutul emoţional ce
însoţeşte semnificaţia pe care o are experienţa faptului pentru individ.

Document1 16
 Ellis a identificat unsprezece idei iraţionale, dintre care şase au aplicabilitate specială la clienţii
delincvenţi.

1. Este esenţial ca cineva să fie iubit sau aprobat virtual de oricine. Trebuie să te
concentrezi asupra propriei cereri ca tu să fii iubit, dar să fii totodată apt să iubeşti.

2. Trebuie să fii competent pentru a fi considerat valoros. Trebuie ca fiecare client să-şi
dezvolte curajul de a accepta ideea că este imperfect şi să nu exprime slăbiciunea ca pe ceva catastrofal.

3. Nefericirea are cauze externe pe care nu le putem controla. Persoana raţională evită
neplăcerile exagerate ale circumstanţelor externe şi caută în ele un potenţial de dezvoltare. Mulţi clienţi
delincvenţi cred că sunt copleşiţi de experienţe neplăcute şi se orientează spre confortul obţinut facil.

4. E mai uşor să eviţi responsabilităţile, decât să le înfrunţi. O persoană raţională ştie că

este mai puţin stresant să încerci să-ţi asumi responsabilitatea decât s-o negi sau s-o eviţi. Delincventul
este un maestru al evitării responsabilităţii personale, deoarece, adesea îi lipseşte încrederea în sine şi
refuză să şi le asume. Consilierul trebuie să determine perceperea logicii efectului de avalanşă al
neîndeplinirii responsabilităţilor.

5. Oricine depinde de cineva mai puternic decât el. Mulţi dintre delincvenţi se află în
diverse forme şi stadii de dependenţă. Acestora le lipseşte încrederea de a trăi o viaţă responsabilă, auto-
motivată. Dependenţa exagerată faţă de alţii plasează individul într-o zonă periculoasă. Persoana
raţională şi realistă îşi asumă responsabilitatea propriei vieţi.

6. Experienţa trecută determină comportamentul prezent, iar influenţa trecutului nu

poate fi evitată. Clientul delincvent nu recunoaşte capacitatea sa de autodeterminare, faptul că se poate
schimba şi-şi poate depăşi trecutul prin condiţiile prezente. El trebuie încurajat să-şi examineze
experienţele trecute, să conştientizeze cum a fost influenţat în comportament de experienţele trecute, să
conştientizeze cum a fost influenţat în comportament de experienţele şi atitudinile lui negative, să
cunoască că experienţele trecute nu pot fi luate drept scuze pentru conduita prezentă, că are capacitatea
de a se îndepărta de influenţa acestor experienţe. După ce clientul va conştientiza aceste lucruri, va fi
direcţionat şi activat către realizarea obiectivului propus: comportamentul auto-responsabil.

Terapia realităţii (William Glasser) recunoaşte că oamenii au nevoi fundamentale, care trebuie
satisfăcute pentru o funcţionare psihologică sănătoasă. În consilierea axată pe realitate, ca şi în terapia
raţional – emotivă, clientul este abordat şi tratat ca o realitate intrinsecă, consistentă şi plină de sens.
Terapia realităţii susţine că este foarte importantă dezvoltarea unei relaţii calde, sensibile şi deschise
înainte de a se trece la consilierea propriu-zisă.
W. Glasser consideră că delincvenţii care se angajează în comportamente de auto-apărare suferă
de incapacitatea de a-şi satisface nevoile într-o manieră adecvată. Dacă aceste nevoi nu sunt realizate,
persoana va eşua în a percepe corect realitatea înconjurătoare şi va acţiona iresponsabil. Pentru a acţiona
responsabil clienţii trebuie ajutaţi să înfrunte realitatea şi să-şi satisfacă pe deplin nevoile. Aceste nevoi
sunt nevoia de dragoste şi nevoia de a simţi că sunt valorizaţi de ei înşişi şi de alţii. Persoana care îşi
satisface aceste nevoi dezvoltă o “identitate a succesului”, iar persoana care nu realizează acest lucru
dezvoltă o “identitate a slăbiciunii”, care se finalizează în comportamente iresponsabile.

Document1 17
 Teoria lui Glasser leagă nivelul psihologic cu cel sociologic din teoria controlului social a lui
Hirschi. În cazul în care individul nu dezvoltă relaţii de ataşament cu alte persoane, apare o lipsă de
interes faţă de aşteptările şi valorile societăţii. Această lipsă de interes determină un refuz din partea
individului de a se angaja într-un stil de viaţă pro-social. Astfel, ei evită oamenii ce ar putea fi un model
responsabil pentru ei şi interacţionează cu indivizi ce au o identitate a eşecului, dezvoltându-şi astfel
credinţe contrare normelor convenţionale. Înţelegerea cauzelor comportamentului nu trebuie percepută
ca o scuză a acelui comportament. Consilierul trebuie să activeze “forţa creşterii” clientului, pentru ca
acesta să înveţe cine este, cum să interacţioneze în mod responsabil cu alţii, cum să se facă acceptat de
cei din jur. Consilierul trebuie să fie un model de persoană responsabilă pentru client.

Există şapte paşi pe care psihologul trebuie să-i parcurgă pentru a schimba în mod semnificativ
comportamentul clientului:

1. Să se implice împreună cu clientul în rezolvarea problemelor, să dezvolte o relaţie caldă,

să arate respect.
2. Să înţeleagă istoria personală a clientului, dar să nu ignore intervenţia actuală.
3. Să asiste clientul în evaluarea atitudinilor şi comportamentelor lui şi să-l ajute să
înţeleagă cum acestea au contribuit la slăbirea identităţii lui.
4. Să exploreze împreună cu el alternativele comportamentale pentru a-şi dezvolta
identitatea.
5. Să se angajeze în elaborarea unui plan de schimbare.
6. Să accentueze faptul că este responsabilitatea clientului să îndeplinească obiectivele
planului de schimbare.
7. Să nu pedepsească clientul, ci să-i permită să suporte consecinţele naturale ale
comportamentului său.

Un plan bun care să asigure schimbarea identităţii eşecului cu cea a succesului trebuie să fie
necomplicat, simplu, clar, concret, la obiect, activ, dependent de acţiunile clientului şi nu raportat la
ele, ceva care să fie făcut “chiar acum”, în fiecare zi sau cât mai des posibil, ceva care să fie adaptat la
ce, unde, cum şi cu cine trebuie realizat.Secretul consilierii în lucrul cu delincvenţii constă în a tempera
autoritatea necesară pentru a direcţiona acţiunile clienţilor pe o cale acceptabilă, persistentă, fiind
permanent conştienţi de umanitatea lor fundamentală.

Document1 18