??????

Proscomidie
-A A +A
Unirea timpului cu eternitatea în Dumnezeiasca Liturghie
Unirea timpului cu eternitatea în Dumnezeiasca Liturghie
Autor:
Pr. Dr. Ioan Valentin Istrati

Sfânta ?i Dumnezeiasca Liturghie este savâr?ita de catre Biserica în fiecare zi (cu câteva excep?ii
datorate postului ?i ajunarii complete). Ea este însa?i esen?a rugatoare, mul?umitoare ?i sacrificiala a
Bisericii care poarta spre ve?nicie pe membrii sai în Trupul mistic al lui Hristos. În Liturghie se
realizeaza taina unirii lui Dumnezeu cu oamenii la modul plenar pe care omul acestei lumi îl poate
primi. Ea este izvorul harului eclesial care revarsa divers ?i înnoitor peste toata faptura ?i ?inta
eshatologica spre ve?nicie.

1. Liturghia – realitate eshatologica lucratoare în timp

Liturghia este un rai spa?ial ?i temporal care pregate?te (prothesis) ?i realizeaza tainic în spa?iul
liberta?ii umane Împara?ia lui Dumnezeu cea aspa?iala ?i atemporala. Prin ea începe ?i progreseaza
spiritualizarea materiei care va fi desavâr?ita în eshaton. Materia devine iubire ?i jertfa, dar ?i daruire
de sine între cei ce se iubesc. În Liturghie, cosmosul întreg devine jertfa fara de prihana în Hristos care
a asumat întreaga faptura pentru a o uni cu Sfânta Treime. Ea este starea ?i procesul de îmbisericire a
lumii, pentru ca în ea cosmosul devine Biserica, iar umanitatea devine Hristos. Aceasta unire mai
presus de fire a lui Hristos Cel rastignit ?i înviat cu oamenii în Biserica este taina veacurilor prezente ?i
viitoare: „Taina cea din veac ascunsa neamurilor, iar acum descoperita sfin?ilor Sai, carora a voit
Dumnezeu sa le arate care este boga?ia slavei acestei taine între neamuri, adica Hristos cel din voi,
nadejdea slavei“ (Coloseni 1, 26-27).
Aceasta taina se savâr?e?te în interiorul Persoanei divino-umane a lui Hristos, al Carui Trup se extinde
eclesial prin Duhul Sfânt în persoanele umane care Îl iubesc cu iubire sfânta. Prin aceasta, persoana
umana nu se dizolva în Trupul lui Hristos, ci umanitatea ei se desavâr?e?te, devine ea însa?i prin
unire ?i rode?te firesc lumina sadita de Creator în ea.
Aceasta taina a veacurilor cuprinde toate dimensiunile lumii create care participa la unirea cea de
negrait a omului cu Dumnezeu în Hristos . Toate stihiile devin intervale create ale acestei iubirii
reciproce ?i nascatoare. Orice iubire adevarata este esen?ial nascatoare ?i fundamental euharistica. În
ea, libertatea persoanei devine pricina ?i resort de unire, iar unirea înseamna rodire de fiin?a. Aceasta
realitate este valabila pentru iubirea dintre persoanele umane. Cu atât mai mult, fecunditatea spirituala a
iubirii dintre om ?i Dumnezeu. Aceasta iubire nu scade cu vremea, nu se împu?ineaza datorita distan?ei
sau factorilor perturbatori, nu se converte?te în ura prin orgoliu, nu de dilueaza cu obi?nuin?a, ci cre?te
înnoitor ?i firesc, iar spa?iul, timpul ?i celelalte nu fac altceva decât sa poten?eze iubirea ?i sa o reverse
asupra întregului univers care devine „camara de nunta“ a unirii Mirelui Hristos cu mireasa –
umanitatea iubitoare de Dumnezeu.
A?adar timpul devine interval al iubirii reciproce, modul ?i locul extensiei ?i desfa?urarii acestei iubirii
în întreaga lume. Sfin?ii n-au transfigurat doar sinele prin asceza ?i rugaciune, ci au schimbat la fa?a
lumea prin iubire. Sfin?enia este Schimbarea la Fa?a a umanita?ii, începuta în Hristos ?i continuata în
Trupul Lui eclesial. Aceasta transfigurare este permanent celebrata de Biserica ?i manifestata interior ?i
evident în oameni prin minuni ale lui Dumnezeu „Cel de e minunat întru sfin?i“ (Psalm 67, 38).
Biserica întreaga este minunea unirii cu Dumnezeu, în care ba(r)ierele lumii se rup pentru a primi o
astfel de taina mai presus de fire. Orice no?iune de hotar în via?a spirituala nu arata inaccesibilitatea ori
concentra?ionarul, ci este provocarea fiin?ei ?i dorul interior de a progresa mereu „din slava în slava“,
de a intra „în cur?ile Domnului“ ?i în „loca?urile - monai“ Casei lui Dumnezeu (cf. Ioan 14, 2).
Oamenii au nevoie de timp pentru a primi ?i a exprima iubirea lor fa?a de semeni. Ba mai mult, au
nevoie de timp pentru a dezvolta resorturile interioare ale iubirii, mai ales daca au fost încerca?i de
durere sau de neîncredere. Dumnezeu S-a facut om pentru a sfin?i spa?iul ?i timpul din interior. El
putea sa arate iubirea Lui atemporala ?i sa o împarta?easca oamenilor într-un fel. Dar prin faptul ca El
devine timp ?i spa?iu pentru noi, Hristos sfin?e?te timpul ?i spa?iul, le concentreaza în sine ?i ele devin
hristologice. Succesiunea temporala ?i extensia spa?iala sunt prin Întruparea Domnului moduri ale
prezen?ei Lui în crea?ie, chivote ale slavei dumnezeie?ti.
Liturghia este devenirea întru lumina a crea?iei. Daca în prima zi a crea?iei, Dumnezeu cheama lumina
din nefiin?a la fiin?a, ca substrat al rodirii diversita?ii create, acest gest inaugural î?i vade?te sensul în
ve?nicie, atunci când materia va deveni lumina spirituala creata unita în mod nedespar?it cu lumina
necreata a lui Dumnezeu. Transfigurarea crea?iei în lumina este o eviden?a cosmica, chiar ?i pentru
cercetatorii infiniturilor. Astfel, ?tiin?a macrocosmosului vede asertoric prin observa?ie devenirea întru
lumina a tuturor corpurilor cere?ti ?i esen?a energetica a crea?iei. De asemenea, analiza microscopica a
materiei vade?te consisten?a luminoasa a acesteia, reducerea lumii la strafulgerari infinitezimale de
lumina (leptoni) ?i deci structura fotonica a universului.
Antropologia umanita?ii a dezvoltat aceasta eviden?a interioara a ra?iunii umane ?i a cladit conceptele
de valoare, adevar, frumuse?e, bine, pe temeiul luminii interioare sadite de Dumnezeu în omul zidit
dupa chipul Sau. Toate idealurile umanita?ii î?i gasesc izvorul în cautarea luminii interioare, în daruirea
luminii spirituale celorlal?i ?i în perpetuarea acestei lumini dupa moartea fizica, care este întunericul
vie?ii. Fiecare om este ?i va fi judecat de Dumnezeu dupa câta lumina a strâns în inima ?i a daruit-o
celorlal?i. Constitu?ia luminoasa a omului este de altfel criteriul judeca?ii universale, în care
transparen?a de har a fiin?ei umane create pentru a focaliza ?i transmite energia necreata ?i ve?nica a
lui Dumnezeu va fi pusa în balan?a de Dumnezeul drepta?ii ?i a iubirii. Putem spune a?adar ca lumina
este atmosfera spirituala a umanita?ii, substratul ?i voca?ia ultima a lumii.
Din aceasta perspectiva, Liturghia este explozia spirituala de lumina, izvorul luminii cere?ti în lume ?i
momentul în care pamântul î?i dezvaluie apartenen?a ?i finalitatea pentru cer. În ea, via?a
Mântuitorului Hristos este retraita comunional ?i liturgic, iar lumina lui Hristos Cel înviat se revarsa
peste Biserica ?i peste lume, grabind rasaritul eshatologic al Împara?iei luminii celei necreate: „Eu,
Lumina am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine sa nu ramâna întuneric“ (Ioan 12, 46).
Vom încerca sa punem în lumina câteva aspecte ale temporalita?ii luminoase a Liturghiei ?i semnifica?
ia lor pentru Biserica ?i pentru a în?elege taina crea?iei. Orice act hermeneutic este de altfel o profe?ie
tainica a marii hermeneutici universale care se va împlini la Judecata de apoi ?i orice în?elegere este un
pas înainte pe calea luminii ve?nice. Duhul Sfânt este de altfel „Duhul în?elepciunii ?i Duhul în?
elegerii“ (Isaia 11, 2).
O analiza istorica a originii ?i dezvoltarii ritualului Sfintei Liturghii poate dezvalui unele resorturi
semantice, simbolice ?i mistagogice în acest demers. Deoarece literatura despre Sfânta Liturghie este
imensa, ne vom limita doar la a contura o hermeneutica a Liturghiei din perspectiva temporalita?ii
eclesiale ?i a raportului pe care timpul creat îl are cu eternitatea lui Dumnezeu.
Trebuie spus însa ca Jertfa euharistica nu poate fi gândita fara evenimentul mântuitor al Cinei celei de
Taina, în care Hristos consacra pâinea ?i vinul ?i le daruie?te ucenicilor spunând: „Acesta este Trupul
Meu“ (Matei 26, 26) ?i „Acesta este Sângele Meu“. Aceste cuvinte sunt matricea teologica în care
Jertfa lui Hristos, Dumnezeu ?i Om, pe Cruce î?i dezvaluie finalitatea. Prin moartea ?i Învierea lui
Hristos, Trupul Sau devine izvorul adevarat ?i ve?nic al Dumnezeirii împarta?ite lumii în Biserica.
Iisus este Izvorul de via?a al lumii ?i al istoriei, iar aceasta via?a ve?nica (prin har) se prime?te în
ritualul nesângeros al Euharistiei care actualizeaza ?i prezentifica Jertfa cea unica a Mântuitorului pe
Cruce ?i actualitatea ei în istorie. Euharistia sfin?e?te timpul pentru ca îi daruie?te Trupul înve?nicit al
lui Hristos Cel mort pe Cruce ?i înviat pentru ve?nicie. Ea este sursa de hrana a vie?ii universului ?i
inima de sens a lumii. În ea sunt prezente profetic ?i anticipativ toate valorile lumii ?i ale istoriei ?i
întregul sens al umanita?ii.
Hristos-Dumnezeu moare pe Cruce în dimensiunea temporala a umanita?ii create, dar înviaza într-un
nou eon, veacul nemuririi ?i al bucuriei ve?nice. Iar via?a Lui cea nemuritoare o daruie?te fiecarui
credincios în Pâinea ?i Vinul euharistic. Împarta?indu-se cu Via?a lumii, Biserica nu înceteaza de a mai
trai în timp. Succesiunea anilor, zilelor, orelor ?i a clipelor nu înceteaza, dar o noua noima mai presus
de lume anima lumea aceasta. În trupul celor ce se împarta?esc traie?te Însu?i Hristos, Care se extinde
astfel eshatologic în întregul univers, transfigurând ?i nemurind crea?ia. Via?a oamenilor care se
hranesc cu Trupul euharistic al lui Dumnezeu devine a?adar o transparen?a a luminii necreate ?i o
slujire a eshatonului.
Ra?iunile ascunse al lumii se dezvaluie în umanitatea profetica ?i euharistica, iar via?a oamenilor care
Îl pastreaza pe Hristos în inima ?i fiin?a lor, în launtrul lor dumnezeiesc, devine un an liturgic în care
fiecare zi este un rasarit al sfin?eniei ?i o poarta catre eternitate. Trupul cre?tinului devine Biserica în
care lumineaza odorul euharistic al lui Dumnezeu ?i Templu al lui Hristos. Dimensiunea caderii
inerente firii neputincioase a omului nu se estompeaza, pentru ca libertatea, fie ea ?i pervertita, lucreaza
în om ca supremul dar de autodeterminare (sau de autoterminare) a persoanei. Euharistia însa este
procesualitatea mistica de devenire a lumii. Ea consuma timpul ?i-l une?te cu eternitatea, îi deschide
voca?ia de lumina ?i-i pregate?te locul în memoria de iubire a lui Dumnezeu. Omul pierde prin
Liturghie proprietatea spa?iala sau temporala, ?i toate, dar mai ales el însu?i, devin ale lui Hristos „Caci
toate sunt ale voastre: fie Pavel, fie Apollo, fie Chefa, fie lumea, fie via?a, fie moartea, fie cele de fa?a,
fie cele viitoare, toate sunt ale voastre. Iar voi sunte?i ai lui Hristos, iar Hristos al lui Dumnezeu“ (I
Corinteni 3, 21-23).

2. Structura cultica iudaica a „frângerii pâinii“

În perspectiva unirii timpului cu eternitatea, Euharistia este Taina unita?ii ?i autorita?ii Bisericii ?i
cheia sensului eshatologic al cosmosului ?i a istoriei. O morfologie teologica a Euharistiei cre?tine
trebuie sa men?ioneze substratul liturgic iudaic al cultului cre?tin în general ?i al Liturghiei în special.
Jertfa de Pa?ti cuprinsa în amanunt în Cartea biblica a Ie?irii (12, 2-11) prezinta ritualul taierii Mielului
pascal, al ungerii u?ilor cu sângele sau ?i masa rituala propriu-zisa .
Stuctura contextuala a credin?ei cre?tine este plinirea eshatologica a credin?ei ?i ritualului iudaic care
este profetic prin excelen?a, ca o pedagogie a nemuririi adusa de Hristos, Împlinirea istoriei.
Ritualul pascal iudaic este de buna seama proorocie euharistica ?i con?ine alegoric elementele jertfei ?i
ale mul?imirii pentru salvarea din robia Egiptului. Liturghia cre?tina, fundamentata la Cina cea de
Taina este împlinirea nesângeroasa a acestor profe?ii. În religia iudaica, prima seara a sarbatorii pascale
(Pesah) care comemora evenimentul istoric al salvarii din robia Egiptului ?i de mânia îngerului mor?ii,
era oficiul numit Seder, în care se beau în mod ritual patru pahare de vin, fiecare înso?it de anumite
rugaciuni de mul?umire, se mânca pâine nedospita, ierburi amare ?i Mielul pascal fript, înso?ite de
referatul biblic al ie?irii din Egipt ?i de psalmii de lauda Helel (Psalmii 113-118) . Exista o dezbatere
teologica avansata daca Cina cea de Taina a fost sau nu un Seder iudaic.
Ceea ce este cert este faptul ca Hristos instituie Euharistia Sa, ca Jertfa adevarata ?i mistica a Trupului
Sau pe Cruce, care devine respira?ia liturgica a Bisericii ?i modul prezen?ei Sale cu Trupul rastignit ?i
înviat în Biserica pâna la sfâr?itul veacurilor. Se transcende astfel ritualul iudaic ?i se deschide calea
Euharistiei, ca Jertfa nesângeroasa ?i intrare mistagogica în realitatea jertfei unice a lui Hristos „o data
pentru totdeauna“ pe Crucea iubirii lui Dumnezeu Tatal. Influen?a iudaica, de multe ori
supradimensionata, mai ales în hermeneutica protestanta, este de buna seama evidenta, dar ea nu poate
oferi perspectiva vie?ii ve?nice pe care Euharistia o con?ine ?i o daruie?te. A?a cum este cazul cu
fiecare institu?ie religioasa iudaica, Hristos ?i Biserica sa folosesc infrastructura ritualica pentru a
realiza împlinirea lor eshatologica. Cultul iudaic este a?adar crisalida ?i matricea stilistica în care se
realizeaza noutatea absoluta a prezen?ei lui Hristos Cel înviat ?i eshatologic în istorie. Cultul iudaic
este a?adar o profe?ie a cultul instituit de Hristos în Biserica – Trupul lui eclesial ?i ve?nic.
Cultul pascal iudaic este dovada continuita?ii profetice ?i providen?iale a sensului Bisericii în istorie ?i
realizarea progresiva a planului lui Dumnezeu în crea?ie. Coresponden?a mistagogica a ritualului
pascal iudaic cu Liturghia sugereaza o unica focalizare pe mul?umirea adusa lui Dumnezeu (Euxaristi/a
înseamna de altfel în lb. greaca mul?umire, recuno?tin?a) fundamentata pe credin?a puternica în El ?i
pe darurile primite de comunitate. Con?tiin?a misiunii pascale a Mântuitorului Hristos este o
permanen?a a Evangheliilor ?i defini?ia ei este data înca înainte de Jertfa de pe Cruce de catre Sf. Ioan
Botezatorul: „Iata Mielul lui Dumnezeu Care ridica pacatul lumii – Ide o amno\j tou= qeou= o ai/rwn
thn amarti/an tou ko/smou“ (Ioan 1, 29). Teologia ioaneica a finalita?ii pascale a lumii în Hristos este
a?adar cheia în?elegerii Liturghiei cre?tine. Hranirea din Trupul euharistic al lui Dumnezeu prezentata
în amanunt de Însu?i Mântuitorul Hristos (Ioan 6) este izvor de via?a ve?nica „Cel ce manânca Trupul
Meu ?i bea Sângele Meu are via?a ve?nica ?i Eu îl voi învia în ziua cea de apoi“ (Ioan 6, 54).
Dezvoltarea Liturghiei este dezvoltarea însa?i a doctrinei ?i cultului divin în Biserica. De la „frângerea
pâinii“ din perioada apostolica pâna la ritualul elaborat de astazi, Liturghia cre?tina a integrat în sine
toata doctrina patristica ?i simbolismul liturgic al Bisericii ?i le-a deschis trairii doxologice ?i
euharistice. Euharistia Bisericii Ortodoxe este astazi chintesen?a teologiei cre?tine ?i topos-ul axial al
înva?aturii ?i trairii Bisericii. Evolu?ia acestei realita?i complexe este o preocupare mereu actuala a
cercetatorilor ?i ea deschide mereu noi perspective de o profunzime demna de Taina Jertfei lui Hristos
pentru noi.

3. Prothesis

Vom încerca sa analizam în ritualul de astazi al Liturghiei care sunt expresiile sau gesturile care pot
deslu?i taina unirii timpului cu eternitatea în Hristos Cel euharistic.
În Euharistie, Biserica intra mistic în realitatea unica ?i nemuritoare a Jertfei lui Hristos pe Cruce.
Nicolae Cabasilas, teolog din secolul al XIV-lea, va fi cel care va formula teologia euharistica într-o
sinteza cuprinzatoare care va evita extremele: „În Euharistie nu este o figura (reprezentare) a
sacrificiului, nici o imagine (icoana) a sângelui, ci este adevarata Jertfa ?i ardere“ . Consacrarea
euharistica transforma în mod real pâinea în Trupul lui Hristos ?i vinul în Sângele lui Hristos. Dupa
epicleza, „victima sfânta, adusa jertfa de ardere de tot pentru mântuirea lumii, este adusa spre privire pe
Sfânta Masa. Caci pâinea nu mai este chipul Trupului Domnului, nici o simpla ofranda, care con?ine în
sine, ca într-un tablou, reprezentarea Patimii mântuitoare. Este acum ofranda adevarata, ea însa?i, este
Trupul infinit de sfânt al Stapânului, acest Trup care a primit în mod real toate batjocurile, toate
insultele, toate loviturile; Trupul care a fost rastignit, jertfit; în acela?i fel, vinul devine sângele însu?i
care a ?a?nit din Trupul jertfit“ . Realismul euharistic al marelui teolog Nicolae Cabasila arata
materialismul spiritual al Bisericii lui Hristos, care evita deopotriva spiritualismele de factura
gnostica ?i simbolica datorate ra?iunii sau imagina?iei umane reductive.
Pentru savâr?irea „acestei taine mari ?i cere?ti“ preotul se închina în Biserica la toate icoanele rostind
în taina troparele cuvenite fiecarei icoane. Aceasta rânduiala pune în lumina legatura dintre spa?iul
vizual iconic al Bisericii ?i soborul ceresc împreuna liturghisitor cu Dumnezeu. Sf. Ioan Gura de Aur
afirma fara echivoc faptul ca Treimea savâr?e?te toate în Liturghie, dar împrumuta mâna ?i vocea
preotului: „Tatal, Fiul si Duhul Sfant fac totul; preotul, slujitorul numai imprumuta limba sa si mana
sa“ (Omilia 86 la Evanghelia dupa Ioan).
Taina Liturghiei este a?adar întrepatrunderea (perixw/rhsij) Liturghiei cere?ti, ve?nice ?i nevazute cu
ritualul omenesc, temporal ?i vazut. În Euharistie se consacra unirea de negrait dintre umanitatea
eclesiala ?i umanitatea îndumnezeita ?i unita nedespar?it cu Dumnezeirea a lui Hristos. Timpul
Liturghiei este a?adar timp înve?nicit, pentru ca în el energiile ve?nice ale lui Dumnezeu se transfera în
comunitatea rugatoare ?i daruiesc via?a nemuritoare. Mai mult decât atât, Însu?i Hristos Se na?te,
traie?te, moare ?i înviaza duhovnice?te ?i mistic în Liturghie. Ea nu repeta succesiunea vie?ii
mântuitoare a lui Iisus, ci retraie?te o realitate unica, e/pafac („o data pentru totdeauna“ Evrei 9, 12) ?i
înnoitoare de via?a. Liturghia este intrarea lumii în ve?nicia jertfelnica a lui Dumnezeu Treime, accesul
de lumina spre eshatonul inaugurat de Învierea lui Hristos, Care a avut loc în trecut. Evenimentul
viitorului absolut al umanita?ii, Resurrectio Christi, a avut deja loc ?i raspânde?te în jurul Sau – în
temporalitate – mireasma ve?niciei.
Ritualul îmbracarii preotului ?i diaconului spune de asemenea multe despre aceasta Taina ce urmeaza a
se savâr?i. De altfel, pentru toate Sfintele Taine, preotul îmbraca toate ve?mintele, pentru a arata
plinatatea mistagogica a acestora. Slujitorul sacerdotal prime?te o noua identitate mistica, prin intrarea
într-o lume de simboluri semnificante, în care ve?mintele sale devin realita?i spirituale. Astfel,
dimensiunile, forma ?i simbolistica lucrurilor devin interdependente semiotic . Materia devine astfel un
amnion semantic pentru realita?ile cere?ti care se realizeaza personal în Liturghie.
Ve?mintele liturgice ale episcopului, preotului ?i diaconului sunt semnele transfigurarii personale
interioare a liturghisitorilor în fapturi de lumina, iar cromatica acestora a fost adaptata teologic la
semnifica?iile sarbatorilor respective. Astfel, ve?mintele de culoare neagra au definit perioada de
peniten?a ascetica a posturilor, verdele a primit semnifica?ii mariologice ?i monahale, ca via?a
feciorelnica daruita firii, ro?ul a devenit simbolul Sângelui lui Hristos ?i a sângelui martiric, albul ?i
auriul au semnificat lumina Învierii care se revarsa peste lume etc.
Stiharul, care este ve?mântul comun tuturor treptelor sacerdotale, este „ve?mântul mântuirii“ ?i
expresia cununiei mistice a omului cu Dumnezeu, semnul fecioriei spirituale ?i a iubirii nup?iale a
umanita?ii îmbra?i?ate de Hristos: „Bucura-se-va sufletul meu de Domnul ca m-a îmbracat în ve?
mântul mântuirii ?i în haina veseliei m-a împodobit; ca unui mire mi-a pus cununa ?i ca o mireasa m-a
împodobit cu podoaba“ .
Euharistia – ?i în general orice slujba liturgica – este o ceremonie nup?iala (caerimonia) de înve?nicire
a materiei consacrate. Lumea întreaga devine prin har „pamântul celor vii - e)n gv= zwŻntwn“ în care
„locuie?te toata dreptatea“: „Strigat-am catre Tine, Doamne, zis-am: "Tu e?ti nadejdea mea, partea mea
e?ti în pamântul celor vii“ (Psalmul 141, 5). Trupul pamântului devine Trupul lui Dumnezeu, realita?ile
compuse ?i muritoare devin „dumnezeie?tile, sfintele, preacuratele, nemuritoarele ?i de via?a
facatoarele, înfrico?atoarele lui Hristos Taine“ .
Mânecu?ele sunt elementele vestimenta?iei liturgice care exprima teologia mâinilor omene?ti care sunt
continuarea mâinilor creatoare ale lui Dumnezeu: Fiul ?i Duhul Sfânt (dupa expresia Sf. Irineu de
Lugdunum ): „Dreapta Ta Doamne s-a preaslavit întru tarie“ . Preotul este cel care va primi în mâinile
sale „Focul cel netrupesc“, iar celebrarea liturgica este continuarea ?i desavâr?irea crea?iei originare:
„Mâinile Tale m-au facut ?i m-au zidit, în?elep?e?te-ma ?i voi înva?a poruncile Tale“ .
Epitrahilul este ve?mântul care prezentifica puterea harului sacerdotal al iertarii pacatelor ?i al sfin?irii
care se transmite prin preo?ia sacramentala. Revarsarea lui peste capetele credincio?ilor este semnul
vazut al revarsarii harului dumnezeiesc peste persoana umana aflata în rugaciune. Mirul preo?esc al
sfin?irii este a?adar abunden?a spirituala a darurilor Duhului Sfânt care se revarsa în toate ungherele
firii pentru a lumina ?i a sfin?i faptura: „Binecuvântat este Dumnezeu care varsa harul Sau peste preo?ii
Sai, ca mirul pe cap care se pogoara pe barba, pe barba lui Aaron, ce se pogoara pe marginea ve?
mintelor lui“ . De asemenea, felonul (paenula) este semnul drepta?ii dumnezeie?ti ?i al bucuriei care
izvora?te din celebrarea liturgica: „Preo?ii Tai Doamne se vor îmbraca întru dreptate ?i cuvio?ii Tai cu
bucurie se vor bucura, totdeauna acum ?i pururea ?i în vecii vecilor“ .
Sfântul Simeon al Tesalonicului spune ca ritualul îmbracarii preotului (arhiereului) cu ve?minte
liturgice înseamna Sfânta Întrupare a Mântuitorului, care a s-a îmbracat cu firea umana pentru a darui
nemurirea neamului nostru cel dezbracat de slava prin pacat ?i stricaciune .
Spalarea mâinilor înaintea Sfintei Liturghii este de asemenea ritualul baptismal ?i cura?itor prin care
preotul prime?te harul nevinova?iei ?i puterea de-a înconjura ontologic prin asemanare altarul slavei lui
Dumnezeu. Liturghia este a?adar aceasta înconjurarea mistica (perihoreza) a umanita?ii de catre
Dumnezeu. Reciprocitatea acestei uniri este a?adar dialogul nup?ial al ve?niciei cu timpul: „Spala-voi
între cei nevinova?i mâinile mele ?i voi înconjura altarul Tau Doamne, ca sa aud glasul laudei Tale ?i
sa spun toate minunile Tale“ .
Proscomidia (proqe/sij) este ritualul de pregatire a Sfintelor Daruri care vor deveni Trupul ?i Sângele
Domnului . Rugaciunile cuprinse în aceasta parte pregatitoare a Liturghiei arata puterea spirituala a
Euharistiei de a integra ra?iunile întregului univers . În aceste rugaciuni, toata crea?ia pâna la marginile
firii ?i toata istoria, adica trecutul prezentul ?i viitorul absolut al umanita?ii sunt prezente în chip
concentrat ?i eshatologic în inten?ionalitatea ?i voca?ia lor fireasca. Proscomidia retraie?te lumina
unica ?i mântuitoare a Na?terii ?i Jertfei lui Hristos pentru om, iar materia care participa la aceasta
celebrare liturgica devine transparenta Duhului Sfânt pentru a primi prefacerea ei (transfigurarea) ei în
lumina: „Rascumparatu-ne-ai pe noi din blestemul legii cu scump Sângele Tau. Pe Cruce fiind
rastignit ?i cu suli?a în coasta împuns, nemurire ai izvorât oamenilor, Mântuitorul nostru, slava ?ie“ .
Cuvintele inaugurale ale acestei Taine cere?ti arata func?ia teologica a pomenirii liturgice. Ea nu este
doar amintirea individuala a unor momente din trecut, ci este intrarea (eisodos) Bisericii în viitorul
absolut al lumii, este participarea oamenilor în comuniune la momentul ve?nic al daruirii lui Dumnezeu
pentru oameni ?i împarta?irea lor cu roadele acestei uniri. Timpul pomenirii liturgice este un timp înve?
nicit prin credin?a ?i concentrat axiologic în lumina eterna a lui Dumnezeu. Actul pomenirii eclesiale în
Euharistie este a?adar o realitate ontologica învietoare, pentru ca omul care pomene?te pe Dumnezeu
(în liturghia temporala) prime?te raspunsul etern al lui Dumnezeu Care pomene?te pe oameni în ve?
nicie: „Pomene?te-ma Doamne, când vei veni întru Împara?ia Ta“ (Luca 23, 42).
Actul pomenirii lui Dumnezeu de catre oameni întemeiaza memoria Bisericii ca realizare a ei în
memoria lui Dumnezeu. „moartea Domnului vesti?i pâna ce El va veni“ (I Corinteni 11, 26). În
momentul suprem al smereniei ?i al credin?ei, tâlharul muribund de la dreapta Crucii lui Hristos
realizeaza puterea memoriei ve?nice a lui Dumnezeu de înfiin?are a vie?ii. Astfel, o via?a de faradelegi
poate fi cura?ita catarctic prin smerenie ?i metanoia, iar clipa în care el cere pomenirea lui Dumnezeu,
por?ile iubirii divine se deschid ?i timpul se concentreaza prin smerenie într-o clipa a întoarcerii care
covâr?e?te axiologic prin durerea suprema a remu?carilor toata succesiunea de mor?i interioare a vie?ii
tâlharului într-o explozie de via?a: „Astazi vei fi cu Mine în rai“ (Luca 23, 43).
Dupa cum pacatul daruie?te o clipa de placere ?i lasa apoi în inima o mare de durere, tot a?a
întoarcerea se na?te dintr-o clipa de durere ?i pricinuie?te o mare de bucurie. A?adar, dupa cum pacatul
transforma lumea noastra în nimic (nimicnicia pe care o simte omul dupa pacat este un simptom al
acestei întoarceri progresive în neant), tot a?a pocain?a este o creatio ex nihilo, o na?tere din nou a
lumii interioare. Acesta este ?i temeiul pentru care Liturghia ca sarbatoare liturgica a întoarcerii noastre
la Dumnezeu pomene?te de trei ori actul venirii dintru nefiin?a întru fiin?a al lumii la porunca iubitoare
a lui Dumnezeu: „Fiecare minut conteaza, caci timpul nostru este numarat, precum fiecare dintre perii
capului nostru (cf. Luca 12, 7). Timpul pur ?i simplu cronologic nu mai este neutru. Fiecare moment al
acestei deveniri poate îmbraca o valoare de mântuire sau de pierzare. Nimic nu mai este pur cantitativ.
Depinde de noi de a-l face transparent sau opac harului, caci fiecare minut cronic comporta, începând
cu Acum-ul revela?iei tainelor, o calitate kairotica“ .
Durerea pe care tâlharul o pricinuise prin rautate s-a întors în sufletul sau, el ?i-a asumat aceasta
suferin?a ?i a încredin?at-o iubirii infinite a lui Dumnezeu. Povara Crucii este povara milioanelor de
mor?i nevinovate din istorie ?i durerea infinita a atâtor persoane umane sacrificate din interese
pamânte?ti. Crucea lui Hristos poarta pe sine toata aceasta povara infinita ?i o ?terge prin iubire în
moartea Dumnezeului Om. Toate pacatele lumii ca fiind crime împotriva iubirii de fra?i (caci fiecare
pacat este o ucidere a iubirii) sunt absorbite de iubirea de infinite ori infinita a lui Dumnezeu. În Hristos
moare întreaga lume de silnicii ?i suferin?e, iar istoria devine hristologica prin deschiderea ei catre
eternitatea împarta?ita sacramental în „Biserica întâilor nascu?i înscri?i în cer“ întru Hristos.
De aceea, Proscomidia ?i întreaga Sfânta Liturghie graviteaza spiritual în jurul acestui sens teologic
fundamental al pomenirii lui Dumnezeu de catre oameni ?i a oamenilor de catre Dumnezeu: „Întru
pomenirea Domnului ?i Dumnezeului ?i Mântuitorului nostru Iisus Hristos“ .
Preotul savâr?e?te în taina consacrarea liturgica a darurilor pamântului în sinergie cu lucrarea umana
(pâinea ?i vinul sunt prinosul ?i arvuna rodirii de via?a prelucrate de om). Cuvintele acestei consacrari
prothetice rememoreaza ?i actualizeaza Jertfa unica de pe Cruce a „Mielului lui Dumnezeu care ridica
pacatul lumii“ (Ioan 1, 29): „Ca un Miel spre junghiere S-a adus. ?i ca o oaie fara de glas împotriva
celui ce o tunde a?a nu ?i-a deschis gura Sa. Întru smerenia Lui judecata Lui S-a ridicat. Iar neamul Lui
cine-l va spune?“ . Taind pâinea afierosita devenirii întru lumina, preotul circumscrie ?i transcende
legile ra?ionale ale succesiunii temporale. Astfel, agne?ul (IIS HS NI KA) este deja numit „Mielul lui
Dumnezeu“, iar în taierea lui mistica se realizeaza deja profetic intrarea în realitatea ve?nica a Jertfei
lui Hristos pe altarul iubirii Tatalui ceresc. Moartea lui Hristos este în temeiul spuselor Mântuitorului
Însu?i, ridicarea Lui de pe pamânt: „Iar când Ma voi înal?a de pe pamânt, pe to?i îi voi trage la Mine“
(Ioan 12, 32). Proscomidia reface drumul Crucii lui Hristos: „Ridica Parinte…Ca s-a luat de pe pamânt
via?a Lui“ , ca ridicare, junghiere ?i strapungere a Trupului dumnezeiesc: „Junghie, Parinte… Junghie-
se Mielul lui Dumnezeu Cel ce ridica pacatul lumii, pentru via?a ?i mântuirea lumii“ ?i „Strapunge,
Parinte. ?i unul din osta?i cu suli?a în coasta Lui a împuns; ?i îndata a ie?it sânge ?i apa“ .
Se realizeaza astfel în taina ?i sacramental toata succesiunea de evenimente mântuitoare în care
„Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, din moarte la via?a ?i de pe pamânt la cer“ (Canonul Învierii).
Apoi preotul amesteca vinul ?i apa în Sfântul Potir ?i acestea devin „sfânta amestecare“ a sfintelor
Taine semnificând apa umanita?ii unita cu vinul Dumnezeirii lui Hristos Cel întrupat: „Binecuvinteaza,
parinte, sfânta amestecare … Binecuvântata este amestecarea sfintelor Tale, totdeauna acum ?i
pururea ?i în vecii vecilor“ . Umanitatea eclesiala este amestecarea fara confuzie dintre om ?i
Dumnezeu în Biserica.
Euharistia prin prothesis devine astfel o reordonare a universului pe temeiul apartenen?ei ?i apropierii
de Hristos. Cosmosul eclesial este o gravita?ie spirituala a întregii crea?ii în jurul lui Hristos Cel înviat
din mor?i (agne?ul). Pe Sfântul Disc se orienteaza ontologia creatului într-un cosmos liturgic care va fi
daruit umanita?ii unite cu Hristos Cel euharistic.
Astfel, mirida Nascatoarei de Dumnezeu este a?ezata de-a drepta lui Hristos, a?a cum este ea prezenta
în proorocia davidica: „De fa?a a stat Împarateasa, de-a dreapta Ta, îmbracata în haina aurita ?i
preaînfrumuse?ata“ (Psalm 44, 11), în registrul iconologic al tripticului Deisis sau în reprezentarile
iconografice ale Judeca?ii finale. Icoana Sfântului Disc de la Proscomidie este a?adar icoana
eshatologiei accesibila liturgic în care întregul univers graviteaza în jurul lui Hristos, „Soarele drepta?
ii“. Euharistia este a?adar nu numai reprezentarea liturgica a galaxiei sfin?eniei hristologice, ci ?i
marturia profetica ?i prothetica a sfâr?itului de lume în care toata faptura va fi cufundata duhovnice?te
în Sângele dumnezeiesc al Fiului lui Dumnezeu ?i va deveni Euharistie cosmica.
Urmeaza apoi în stânga Mielului lui Dumnezeu cele noua cete de sfin?i: Îngeri, Proorocii în frunte cu
Sf. Ioan Botezatorul, Apostolii, Ierarhii, Mucenicii, Cuvio?ii, Facatorii de minuni ?i Doctorii fara de
argin?i, Sf. Ioachim ?i Ana ?i Sfântul Ioan Gura de Aur, autorul Liturghiei (sau Sf. Vasile cel Mare de
este Liturghia lui). Cele noua cete de sfin?i ai Bisericii întemeiaza ?i restaureaza cerul puterilor cere?ti
împu?inat de caderea lui Lucifer ?i a îngerilor lui. „Soborul îngeresc“ al slavei lui Dumnezeu este a?
adar unit cu soborul liturgic al Euharistiei în care cerul ?i pamântul primesc o identitate noua ?i unica,
aceea a Jertfei Mielului lui Dumnezeu. Sensul ?i diversitatea sfin?eniei umane ca împarta?ire în timp
din sfin?enia ve?nica a lui Dumnezeu se plinesc reciproc în integralitatea sfin?eniei lui Hristos. Fiecare
sfânt este o icoana vie a lui Hristos, „Îngerul de mare sfat“ (Isaia 9, 4), Proorocul desavâr?it ?i ?inta
proorociilor, Apostolul lui Dumnezeu, Arhiereul cel ve?nic, Mucenicul deplin ?i Izvorul muceniciei,
Rasaritul ?i Fântâna cuvio?iei, Duhovnicul vie?ii, Vindecatorul ?i Doctorul întregului univers.
Acest ritual care concentreaza în sine toata istoria mântuirii arata ?inta unificatoare a Euharistiei.
Hristos asuma întreaga natura umana ?i o transfigureaza în Sine purtând-o împreuna cu întreaga crea?ie
în sânul iubirii treimice. Euharistia deschide aceasta realitate temporala unita cu ve?nicia ?i o daruie?te
fiecarei persoane umane prin credin?a ?i împarta?ire.
Mai mult, Hristos nu asuma ?i transfigureaza doar umanitatea îndumnezeita în sfin?i, ci toata firea
umana, to?i credincio?ii, vii sau mor?i, uni?i pentru eternitate în legatura dragostei dumnezeie?ti a
Crucii Sale. Diversitatea ?i unicitatea persoanelor umane, precum ?i valoarea lor infinita sunt evidente
din diversitatea intrarii lor în lumea de apoi. Diversitatea absoluta a vie?ii ?i a mor?ii umane este
semnul tainic al diversita?ii de voca?ii interioare în lume, dar ?i temeiul frumuse?ii ?i voca?iei de
nemurire a oamenilor. Acesta este temeiul pentru care preotul a?aza pe Sfântul Disc miride (firmituri)
pomenind (actul ontologic al pomenirii) numele fiecarui credincios rugator . Oamenii sunt a?adar
consacra?i în Euharistie ?i vor fi cufunda?i în Sângele Mielului pentru a primi îndumnezeirea. Theosis
nu este a?adar un exerci?iu ra?ional de împropriere a principiilor divine sau o visio beata, adica o
vedere fericita a esen?ei divine (ca în teoretizarile scolastice), ci este devenirea euharistica a persoanei
umane prin impregnarea în ea a Sângelui dumnezeiesc al Mântuitorului: „Jertfi-voi ?ie cu glas de lauda,
striga catre Tine Biserica Ta Hristoase, de sângele dracilor cura?indu-se cu sângele curs prin
milostivire din coasta Ta“ .
O alta dimensiune a temporalita?ii eclesiale sacramentale (total diferite de temporalitatea creatului, caci
este temporalitatea creatului unit cu necreatul) este noua ordine a fiin?ei ?i a timpului care nu mai este
ordinea succesiunii diacronice, ci sincronia mistica a sensurilor întregitoare unita cu simultaneitatea
trairii de Dumnezeu în Euharistie. Aceasta tensiune sincronica de valori am observat-o ?i în a?ezarea
sarbatorilor anului bisericesc, care nu urmeaza consecutivitatea istorica a evenimentelor hristologice, ci
le integreaza într-o integralitate teologica semnificanta în care semioza teologica este cea care
determina diacronia istorica. Sfin?i din toate timpurile ?i din toate veacurile se aduna eshatologic
laolaata în Liturghie pentru a celebra devenirea materiei întru lumina ve?nica.
Este fascinanta în întreaga istorie a cultului liturgic întrepatrunderea în Euharistie a simbolurilor mor?
ii ?i Învierii lui Hristos cu cele ale Na?terii Sale. Rugaciunile ?i troparele Liturghiei integreaza aceste
doua evenimente din via?a lui Iisus plinindu-le sensurile. ?i aceasta întrucât Na?terea lui Hristos este
începutul vie?ii Sale de Jertfa ?i Înviere, iar Învierea este Na?terea Sa ca om în Împara?ia ve?nica a lui
Dumnezeu. Pa?tile sunt o nativitate a ve?niciei, iar Craciunul este izvorul pascal al vie?ii christice
temporale.
Euharistia este deopotriva Na?tere, Moarte ?i Înviere a lui Hristos ?i a Bisericii, iar interpretarea
patristica a fiecarui element liturgic ca simbol al acestor realita?i hristologice complementare. Spre
exemplu, Stelu?a care se pune pe Sfântul Disc este deopotriva steaua Na?terii: „?i venind steaua, a stat
deasupra unde era Pruncul“ ?i pecetea mormântului izvorâtor de via?a.
Cinstitele Daruri (din Sf. Disc ?i din Sf. Potir) care au fost astfel afierosite lui Dumnezeu ?i au devenit
semin?e ale Euharistiei sunt acoperite cu Sfintele acoperaminte pentru a exprima taina cea de nepatruns
a iubirii dumnezeie?ti realizate în Hristos în cei treizeci de ani de ascultare, a?teptare ?i rugaciune ai
Mântuitorului pâna la ie?irea la propovaduire. Rugaciunea de acoperire a Sfântului Disc con?ine câteva
versete din Psalmi în care se arata voca?ia crea?iei de ve?mânt de taina al lui Dumnezeu, chemarea
doxologica a frumuse?ii create ?i ?inta ei catre ve?nicie: „Acopera Parinte… Domnul a împara?it întru
podoaba S-a îmbracat, îmbracatu-s-a Domnul întru putere ?i S-a încins, pentru ca a întarit lumea care
nu se va clinti“ .
Liturghia interioara a crea?iei este temeiul frumuse?ii jertfelnice a lumii care se daruie?te omului unit
cu Dumnezeu. Dorul crea?iei de-a deveni paradis eshatologic, adica „cer nou ?i pamânt nou“
(Apocalipsa 21, 1) se exprima prin permanentul ei dinamism interior care îi vade?te tendin?a de-a
deveni altceva, adica de-a se umaniza fiind asumata ?i transfigurata în om . Dimensiunea repetitiva
aparenta a materiei este însa rugaciunea tacuta a lumii ?i staruin?a ei, suspinul crea?iei dupa slava fiilor
lui Dumnezeu: „Pentru ca ?i faptura însa?i se va izbavi din robia stricaciunii, ca sa fie parta?a la
libertatea maririi fiilor lui Dumnezeu. Caci ?tim ca toata faptura împreuna suspina ?i împreuna are
dureri pâna acum“ (Romani 8, 21-22).
Acest suspin interior al crea?iei este deopotriva ?i imn de slava adus lui Dumnezeu, în care imensitatea
naturii aduce marturie iconica despre imensitatea iubirii divine: „Gata este Tronul Tau de atunci, din
veac e?ti Tu. Ridicat-au râurile, Doamne, ridicat-au râurile glasurile lor, ridica-vor râurile valurile lor
cu glasuri de ape multe. Minunate sunt înal?arile marii, minunat este întru cele înalte Domnul. Casei
Tale se cuvine sfin?enie, Doamne, întru lungime de zile“ . Liturghia celebreaza astfel acest dor al crea?
iei dupa Creator, iar lumina pe care o instituie în lume transforma lumea în Biserica, spa?iul în topos
eshatologic, timpul în sarbatoare eterna a iubirii, via?a oamenilor în pregustare doxologica a Împara?
iei: „Acoperit-a cerurile bunatatea Ta, Hristoase ?i de lauda Ta este plin tot pamântul“ . Potirul este
cerul sfin?ilor întors spre oameni, revarsat în iubire pentru a purta în el Sângele Mielului lui Dumnezeu.
Sfântul Disc este deci universul spa?ial ?i temporal concentrat liturgic, iar potirul este firmamentul
interior al crea?iei, întors spre Dumnezeu prin rugaciune ?i jertfa a umanita?ii în Hristos.
Cinstitele Daruri afierosite lui Dumnezeu sunt purtate de Duhul Sfânt Care lucreaza în tot timpul
Liturghiei ?i sunt darul dumnezeiesc care este primit în Jertfelnicul cel mai presus de ceruri al lui
Dumnezeu. Euharistia este a?adar Trupul lui Hristos Cel înviat daruit lumii ?i care se extinde în lume, ?
i deopotriva darul sfânt facut de Dumnezeu umanita?ii ?i de oameni lui Dumnezeu. Umanitatea daruie?
te lui Dumnezeu prinosul ei cel mai pre?ios, umanitatea îndumnezeita a Mântuitorului care asuma în
sine toata firea umana, iar Dumnezeu daruie?te pe Fiul Sau, facut Om pentru noi ?i în El umanitatea
prime?te nemurirea: „Dumnezeule, Dumnezeul nostru Cel ce Pâinea cea cereasca, hrana a toata lumea,
pe Domnul ?i Dumnezeul nostru Iisus Hristos L-a trimis Mântuitor ?i Izbavitor ?i Binefacator, Care ne
binecuvinteaza ?i ne sfin?e?te pe noi, însu?i binecuvinteaza aceasta punere înainte ?i o prime?te pe
dânsa întru jertfelnicul Tau cel mai presus de ceruri“ .
Darurile de la Proscomidiar sunt a?adar pe pamânt ?i în cer, realitate fizica vazuta ?i spirituala
nevazuta, pe altarul facut de mâini omene?ti ?i în „Jertfelnicul cel mai presus de ceruri“. Euharistia,
înca înainte de epicleza este deja realitate unitiva în care se unesc cele cere?ti ?i cele pamânte?ti.
Apoi, preotul tamâiaza Darurile ?i Sfânta Masa în chipul Crucii, rostind troparele de îngropare, care
celebreaza ubicuitatea ontologica ?i liturgica a lui Hristos Cel euharistic pe pamânt ?i în cer: „În
mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul ?i pe tron împreuna cu Tatal ?i
cu Duhul ai fost Hristoase, toate umplându-le Cel ce e?ti necuprins“ .
Liturghia întemeiaza o falie teologica în temporalitate care a fost definit de Sfin?ii Parin?i ca fiind
kairos adica timpul semnificant, liturgic, umplut de ve?nicie. Timpul potrivit pentru rugaciune ?i
afierosit lui Dumnezeu nu mai ramâne timp obi?nuit, ci se impregneaza de sens ve?nic în memoria lui
Dumnezeu. Kairos este a?adar inser?ia iubirii divine în timp care îl face nascator de ve?nicie. Timpul
liturgic este a?adar raspunsul afirmativ, Fiat-ul crea?iei pentru Întruparea Fiului lui Dumnezeu,
devenirea întru nemurire ?i fecioria ontologica a persoanei umane. Sensul na?terii feciorelnice a lui
Hristos din Maica Lui este acesta: firea omeneasca nu se nimice?te la atingerea ei cu Dumnezeirea, ci
devine ea însa?i, cea dupa voia lui Dumnezeu. Aceasta fire care are voin?a proprie, poate spune „da“
unirii ipostatice a Logosului cu umanitatea, iar aceasta afirmare a Vie?ii devine concepere a lui
Dumnezeu în launtrul de taina al firii.
În referatul Învierii Domnului, exista un fragment care poate aduce marturie asupra acestei realita?i
teologice: „Iar Iisus, strigând iara?i cu glas mare, ?i-a dat duhul. ?i iata, catapeteasma templului s-a sfâ?
iat în doua de sus pâna jos, ?i pamântul s-a cutremurat ?i pietrele s-au despicat, mormintele s-au
deschis ?i multe trupuri ale sfin?ilor adormi?i s-au sculat. ?i ie?ind din morminte, dupa învierea Lui, au
intrat în cetatea sfânta ?i s-au aratat multora“ (Matei 27, 51-53). În acest text, se arata falia eshatologica
deschisa de moartea ?i Învierea lui Hristos. În lumina pascala a lui Dumnezeu, învierea finala a avut
deja loc în Hristos, iar istoria este doar desfa?urarea, extensia Lui în oameni pâna la sfâr?itul veacului.
Învierea Domnului este începutul sfâr?itului, prima realitate a eshatonului final, Trupul înviat al lui
Hristos fiind arvuna ?i matricea împara?iei ve?nice. În Hristos, istoria s-a consumat deja, a devenit
clipa axiologica a ve?niciei, iar Biserica este tocmai institu?ia ?i evenimentul îndumnezeirii în El a
oamenilor liberi. Aceasta falie în istorie este temeiul finalita?ii lumii în veacul nesfâr?it.
Orice om î?i împline?te voca?ia de nascator de Dumnezeu duhovnice?te, primind în el Pruncul
dumnezeiesc prin Euharistie. În taina mariologica a unirii omului cu Dumnezeu, umanitatea integrala
prime?te prin Liturghie fecioria timpului nou ?i integrator, nascator de fidelitate, în care repeti?ia nu
mai înseamna monotonie ?i plictis, ci noutatea absoluta a celor ce se iubesc cu iubirea infinita a lui
Dumnezeu pentru noi. Cuvintele Axionului Adormirii Maicii Domnului exprima aceasta realitate
eshatologica, dar care ia chip în mod sacramental pe sfintele altare ale inimilor omene?ti aflate în
comuniune: „Biruiescu-se hotarele firii întru tine Curata Fecioara. Ca na?terea feciore?te ?i moartea
arvune?te via?a. Ceea ce e?ti dupa na?tere Fecioara ?i dupa moarte vie, mântuie?ti pururea, Nascatoare
de Dumnezeu, mo?tenirea ta - ?e?????ta? t?? f?se?? ?? ????, e? s?? ?a????e ???a?te, pa??e?e?e? ???
t????, ?a? ???? p??µ??ste?eta? ???at??, ? µet? t? ??? ?a??????, ?a? µet? ???at?? ??sa, s????? ae?, Te?t??
e, t?? ???????µ?a? s??“ .
În Euharistie, fecunditatea spirituala a credincio?ilor care nasc în ei în?i?i duhovnice?te pe Dumnezeu
devine feciorie adica fidelitate înnoitoare ?i început dumnezeiesc continuu, iar moartea mistica prin
pocain?a ?i traire a mor?ii lui Hristos devine via?a nemuritoare, moarte a mor?ii ?i înviere a vie?ii.
Timpul liturgic opereaza aceasta devenire a omului în homo liturgicus pentru care via?a devine o
permanenta celebrare a unirii dintre Dumnezeu ?i om. Sarbatoarea cre?tina este a?adar icoana umanita?
ii festale, iar omul este sarbatoarea lui Dumnezeu – homo festum: „Bucurie se face în cer pentru un
pacatos care se pocaie?te“ (Luca 15, 10).

7.4. Liturghia Cuvântului

Noua structura interioara a timpului umanizat ?i îndumnezeit în Euharistie se exprima chiar din primele
cuvinte pe care diaconul le roste?te cerând binecuvântarea pentru Sfânta Liturghie: „Vremea este a sluji
Domnului, binecuvinteaza Parinte – ?a???? t?? p???sa? t? ?????. ??sp?ta ???e e?????s??“ . Aceste
cuvinte traduse ?i prin „Vreme este a face Domnului“ înseamna deopotriva în limba greaca: „Vreme
este ca Domnul sa lucreze“ aratând ca prin Euharistie, cerul ?i pamântul lucreaza sinergic ?i unitiv
pentru cladirea Împara?iei lui Dumnezeu. Liturghia este o lucrare a lui Dumnezeu în oameni ?i o
lucrare a oamenilor în Dumnezeu. Ea este darul de nunta a firii umane daruit de Dumnezeu.
Binecuvântarea Sfintei Liturghii ca ?i celelalte binecuvântari ini?iale ale Sfintelor Taine exprima ?inta
finala a Euharistiei: aceea de a edifica Împara?ia Sfintei Treimi în lume: „Binecuvântata este Împara?ia
Tatalui ?i a Fiului ?i a Sfântului Duh, acum ?i pururea ?i în vecii vecilor. Amin“ . Structura umanita?ii
liturgice ?i a cosmosului întreg este a?adar icoana a Treimii în iubire. De aici, vom vedea ca întregul
demers expresiv al Liturghiei graviteaza în jurul acestei Taine a unirii omului cu Sfânta Treime.
Euharistia este rugaciunea Bisericii catre Tatal ceresc pentru ca Acesta sa trimita Duhul Cel Sfânt Cel
Ce transforma pâinea ?i vinul euharistice în Trupul ?i Sângele Fiului lui Dumnezeu: „Dumnezeiasca
Liturghie face ca organismul întregului univers sa func?ioneze treimic. Întemeiaza pe func?ionarea
treimica întreaga fire“ .
Sfânta Liturghie nu este doar o slujba catre Dumnezeu din partea oamenilor care cer ceva de la El. Ea
este realizarea integrala a voca?iei cerului ?i a pamântului de a deveni una în Hristos. Liturghia nu
porne?te de pe pamânt ?i urca spre cer, ci izvora?te din inima lui Dumnezeu ?i îndumnezeie?te inimile
oamenilor. De aceea, rugaciunea ei este „respira?ia Duhului Sfânt“ în oameni (Sf. Teofan Zavorâtul):
„Caci noi nu ?tim cum sa ne rugam, ci Însu?i Duhul se roaga în noi cu suspine negraite“ (Romani 8,
26). De aici ?i con?tiin?a necontenita a Bisericii ca rugaciunea este „Însu?i Dumnezeu Care lucreaza
toate în to?i“ . Biserica nu se roaga a?adar doar pentru sine, ci pentru întreaga crea?ie, vazuta sau
nevazuta: „Pentru pacea de sus – anoqen eiri/nh ?i pentru mântuirea sufletelor noastre, Domnului sa ne
rugam“ .
Timpul ca rugaciune a fapturii este a?adar o pregatire a firii pentru Liturghia ve?nica a veacului viitor,
pentru ca Liturghia este un rai profetic ?i temporal, iar raiul este o Liturghie ve?nica. Rugaciunea
îmbra?i?eaza toata crea?ia, îngerii ?i oamenii, toate vie?uitoarele ?i stihiile acestei lumi ?i a celeilalte,
cele din afara ?i cele interioare, trecutul ?i viitorul ?i vremea însa?i ca expresie a ordinii dumnezeie?ti ?
i providen?iale a fapturii: „Buna întocmirea vazduhului, îmbel?ugarea roadelor pamântului ?i pentru
vremuri cu pace, Domnului sa ne rugam“ .
Ecfonisul ecteniei celei mari „Ca ?ie se cuvine toata slava, cinstea ?i închinaciunea, Tatalui ?i Fiului ?i
Sfântului Duh, acum ?i pururea ?i în vecii vecilor“ trebuie interpretat în teologia sa profunda. Toate
binecuvântarile Bisericii se sfâr?esc cu aceasta expresie „acum ?i pururea ?i în vecii vecilor“. Aceste
cuvinte îmbra?i?eaza în sine toata structura universului creat: „acum“ este prezentul prezen?ei noastre
în timp ?i spa?iu, clipa tranzitorie ?i lipsita de substan?a care exprima trecerea noastra prin lume.
„Pururea“ exprima eonul, adica timpul nemi?cat ?i stabil al alegerii definitive a vie?ii, starea în care
petrec îngerii ?i starea sufletului dupa moarte, timpul înfa?urat în libertatea exprimata definitiv. Iar
„vecii vecilor“ sunt veacurile nesfâr?ite ?i dumnezeie?ti ale domniei lui Hristos Cel eshatologic,
eternitatea împarta?ita de dupa Judecata finala. Rugaciunea liturgica trece astfel pentru toate hotarele
firii ?i patrunde prin Duhul Sfânt în inima crea?iei nu numai ca prezent ?i trecut, ci ?i în viitorul ei
absolut.
Exprimarea liturgica a omului în timp atinge eternitatea, iar lumina pe care acesta o transmite de la
Dumnezeu lumii prin Liturghie strapunge hotarele firii ?i se odihne?te în lumina necreata a
Dumnezeirii, „în vecii vecilor“. Omul are voca?ie doxologica treimica: „Slava Tatalui ?i Fiului ?i
Sfântului Duh“ ve?nica, pentru ca slava lui Dumnezeu, adica harul Sau de lumina, nu este oprita de
limitele vie?ii create, ci trece prin via?a ?i prin moarte ?i poarta cu sine persoana umana devenita
lumina prin smerenie ?i slava.
Acum-ul temporalita?ii friabile prin neputin?a ?i ispita se converte?te în Liturghie într-o realitate
euharistica, una care exprima, asuma ?i daruie?te ve?nicia de iubire a lui Dumnezeu. Clipa prezenta
restaurata liturgic prin rugaciune devine „pars pro toto“ (partea include, explica ?i asuma întregul)
pentru întreaga istorie de durere ?i de bucurie a neamului omenesc. Ra?iunile limitative ale acestei lumi
„totum pro parte“ (adica totul poate explica partea) sunt biruite de legea unica a iubirii care poate
rasturna limitarile cantitative ale lumii ?i poate instaura domnia iubirii, adica primatul calitativ al
daruirii de sine în clipa eterna a lui Dumnezeu.
Neschimbarea Dumnezeirii consista tocmai în clipa eterna a existen?ei Sale desavâr?ite ?i simultane, în
care iubirea se revarsa integral ?i plenar în ungherele firii ?i umple de ve?nicie umanitatea care alege
liber ve?nicia. Clipa liturgica concentreaza euharistic aceasta iubire infinita ?i o daruie?te, pe masura
puterii omene?ti de-a o primi, revarsându-se fara condi?ionari în întregul univers.
Aceasta structura eshatologica a creatului „pars pro toto“ este evidenta în daruirea euharistica a lui
Hristos celor ce-L iubesc: Împarta?ania este Însu?i Hristos, prezent integral în fiecare firimitura de
pâine euharistica ?i în fiecare picatura de vin euharistic. Mai bine zis, fiecare firimitura ?i fiecare
picatura este Hristos întreg, întrupat, transfigurat, rastignit ?i înviat în sufletul nostru care devine
Betleem al smereniei, Tabor al luminii, Golgota a lacrimilor ?i Mormânt purtator de via?a al lui
Dumnezeu. Imensitatea de Euharistii de pe cuprinsul acestei lumi nu diminueaza sau împarte
integralitatea hristologica a Euharistiei, ci Dumnezeu devine mereu ?i în mod unic Om prin Duhul
Sfânt, ?i Se daruie?te mereu pe Sine în Euharistie ca via?a nemuritoare a lumii: „Eu am venit ca via?a
sa aiba ?i din bel?ug sa aiba“ (Ioan 10, 10).
Partea devine matrice a întregului ?i exprima tendin?a întregului spre unitate. Teologia mistica tinde
spre exprimarea unirii fara amestecare cu Dumnezeu, în care Creatorul tuturor celor ce sunt devine Om
pentru milostivire, iar omul devine ceea ce iube?te, adica dumnezeu dupa har. Teologia par?ii ca
expresie a întregului semnifica astfel taina unirii tuturor în simplitatea infinita a iubirii dumnezeie?ti:
„Strigat-am catre Tine, Doamne, zis-am: Tu e?ti nadejdea mea, partea mea e?ti Tu în pamântul celor
vii“ (Psalm 141, 5).
Liturghia este a?adar o morfologie a nemuririi pentru ca ea opereaza în toate structurile creatului
aceasta transfigurare, fara a-i desfiin?a legile fire?ti: timpul liturgic asuma ?i daruie?te eternitatea, spa?
iul eclesial exprima ?i transcende universul, referatul biblic integreaza în sine istoria, umanitatea devine
macrocosmos, pâinea devine Hristos Cel euharistic, orizontul devine nemarginire, omul devine
dumnezeu dupa har.
Între Antifoanele Liturghiei (numite astfel pentru ca ele sunt cântate antifonic, adica alternativ între
strani ), preotul roste?te ectenia mica (de doua ori dupa fiecare Antifon) care concentreaza în sine
cererile esen?iale ale Bisericii . Repeti?ia acestor cereri este expresia staruin?ei ?i a privegherii liturgice
a Bisericii care de?i repeta cuvintele doxologice, se înnoie?te prin harul Duhului Sfânt ?i semnifica?ia
acestor cuvinte, care se întrupeaza într-un suflet mereu nou, este tot mai profunda ?i mântuitoare.
Acesta este sensul cuvintelor de început ale ecteniei mici, prin care preotul arata func?ia liturgica a
timpului de repetare mistica a „cuvintelor vie?ii ve?nice“ (Ioan 6, 68): „Iara ?i iara – eti kai eti cu pace
Domnului sa ne rugam“ .
O alta dimensiune teologica semnificanta pentru structura Liturghiei ca transfigurare a timpului în
eternitate este aceea ca fiecare ectenie (succesiune de cereri liturgice, care desfa?oara diversitatea
dorin?elor ?i nevoilor umane, fara a deveni cazuistica) din cultul liturgic se sfâr?e?te cu invocarea
Nascatoarei de Dumnezeu ?i a tuturor sfin?ilor, care ?i-au daruit via?a lui Hristos, pentru ca rugaciunea
lor sa devina cale a rugaciunii noastre spre a ne darui pe noi în?ine ?i unii pe al?ii ?i toata via?a noastra
lui Hristos Dumnezeu: „Pe Preasfânta, curata, preabinecuvântata, slavita Stapâna noastra, de
Dumnezeu Nascatoarea ?i pururea Fecioara Maria, cu to?i sfin?ii pomenindu-o, pe noi în?ine ?i unii pe
al?ii ?i toata via?a noastra lui Hristos Dummnezeu sa o dam“ .
Aceasta ectenie a suferit o muta?ie, ?i anume, prima ei parte „Pe Preasfânta, curata, preabinecuvântata,
slavita Stapâna noastra, de Dumnezeu Nascatoarea ?i pururea Fecioara Maria, cu to?i sfin?ii
pomenindu-o“, din ra?iuni de pietate a credincio?ilor (care au dorit sa cânte Maicii Domnului: „Prea
Sfânta Nascatoare de Dumnezeu mântuie?te-ne pe noi“), s-a separat de urmatoarea: „pe noi în?ine ?i
unii pe al?ii ?i toata via?a noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam“. Ba mai mult, din ra?iuni repetitive
neteologice, gerunziul liturgic „pomenindu-o“ a devenit conjunctivul „sa o pomenim“ care opre?te
fraza liturgica, în care autorul Sfintei Liturghii vrea sa spuna ca pomenindu-o pe Maica Domnului ?i pe
to?i sfin?ii – care ?i-au daruit via?a lui Hristos – ?i noi, pe noi în?ine ?i unul pe altul ne daruim în
Liturghie via?a noastra în eternitatea lui Dumnezeu. Dincolo de aceasta, gerunziul liturgic exprima
continuitatea doxologiei în Biserica, „pomenindu-o – µ??µ??e?sa?te?“ fiind realitatea netrecatoare ?i
neschimbatoare a Bisericii, care nu pomene?te pe Maica Domnului doar în ectenii, ci în toata via?a ei.
Liturghia greaca originala nu separa cele doua par?i ale frazei, folose?te dintru început gerunziul
liturgic semnificant teologic „pomenindu-o – µ??µ??e?sa?te?“ care exprima lucrarea însa?i a Bisericii ?
i fundamentul însu?i al Liturghiei – a?a cum vom vedea ?i cântarea „Prea Sfânta Nascatoare de
Dumnezeu mântuie?te-ne pe noi“ este cântata pe fundal. Expresia „cu to?i sfin?ii sa o pomenim“
obnubileaza sensul ecteniei (pomenindu-o pe Maica Domnului ?i pe sfin?i, ne daruim ?i noi via?a lui
Hristos asemenea lor) ?i din ra?iuni de simetrie aparenta desfiin?eaza sensul gerunziului liturgic ca
fiind continuitate a Bisericii în doxologie. Aceasta realitate este expresa imediat dupa epicleza, atunci
când preotul roste?te cuvintele: „?i sa fie milele marelui Dumnezeu ?i Mântuitorului nostru, Iisus
Hristos cu voi cu to?i“ raspunzându-i-se „?i cu duhul tau“ ?i apoi diaconul roste?te: „Pe to?i sfin?ii
pomenindu-i, iara ?i iara cu pace Domnului sa ne rugam“ . De altfel, chiar acest „pomenindu-o“ folosit
de preo?ii mai în vârsta exprima eternitatea care inunda timpul prin intermediul pomenirii liturgice,
care devine continuitate iconica a slavei lui Dumnezeu. Un studiu teologico-liturgic despre prezen?a ?i
semnifica?ia gerunziului liturgic în cult ar putea deschide noi perspective asupra sensului Liturghiei ca
intrare în sarbatoarea ve?nica a Liturghiei cere?ti.
Rugaciunile rostite de preot în timpul cântarilor antifonice con?in ?i ele câteva referiri cu impact
semantic la tema temporalita?ii liturgice. Astfel, rugaciunea preotului din timpul Antifonului al doilea
(compus dupa tradi?ie de Împaratul Iustinian), care va fi repetata la Rugaciunea Amvonului vorbe?te
despre pleroma eclesiala ?i despre mo?tenirea lui Dumnezeu: „Doamne Dumnezeul nostru mântuie?te
poporul Tau ?i binecuvinteaza mo?tenirea Ta; plinirea Bisericii Tale o paze?te - ????e, ? Te?? ?µ??, s?
s?? t?? ?a?? s?? ?a? e?????s?? t?? ???????µ?a? s??, t? p????µa t?? e????s?a? s?? f??a???, sfin?e?te pe
cei ce iubesc podoaba casei Tale. Tu pe ace?tia îi preamare?te cu dumnezeiasca puterea Ta ?i nu ne
lasa pe noi cei ce nadajduim întru Tine“ . Aceasta rugaciune reia în cheie hristologica o expresie
liturgica davidica: „Mântuie?te poporul Tau ?i binecuvinteaza mo?tenirea Ta; pa?te-i pe ei ?i-i ridica
pâna în veac“ (Psalm 27, 12). Umanitatea este mo?tenirea – klhronomi/a lui Dumnezeu, iar pleroma
sau plinatatea Bisericii sunt persoanele umane care o con?in. Limbajul biblic folose?te lexemul „to
plh/rwma“ pentru a exprima voca?ia ?i ?inta unei realita?i în voia lui Dumnezeu: „Al Domnului este
pamântul ?i plinirea lui, lumea ?i to?i cei ce locuiesc într-însa“ (Psalm 23, 1). Pleroma pamântului este
umanitatea care asuma ?i transfigureaza în sine pamântul, devenind „pamântul celor vii“. „Plinirea
Bisericii“ este a?adar umanitatea eclesiala care este consacrata lui Dumnezeu pentru a deveni mo?
tenirea Lui ve?nica.
Antifoanele Sfintei Liturghii sunt a?adar temeiuri biblice ale prezen?ei lui Hristos în Biserica „pâna la
sfâr?itul veacului“ (Matei 28, 20). Ele reitereaza trama umanita?ii lui Hristos ca fundament al slujirii
liturgice.
Antifonul al treilea consta în cântarea Fericirilor (Matei 5) rostite de Hristos, ca apex teologic al
kerigmei christice ?i ca o chintesen?a a Legii celei noi. În aceasta cântare a Bisericii se exprima dorul
staruitor al omului dupa fericire, ca împlinire a fiin?ei prin iubire ?i bunatate. Fericirea este ?inta vie?ii
umane, iar intui?ia ca reflex spiritual al con?tiin?ei, a?teapta ?i pregusta fericirea ve?nica în Liturghia
Bisericii. Aici, ra?iunile firii se împlinesc în orizontul lor dumnezeiesc ?i semin?ele originare ale
umanita?ii î?i vadesc fecunditatea: Liturghia ca smerenie, plângere, blânde?e, dreptate, milostenie,
cura?ie, pace, martiriu. Hristos avertizeaza lumea ca fericirea nu este posesie ?i exclusivitate, ci fiin?a ?
i daruire de sine în iubire. El rastoarna temeliile false ale obsesiilor umane, afirmând ca nu mândria, ci
„saracia cu duhul“, nu veselia, ci plânsul, nu dorin?a de putere, ci blânde?ea, aduc fericirea ve?nica.
Tensiunea unitiva dintre timp ?i eternitate este afirmata ?i în rugaciunea Antifonului al treilea, în care
preotul ?i Biserica cer cele mai importante lucruri pentru veacul de acum ?i pentru cel ce va sa fie:
„Însu?i ?i acum pline?te cererile cele de folos ale robilor Tai, dându-ne noua în veacul de acum cuno?
tin?a adevarului Tau ?i în cel ce va sa fie via?a ve?nica daruindu-ne“ .
Intrarea cu Sfânta Evanghelie, o reminiscen?a liturgica a Intrarii Episcopului cu Sfânta Evanghelie în
altar (din ritualul Bisericii primare) semnifica pentru unii teologi ie?irea la propovaduire a
Mântuitorului. ?i aceasta întrucât acest ritual este antecedent citirilor biblice din Apostol ?i Evanghelie.
Sensul teologic al „intrarii celei mici“ este de asemenea ?i acela al intrarii lui Hristos prin Evanghelie
în inima fiecarui credincios „Credin?a vine prin auzire“ (Romani 10, 17) ?i în mijlocul Bisericii Sale.
Intrarea este ?i înconjurarea mistica a Sfintei Mese ?i a Altarului cu Sfânta Evanghelie pentru a arata
caracterul integral ?i cosmic al Liturghiei mântuitoare. Acesta este ?i mesajul rugaciunii Intrarii rostite
de preot: „Stapâne Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ai a?ezat în ceruri cetele ?i o?tile îngerilor ?i
arhanghelilor spre slujba slavei Tale, fa ca împreuna cu intrarea noastra, sa fie ?i intrarea sfin?ilor
îngeri care slujesc împreuna cu noi ?i împreuna slavesc bunatatea Ta…“ . Vohodul cel mic este a?adar
intrarea umanita?ii liturgice în realitatea cereasca a Liturghiei ve?nice, unde îngerii ?i sfin?ii savâr?esc
slujba slavei lui Dumnezeu.
Liturghia devine astfel prin Evanghelie intrarea umanita?ii în Împara?ie . ?i aceasta pentru ca ea este
Însu?i Hristos extins temporal ?i doxologic: „Eu sunt strunga oilor – h qu/ra tw¤n prova/twn“ (Ioan 10,
7) ?i „Eu sunt u?a. De va intra cineva prin Mine se va mântui, ?i va intra ?i va ie?i, ?i pa?une va afla“
(Ioan 10, 9). Intrarea ?i ie?irea în Hristos sunt deci Liturghia care se desfa?oara temporal, are început ?i
sfâr?it, dar daruie?te nesfâr?irea ?i începutul ve?nic al luminii necreate.
Binecuvântarea de la intrarea cu Sfânta Evanghelie arata acest nou eon eclesial în care omul devine
alter Christus ?i intra întru „bucuria Domnului“ pentru ve?nicie: „Binecuvântata este intrarea sfin?ilor
Tai, totdeauna acum ?i pururea ?i în vecii vecilor. Amin“ .
Chemarea întregii Biserici ?i fiecarei persoane în parte de a deveni Trupul lui Hristos este evidenta ?i în
cântarea întreit sfânta, în care sfin?enia Treimii este cheia în?elesului întregului univers, în care slava
adusa lui Dumnezeu se identifica în istorie cu via?a însa?i a lumii. Cosmosul devine astfel o liturghie
creata în care recunoa?terea Dumnezeirii Sfinte „Sfinte Dumnezeule“ daruie?te darul creaturii de a
vedea în mod spiritual lucrarea ?i puterea Sfintei Treimi („Sfinte tare“) care daruie?te via?a eterna
umanita?ii drept slavitoare: „Sfinte fara de moarte“ , prin milostivirea ?i iubirea pe care Ea o are pentru
noi „miluie?te-ne pe noi“. Imnul Trisa/gion este o eviden?a din arheologia primara a Bisericii ?i are
deopotriva un în?eles mistic treimic , în care Dumnezeu Tatal, Izvorul Dumnezeirii dupa expresia Sf.
Dionisie Areopagitul, daruie?te puterea Sa iubitoare Fiului Celui jertfit pentru noi ?i Care S-a vadit prin
Înviere mai tare decât moartea ?i eternitatea Lui o daruie?te prin Duhul Sfânt Care Îl împropriaza pe
Hristos în inima persoanelor umane ?i clade?te Biserica lui Hristos, Trupul Lui, „Stâlpul ?i temelia
adevarului“ (I Timotei 3, 15), adica începutul ?i sfâr?itul nesfâr?it al crea?iei celei noi, umanitatea
înve?nicita prin îndumnezeire.
Rugaciunea pe care preotul o roste?te în timpul Trisaghion-ului este un memorial al crea?iei lumii din
nefiin?a la fiin?a ca fundament al crea?iei continue în via?a sfin?ilor care devin „pietre vii“ în Biserica
lui Hristos: „Dumnezeule Cel Sfânt, Care întru sfin?i Te odihne?ti, Cel ce cu glas întreit sfânt e?ti
laudat de serafimi ?i slavit de heruvimi ?i de toata puterea cereasca închinat; Cel ce dintru nefiin?a
întru fiin?a ai adus toate, …Cel ce ne-ai învrednicit pe noi smeri?ii ?i nevrednicii robii Tai, ?i în ceasul
acesta, a sta înaintea slavei sfântului Tau jertfelnic ?i a-?i aduce datorita închinare ?i preaslavire …?i ne
da noua sa slujim ?ie cu cuvio?ie în toate zilele vie?ii noastre“. „Ceasul de acum“ adica ora liturgica
este a?adar concentrarea mistica a istoriei în care crea?ia, providen?a ?i consumarea lumii sunt cuprinse
datorita eternita?ii lui Dumnezeu care îmbra?i?eaza trecutul, prezentul ?i viitorul umanita?ii.
Citirile din Apostol ?i Evanghelie sunt Însu?i Hristos Care se daruie?te prin ke/rigma, El fiind Logosul
necreat al Tatalui care poate descoperi ra?iunile (logoi/) crea?iei în inteligibilitatea calitativa a credin?
ei. De aceea, Origen afirma fara echivoc daruirea lui Hristos în Liturghie atât sub forma de Cuvânt
creator în Evanghelie, cât ?i ca Pâinea „cea ve?nica“: „Noi ne împarta?im de Hristos atât prin Cuvânt,
cât ?i prin Pâine“ . Origen pleaca de la afirma?ia Sfântului Ioan Teologul din prologul Evangheliei a
IV-a: „?i Cuvântul S-a facut trup (Carne) “ în care Hristos-Cuvântul Cel ve?nic al lui Dumnezeu devine
Trup. Euharistia este a?adar extensia Întruparii lui Hristos – Logosul care devine Trup în Pâinea
euharistica. Sala?luirea în noi a Verbului Care a devenit „carne“ întâmplata e/fapac – o data pentru
totdeauna „at plenitudo temporis – la plinirea vremii“ (Galateni 4, 4) devine efectiva în Euharistie în
care noi devenim Hristos eclesial, hranindu-ne cu Trupul Lui dumnezeiesc: „Et Verbum caro factum
est et habitavit in nobis“. Prin Întrupare, Logosul nu înceteaza sa mai fie Logos, ci daruie?te ra?iunilor
lumii sensul lor ve?nic: acela al unirii omului cu Dumnezeu prin Hristos, Verbul întrupat, Mediatorul
etern dintre creatura ?i Creator.
Evanghelia deschide Bisericii Izvorul neîncetat al cunoa?terii dumnezeie?ti, adica Duhul Sfânt, apa cea
vie care devine în om „izvor de apa saltatoare alloume/nh spre via?a ve?nica“ (Ioan 4, 14). De aceea,
cuvântul Evangheliei este mereu actual ?i mereu nou, pentru ca exprima o realitate ve?nica, în care
iubirea infinita a lui Dumnezeu lucreaza noutatea eterna a îndumnezeirii, urcu?ul „din slava în slava“
(II Corinteni 3, 18).
De-abia dupa citirea pericopei evanghelice, Biserica se poate ruga staruitor pentru fiecare categorie
calitativa de credincio?i, vii sau mor?i, „de aici ?i de pretutindeni“ , de „acum ?i pururea“. Raspunsul
întreit al comunita?ii liturgice la fiecare cerere a preotului: „Doamne miluie?te“ afirma aceasta trezvie ?
i staruin?a a Bisericii pentru a primi harul Sfântului Duh, adica mila pentru via?a ?i nemurire. Speran?a
Bisericii, ca actualizare a viitorului prin credin?a, este aceea ca Dumnezeu îi paze?te pe to?i oamenii în
lumina Lui cea netrecatoare, iar memoria umanita?ii supravie?uie?te în veacul de apoi, pastrându-se în
mintea lui Dumnezeu. Acesta este sensul cuvintelor „Ve?nica pomenire“ care sunt cântate de întreaga
Biserica, atunci când, dupa rugaciunea de dezlegare a celor adormi?i, credincio?ii poarta în mâni
„pomenile“, adica pâinile afierosite pentru pomenirea mor?ilor, leganându-le în mâini, ca pe ni?te
prunci care au nevoie de odihna lui Dumnezeu. Rugaciunea pentru odihna celor repausa?i este a?adar ?i
fundamentul existen?ei lor ve?nice în lumina cea neapusa a Treimii.
Dupa ectenia cererii staruitoare ?i ectenia pentru cei adormi?i, Biserica experiaza poarta ei de intrare în
credin?a . Ectenia celor chema?i (catehumenilor) este rugaciunea prin care Biserica se roaga ca harul
Duhul Sfânt sa rodeasca fecunditatea ei spirituala, prin cre?tinarea celor care vor „sa intre în via?a“
(Matei 19, 17). Ectenia celor chema?i este de altfel ?i o permanenta memorie eclesiala a intrarii noastre
în Biserica ?i arata por?ile mereu deschise prin Înviere ale Bisericii ?i ale Împara?iei lui Dumnezeu,
care este plinirea acesteia. În timpul cererilor acestei ectenii, preotul deschide ?i binecuvinteaza Sfântul
Antimis, care este icoana sacramentala a Altarului de Jertfa al lui Hristos ?i topos-ul liturgic în care
succesiunea apostolica ?i autoritatea euharistica sunt prezente.

7.5. Liturghia Pâinii

Hristos Se nume?te pe Sine „pâinea cea vie care s-a pogorât din cer“ (Ioan 6, 51), prin aceasta
instituind realitatea euharistica a lumii ?i necesitatea hranirii din Dumnezeu. Hranirea devine a?adar
icoana vie?ii nemuritoare ?i poarta în ea, la modu
l axial, prezen?a lui Hristos întreg în Darurile euharistice. Voca?ia hranirii umane este a?adar
nemurirea ?i via?a, iar fiecare masa este icoana acestui ospa? ceresc ?i ve?nic în Împara?ia iubirii
treimice.
Dupa ie?irea catehumenilor, urmeaza ectenia celor credincio?i, prin care poporul este ini?iat în Taina
care va avea loc. Existen?a a?a numitei disciplina arcani în primele veacuri cre?tine era necesara din
considerente istorice ?i culturale în care adversitatea mediului social genera în Biserica cre?tina o
atitudine rezervata. Ie?irea catehumenilor în acest moment al Liturghiei este ?i semnul faptului ca
Euharistia ca respira?ie mistica ?i liturgica a Bisericii nu poate fi primita decât de cei care au primit
plinatatea Bisericii prin Botez .
Daca doritorii de a intra în Biserica pot asculta cuvintele credin?ei din Apostol ?i Evanghelie, nu se pot
împarta?i cu Hristos decât cei ce au murit ?i au înviat sacramental împreuna cu El prin Botez, ?i au
devenit Biserici ?i madulare ale Trupului Sau – Biserica. Rugaciunea preotului pentru credincio?i con?
ine ?i o cerere ca Dumnezeu sa înve?niceasca imnul de slava adus Lui de catre credincio?i: „?i ne
învrednice?te pe noi, pe care ne-ai pus întru aceasta slujba a Ta, cu puterea Duhului Tau Cel sfânt, ca
fara de osânda ?i fara de sminteala, întru marturia curata a cugetului nostru, sa Te chemam pe Tine în
toata vremea ?i în tot locul ?i auzindu-ne pe noi, milostiv sa ne fii noua întru mul?imea bunata?ii
Tale“ .
Repeti?ia ?i multiplicitatea î?i pierd dimensiunea de monotonie ?i absurd, ?i devin prin rugaciune o
respira?ie aducatoare de via?a a Bisericii, prin care ea prime?te pe Duhul Sfânt, a?a cum trupul prime?
te necontenit aerul necesar vie?ii trupe?ti. Sufletul nu înceteaza ?i nu obose?te niciodata sa ceara
rugaciune, a?a cum trupului nu-i prisose?te niciodata aerul pe care-l respira. Dinamismul vie?ii
spirituale este a?adar reprezentat iconic în însa?i sintaxa creatului în care absen?a legaturii dintre
materia vie cu natura care-o înconjoara este de neconceput. În acela?i mod, dar mai dumnezeiesc,
sufletul se hrane?te prin rugaciune necontenita, iar repeti?ia cuvintelor simple ale invocarii milei
dumnezeie?ti – ridicata la nivel de cheie hermeneutica a trairii mistice în isihasm – precum „Doamne
miluie?te“ sau „Amin“ deschide persoanei umane intrarea în permanen?a spirituala a unirii mereu noi
cu Dumnezeu: „Iara?i ?i de multe ori cadem la Tine ?i ne rugam ?ie“ . Temporalitatea repetitiva este a?
adar resortul interior al intrarii în lumina cereasca a iubirii treimice. Omul, pentru a se pregati de marea
taina a veacurilor – Euharistia, trebuie sa-?i converteasca metanoic firea ?i timpul, sa le înnoiasca prin
rugaciune (troparul Nascatoarei de Dumnezeu la Acoperamântul Maicii Domnului): „prin tine firea ?i
timpul se înnoiesc“.
Dinamismul acestei lucrari repetitive ?i staruitoare are ceva din privegherea sfin?ilor ?i din a?teptarea
lor în „sânul lui Avraam“: „?i strigau cu glas mare ?i ziceau: Pâna când, Stapâne sfinte ?i adevarate, nu
vei judeca ?i nu vei razbuna sângele nostru, fa?a de cei ce locuiesc pe pamânt?“ (Apocalipsa 6, 10).
Sfin?ii grabesc istoria spre ve?nicie prin ve?nicia care locuie?te în ei temporal (în aceasta via?a) ?i
eonic (în a?teptarea de dupa moarte, între Judecata particulara ?i cea universala).
Plinirea acestei dinamici a Liturghiei este lucrarea vie?ii ve?nice, unde „Domnul Dumnezeu
Atotputernicul, este Templul“ (Apocalipsa 21, 22). „Lucrarea Cuvântului, cea a Duhului ?i cea a
Liturghiei coincid: ele devin imediate. Biserica devine Împara?ie. Între timp Duhul ?i Mireasa, nu zic:
a?tepta?i ?i contempla?i, într-o atitudine de extaz static sau de theoria imobila, ci: veni?i! (Apocalipsa
22, 17)“ .
Dupa ecteniile pentru catehumeni ?i credincio?i, urmeaza Cântarea heruvimica, în care preotul ?i
credincio?ii se pregatesc pentru marea Jertfa a Mielului lui Dumnezeu. Preotul înconjoara cu cadelni?a
Sfântul Altar (care semnifica Mormântul lui Hristos) ?i cade?te toata Biserica, integrând astfel
Liturghia dintr-un anumit timp ?i loc în Liturghia cereasca a îngerilor ?i sfin?ilor lui Dumnezeu.
Euharistia are a?adar caracter profetic-sacramental ?i substan?ial-liturgic.
Biserica lui Dumnezeu trebuie sa se înal?e de pe pamântul „grijilor lume?ti“ ?i sa ajunga spiritual la
con?tiin?a doxologica a Heruvimilor cei cu ochi mul?i care strajuiesc Tronul lui Dumnezeu.
Umanitatea eclesiala devine astfel sobor heruvimic care oglinde?te ?i asuma Taina veacurilor ?i a ve?
niciei: iubirea lui Dumnezeu pentru oameni. Dimensiunea iconica ?i substan?iala a cultului liturgic este
aratata prin afirma?ia „noi care pe Heruvimi cu taina închipuim ?i facatoarei de via?a Treimi întreit
sfânta cântare aducem, toata grija cea lumeasca acum sa o lepadam, ca pe Împaratul tuturor primim, pe
Cel în chip nevazut înconjurat de cetele îngere?ti. Aliluia. Aliluia. Aliluia“.
Închipuirea pe care comunitatea Bisericii o realizeaza este de fapt demersul iconografic de scriere
mistica a Cuvântului lui Dumnezeu în inima omului: „?? ta ?e???ße?µ µ?st???? e????????te?“. Duhul
Sfânt este Dumnezeiescul iconar care picteaza ?i scrie în suflete taina Prea Sfintei Treimi. Aceasta
prezen?a a „mâinilor lui Dumnezeu“ în via?a omului este temeiul dreptei slaviri ?i al imnul trisaghion
închinat Sfintei Treimi: „?a? t? ???p??? ????d? t?? t??s????? ?µ??? p??s?d??te?“. Demersul doxologic
al umanita?ii de a cânta întreit sfânta cântare adusa Treimii este rodirea Sfintei Treimi în inima omului
care a închipuit iconic tronul de Heruvimi al cerului ?i a lepadat orice legatura a trupului sau a lumii
pentru a primi pe Mielul lui Dumnezeu în el: „p?sa? t?? ß??t???? ap???µe?a µ???µ?a?“.
Heruvicul este a?adar înal?area mistica a Bisericii din tina grijilor lume?ti spre cerul liturgic al Împara?
iei lui Dumnezeu. De aici încolo, mintea Bisericii se afla a?intita numai spre Tronul slavei divine.
Consecin?a acestei înal?ari mistice ?i liturgice este înconjurarea mistica a Altarului lui Dumnezeu,
adica urcu?ul ontologic „din slava în slava“ spre cerurile fara de numar ale iubirii dumnezeie?ti.
Dumnezeu este „în chip nevazut înconjurat de cetele îngere?ti - ta?? a??e???a?? a???t?? d???f????
µe??? t??es??“. Înconjurarea nevazuta a Împaratului tuturor este de fapt procesiunea de apropiere
ontologica de sânul Sfintei Treimi, într-o spirala valorica a iubirii în care persoana umana aflata în
comuniune înainteaza la infinit apropiindu-se de Dumnezeu ?i de ceilal?i oameni: „Expresia acestui
dinamism pe care îl traim în Liturghie, mobilizeaza gestul, nu numai inten?ia. Pocain?a ini?iala este
deja o deplasare. Accesul final în Împara?ie se ob?ine chiar prin lupta (cf. Matei 11, 12)“ .
În rugaciunea sa din timpul Heruvicului, preotul se roaga sa fie învrednicit a jertfi Cinstitul Trup ?i
Dumnezeiescul Sânge ale Mântuitorului . Biserica prime?te a?adar binecuvântarea cereasca pentru a
primi Darul jertfelnic al lui Dumnezeu, în care Hristos este Jertfa ?i Jertfitor, Alfa ?i Omega, Început ?i
Sfâr?it al tuturor. În Jertfa lui Hristos realizata o data pentru totdeauna, nu exista nici o exterioritate sau
obiectivare a realita?ii jertfite, ci Hristos, Arhiereul Cel ve?nic Se aduce jertfa pe Sine Însu?i, daruind
umanita?ii libere nemurirea prin Înviere. Euharistia este a?adar realitatea ve?nica a daruirii Fiului catre
Tatal pe care Biserica o prime?te din mâinile lui Hristos, „Pastorul ?i Mielul“ . Daca no?iunea de jertfa
în istoria lumii are întotdeauna ceva de alteritate, omul daruie?te din cele ale sale lui Dumnezeu. Jertfa
mântuitoare a veacurilor savâr?ita de Hristos este Sacrificiul de Sine al lui Dumnezeu întrupat prin care
moartea ?i Învierea Lui devin ale întregii lumi, schimbând hotarele crea?iei ?i primind pentru ve?nicie
umanitatea jertfelnica ?i îndumnezeita a Logosului în sânul cel preacurat al Treimii Celei mai presus de
fire.
Dupa Cântarea heruvimica, urmeaza Intrarea cea mare a preotului cu Cinstitele Daruri înso?ita de
invocarea lui Dumnezeu pentru ca El sa pomeneasca pe to?i credincio?ii vii sau mor?ii întru Împara?ia
Sa. Semnifica?ia practica a acestui ritual liturgic este depunerea Cinstitelor Daruri euharistice pe Sfânta
Masa. Procesiunea care s-a dezvoltat în jurul acestui moment liturgic are însa semnifica?ia mistica a
ultimului drum al lui Hristos înainte de Patimirea Sa cea de buna voie . Vohodul mare îmbra?i?eaza
întreaga Biserica în voca?ia peniten?iala a tâlharului muribund care a marturisit dumnezeirea ?i ve?
nicia Fiului lui Dumnezeu rastignit. Umanitatea prime?te a?adar puterea de a cere lui Hristos:
„Pomene?te-ma Doamne când vei veni întru Împara?ia Ta“ (Luca 23, 42) ?i în consecin?a de a auzi
cuvântul mântuitor: „Astazi vei fi cu Mine în rai“ (43).
Pomenirea oamenilor de catre Dumnezeu în veacul viitor este a?adar radacina ontologica a fiin?arii
umane, principiul vie?ii create aflat în viitorul absolut al umanita?ii îndumnezeite. Într-un registru
iconic eclesial, memoria umanita?ii zidite dupa chipul lui Dumnezeu pastreaza în ve?nicie toate
evenimentele istoriei ?i le valorizeaza eshatologic. Valoarea timpului uman comunional este a?adar
infinita din perspectiva prezen?ei eternita?ii în el. Timpul are valoare numai în masura în care pregate?
te ve?nicia fapturilor, se umple de sens în masura în care intermediaza eternitatea iubirii. Timpul este
a?adar realitate cruciforma ?i rascruce a firii în drumul ei catre Dumnezeu.
O alta dimensiune mistagogica a acestui ritual liturgic este cea eshatologica. Pomenirea întregii Biserici
în Împara?ia lui Dumnezeu este de fapt realitatea ve?nica a umanita?ii îndumnezeite, în care Biserica
intra în taina prin Liturghie. Vohodul cel mare este a?adar o invocare a venirii lui Hristos, un
Maranatha (semnifica?ia acestui lexem este: Domnul vine, Domnul a venit sau Vino, Doamne) prin
care Biserica marturise?te ascenden?a ?i aspira?ia ei catre cer. Ritualul Sfintei Liturghii s-a dezvoltat în
ritmul eshatologic al Apocalipsei, în care Sfântul Ioan Teologul descrie Liturghia cereasca (Apocalipsa
4). Doxologia luminoasa a Liturghiei ortodoxe contureaza ?i prefigureaza aceasta slava a Împara?iei.
Aceasta dimensiune deschide drumul unei exegeze liturgice a Apocalipsei ?i unei valorizari
eshatologice a Liturghiei. Venirea lui Hristos în slava este a?adar nu numai dorul umanita?ii ?i a?
teptarea veacurilor, ci ?i fagaduin?a Mielului rastignit ?i înviat (Apocalipsa 22, 7; 12, 20).
Afirma?ia lui Hristos, aceea ca El va veni „curând“ arata tendin?a ?i tensiunea timpului spre ve?nicie,
dar ?i flexibilitatea timpului ?i permanenta sa raportare la valoarea umanita?ii care îl asuma ?i îl
transfigureaza. Maranatha este o expresie apostolica folosita si de Sf. Apostol Pavel (I Corintei 16, 22)
în încheierea primei sale epistole catre Corniteni. Epicleza - Epiklh/sij este a?adar o realitate
netrecatoare a Bisericii ?i este atitudinea doxologica fundamentala printre Apostoli. Liturghia
reconfigureaza a?adar mistic ?i liturgic realitatea eclesiala integrala, aceea de invocare a Cincizecimii
perpetue ?i a a?teptarii lucratoare a lui Hristos. Astfel, invoca?ia ioaneica din Apocalipsa 22, 17-20:
„Vino Doamne Iisuse – erxou ku/rie Ihsou¤“ este nu doar o chemare eshatologica a Bisericii care Îl a?
teapta pe Mirele ei, ci ?i probabil o expresie liturgica de încheiere a epistolelor, a?a cum am vazut ?i la
Sfântul Apostol Pavel (cf. I Timotei).
Continuitatea acestei atitudini eshatologice în Biserica este evidenta ?i din sursele post-apostolice care
prezinta aceea?i tensiune eclesiala de har a venirii Domnului (Didahia 10) . Textul „sa treaca lumea
aceasta“ din Didahia poate însemna o lepadare a Bisericii de toate resorturile lume?ti de afirmare a
persoanei . Este posibil ca aceasta înal?are a min?ii a tuturor credincio?ilor în Litughie sa se fi nuan?at
în chemarea Cântarii heruvimice: „Toata grija cea lumeasca acum sa o lepadam - p?sa? t?? ß??t????
ap???µe?a µ???µ?a?“. Opinia unor cercetatori ai textelor liturgice sursa ca Maranatha este epicleza
originara a Liturghiei cre?tine nu este deloc lipsita de temei în perspectiva permanentei invocari de
catre Biserica a Duhului Sfânt ?i a venirii lui Hristos . Aceasta coresponden?a teologica dintre voca?ia
eshatologica a Bisericii primare ?i permanenta ei legatura cu Duhul Sfânt invocat în Euharistie are o
importan?a uria?a în demersul eclesiologiei ortodoxe. Chiar ?i unii teologi catolici sau protestan?i au
acceptat aceasta afirma?ie . Anaforaua lui Addai ?i Mari, una dintre cele mai veci anaforale liturgice,
con?ine, pe lânga structura împrumutata din cultul iudaic (Berakah), epicleza ca moment culminant al
Euharistiei în care Darurile sunt sfin?ite de Duhul Sfânt Care se pogoara peste comunitatea eclesiala .
Timpul-pomenire, adica timpul-îmbra?i?are de valoarea netrecatoare a memoriei dumnezeie?ti nu mai
este timp-separa?ie, el nu mai desparte genera?ii de oameni, ci este timp-unire. În Liturghie se întâlnesc
vii cu mor?ii, cei de demult cu cei de aproape, vârstele ?i neamurile laolalta, via?a ?i moartea umanita?
ii în toata diversitatea ei. Liturghia este unirea eterna dintre „acum“ ?i „pururea“ în vecii vecilor. Partea
se une?te cu întregul nu numai în timp „acum ?i pururea“, ci ?i în spa?iu „aici ?i pretutindeni“ ?i în ve?
nicia lui Dumnezeu „în vecii vecilor“.
Rugaciunea din timpul Cântarii heruvimice este o pregatire sacramentala a preotului pentru savâr?irea
Sfintelor Taine. În ea, preotul ?i întreaga Biserica prime?te descoperirea dumnezeiasca a integralita?ii
Jertfei lui Hristos pentru lume. „Ca Tu e?ti Cel ce aduci ?i Cel ce Te aduci, Cel ce prime?ti ?i Cel ce Te
împar?i“ . El este Preotul crea?iei ?i Jertfa cea vie, Arhiereul Cel ve?nic ?i Mielul lui Dumnezeu:
„Hristos, Pa?tile cele noi, Jertfa cea vie ?i jertfita, Mielu?elul lui Dumnezeu Cel ce ridica pacatul
lumii“ .
Pomenirea eclesiala este fundamentul nemuririi persoanei umane. Astfel, rugaciunea Bisericii nu se
extinde doar în timp ?i spa?iu, ci devine atmosfera de via?a a ve?niciei viitoare. Credincio?ii se roaga
ca diversele categorii de credincio?i sa fie pomeni?i de Dumnezeu „acum ?i pururea ?i în vecii
vecilor“. ?inta doxologiei Bisericii nu este doar timpul ?i istoria, ci ve?nicia: „Sa va pomeneasca
Domnul Dumnezeu întru Împara?ia Sa, totdeauna acum ?i pururea ?i în vecii vecilor“ .
Pomenirea Bisericii de catre Hristos este actul realizat prin moartea ?i Învierea Sa din mor?i. Iar
intrarea lui Hristos (prefigurat de Cinstitele Daruri euharistice) în Sfânta Liturghie este de fapt intrarea
Lui în destinul ontologic al fiin?ei umane, în via?a ?i moartea omului. Liturghia realizeaza aceasta
intrare ontologica a lui Hristos prin moarte în via?a fapturii cazute. Aceasta este ra?iunea pentru care
dupa Vohodul mare preotul roste?te troparele de îngropare ale lui Hristos din Sâmbata cea mare: „Iosif
cel cu bun chip, de pe lemn luând preacurat Trupul Tau, cu giulgiu curat înfa?urându-L ?i cu miresme
în mormânt nou îngropându-L L-au pus“ . Acest tropar arata voca?ia Bisericii ?i a clerului în special de
a pregati moartea sacerdotala a lui Hristos ?i de a celebra Taina mor?ii facatoare de via?a. Mormântul
nou este arhetipul Bisericii feciorelnice în care Hristos este ascuns ca un odor de mare pre? pentru a
învia spiritual în inima fiecarui om.
Moartea lui Dumnezeu cu trupul este începutul inser?iei luminii în inima mor?ii, este sfâr?itul sfâr?
itului ?i al caderii umane. Prin moarte, Hristos Î?i descopera antinomic Dumnezeirea prin atotprezen?a
Lui în toate receptaculele spa?iului ?i ale timpului. El une?te pamântul, raiul ?i iadul cu prezen?a Sa
dumnezeiasca ?i le poarta pe acestea pe Tronul slavei dumnezeie?ti: „În mormânt cu trupul, în iad cu
sufletul ca Un Dumnezeu, în rai cu tâlharul ?i pe Tron împreuna cu Tatal ?i cu Duhul ai fost Hristoase,
toate umplându-le (plinindu-le) Cel ce e?ti necuprins“ . Lumina Învierii devine nu doar principiu, ci ?i
finalitate a lumii ?i a istoriei, iar trupul omenesc care prime?te Euharistia devine mormântul facator de
via?a din care rasare „Soarele Cel mai înainte de soare“: „Ca purtator de via?a ?i mai înfrumuse?at
decât tot raiul cu adevarat ?i decât toata camara cea împarateasca s-a aratat Hristoase mormântul Tau,
izvorul învierii noastre“ .
Intimitatea liturgica dintre lumea de aici ?i cea de dincolo este evidenta ?i prin rugaciunile Bisericii, ca
Jertfa cea nesângeroasa a lui Hristos, sa fie primita în Jertfelnicul cel mai presus de ceruri al lui
Dumnezeu: „Prime?te ?i rugaciunea noastra a pacato?ilor ?i o du la sfântul Tau jertfelnic“ . Liturghia
realizeaza astfel un permanent transfer pnevmatologic între cer ?i pamânt. Pamântul prime?te pe Mielul
lui Dumnezeu Care ridica pacatul lumii, iar cerul primeste jertfa umanita?ii pe altarul iubirii rastignite a
lui Hristos. Liturghia este a?adar darul suprem pe care Dumnezeu îl face lumii ?i darul cel mai de pre?
al umanita?ii catre Dumnezeu: Hristos cel mort ?i înviat pentru noi .
Tensiunea Bisericii catre cer nu este însa o evanescen?a liturgica, ci ea este demersul prin care Biserica
se înal?a la cer împreuna cu cele de pe pamânt, schimbând ?i transfigurând lumea ?i istoria. Astfel,
rugaciunile credincio?ilor la Liturghie se refera în primul rând la cerurile mântuirii, dar nu neglijeaza
via?a de pe pamânt, singura în care libertatea noastra poate decide ce vom fi ?i vom face în ve?nicie.
Ectenia cererilor ilustreaza aceasta întrepatrundere de valori. Biserica lui Hristos cere a?adar: „Ziua
toata desavâr?ita sfânta în pace ?i fara de pacat la Domnul sa cerem – ??? ?µ??a? p?sa?, te?e?a?, a??a?,
e???????? ?a? a?aµ??t?t??, pa?? t?? ??????, a?t?s?µe?a.“ , pentru a defini ?elul apropiat al rugaciunii,
dar ?i pentru a arata func?ia iconica a fiecarei zile temporale, ca a?teptare ?i prezen?a tainica a Zilei
celei neînserate din Împara?ia lui Dumnezeu: „?i cetatea nu are trebuin?a de soare, nici de luna, ca sa o
lumineze, caci slava lui Dumnezeu a luminat-o ?i faclia ei este Mielul. ?i neamurile vor umbla în
lumina ei, iar împara?ii pamântului vor aduce la ea marirea lor. ?i por?ile ceta?ii nu se vor mai închide
ziua, caci noaptea nu va mai fi acolo“ (Apocalipsa 21, 23-25).
Cre?tinii cer apoi o via?a cu pace ?i pocain?a: „Cealalta vreme a vie?ii noastre în pace ?i întru pocain?a
a o savâr?i la Domnul“ ?i „Sfâr?it cre?tinesc vie?ii noastre, fara durere, neînfruntat, cu pace ?i raspuns
bun la înfrico?atoarea Judecata a lui Hristos“ aratând ca rugaciunea cuprinde toate etapele vie?i de
aici ?i ale celei de dincolo: via?a, moartea ?i judecata.
Dupa o astfel de rugaciune integratoare, Biserica este pregatita sa marturiseasca în iubire Treimea Cea
mai presus de fire: „Sa ne iubim unii pe al?ii ca într-un gând sa marturisim pe Tatal pe Fiul ?i pe
Sfântul Duh, Treimea Cea de o fiin?a ?i nedespar?ita“ . Cunoa?terea teologica este a?adar o realitate a
iubirii ?i numai cel care poate îmbra?i?a întreaga lume în iubire, prime?te lumina marturisirii treimice.
În timpul acestei marturisiri, credincio?ii î?i dadeau sarutarea fra?easca, tradi?ie care s-a pierdut pe
parcurs, o data cu oficializarea ?i solemnizarea Liturghiei, dar s-a pastrat doar între preo?ii slujitori.
Ace?tia spun: „Hristos în mijlocul nostru. Este ?i va fi. Totdeauna acum ?i pururea ?i în vecii vecilor“ .
Acest dialog al sarutarii fra?e?ti arata prezen?a lui Hristos în Liturghie ?i fundamentul treimic al iubirii
de Dumnezeu în Biserica. Iubirea este a?adar revarsarea de Dumnezeire peste umanitatea care dore?te
via?a ve?nica.
Imnul de slava adus lui Dumnezeu este o rodire a iubirii dumnezeie?ti în via?a omului care devine zbor
al creatului spre necreat. Imnul „Iubi-Te-voi Doamne, vârtutea mea, Domnul este întarirea mea ?i
scaparea mea ?i izbavitorul meu“ preluat din prologul Psalmului 17 exprima aceasta interdependen?a în
Hristos a omului de Dumnezeu. El este puterea, vârtutea omului, fundamentul sau taria - omului,
refugiul sau ?armul de scapare ?i Izbavitorul lui, culmea cea fara de sfâr?it a doririlor. Domnul este a?
adar nu doar Început ?i Sfâr?it al omului ?i al lumii, ci ?i Providen?iatorul, Purtatorul de grija, temelia,
sprijinul, „limanul cel lin“ de odihna al vie?ii omene?ti: „marea vie?ii vazând-o înal?ându-se de viforul
ispitelor, la limanul Tau cel lin alergând strig catre Tine: Scoate din stricaciune via?a mea Mult
Milostive“ .
Strigarea „U?ile, u?ile cu în?elepciune sa luam aminte“ aminte?te de închiderea u?ilor Bisericii de catre
membrii clerului inferior pentru ca nimeni din cei necredincio?i sa nu perturbeze Sfânta Slujba. Astazi,
tradi?ia pierzându-se, cuvintele acestea însemneaza pe de o parte sa deschidem u?ile sim?irii noastre
spirituale pentru a primi pe Dumnezeu în inima noastra, ?i sa închidem u?ile dinspre lume, acelea care
duc mintea departe catre toata grija cea lumeasca ?i catre nimicul ei.
Urmeaza Simbolul de credin?a sau Crezul , care con?ine în mod concentrat doctrina de credin?a a
Bisericii, adica dreapta slavire a Prea Sfintei Treimi, Întruparea lui Hristos ?i toate lucrarile Sale
mântuitoare, ?i înva?atura despre Sfântul Duh, despre Biserica, Sfintele Taine ?i Împara?ia cea ve?nica
de la sfâr?itul veacului. Rostirea comuna a Crezului de catre credincio?i arata structura ra?ionala a
doctrinei care se exprima în cuvinte ?i idei, dar care transcende prin con?inut ra?iunea ?i legile ei.
Declara?ia de credin?a este necesara ori de câte ori suntem în fa?a lui Dumnezeu, ca un test preliminar
de ortodoxie a gândirii ?i lucrarii. De asemenea, Crezul configureaza teologic fundamentul doctrinar al
cultului ?i expresia necesar liturgica a dogmei.
Dupa rostirea Simbolului de credin?a urmeaza Anafora propriu-zisa, adica aducerea Jertfei celei
preacurate a Mielului lui Dumnezeu pe Sfintele Altare. Dialogul dintre preot ?i credincio?i la începutul
Anaforalei euharistice arata aten?ia neclintita a Bisericii catre Sfânta Sfintelor din care oamenii se
împarta?esc pe pamânt. Rugaciunea apostolica „Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui
Dumnezeu Tatal ?i împarta?irea Sfântului Duh sa fie cu voi cu to?i“ este o componenta originara a
„frângerii pâinii“ (II Corinteni 13, 13) ?i semnifica afierosirea comunita?ii eclesiale Sfintei Treimi.
Timpul Liturghiei este o înal?are permanenta spre cerul ontologic al lui Dumnezeu, o staruin?a ?i o
priveghere (trezvie) a Bisericii cu inima ?i cu sufletul pentru primirea Sfintelor Taine: „Sus sa avem
inimile! Avem catre Domnul!“ . Particula "pros" tradusa „catre“ arata tendin?a permanenta a Bisericii
de a deveni ceea ce este în esen?a ei adica Hristos. Inima omului devine a?adar camara de nunta a lui
Dumnezeu, locul teologic de unire a necreatului cu creatura ?i casa ve?niciei lui Dumnezeu. Via?a
eterna a omului este de fapt extensia acestei uniri în fiecare clipa a vie?ii umane, iar sfin?enia este
tocmai aceasta cununie mistica a omului cu Dumnezeu transformata în respira?iei spirituala sus?inuta.
Sfin?ii lui Dumnezeu au nascut raiul în inima ?i apoi l-au revarsat lumii, s-au umplut de lumina Celui
înviat ?i au devenit „luminatori ai marginilor“, au „concentrat prin rugaciune Cerul în inimi ?i apoi l-au
desfa?urat în jurul lor prin arta de a edifica por?i ale cerului ?i case ale lui Dumnezeu“ .
Omul devine în Sfânta Liturghie homo teologicus ?i homo liturgicus pentru ca via?a lui devine ritmata
îndumnezeitor de rugaciune ?i de Cincizecimea euharistica. Reperele ?i resorturile umanita?ii sale
raspund la chemarile veacului viitor, proprietatea vazuta lasa locul comuniunii în iubire, diferen?ele
devin cai ale diversita?ii unitive, rugaciunea fiecaruia este unica, dar este ?i o parte inseparabila ?i de
neînlocuit în Trupul euharistic ?i eclesial al lui Hristos. Oamenii pierd în rugaciunea liturgica no?iunea
timpului presant, orele rugaciunii li se par clipe (a?a cum marturisesc istorisirile patristice), iar
intensitatea zborului catre Dumnezeu este exprimata prin îngenunchere ?i închinare. Con?tiin?a
finitudinii ?i a mor?ii se tope?te în încredin?area substan?iala a înve?nicirii prin iubirea rastignita a lui
Dumnezeu. Nu numai mintea, ci ?i trupul devine u?or ?i sluje?te acestei uniri.
Anaforaua liturgica este de fapt o rugaciune extinsa a preotului înso?ita de cântarile credincio?ilor ?i de
pecetea încredin?arii lor: „Amin“. Extensia ?i diversitatea ei în Biserica primara dovedea libertatea de
cult a primilor cre?tini. Înca din primele secole, Biserica, din motive de unitate a doctrinei a început sa
unifice aceste rituri sursa .
În Anafora, Biserica rememoreaza liturgic succesiunea de evenimente mântuitoare, face anamneza
Cinei celei de Taina, invoca Pogorârea Duhului Sfânt peste credincio?i ?i peste Darurile euharistice. În
aceste momente, nu numai Pâinea ?i Vinul devin Hristos Cel euharistic, ci fiecare credincios care se
roaga prime?te Duhul Sfânt ?i devine o prescura binecuvântata care se va frânge la vremea potrivita
spre slava Dumnezeirii lui Hristos ?i spre dumnezeiescul dor de înviere ?i de nemurire. Biserica devine
Euharistie, pentru ca ea este deja de la Cincizecime (ca institu?ie) ?i de la Botez (în ceea ce prive?te
persoanele care o con?in) Trupul eclesial al lui Hristos. Credincio?ii sunt pâinile vii care se frâng pe
altarul iubirii lui Dumnezeu pentru a-?i descoperi voca?ia euharistica în eternitate, pe care o cultiva
prin Sfânta Împarta?anie.
Rugaciunea preotului din timpul cântarii „Cu vrednicie ?i cu dreptate“ repeta ?i aprofundeaza marturia
treimica a credincio?ilor: „Cu vrednicie ?i cu dreptate este a-?i cânta ?ie, pe Tine a Te binecuvânta, pe
Tine a Te lauda, ?ie a-?i mul?umi, ?ie a ne închina în tot locul stapânirii Tale; Ca Tu e?ti Dumnezeu
negrait ?i necuprins cu gândul, nevazut ?i neajuns, pururea fiind ?i acela?i fiind: Tu ?i Unul Nascut Fiul
Tau ?i Duhul Tau Cel Sfânt. Tu din nefiin?a la fiin?a ne-ai adus pe noi ?i cazând noi iara?i ne-ai ridicat,
?i nu Te-ai departat, toate facându-le pâna ce ne-ai suit la cer ?i ne-ai daruit Împara?ia Ta ce va sa vie
(…) Mul?umim pentru toate pe care le ?tim ?i pe care nu le ?tim, pentru binefacerile Tale cele aratate ?
i nearatate, ce ni s-au facut noua“ . Lumina apofatica a acestei rugaciuni arata voca?ia lumii de Taina a
Întruparii ?i Casa a locuirii lui Hristos cu oamenii. Ea rememoreaza momentul trecerii din nefiin?a la
fiin?a a creaturilor ?i aminte?te daruirea în taina a Împara?iei lui Dumnezeu. Ea cuprinde temeliile
istoriei de la început pâna la sfâr?it ?i prive?te retrospectiv timpul, din perspectiva învierii universale.
Prin ea, Biserica î?i recunoa?te limitele umane de în?elegere a Tainei de negrait a iubirii dumnezeie?
ti ?i mul?ume?te pentru toate darurile lui Dumnezeu, ?tiute sau ne?tiute. Slujirea euharistica este
procesiunea de înviere sacramentala a umanita?ii din pacat ?i din stricaciunea mor?ii. În ea, preotul ?i
credincio?ii slujesc lui Dumnezeu Cel înconjurat de mii de arhangheli ?i de miriade de îngeri.
Dupa aceasta viziune cosmica a mântuirii, preotul cânta cu glas mare: „Cântarea de biruin?a, cântând,
strigând, glas înal?ând ?i graind“ , pecetluind în chipul crucii cu Stelu?a Sfântul Disc. Este cântarea
triumfala a lui Hristos care biruie?te moartea ?i iadul, înviaza din mor?i ?i pecetluie?te tot universul cu
Crucea iubirii Sale jertfelnice. Biserica raspunde cu cântarea heruvimica „Sfânt, sfânt, sfânt, Domnul
Savaoth, plin este cerul ?i pamântul de slava Lui…“. Cântarea de biruin?a este de fapt imnul pe care
întregul univers vazut ?i nevazut îl cânta Celui ce a biruit iadul ?i moartea (Apocalipsa 4-5).
În timpul Cântarii heruvimice „Sfânt, sfânt, sfânt“ preotul roste?te rugaciunea în care slave?te pe
Dumnezeu Tatal pentru iubirea Sa cea ve?nica pentru umanitate. Iubirea este a?adar cheia de în?elegere
?i de raspuns a Jertfei lui Hristos pe Cruce pentru lume: „Ca Tu ai iubit lumea Ta atât de mult încât pe
Unul Nascut Fiul Tau L-ai dat, ca tot cel ce crede întru El sa nu piara ci sa aiba via?a ve?nica“ .
Moartea lui Hristos nu este doar o crima savâr?ita de autorita?ile iudaice ?i romane, ci este daruirea de
Sine de buna voie a lui Dumnezeu pentru noi, este predarea lui Hristos în mâinile mor?ii pentru a o
dezarma definitiv. „?i Acesta venind ?i toata iconomia cea pentru noi primind, în noaptea în care a fost
prins, sau mai degraba pe Sine Însu?i S-a predat pentru via?a lumii“. Via?a lumii se umple de prezen?a
lui Hristos, pentru ca El traie?te ?i moare în ea. În Hristos moare ?i înviaza tot universul. Via?a cea
nemuritoare care se revarsa peste lume din mormântul începator de via?a al lui Hristos devine via?a
omului hranit din Hristosul euharistic.
Urmeaza anamneza Cinei euharistice inaugurale, în care Hristos instituie Dumnezeiasca Liturghie:
„Lua?i, mânca?i, acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi spre iertarea pacatelor“ ?i „Be?i
dintru acesta to?i, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru voi ?i pentru mul?i se varsa,
spre iertarea pacatelor“ (Matei 26, 26-28). Aceste cuvinte arata frângerea lui Hristos pentru lume ?i
pentru fiecare om, con?tiin?a ?i durerea Jertfirii de Sine, dar ?i durerea de nesuportat a vederii peste
veacuri a milioanelor de mor?i nevinova?i ai istoriei, toata suferin?a veacului ?i mai ales durerea fara
sfâr?it a celor care l-au refuzat ?i crucificat pe Dumnezeu pâna la sfâr?itul vie?ii lor.
În cuvintele lui Hristos, repetate pâna la sfâr?itul veacurilor, se afla toata durerea lui Dumnezeu pentru
persoanele umane pierdute în moarte ?i toata speran?a lumii de înve?nicire în Hristos. Anamneza
liturgica a Euharistiei rememoreaza nu doar instituirea Jertfei lui Hristos, ci toate jertfele nevinovate ale
istoriei asimilate daruirii de Sine a Mielului lui Dumnezeu. „Aceasta sa o face?i întru pomenirea mea“.
Pomenirea euharistica a Jertfei lui Hristos este a?adar continuitatea de via?a nemuritoare a Bisericii.
Euharistia este „doctoria nemuririi“ („leacul nemuririi, antidotul pentru a nu mai putea muri, ci a trai
ve?nic în Iisus Hristos“ ), iar pomenirea lui Hristos este intrarea în Liturghia cereasca din ceruri.
Biserica vie?uie?te ?i se hrane?te din Euharistie. Sângele lui Hristos devine sângele Bisericii care îi da
via?a ?i o împiedica sa sucombe în moarte ?i în neant.
Legatura dintre Hristos ?i Biserica se face prin însu?i Sângele Lui care umple de nemurire via?a
muritorilor. „Carnea ?i sângele nu pot sa mo?teneasca Împara?ia lui Dumnezeu, nici stricaciunea nu
poate mo?teni nestricaciunea“ (I Corinteni 15, 50). Dar oamenii din carne ?i sânge ai Bisericii care se
hranesc din Trupul ?i Sângele Mântuitorului mo?tenesc nestricaciunea: „Et Verbum caro fatum est“
(Ioan 1, 13). Taina Bisericii este tocmai aceasta impregnare a trupului muritor de nemurirea Trupului
înviat al Lui Hristos. To?i credincio?ii prezen?i în Potirul iubirii lui Dumnezeu sunt cufunda?i în
Sângele Lui mântuitor, a?a cum miridele purtând numele fiecarui om pomenit la Liturghie sunt scaldate
de Sângele Mielului lui Dumnezeu în Potir. În Euharistie se realizeaza nemurirea lumii ?i înve?nicirea
timpului, pentru ca toate sim?irile credincio?ilor devin sim?irea lui Hristos ?i toate clipele de via?a ale
cre?tinilor devin clipe din via?a lui Hristos. Mântuitorul traie?te în fiecare om, cu durerile ?i neputin?
ele Lui, El devine launtrul de taina al omului, intimitatea lui spirituala: „Omul se transforma în
substan?a Împaratului“ (Sf. Nicolae Cabasila).
Rugaciunea rostita în taina de dupa instituire: „Aducându-ne aminte a?adar de aceasta porunca
mântuitoare ?i de toate câte s-au facut pentru noi, de Cruce, de groapa, de Învierea cea de a treia zi, de
suirea la ceruri, de ?ederea de-a dreapta ?i de cea de-a doua ?i slavita iara?i venire, ale Tale dintru ale
Tale, ?ie ?i-aducem de toate ?i pentru toate“ restaureaza istoria din interiorul ei ?i o prive?te dinspre
viitor: „În anamneza euharistica se ?terg grani?ele dintre trecut, prezent ?i viitor. În Liturghia noastra,
noi pomenim ?i viitorul“ . Biserica î?i aduce aminte de ultima clipa a universului, de venirea în slava a
lui Hristos, pentru ca prive?te deja în credin?a prin ochii lui Dumnezeu, prin plinatatea de vedere
infinita a Mântuitorului cu care se une?te.
Despre prezen?a trecutului în viitor, adica în Împara?ia lui Dumnezeu ?i despre valoarea infinita a fiin?
ei umane ?i a responsabilita?ii ei, episcopul Ioan Zizioulas scrie: „Anamneza trecutului e o anamneza
numai în ?i prin viitor. Amintirea viitorului dinamiteaza problematica scolastica clasica privitoare la
semnifica?ia de memorial al Euharistiei. Ea nu este comemorarea euharistica a unui eveniment din
trecut. Euharistia ca anamneza nu se înradacineaza în trecut – în Crucea lui Hristos – ci în viitor, în
Înviere ?i în Împara?ia ce va veni. În aceasta în?elegere a Euharistiei, hotarâtoare este însu?i Liturghia;
faptul ca pentru ortodoc?i Liturghia este atât de patrunsa de bucurie ?i de experien?a Împara?iei e atât
de evident încât întrebarea daca acum are loc o repetare a unui eveniment trecut sau nu prime?te un cu
totul alt sens. În Euharistie, Biserica instituie spa?iul (am spune noi ?i timpul n.n.) eshatologic în care
faptele mântuitoare ale lui Dumnezeu, mai cu seama Jertfa lui Hristos, sunt amintite, pomenite de
Dumnezeu“ .
Biserica intra a?adar în perspectiva ve?nica de dupa parusie, prive?te istoria retrospectiv, în?elege
tainele timpului ?i î?i aminte?te de lucrarile mântuitoare savâr?ite de Hristos, inclusiv „cea de-a doua ?i
slavita iara?i venire“. Este o viziune euharistica de sfâr?it de veac ?i de lume, pentru ca Euharistia este
plinirea istoriei ?i intrarea eshatologica în lumina ve?nica a Treimii. Karl Christian Felmy afirma ca
Euharistia este evenimentul eshatologic fundamental al Bisericii, temelia ei în Împara?ia lui
Dumnezeu . De aceea, Liturghia este un rai temporal, iar raiul este o Liturghie ve?nica, iar oricine
exerseaza puterea cereasca a Liturghie în aceasta via?a, prime?te deja puterile veacului viitor, traie?te
deja în lumea cereasca, prive?te deja oamenii în lumina raiului interior al iubirii. Aceasta este defini?ia
sfin?eniei.
Biserica vizualizeaza prin anamneza trecutul, prezentul ?i viitorul, în Euharistie, ea prime?te viziunea
prooroceasca (pro-oraw – a vedea înainte) a învierii universale ?i raspunde în istorie la resorturile ve?
niciei. Pentru ea, Hristos Cel ce trebuie sa vina întru slava deja a ?i venit în Euharistie, în Taina pentru
a impregna trupurile omene?ti cu Sângele Lui dumnezeiesc. Prin arterele ?i venele oamenilor circula
sângele lui Dumnezeu întrupat, iar via?a lor devine via?a Lui.
Din aceasta perspectiva integrala a istoriei, Biserica poate rosti: „Ale Tale dintru ale Tale, ?ie Î?i
aducem de toate ?i pentru toate - ?a Sa e? t?? S??, s?? p??sf???µe? ?at? p??ta, ?a? d?? p??ta“ . Aceste
cuvinte de o mare profunzime mistica exprima con?tiin?a Bisericii ca Hristos Se extinde spiritual în
fiecare persoana umana care alege via?a ve?nica în El ?i ca El, Începatorul vie?ii este Lumina ve?nica a
istoriei ?i Sfâr?itul tuturor celor ce sunt. Lumea aceasta este prin crea?ie darul lui Dumnezeu Tatal
pentru Fiul, iar prin Întrupare, darul acesta transfigurat ?i afierosit ve?niciei este daruit Tatalui de catre
Fiul rastignit cu Trupul pe Cruce. Toate sunt ale lui Hristos, iar Darurile euharistice sunt daruri ale Lui
catre noi care vor deveni El Însu?i pentru via?a noastra.
Biserica devine Hristos, ea este Hristos în poten?a ?i devine Hristos în actualitate. Aceasta însa fara a
dizolva personalitatea unica a fiecarei persoane, ci aducând-o la dimensiunea ei fireasca de împlinire în
lumina lui Dumnezeu. Florile con?in în ele dimensiunea iconica a dependen?ei de har a crea?iei: ele nu
pot înflori fara soarele care le actualizeaza laten?a lor ontologica. Persoanele umane nu pot deveni ele
însele fara lumina ve?nica a harului dumnezeiesc primita în libertate.
Hristos este Începatorul ?i Creatorul tuturor ?i în El se reîntorc toate cele zidite pentru a fi
transfigurate ?i împlinite în voca?ia lor unica. Expresia „pentru toate - d?? p??ta“ are semnifica?ia de
daruire a tuturor prin Euharistie (în limba engleza s-a tradus: „on behalf of all“). Biserica jertfe?te pe
Hristos în numele tuturor celor create ?i daruie?te pâine ?i vin pentru întreaga crea?ie. În acest gest
liturgic, tot cosmosul este prezent, jertfindu-se pe altarul slavei lui Dumnezeu. Este expresia suprema a
conceptului liturgic „pars pro toto“ în care partea con?ine mistic întregul ?i-l transcende în unicitatea ?i
unitatea ei cu întregul.
Lumea devine Euharistie a luminii dumnezeie?ti. Pe?tii care se precipita în mrejele Apostolilor, pâinea
care se înmul?e?te spre hrana ascultatorilor de Dumnezeu arata voca?ia jertfelnica a crea?iei ?i în mod
în?elegator a omului liturgic. Marea care asculta de glasul Stapânului ?i se lini?te?te arata dorul ascuns
al materiei de a se odihni în umanitatea veacului viitor. Voca?ia zidirii este aceea de a se jertfi, de a se
darui lui Dumnezeu, iar Hristos Omul desavâr?it se daruie?te lui Dumnezeu cu daruire ve?nica. Iar
aceasta voca?ie de daruire de sine este de fapt chipul lui Dumnezeu (imago Dei) care este Daruirea de
Sine ve?nica ?i desavâr?ita. Lumina necreata a Treimii este tocmai aceasta daruire de Sine a lui
Dumnezeu ?i aceasta rezonan?a de lumina mai presus de fire care ajunge în lume, o impregneaza ?i o
îndumnezeie?te.
Toate fenomenele naturii sunt profe?ii iconice ale marelui Ospa? de nunta a lui Dumnezeu cu
umanitatea prin Euharistie. Via?a ve?nica este a?adar data nu printr-o rapire mai presus de fire, ci prin
devenirea materiei în Euharistie. În istorie, prin Liturghie se opereaza ?i o devenire a timpului, al carui
metabolism se transfigureaza. Din timpul separa?ie ?i moarte progresiva, Euharistia daruie?te timpul-
unire, în care toate genera?iile istoriei se întâlnesc la Daruirea de Sine a lui Dumnezeu.
Epicleza sau invocarea Duhului Sfânt este momentul în care Biserica aflata în adânca rugaciune cere cu
umilin?a lui Dumnezeu Tatal sa trimita pe Duhul Sau Cel Sfânt sa sfin?easca Darurile ?i sa le prefaca
în Trupul ?i Sângele lui Hristos. Existen?a invocarii Duhul Sfânt în Anaforaua euharistica este o
eviden?a a Bisericii rasaritene ?i urmele acestei prezen?e pot fi gasite la Ipolit : „?i Te rugam, trimte
noua Duhul Tau Cel Sfânt, în Jertfa Sfintei Biserici, pentru ca reunindu-i pe to?i întru una, Tu sa
daruie?ti tuturor sfin?ilor Tai care participa la ea, pentru plinatatea Duhului Sfânt, în vederea
confirmarii credin?ei întru adevar, aceea de a Te slavi ?i a te lauda prin Fiul Tau, Hristos Iisus“ .
De asemenea Sf. Chiril al Ierusalimului men?ioneaza raspândirea generala a epiclezei în comunita?ile
cre?tine din Rasarit (a?a numita Anafora ierusalimiteana numita de acesta din urma pneumatike thysia
– jertfa duhovniceasca ?i slujba nesângeroasa ) la care Duhul Sfânt are rolul de a sfin?i Darurile
euharistice, ?i de a le preface în Trupul ?i Sângele Domnului: „Înainte de sfânta invocare a Treimii
adorate, pâinea ?i vinul Euharistiei sunt pur ?i simplu pâine ?i vin, iar dupa invoca?ie pâinea devine
Trupul lui Hristos ?i vinul devine Sângele lui Hristos“ . Tot Sf. Chiril adauga în Cateheza a cincea:
„Dupa ce ne-am sfin?it noi în?ine prin aceste imne spirituale, noi ne rugam (parakalou¤men) ?i cerem
la Dumnezeu Iubitorul de oameni sa trimita Duhul Sau Cel Sfânt peste Daruri pentru ca El sa faca din
aceasta pâine Trupul lui Hristos ?i din acest vin Sângele lui Hristos, caci tot ceea ce atinge Duhul Sfânt
este sfin?it ?i transformat“ .
În aceasta lucrare participa întreaga Biserica ?i întreaga Sfânta Treime. Ea este momentul în care
umanitatea eclesiala devine „parta?a a dumnezeie?tii firi “ (I Petru 4, 2). Biserica îngenuncheaza pentru
a primi sfin?irea care îi este adusa. Nu numai Sfintele Daruri devin Trupul lui Hristos, ci ?i oamenii
care se roaga primesc Duhul Sfânt spre via?a: „?i Te rugam ?i cerem ?i cu umilin?a la Tine cadem, Tau
Cel Sfânt peste noi ?i peste aceste Daruri ce sunt puse înainte“ .
Este clipa în care materia devine lumina, iar peste oameni se revarsa lumina Învierii lui Hristos. Jerfirea
de Sine a lui Hristos ?ine în via?a lumea ?i o jertfe?te pe altarul ve?niciei. Via?a omului devine dintr-un
„rai în asfin?ire“ (M. Eminescu) într-un „rasarit ce nu se mai termina“ (Ioan Alexandru).
Euharistia rode?te în inima omului sfin?enia jertfelnica a lui Dumnezeu, iar prezen?a ei în Biserica este
dovada urcu?ului duhovnicesc al umanita?ii spre Împara?ie: „Pentru ca sa fie celor care se vor împarta?
i spre trezirea sufletului, spre iertarea pacatelor, spre împarta?irea cu Duhul Sfânt, spre plinirea împara?
iei cerurilor, spre îndraznirea cea catre Tine, iar nu spre judecata sau spre osânda“ .
Con?tiin?a ?i realitatea prezen?ei întregului în parte pe care Biserica o poseda prin Euharistie se aplica
„aici ?i pretutindenea“ ?i „acum ?i pururea“ . Slujba pogorârii Duhului Sfânt peste Darurile
euharistice ?i devenirea lor în Trupul ?i Sângele lui Hristos este adusa pentru întreaga lume. Ea este
suflul ritmic ?i permanent de via?a al cosmosului, picatura de lumina care îl împiedica sa sucombe în
neant. Devenirea lumii în Hristos este a?adar o lucrare pan-cosmica ?i meta-istorica, de?i are loc în
sânul istoriei ?i o orienteaza spre eshaton: „Înca aducem ?ie aceasta slujba duhovniceasca pentru toata
lumea, pentru Sfânta ?i soborniceasca Biserica“ . Particularitatea se une?te cu generalul în rugaciune,
comunitatea liturgica de persoane umane se une?te în mod negrait cu Comuniunea Sfintei Treimi.
Liturghia este lucrarea de perihoreza în har a Bisericii cu Treimea. Spa?iul uman este a?adar ridicat la
demnitatea eclesiala a locuirii lui Dumnezeu cu oamenii. „Adu-?i aminte Doamne de ora?ul (satul sau
sfânt loca?ul) acesta în care vie?uim ?i toate ora?ele ?i satele ?i de cei ce cu credin?a vie?uiesc într-
însele“ .
Umanitatea sfin?ita prin Cincizecimea liturgica a Euharistiei devine un singur Trup al lui Hristos în
care bate pentru ve?nicie inima omeneasca a lui Hristos în Treime: „?i ne da noua cu o gura ?i cu o
inima a slavi ?i a cânta preacinstitul ?i de mare cuviin?a numele Tau, al Tatalui ?i al Fiului ?i al
Sfântului Duh, acum ?i pururea ?i în vecii vecilor“ .
„Sfintele Sfin?ilor“ sunt a?adar primite prin epicleza pe altarul – ??s?ast????? metaistoric, mai presus
de ceruri - ?pe????????? ?i duhovniesc – ??e???. Sfintele Daruri sunt aici ?i pretutindenea, acum ?i
pururea, pe altarul vazut al Liturghiei ?i în Jertfelnicul de dincolo de cer al Treimii. Fiecare particica
sau firimitura de Pâine euharistica este Hristos întreg, Cel ce a biruit moartea ?i limitarile materiei
pentru a deveni „totul întru toate“. Fiecare picatura de Vin euharistic este Sângele lui Hristos care
daruie?te via?a lumii: „Ca Iubitorul de oameni, Dumnezeul nostru, Cel ce le-a primit pe dânsele în
Sfântul cel mai presus de ceruri ?i duhovnicescul Sau jertfelnic, întru miros de buna mireasma
duhovniceasca, sa ne trimita noua dumnezeiescul har ?i darul Sfântului Duh sa ne rugam“ .
Via?a umana devine euharistica pentru ca în ea Mântuitorul lucreaza din interior, covâr?ind hotarele
ra?iunii ?i ale lumii vazute, fiind prezent tainic ?i a?teptat întru slava: „?ie Stapâne, Î?i încredin?am
toata via?a ?i nadejdea noastra ?i cerem ?i ne rugam ?i cu umilin?a cadem înaintea Ta: Învrednice?te-
ne sa ne împarta?im cu cuget curat cu cere?tile ?i înfrico?atoarele Tale Taine ale acestei sfinte ?i
duhovnice?ti mese“ . Oamenii care primesc Împarta?ania sunt strafulgera?i tainic de cer, iar via?a lor
devine un „rai cuvântator“ a?a cum a devenit via?a Maicii Fecioare dupa ce a primit în pântecele ei
„Focul Dumnezeirii fara de ardere“. Sim?irea mariologica a Dumnezeirii devine paradigma euharistica
a umanita?ii.
Dupa sfin?irea Darurilor, Biserica în?elege sensul filia?iei harice dumnezeie?ti din rugaciunea pe care a
înva?at-o chiar de la Mântuitorul Hristos. Biserica roste?te „Tatal nostru“ in Persona Christi, din
interiorul Trupului lui Hristos, pentru care Dumnezeu este Tatal, iar scopul Lui în lume este sfin?irea
numelui Sau în inimile oamenilor, realizarea voii Sale mântuitoare ?i venirea Împara?iei ve?nice.
Oamenii în?eleg de ce Euharistia este „pâinea cea ve?nica“ data „spre fiin?a – ton epiou/sion“ lumii.
Pâinea esen?iala este a?adar nu numai Hristos Cel jertfit la plinirea vremii pentru lume, ci ?i Euharistia
zilnica a Bisericii. Trupul lui Hristos nu este doar o promisiune eshatologica, ci o realitate împarta?ibila
zilnic, o ve?nicie daruita temporal, periodic ?i staruitor pentru a inunda de via?a persoana umana ?i a o
pregati de povara de lumina a ve?niciei viitoare.
Cererile Rugaciunii domne?ti cuprind a?adar timpul ?i eternitatea, fiecare în interdependen?a de
cealalta. Eternitatea depinde de timp – daca timpul înseamna iertare ?i iubire omeneasca ?i
dumnezeiasca („?i ne iarta noua gre?elile noastre precum ?i noi iertam gre?i?ilor no?tri“), iar timpul se
cufunda în ve?nicie prin Liturghie „Vie Împara?ia Ta – e???t? ? ?as??e?a s??“.
Caracterul eshatologic al Bisericii se vade?te ?i din permanenta ei propensiune spre ve?nicie.
Rugaciunile Sfintei Liturghii rememoreaza mereu intrarea lumii din nefiin?a întru fiin?a ?i tendin?a ei
spre lumina necreata a lui Dumnezeu: „Mul?umim ?ie, Împarate nevazut, Cel ce toate le-ai facut cu
puterea Ta cea nemasurata ?i cu mul?imea milei Tale din nefiin?a la fiin?a toate le-ai adus“ . Lumea
întreaga este o crea?ie continua în care iubirea creatoare a lui Dumnezeu cheama din nefiin?a creaturile
?i le men?ine pe cele ce sunt.
Omul este Biserica iubirii lui Dumnezeu daca î?i lumineaza via?a cu harul necreat al Duhului Sfânt ?i
prime?te mireasma Duhului Sfânt în inima lui. Liturghia dezvolta viziunea eshatologica a lui homo
ecclesia, în care lumea se îmbiserice?te prin umanitatea care î?i regase?te voca?ia sa sacerdotala.
Mucenicii care au primit cununa lui Hristos sunt de fapt paradigma mistica a umanita?ii împarate?ti
sacerdotale prin care omul devine preot ?i împarat al crea?iei.
Euharistia este a?adar pregustarea substan?iala a Împara?iei ve?nice a lui Dumnezeu. Identitatea
eshatologica dintre Euharistie ?i veacul viitor este fundamentul sfin?eniei Bisericii ?i autorita?ii ei.
Deosebirea consta însa în faptul ca Euharistia transcende, dar nu suprima timpul ?i spa?iul create.
Hristos Se întrupeaza în istorie duhovnice?te prin Împarat?anie, biruind hotarele firii, dar smerindu-Se
în limitele ei, proprii creaturii. În veacul viitor, Euharistia va fi aerul pascal pe care firea umana îl
respira ?i integritatea ei ontologica: „O Pa?tile cele mari ?i preasfin?ite, Hristoase, O În?elepciunea ?i
Cuvântul ?i Puterea lui Dumnezeu. Da-ne noua sa ne împarta?im cu Tine mai deplin în ziua cea
neînserata a Împara?iei Tale“ .
„Substan?a Împaratului“ se amesteca în om cu firea creata, se smere?te în limitele spa?io-temporale
Cel ce transcende hotarele lumii ?i ale istoriei. Euharistia este veacul viitor ascuns în taina „pamântului
roditor de adâncime“ al umanita?ii eclesiale. Ea este Hristos Care înnoie?te firile („na?terea lui
Dumnezeu înnoie?te firile“ ) dar pastreaza „chipul acestei lumi“ care trece, dar se îndreapta spre ve?
nicie. În sânul istoriei locuie?te prin Înviere Principiul istoriei ?i al sfâr?irii ei în eshatonul iubirii lui
Dumnezeu.
Sfintele Daruri euharistice care au devenit Trupul ?i Sângele Domnului devin principiul ve?niciei
neamului omenesc. Sfântul Agne? este frânt în cele patru par?i, preotul rostind cuvintele: „Se sfarâma ?
i se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce se sfarâma ?i nu se desparte, Cel ce se manânca pururea ?i
niciodata nu se sfâr?e?te ?i pe cei ce se împarta?esc îi sfin?e?te“ . În aceste cuvinte este cuprins tot
misterul cosmic al istoriei precum ?i principul ?i finalitatea tuturor celor ce sunt. Dumnezeu Fiul
întrupat se sfarâma ?i se împarte în lume, fara a se despar?i în par?i constitutive, ci daruind integritatea
Sa unica în locuri ?i vremuri diferite, manifestând în spa?iu atotprezen?a Lui ?i unificând universul în
Sine. De vreme ce întreaga faptura Îl prime?te întreg, semin?ele eternita?ii sunt deja sadite în ea, iar
primavara istoriei anun?a rasaritul Soarelui ve?nic al drepta?ii. Hristos e prezent întreg în milioanele de
Liturghii ale istoriei ?i în miliardele de credincio?i care îl primesc, sfin?ind via?a istoriei ?i a persoanei
umane.
Umanitatea devine astfel un Trup prin împarta?irea din Trupul unic al Mântuitorului. „Mielul lui
Dumnezeu“ nu este doar Principiul nemuririi omului (prin chipul - morfh/ Lui pe care l-a daruit
acestuia), ci ?i Finalitatea, ?inta nesfâr?ita a crea?iei. Timpul este unificat ?i rastignit pe Crucea lui
Dumnezeu, iar stramo?ii, cei prezen?i ?i viitorimea se întâlnesc în Trupul lui Hristos. El „Se manânca
pururea ?i niciodata nu Se sfâr?e?te“, fiind Izvorul ve?nic ?i preacurat al vie?ii care se daruie?te
oamenilor în Biserica „Trupul lui Hristos primi?i ?i din Izvorul cel fara de moarte gusta?i“ . Euharistia
este a?adar „apa cea vie“ care devine în om „izvor de apa curgatoare (saltatoare) spre via?a ve?nica“
(Ioan 4, 12). Iar „Izvorul vie?ii“ („Ca la Tine este izvorul vie?ii – Pugh\ Zwh¤j, întru lumina Ta vom
vedea lumina“ Psalmul 35, 9) transforma întreaga umanitate într-un izvor al luminii eterne al Treimii.
Omul este izvor secund al Soarelui ve?nic, reflectând prin transparen?a sa lumina dumnezeiasca
„Atunci cei drep?i vor straluci ca Soarele în Împara?ia Tatalui lor“ (Matei 13, 43). Biserica reune?te
familia umana întreaga prin Euharistia în care sunt pomeni?i liturgic nu numai cei vii, ci ?i cei adormi?i
din veac întru „nadejdea învierii ?i a vie?ii ve?nice“. Nadejdea este a?adar Biserica fiin?ei umane în
care se transcende timpul ?i spa?iul în lumina ve?nica ?i permanenta a Treimii.
Viziunea euharistica a umanita?ii include ?i dogma eshatologica a desfiin?arii la înviere a par?ilor,
cantita?ilor ?i fragmentarului creat ?i intrarea în lumina unitiva a Treimii, Care nu se desparte, ci se
daruie?te în mod unic ?i calitativ diversita?ii create, neîmpar?it ?i nedespar?it, fiecarui om întreg
Lumina întreaga a lui Dumnezeu. Iubirea adauga, nu scade, se înmul?e?te, nu se împu?ineaza, daruie?
te îmboga?indu-se ?i pline?te integritatea lumii prin daruire de sine: „Ca to?i sa fie Una, precum Tu
Parinte în Mine ?i Eu întru Tine, ca lumea sa creada ca Tu M-ai trimis“ (Ioan 17, 21). Credin?a în
Dumnezeu este a?adar prezen?a în om a acestei lumini unificatoare ?i intregitoare de via?a, în care
omul socote?te al sau întregul univers ?i se daruie?te tuturor ?i fiecaruia având con?tiin?a de
macrocosm, pentru ca persoana umana unica, în smerenia sa iubitoare ?i jertfelnica asuma ?i transcende
universul. Din aceasta perspectiva minunea înmul?irii pâinilor de la Tabgha este proorocia iconica a
Euharistiei ve?nice în care Hristos va fi hrana nesfâr?ita ?i întreaga a umanita?ii.
Eternitatea este strâns legata de Euharistie, pentru ca în ea se daruie?te Însu?i Hristos, Mântuitorul
lumii, ea fiind punctul de legatura dintre cer ?i pamânt, locul teologic unde lumea devine cer ?i timpul
devine eternitate: „Aceasta este pâinea care s-a pogorât din cer, nu precum au mâncat parin?ii vo?tri
mana ?i au murit. Cel ce manânca aceasta pâine va trai în veac“ (Ioan 6, 58). În contextul euharistic,
Hristos roste?te cuvintele: „Adevarat spun voua: Eu sunt înainte de a fi fost Avraam“ (Ioan 8, 58). În
Împarta?anie se opereaza îndumnezeirea, pentru ca prin ea, omul devine „substan?a (firea)
Împaratului“, covâr?ind întru sine limitarile spa?io-temporale, fara a le aboli, ?i devenind alter
Christus. Euharistia este a?adar realitatea mai presus de ceruri (pricinuind „mirarea îngerilor“ ) prin
care Trupul lui Hristos „Dumnezeu ?i îndumnezeitor - Te?? ?a? ?e?p?????“ (tropar la Pogorârea
Duhului Sfânt) devine principiu (arche) de via?a ve?nica în persoana împarta?ita cu El: „Cel ce
manânca trupul Meu ?i bea Sângele Meu ramâne întru Mine ?i Eu întru el“ (Ioan 6, 56). Aceasta
„ramânere“ „biruie?te hotarele“ (Axionul Adormirii Maicii Domnului) timpului ?i ale spa?iului ?i se
odihne?te în eternitatea lui Dumnezeu. Via?a cre?tinului de acum ?i cea de apoi sunt a?adar rodirea
personala a acestei ramâneri a lui Hristos în El, dorul permanent adapat ?i niciodata ostoit al unirii cu
Cel iubit.
Rugaciunile pentru Sfânta Împarta?anie ilustreaza aceasta dependen?a de cer a persoanei umane în
Biserica ?i aceasta impregnare a timpului de eternitate în Liturghie. Ele sunt metafore doxologice ale
devo?iunii euharistice a Sfin?ilor Parin?i care le-au alcatuit ?i exprima iubirea Bisericii pentru Hristos,
Biruitorul mor?ii ?i al iadului. Canonul Sfintei Împarta?iri este destinat rugaciunii personale a fiecarui
credincios care dore?te sa se împarta?easca. Ele exprima a?adar intimitatea iubitoare ?i metanoica a
persoanei umane în apropierea ei de Hristos Cel euharistic. În aceste rugaciuni este cuprinsa toata înva?
atura ortodoxa despre prezen?a lui Hristos în Euharistie, dar ?i tensiunea personala a îndumnezeirii în
care omul se vede pe sine în Adevarul lui Hristos, recunoscând fragilitatea firii umane ?i nevoia ei de
pocain?a ?i de Împarta?anie.
Fericita întristare a cre?tinului înaintea hranirii cu Dumnezeu se vade?te în rugaciunea cu lacrimi pe
care o cere de la Hristos: „Da-mi Hristoase picaturi de lacrimi, care sa-mi cura?easca necura?ia inimii
mele“ . Pocain?a este a?adar întoarcere baptismala a firii în care timpul pierdut în pacate este
recuperat ?i restaurat în Euharistie, care este „pâinea vie?ii celei ve?nice“ .
Metafora nup?iala a Euharistiei ca unire a omului cu Dumnezeu este prezenta ?i prin chemarea Maicii
Domnului care este „sala? scump al bunei miresme“ pentru a învrednici pe credincios sa devina „vas
ales“ al lui Hristos Mirele ?i Mirul dumnezeiesc.
Hristos – „Doctoria nemuririi“ este deopotriva ?i hrana vie?ii ve?nice pentru întreaga umanitate. El este
„Pâinea cea dumnezeiasca a vie?ii“, iar Nascatoarea de Dumnezeu este Cuptorul feciorelnic în care
Focul dumnezeirii s-a unit cu Aluatul firii umane: „Cu adevarat, Maica lui Dumnezeu, în pântecele tau
s-a copt Pâinea cea dumnezeiasca a vie?ii, pazind nevatamat pântecele tau cel nevinovat“ .
Exista un tropar din Rânduiala Sfintei Împarta?iri în care sunt concentrate toata a?teptarea istoriei,
împlinirea Jertfei lui Hristos, precum ?i continuitatea ?i identitatea Euharistiei cu moartea pe Cruce a
lui Hristos: „Bun este Domnul, gusta?i ?i vede?i; ca de demult pentru noi, precum suntem noi facându-
se, ?i o data pe Sine Parintelui Sau ca Jertfa aducându-Se, pururea se junghie, sfin?ind pe cei ce se
împarta?esc cu Dânsul“ . Jertfa de pe Cruce a avut loc o data pentru totdeauna în istorie, acum doua mii
de ani. Învierea din mor?i este intrarea lui Hristos cu umanitatea în era ve?nica a iubirii Tatalui: „?i
acum preaslave?te-Ma ?i Tu Parinte, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea“
(Ioan 17). Prin Înviere, Jertfa lui Hristos s-a unit cu ve?nicia Fiului ?i a devenit o permanen?a a
Persoanei Sale divino-umane care deschide umanita?ii perspectiva unirii ei cu harul necreat al Treimii.
Euharistia este a?adar metanoia timpului prin care firea umana, neîncetând din succesiunea ei
temporala, accede la simultaneitatea eterna a iubirii lui Dumnezeu.
Euharistia este de asemenea icoana substan?iala a veacului viitor în care lumina eterna a lui Dumnezeu
va fi sim?ita ca foc de catre cei care au refuzat pe Dumnezeu ?i ca lumina pentru cei ce s-au pregatit de
înviere. Râul de foc al Judeca?ii universale este de fapt iubirea lui Dumnezeu care va fi sim?ita ca
durere ?i remu?care pentru cei pacato?i ?i ca lumina ?i bucurie pentru cei drep?i: „Ca focul ?i ca
lumina sa-mi fie mie Trupul ?i Sângele Tau Cel scump, Mântuitorul meu, arzând materia pacatului ?i
mistuind spinii patimilor ?i luminându-ma tot, pe mine cel ce ma închin Dumnezeirii Tale“ .
Psalmii 22, 23 ?i 115 care se citesc în Rânduiala Sfintei Împarta?iri sunt profe?ia sacramentala a
Bisericii care con?tientizeaza voca?ia euharistica a fiin?ei umane: Psalmul 22 este interpretat de Sfin?ii
Parin?i ca fiind o chintesen?a profetica a Tainelor în Biserica: „Domnul ma pa?te ?i nimic nu-mi va
lipsi. La loc de pa?une, acolo m-a sala?luit; la apa odihnei m-a hranit. Sufletul meu l-a întors, pova?
uitu-m-a pe caile drepta?ii, pentru numele Lui. Ca de voi ?i umbla în mijlocul mor?ii, nu ma voi teme
de rele; ca Tu cu mine e?ti. Toiagul Tau ?i varga Ta, acestea m-au mângâiat. Gatit-ai masa înaintea
mea, împotriva celor ce ma necajesc; uns-ai cu untdelemn capul meu ?i paharul Tau este adapându-ma
ca un puternic. ?i mila Ta ma va urma în toate zilele vie?ii mele, ca sa locuiesc în casa Domnului, întru
lungime de zile“ . În acest psalm, Duhul Sfânt vorbe?te despre preo?ie, untdelemnul sfin?irii, paharul
de via?a al Euharistiei.
Rugaciunile de Împarta?anie con?in în ele toata tensiunea mistica a persoanei umane oscilând între
con?tiin?a propriei nevrednicii ?i dorul dupa hranirea cu Dumnezeu. Ele sunt rugaciuni de peniten?a
tainica, dar ?i de a?teptare, de mul?umire ?i de anticipare profetica a unirii cu Dumnezeu, „Izvorul vie?
ii ?i al nemuririi“ . Cre?tinul aflat în anticamera Vie?ii prime?te paradigma biblica a fiului risipitor ?i
recapituleaza în sine drama umanita?ii cazute prin pacat ?i reîntoarse la Tatal ceresc: „gre?it-am la cer ?
i înaintea Ta ?i nu sunt vrednic a cauta spre înal?imea slavei Tale“ . Rugaciunea devine astfel un
tribunal interior în care sunt adu?i ca martori ?i aparatori to?i cei care au fost vindeca?i de pacate de
Hristos: „Prime?te-ma deci pe mine ca pe desfrânata ?i ca pe tâlharul, ca pe vame?ul ?i ca pe fiul cel
pierdut ?i ridica sarcina cea grea a pacatelor mele“ . Penitentul cere Euharistia pentru via?a ?i pentru
nemurire: „ci da-mi pâna la suflarea mea cea mai de pe urma, fara de osânda sa primesc particica
Sfintelor Tale Taine, spre împarta?irea cu Duhul Sfânt, ca merinde pentru via?a de veci ?i spre raspuns
bine primit la înfrico?atorul Tau scaun de judecata“ .
Rugaciunea a doua a Sfântului Ioan Gura de Aur reconfigureaza lucrarea peniten?iala a omului înainte
de primirea Euharistiei ca pe o retraire a vie?ii cu Hristos, a?a încât toate evenimentele ?i lucrarile
mântuitoare ale Domnului sunt traite de omul credincios: „?i precum din înal?ime Te-ai plecat pentru
noi, pleaca-Te acum spre smerenia mea. ?i precum ai binevoit a Te culca în pe?tera ?i în ieslea
necuvântatoarelor, a?a binevoie?te a intra ?i în ieslea necuvâtatorului meu suflet ?i în întinatul meu
trup“ . Astfel, na?terea, cina cu pacato?ii din casa lui Simon cel lepros, ungerea de catre femeia
desfrânata sunt paradigme ale milostivirii dumnezeie?ti ?i începuturi ale „izvorului pururea curgator al
Mântuitorului nostru“ . De asemenea, pentru Sfântul Simeon Metafrastul (în Rugaciunea a treia),
pocain?a înseamna memoria liturgica interioara a lucrarilor lui Hristos: „Crucea, piroanele, suli?a,
moartea“ , pradarea iadului, Învierea întru slava, Înal?area cu trupul în sânul Treimii, Pogorârea
Duhului, venirea întru slava.
Întâlnirea cu Hristos în Euharistie este vederea mistica a Înfrico?atoarei Judeca?i când tot neamul
omenesc se va întâlni cu Hristos: „Precum voi sta înaintea înfrico?atorului Tau scaun de judecata,
primind întrebare ?i dând raspuns de relele ce am facut, a?a ?i astazi mai înainte de a sosi ziua osândirii
mele, stând la sfântul Tau altar, înaintea Ta ?i înaintea înfrico?atorilor ?i sfin?ilor Tai îngeri, fiind
înduplecat de marturia cugetului, pun înainte faptele mele cele rele ?i faradelegile, dându-le pe fa?a ?i
vadindu-le“ . Euharistia este profe?ia eshatologica a prezen?ei lui Hristos în eshaton ?i prezen?a
eshatonului în istorie.
Asumarea peniten?ei desavâr?ite înseamna deopotriva intrarea în via?a lui Hristos ?i iubirea Lui pâna
la moarte. Acesta este sensul cuvintelor Sfântului Simeon Noul Teolog (în rugaciunea a ?aptea): „Cum
pe aceea (femeia pacatoasa n.n.) apropiindu-se din inima, n-ai lepadat-o, nici de mine nu Te scârbi
Cuvinte, ci da-mi sa ?in ?i sa sarut picioarele Tale ?i cu izvor de lacrimi, ca ?i cu ni?te mir de mare
pre?, cu îndrazneala sa le ung“ .
Pocain?a ?i iubirea de Dumnezeu devin în omul credincios un izvor de lacrimi care nu mai seaca
niciodata, împletind în suflet bucuria cu plângerea, dorul cu prezen?a, timpul cu eternitatea. Con?tiin?a
atotprezen?ei ?i atot?tiin?ei lui Dumnezeu este de buna seama temelia drepta?ii finale ?i a iubirii
tainice a lui Hristos pentru fiecare om: „Nu se ascunde înaintea Ta, Facatorul ?i Izbavitorul meu, nici
picatura de lacrimi, nici din picatura vreo parte“ . Aceasta intimitate a iubirii ?i în?elegerii dintre om ?i
Hristos nu este numai o permanen?a ontologica a persoanei umane într-un moment, ci este realitatea
fundamentala a trecutului, prezentului ?i viitorului omului concentrate în iubire într-o singura clipa a
rugaciunii ?i daruirii reciproce: „Cele înca nesavâr?ite de mine le-au cunoscut ochii Tai ?i în cartea Ta
se afla scrise cele înca nefacute de mine“ . Hristos devine prin Euharistie totus Christus, totul în omul
credincios: „Deci pentru ca sa nu ramân singur, fara de Tine, Datatorule de via?a, suflarea mea, via?a
mea, bucuria mea, mântuirea lumii, pentru aceasta m-am apropiat precum vezi cu lacrimi ?i cu sufletul
umilit“ .
Rugaciunea catre Hristos transforma ?i schimba firea celor care se împarta?esc cu El prin iubire.
Metabolh/ - devenirea materiei euharistice în Trupul ?i Sângele Mântuitorului este deopotriva
metabolh/ pentru umanitatea care înainteaza în iubirea Prea Sfintei Treimi: „Îndulcitu-m-ai cu dorul
Tau Hristoase ?i m-ai schimbat cu dumnezeiasca Ta dragoste; ci arde cu focul cel fara de materie
pacatele mele“ ?i „Dumnezeiescul Trup ma îndumnezeie?te ?i ma hrane?te, îmi îndumnezeie?te
sufletul ?i-mi hrane?te minunat mintea“ . Metabolismul spiritual al omului devine pascal ?i ceresc,
primind în trupul ?i sângele lui Trupul ?i Sângele lui Hristos Cel înviat, care ?ade de-a drepta Tatalui în
ceruri.
Euharistia este recapitularea în Hristos a tuturor ra?iunilor crea?iei ?i depunerea lor jertfelnica pe
altarul iubirii lui Dumnezeu. Ea este a?adar sfânta iubire a lui Dumnezeu care înve?nice?te
umanitatea ?i o rânduie?te eternului urcu? spre Sfânta Treime.
Sfânta Liturghie continua apoi cu ritualul împarta?irii preo?ilor ?i a credincio?ilor. În cuprinsul ei,
preotul savâr?e?te „plinirea Darurilor“: „Pline?te Parinte Sfântul potir. Plinirea potirului credin?ei
Sfântului Duh“ . Plinirea Potirului este Trupul lui Hristos, particica cu înscrisul IIS care va fi pusa în
Potir pentru consumarea de catre preot la sfâr?itul Liturghiei, cu particica HS se vor împarta?i to?i
slujitorii, iar cele doua miride NI ?i KA vor fi împarta?ite credincio?ilor. Sângele lui Hristos este plinit
prin Trupul lui Hristos. Umanitatea euharistica plina de Dumnezeire a lui Hristos se daruie?te
persoanelor umane ca Trup ?i ca Sânge, adica incluzând toata via?a lui Hristos Cel înviat Care se
daruie?te lumii. Biserica este aceasta devenire euharistica a oamenilor în Hristos.
Toata aceasta lucrare dumnezeiasca prime?te via?a în prezen?a ?i lucrarea Duhului Sfânt asupra
materiei ?i spiritului. Trupurile ?i sufletele credincio?ilor sunt umplute de Duh Sfânt o data cu
devenirea Darurilor euharistice: „?i Te chemam, Te rugam ?i cu umilin?a la Tine cadem, trimite Duhul
Tau Cel Sfânt peste noi ?i peste aceste daruri ce sunt puse înainte“ . Trupul lui Hristos nu se poate darui
decât celor deja transfigura?i prin Epicleza, altfel devine foc mistuitor al fiin?ei celor ce primesc
nepregati?i minunea lui Dumnezeu. Duhul Sfânt opereaza aceasta schimbare ontologica în credincio?i
pentru a-i face vase vii de primire a Vinului celui tainic – Hristos. De altfel, înainte de împarta?ire,
preotul toarna apa calda peste Darurile euharistice închipuind revarsarea Duhului Sfânt ca via?a ?i
caldura dumnezeiasca peste materia euharistica: „Binecuvântata este caldura sfin?ilor Tai Doamne,
totdeauna acum ?i pururea ?i în vecii vecilor“ . Incandescen?a pnevmatologica a Bisericii înseamna a?
adar arderea interioara de iubire a sfin?ilor lui Dumnezeu, care sunt fiin?e euharistice pentru ca au ars
pentru Dumnezeu ?i au devenit alter Christus prin jertfa ?i iubire de fra?i.
Toate lucrarile umanita?ii pâna la sfâr?itul lumii sunt prelungirea unui status quo al istoriei care a
încremenit axiologic o data cu Moartea ?i Învierea lui Hristos. Orice fapta buna este o asumare a Crucii
?i Jertfei lui Hristos ?i dimpotriva orice faradelege este o rastignire a lui Hristos în fra?ii no?tri. Duhul
Sfânt este Arhitectul acestei zidiri eclesiale în care Hristos schimba mintea ?i via?a celor care se
împarta?esc cu El spre via?a ve?nica. Credin?a este a?adar via?a lui Dumnezeu în oameni, pentru ca ea
da via?a persoanei umane din via?a treimica prin Duhul Sfânt: „Caldura credin?ei plina de Duhul Sfânt.
Amin .
Identitatea sacramentala a Cinei celei de Taina cu fiecare Euharistie savâr?ita în Biserica aici ?i
pretutindenea se vede ?i din rugaciunea dinaintea împarta?irii pe care o rostesc to?i cre?tinii: „Cinei
Tale celei de Taina, astazi Fiul lui Dumnezeu parta? ma prime?te, ca nu voi spune vrajma?ilor taina Ta,
nici sarutare î?i voi da ca Iuda, ci ca tâlharul marturisindu-ma strig ?ie: Pomene?te-ma Doamne, când
vei veni întru împara?ia Ta“ . Aici vedem extensia euharistica a lui Hristos Cel istoric în timpul ?i spa?
iul acestei lumi ?i devenirea timpului liturgic de la a?teptare a lui Hristos la prezen?a ?i împarta?ire din
Via?a Lui.
Toate textele liturgice subliniaza aceasta procesiune mistica a omului spre lumina cea fara de hotar a
Împara?iei: „Iata vin la nemuritorul Împarat“ , iar evenimentele mântuitoare se precipita ?i se unesc,
devenind una în diminea?a eterna a Învierii: „Învierea lui Hristos vazând sa ne închinam Sfântului
Domnului Iisus, Unui Celui fara de pacat.
Crucii Tale ne închinam Hristoase ?i sfânta Învierea Ta o laudam ?i o slavim“ . Biserica poate cânta în
lumina necreata a sfâr?itului de veac întemeierea Noului Ierusalim care este Biserica: „Lumineaza-te
lumineaza-te noule Ierusalime, ca slava Domnului peste tine a rasarit. Salta acum ?i te bucura Sioane,
iar tu, Curata Nascatoare de Dumnezeu vesele?te-te întru învierea celui nascut al tau“ atunci când pune
Mirida Nascatoarei de Dumnezeu în Potirul plin de Sângele lui Hristos, Sânge pe care El l-a luat din
umanitatea înmiresmata de feciorie a Maicii Sale.
Hristos deschide Bisericii perspectiva nemuririi care vine din lumina adevarului ve?nic: iubirea Sfintei
Treimi se daruie?te fiecarui om spre via?a ?i ramâne în El transformându-l în „Biserica sfin?ita“ ?i „rai
cuvântator“ . Bucuria treimica împara?ita Bisericii o îndeamna sa vada adevarul locuirii lui Dumnezeu
în om ca Treime: „Am vazut lumina cea adevarata, am primit Duhul Cel ceresc, am aflat credin?a cea
adevarata, nedespar?itei Treimi închinându-ne, ca Aceasta ne-a mântuit pre noi“ .
Dupa împarta?irea credincio?ilor, lumina lui Hristos Cel înviat înal?a Biserica spre cerurile lui
Dumnezeu. Hristos devine prezent în inimile oamenilor prin Împarta?ire, dar transcendent acestei
lumi ?i împarta?ibil sacramental: „Înal?a-Te peste ceruri Dumnezeule ?i peste tot pamântul slava Ta“ .
Hristos Se înal?a la ceruri, înal?ând toata firea umana cu sine ?i o poarta în sânul de iubire al Treimii.
Rugaciunea Amvonului este marturia acestei uniri de negrait ?i acestui zbor al umanita?ii spre cer , iar
„Plinirea Bisericii“ este tocmai rodirea acestei uniri.
Con?tiin?a profetica a Bisericii gânde?te cu „gândul lui Hristos“ (I Corinteni 2, 16) ?i vede plinirea
tuturor în Hristos ca izvor nesecat al bucuriei ve?nice a oamenilor: „Plinirea Legii ?i a proorocilor Tu
Însu?i fiind Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce ai plinit toata rânduiala Parintelui Tau, umple de
bucurie ?i de veselie sufletele noastre, totdeauna acum ?i pururea ?i în vecii vecilor“ .
Omul eclesial intra în camara de nunta a Stapânului prin Liturghie ?i devine una cu Hristos, pentru a
ie?i apoi din extazul liturgic ?i a purta în lume semin?ele vie?ii ve?nice. „Cu pace sa ie?im. Întru
numele Domnului“ . Hristos este intrarea la Tatal, iar Liturghia este aceasta strafulgerare temporala a
Împara?iei lui Dumnezeu: „Eu sunt u?a: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; ?i va intra ?i va ie?
i ?i pa?une va afla“ (Ioan 10, 9).
Euharistia daruie?te omului binecuvântarea treimica a lui Dumnezeu ?i puterea de a continua misiunea
sa de îndumnezeire prin har în timp ?i ve?nicie: „Binecuvântarea Domnului peste voi cu al Sau har ?i
cu a Sa iubire de oameni, totdeauna acum ?i pururea ?i în vecii vecilor“ .
Apolisul Liturghiei consfin?e?te natura ?i func?ia eshatologica a Ecclesiei ?i aduce în lume „adierea
ve?niciei“ ?i „mireasma zilei celei de Taina“. Mântuirea vine prin credin?a ca rodire a rugaciunilor
„Sfin?ilor Parin?ilor no?tri“. De altfel, Biserica încheie orice slujba cu aceasta rugaciune: „Pentru
rugaciunile Sfin?ilor Parin?ilor no?tri, Doamne Iisuse Hristoase mântuie?te-ne pe noi“ ca o dovada a
dependen?ei noastre de rugaciunile sfin?ilor ?i a identita?ii ?i inter-comuniunii Bisericii de pe pamânt
cu Biserica slavei lui Dumnezeu.

Împarta?ania înseamna prezen?a lui Hristos în inima omului ?i devenirea omului în homo liturgicus.
Totu?i, pentru cei care se împarta?esc cu nevrednicie, Hristos este o prezen?a rastignita în trupul lor. ?i
cei ce L-au rastignit pe Hristos, L-au vazut, dar n-au crezut în El. Pentru ei, prezen?a lui Dumnezeu-
Om între ei nu a fost relevanta ?i au murit ca ?i cum nu L-ar fi vazut niciodata. Dupa Înviere, Hristos
nu se mai arata celor ce L-au rastignit. El nu mai poate fi vazut niciodata de farisei ?i carturari. Îl vad
doar cei care L-au iubit toata via?a ?i moartea Lui. El este accesibil doar prin iubire ?i credin?a.
Prezen?a Lui nu siluie?te libertatea nimanui, ci e o eviden?a a inimii jertfite pe altarul iubirii. De aceea
Biserica a instituit perioade de post, iertare, milostenie ?i rugaciune pentru a filtra aceasta tensiune de
valori ?i pentru a împiedica persoanele umane sa banalizeze unicitatea Jertfei lui Hristos.
O alta dimensiune fundamentala a Liturghiei este Predica. Aceasta este o caracteristica fundamentala a
ritualului cre?tin înca din prima zi a fiin?arii Bisericii ca institu?ie divino-umana. Predica lui Petru este
prima consecin?a baptismala a Pogorârii Duhului ?i cauza Botezului a trei mii de oameni. Predica este
vehicolul prin care Hristos explica Evanghelia Sa prin preo?ii Lui, iar temeiul hermeneutic al Liturghiei
este necesar pentru educa?ia ?i calauzirea credincio?ilor. Hristos este Cuvântul lui Dumnezeu, iar
Liturghia este inima vie?ii liturgice a credincio?ilor , iar Evanghelia Sa este mesajul lui Dumnezeu
catre faptura inteligenta, care în?elege ?i patrunde taina unirii ei cu Creatorul, atât cât îi este posibil în
limitele creatului. Logosul divin se împarte neîmpar?it în fiecare om purtator de cuvânt ?i de gând, iar
mesajul (kerygma) Bisericii trebuie permanent explicitat ?i actualizat provocarilor ?i întrebarilor unei
lumi în schimbare. Teologia se cere mereu în dezbatere, mereu traita, aprofundata ?i explicata. Ea este
întocmai izvorului din care luând mereu apa, acesta se împrospateaza daruitor ca o icoana a boga?iei de
daruri din Împara?ia lui Dumnezeu.
Preotul trebuie ca în predica sa sa puna mereu accent pe mesajul ceresc al Evangheliei. El nu trebuie sa
decada într-un conformism orizontal , în care nevoile oamenilor ?i temporalitatea lor sa obnubileze
taina ve?nica a iubirii dumnezeie?ti. De asemenea, predica nu trebuie sa ramâna în cerurile unei
exprimari tehnice ?i pre?ioase, fara relevan?a spirituala concreta. Orice mesaj evanghelic trebuia
articulat ?i transpus în unitatea lui hristologica în care timpul ?i eternitatea se unesc din iubire. Astfel,
predica Bisericii trebuie mereu sa uneasca realitatea zilei prezente cu realitatea interioara, spirituala a
Împara?iei care se clade?te prin Sfintele Taine în inima Bisericii. Teologia timpului unit cu eternitatea
trebuie mereu sa fie o preocupare a catehetului cre?tin. Astfel, orice exegeza biblica, patristica ori
liturgica trebuie sa integreze ?i sa exprime taina prezen?ei în text a Cuvântului ve?nic al lui Dumnezeu,
care ridica textul inspirat ori revelat de la nivelul unei simple directive morale, culturale sau religioase,
la înal?imea ve?niciei iubitoare a lui Hristos. Singura cale care evita neantul este Calea-Hristos,
Cuvântul ve?nic al Tatalui care s-a rostit în timp pentru înve?nicirea noastra. La plecarea unora dintre
ucenici din cauza lipsei lor de în?elegere datorate unui conformism ra?ional ?i empiric, cei doisprezece
Apostoli ramân cu Hristos. Acesta îi întreaba: „Voi nu va duce?i?“. La care Petru raspunde în numele
tuturor: „Doamne unde ne vom duce? Tu ai cuvintele vie?ii ve?nice“ (Ioan 6, 63).