Sunteți pe pagina 1din 8

Pentru comunicare la grădiniță !!!

Trăim intr-o lume care ne pune la încercare, în fiecare clipă, capacitatea de a face faţă
unor impacturi afective, sociale, de a manifesta reacţii comportamentale în care să nu uităm de
modul în care ne văd ceilalţi, de gradul în care, prin deciziile noastre, i-am putea afecta.
Rapiditatea deciziei de acţiune, calitatea acesteia, depind de educaţia primită, de capacitatea de a
se relaţiona cu ceilalţi, de a-şi cunoaşte posibilităţile, de a se putea mobiliza pentru a trece de
eşec, de deschiderea spre acceptarea părerilor celorlalţi, de puterea de a fi un om bun.
Toate acestea ţin de gradul de socializare al fiecăruia dintre noi. Socializarea reprezintă
procesul de devenire a unei individualităţi umane ca fiinţă socială, de integrare a copilului în
societate. Necesitatea transmiterii mijloacelor de comunicare ale limbajului şi a cunoştinţelor
decurge din faptul că un copil este o fiinţă potenţial socială, care intră în viaţă fără nici o zestre
culturala: nu posedă limbaj, nu are control asupra impulsurilor, nu are formate deprinderi şi
atitudini.
De aceea, tot ce se transmite în procesul de socializare: valori sociale, obiceiuri, tradiţii
progresiste, idealuri, atitudini, sentimente, comportamentele existente într-o comunitate umană
este interiorizat de către copil, permiţându-se astfel internalizarea unui model cultural ce se va
răsfrânge în comportamente deschise, vizibile (ţinută, limbaj, conduită morală ) dar şi în
conduite mai puţin vizibile ( atitudini, stări emotionale, opinii).
Copilul va dobândi reguli de viaţă, obişnuinţe, moduri de gândire, cadre spaţio-
temporale, idealuri conforme cu mediul social în care este crescut, capacitatea de comunicare şi
interacţiune, competenţa de exercitare a rolurilor cerute de societate (de copil, de prieten, de
şcolar) dar şi dobândirea conştiinţei datoriilor şi responsabilităţii. În tot acest proces de
transmitere şi asimilare copilul nu este un obiect asupra căruia se exercită acţiunea pentru că
societatea recunoaste rolul lui activ în cadrul ei, recunoaşte veritabilul univers al copilariei ca
fiind o etapă distinctă de viaţă şi acordă copilului un status social particular şi roluri specifice.
Integrarea sociala cere ca toate activităţile educative să aibă în vedere copilul ca “fiinţă
sociala” astfel încât toţi factorii de socializare (grădiniţa, scoala) trebuie să aibă aceeaşi sarcină
de continuare a procesului socializării început în familie iar valoarea lor formativă trebuie să
încerce să fie echivalentă cu cea a familiei. Este foarte adevărat că familia, cu atmosfera ei caldă,
plină de afecţiune contribuie prima şi decisiv la dezvoltarea fizică şi psihică a copilului, dar
personalitatea umana se contureaza cald şi uman, ştiinţific şi metodic, în cadrul grădiniţei.
Pregătirea pentru intrarea în viaţa adultă, anterior realizată de familie, va fi continuată, în
perioada preşcolarităţii, de către aceasta instituţie. Acesta este acum, contextul în care copilul va
trebui să faca prima încercare de a iubi pe altcineva în afara de sine.
Influenţa acestui agent de socializare este deosebit de importantă pentru că în
preşcolaritate se manifestă o creştere surprinzatoare a capacităţilor fizice şi psihice a copilului, se
realizează echilibrul cu ambianţa în vederea unei adaptari corespunzatoare. Toate evenimentele
acestei perioade: relaţii mai complexe cu mediul, contacte directe (şi nu mediate de părinţi ca
până acum) cu semenii, experimentele copilului în vederea cunoaşterii lumii inconjuratoare,
dorinţa crescânda de a şti cât mai multe, diversificarea repertoriului comportamental sunt trăite
de copil cu seninătatea, exuberanţa şi bucuria specifice acestei vârste, a cărei dezvoltare intensa
nu va mai putea fi egalata în perioadele următoare. Astfel, pe bună dreptate, acest stadiu este
denumit “vârsta de aur a copilariei” în care “o personalitate umană se conturează şi reuşeşte să se
exprime, un suflet se deschide spre lume’’1.
Mediul social acţioneaza asupra individului în sensul modelării personalităţii sale prin
componentele educaţionale: iniţial familia apoi grădiniţa, care continuă şi îmbogăţeşte conţinutul
educativ. Avându-se în vedere faptul ca preşcolaritatea cuprinde cea mai importantă experienţă
socioeducaţionala din viaţa unei persoane, aşa cum se afirma tot mai des în studiile de
specialitate (Revista ’’Învăţământului Preşcolar’’, nr. 1-2/1999, p.42), potenţialul formativ al
acestei vârste poate fi valorificat cu succes în procesul educativ desfăşurat în cadrul grădiniţei.
Regulile privind jocul, educaţia trebuie să figureze, cu prioritate, în ideea de comunitate.
Cerinţele colectivităţii au reglat astfel relaţiile dintre oameni astfel încât ele au aparut ca un
adevăr absolut, de la sine înţeles. Copilul asimileaza noi forţe prin asociere, dezvoltarea lui
psihică fiind impregnata de condiţiile unei vieţi în comunitate, căci toate capacitatile sale se
dezvoltă pe o baza ce poartă influenţa vieţii sociale.
Procesul care este exercitat acum asupra prescolarului este cel de socializare secundară,
producându-se ca învaţare a normelor şi valorilor altei instanţe decat familia, dar nu urmărind
obţinerea unei capacităţi de supunere obedientă la “postulatele”acestui mediu nou ci având ca
scop tocmai ca preşcolarul să nu fie privat de creativitatea proprie. În urma socializării din
grădiniţă copilul va putea să exercite o adevarata activitate creativă , mijlocită atât de simbolurile
normative generale cât şi de propriile modele şi aspiraţii.
Socializarea din grădiniţă este diferită în conţinut şi ca modalitate de cea din familie (deşi
grădiniţa nu diminuează importanţa educaţiei oferite până acum): se trece de la interacţiunea
directă copil-părinti la integrarea copilului în raporturi umane şi sociale. Este o socializare de tip
adaptativ sau integrativ, conducând la formarea acelor capacităţi personale ce facilitează
integrarea, participarea şi realizarea sociala a unor activităţi în cadrul grădiniţei.
Integrarea, care se realizeaza prin interacţiunile dintre copil şi mediul gradinitei, se
desfăşoara în mai multe faze:

1
M.Debesse, 1981, p.58
- acomodare: schemele de acţiune şi modul de gândire dobândit până acum se modifică la
contactul cu mediul grădiniţei;
- adaptare: relaţiile complexe care se stabilesc ajută copilul să capete cunoştinte şi
deprinderi necesare pentru a rezolva situaţiile impuse de acest mediu, astfel încât să poată
răspunde pozitiv cerinţelor acestuia;
- participarea este echivalentă cu asumarea rolurilor şi promovarea iniţiativelor personale.
Intrarea în grădiniţă conduce la investirea copilului cu un nou statut, pe care nu l-a mai avut până
acum şi care aduce dupa sine un ansamblu de drepturi dar şi îndatoriri pe care trebuie să le
respecte. (M.Zlate, 1972, p.95-98).
În acest sens, rolul învăţământului preşcolar în socializarea copiilor are în vedere, mai
ales, latura de integrare sociala, care constituie expresia fundamentala a naturii umane, iar
grădiniţa, ca primă treaptă de învăţământ, este implicată activ în această acţiune de formare a
copilului din perspectiva socială. Astfel, integrarea socială devine o finalitate a educaţiei, în
urma căreia copilul va realiza o adaptare sociala bună la relaţii inedite, va dobândi o bună
percepţie de sine, o percepţie corespunzatoare a relaţiilor sociale şi un comportament sociabil,
participând activ la activităţi comune, toti aceştia fiind factori socio-afectivi necesari pentru
integrarea ulterioara.
Socializarea realizată în gradiniţă include atât organizarea motrică cât şi îmbogăţirea
conţinuturilor cognitive, modelarea afectivă şi însuşirea largă a experienţei umane: limbajul,
cunoştintele şi modalităţile practice de acţionare, normele de comportament sunt toate cuprinse
în sfera socializarii. (A. Tucicov-Bogdan, 1973, p.74). Învăţarea socială reprezinta mecanismul
principal care este responsabil, în preşcolaritate, de maturizarea şi dezvoltarea psihosociala,
reprezentată de modalităţi optime de relaţionare interpersonală a copilului, de capacitatea de
integrare în activităţi de grup, de strategiile de raportare la normele şi valorile acceptate de grup,
de motivaţia pentru activităţile desfăşurate în comun şi de dorinţa de a coopera cu ceilalţi.
Învăţarea sociala reprezintă o alta forma de activitate, alături de învăţarea didactica, ce
contribuie la dezvoltarea psihică a copilului, oferind prilejul de asimilare a noi experienţe,
moduri de comportament, modalităţi de acomodare, adaptare şi armonizare interpersonală.
Investigaţiile de până în prezent au atras atentia asupra priorităţii raporturilor interpersonale
printre modalităţile de influenţare a dezvoltării psihice a copilului. P.Osterrieth afirma, de
exemplu, că “lipsind puiul de om de mediul uman,, el devine un fel de animal” iar H.Pieron
subliniază aceeaşi idee când scrie :,, copilul nu este decat un candidat la umanitate,, iar omul se
naste polivalent determinat, principala sa caracteristică fiind adaptabilitatea extraordinară la
condiţiile de mediu asfel încât, datorită acestor calităţi, copilul este un ,,animal educandum,,.
În grădiniţă, învăţarea socială se realizează ca urmare a contactelor interpersonale ale
copilului cu adulţii dar mai ales cu cei de aceeaşi vârsta cu el, în contexte situaţionale de viaţă. În
urma acestor contacte, copilul îşi va însuşi toate comportamentele ce îi vor fi necesare pentru
integrarea ulterioară, însuşire ce este posibilă deoarece preşcolarul este stimulat de o serie de
nevoi, de trebuinţe psihosociale : nevoia de acceptare şi apreciere a lui de către grup, nevoia de
integrare şi participare în grup, de sociabilitate şi comunicativitate. Acest sistem de nevoi nu
poate fi satisfăcut de preşcolar decât recurgând la învăţarea sociala, prin observarea directă a
comportamentelor altuia, prin imitarea acestui comportament sau prin implicarea directă a
copiilor în diferite tipuri de activităţi.
Grădiniţa trebuie să exploateze aceasta ,,deschidere a întregii fiinţe către societate,, şi
dorinţele copilului de a stabili relaţii cu cei din jur pentru că, afirmă H.Wallon, ” cu întreaga sa
sensibilitate copilul se modelează după persoanele din anturajul său, pe care le imită “,
evidenţiindu-se astfel importanţa foarte mare a relaţiilor interpersonale din perioada 3-6 ani
pentru evoluţia ulterioară a personalităţii.. Toate relaţiile care se stabilesc în spaţiul grădiniţei,
deşi încep de la simpla luare de contact, trec prin etapa imitaţiei şi ajung la cooperare, au ca
finalitate accentuarea sensibilităţii faţă de alţii şi dezvoltarea capacităţii de a trece dincolo de
limitele eu-lui.
Asfel, contextul în care are loc socializarea preşcolarului este cel social, relaţional,
context care va facilita socializarea conduitei şi socializarea trăirilor afective (afectivitatea se
organizeaza în forma complexă a sentimentelor), mai ales în condiţiile în care, datorită
rezonanţei afective, preşcolarul asimilează comportamentul practicat de altul şi îl transformă în
comportament propriu.
Lărgirea cadrului relaţional : cu obiectele, cu alţii, cu sine conduce la disciplinarea
conduitelor preşcolarului, la înmulţirea numărului de conduite dezirabile din punct de vedere
social. În conditiile în care copilul realizează trecerea de la atitudinea ”fiecare pentru sine“ la
atitudinea “fiecare şi pentru alţii”, treptat se va ajunge la raporturi de căutare a celuilalt, de
contact cu altul mai frecvent şi pentru perioade mai lungi.
La inceputul preşcolaritatii este evidentă incapacitatea copilului de a participa corelat şi
concomitent cu toţi ceilalţi la toate etapele jocului datorita faptului că realitatea lui subiectiva
este mult dilatată deoarece predomina încă egocentrismul, asfel încât jocul practicat este sărac,
copilul nu prezinta dorinţa de joc in grup pentru că înţelege greu jocurile care comportă un
schimb reciproc, conflictul apare din dorinţa copiilor de a se juca cu acelaşi obiect iar altul este
perceput ca o ameninţare..
În preşcolaritatea mijlocie copilul cunoaşte şi aplică regulile dar nu se poate vorbi încă de
o integrare sociala în joc pentru că socializarea regulilor jocului este în curs de desfăşurare : deşi
jocurile au inceput să capete un caracter colectiv şi se trece de la rivalitate , însingurare la
competiţie, ca formă naturală a relaţiilor, totuşi există o tendinţă de cvasi-colaborare în activităţi
şi în joc, motivaţia conflictului fiind reprezentată de dorinţa de a juca un rol preferat şi de dorinta
de a-l întrece pe celalalt.
În preşcolaritatea mare se poate vorbi despre respectarea regulilor ca fiind un indicator de
maturizare intelectuala şi afectivă a copiilor : preşcolarul mare se caracterizează prin conduite
mai adaptate, se asigură că şi ceilalţi respectă normele de grup şi regulile jocului, apare acordul
şi proiectul de joc iar conflictul apare in urma încălcării regulilor jocului.
Aceasta evoluţie a sociabilităţii obiective, concretizată prin interesul copilului pentru
alţii, cu care să poată acţiona împreună, se datorează formelor de activitate ce caracterizează
preşcolaritatea : jocul şi activităţile de învăţare care, mânuite cu tact psihologic de către
educatori, sunt cele mai eficiente mijloace de modelare practică a socio-afectivităţii
preşcolarului. Educarea sociabilităţii se face prin încredinţarea unor sarcini şi responsabilităţi
sociale, prin antrenarea copiilor în jocuri şi activităţi colective care au ca obiective generale
facilitarea schimburilor şi comunicarii cu alţii, jocul împărtăşit fiind prima etapa a socializării.
Chiar dacă la început legăturile psihologice dintre copii sunt sporadice, fiind generate de
prezenţa anumitor jucării sau a unei activităţi asemănătoare pe care o desfăşoară alături dar nu
împreună, rivalitatea ce apare între ei, motivaţia conflictului- egocentrismul, demonstreaza
trăirea prezenţei celuilalt, deşi este o trăire confuză, dominată de identificarea proprie acestei
vârste. După vârsta de 4 ani competiţia capătă valoare motivaţionala: în cadrul activităţilor ludice
şi în special datorită jocului simbolic, prezenţa celuilalt se transformă într-un stimulent activ-
copilul simte nevoia acestei prezenţe, acceptă anumite reguli dar îşi descarca agresivitatea latenta
prin competiţie (apare dorinta de a fi intrecut) .
Începând cu vârsta de 5 ani, când activităţile sunt organizate pe bază de reguli, convenţii,
norme ce trebuie respectate, celălalt este perceput ca partener egal de activitate, cu
individualitate proprie, dorinţele acestuia fiind luate in considerare : apare jocul colectiv în care
fiecare joacă rolul său dar ţinând cont de acţiunea celorlalţi parteneri, apar relaţii de colaborare
şi, chiar dacă mai există fenomene ca certuri, întreruperi, excluderi şi autoexcluderi din
activitate, acestea sunt, în general, semne de sociabilitate pentru că viata sociala şi înclinaţia care
îi determină pe anumiţi copii să o caute multiplică prilejuri de conflict. Totuşi, cu cat copiii
singuri reuşesc să le rezolve între ei, fără apel la autoritatea adultului, cu atât mai mult exista
garanţia unei sociabilitati şi socializari autentice.
În contextul jocului şi activităţilor obligatorii, unde relaţiile interpersonale şi cele de grup
sunt principalele modalităţi de relaţionare, încep să se formeze primele trăsături caracteriale care
se vor condensa în conduita copilului. Cerinţele exprimate de adultul educator trebuie să fie
conforme cu maniera în care copilul poate satisface aceste cerinţe : contradicţia dintre dorinţele
şi aspiraţiile extinse ale copilului şi posibilităţile limitate de satisfacere ale acestora ar putea
conduce fie la instalarea unor trăsături caracteriale pozitive şi la o conduită civilizată fie la o
conduită dezordonată şi la trăsături caracteriale negative. Activitatile educative din grădiniţă,
echilibrate, cu cerinţe gradate şi care ţin cont de particularităţile individuale ale copiilor pot
preveni criza negativismului infantil, asociată cu egoism, lipsa de sensibilitate faţă de alţii, ca şi
disfunctionalităţile din relaţiile acestora cu cei din jur, încurajând dezvoltarea iniţiativei,
implicarea personală în activitate şi echilibrul.
Socializarea conduitei prescolarului si evolutia sociabilitatii se finalizeaza cu adaptarea
socială a acestuia, care se refera la posibilităţile generale ale copilului de a face faţă dificultăţilor
şi cerinţelor din ambianţa sociala dar şi cu dobândirea capacităţii sociale, concretizată în
autonomie, initiativă, conduite corespunzatoare normelor si valorilor societăţii. Adaptarea
sociala nu se poate face decât prin cucerirea succesiva a unor cercuri concentrice care se lărgesc
în mod progresiv, mai ales că, afirma Alfred Adler “ inteligenţa nu s-a dezvoltat decât în
mijlocul înţelegerii celorlalţi, ceea ce înseamna să te apropii de semenii tai, să te identifici cu ei,
să vezi prin ochii lor, să auzi cu urechile celorlalţi, să simti cu inima celorlalţi “.
Pe tot parcursul preşcolarităţii socializarea copilului se înfăţişează ca un proces continuu
de structurări, restructurări şi interiorizari ale conduitelor şi relaţiilor socio-afective adult-copil şi
copil-copil. Numai participarea efectivă şi nu aparentă la activitatea colectivă, acceptarea
normelor, controlul reciproc al respectării lor de către fiecare şi de toţi, întâi pe plan practic, de
acţiune apoi transformându-se în cerinţe interioare vor conduce la eliminarea egocentrismului- la
înţelegerea şi acceptarea punctelor de vedere ale celorlalţi, la aprecierea situaţiilor în mod din ce
în ce mai obiectiv astfel încât preşcolarul va căpăta baza psihologică autentică a subordonării
interesului individual celui colectiv.
La venirea în acest mediu copilul este o individualitate psihifiziologică, fiind ca structură
un afectiv primar astfel că grădiniţa trebuie să-i ofere prilejul de a trăi emoţii pozitive, satisfacţii
generate de participarea la reuşite comune, să construiască o ambianţă reală în care să se
manifeste atitudini sociale. În preşcolaritate se realizează trecerea de la emoţii la sentimente, ca
stări afective stabile şi generalizate, trecere facilitată de situatiile noi in care este antrenat copilul,
de cerinţele diverse formulate de către adult şi de activităţile ocupaţionale în care este implicat.
Colectivitatea oferă oportunitatea extinderii spectrului trăirilor afective de la nivelul familiei la
educatoare şi copiii cu care vine în contact. 2
Pe fundalul noului context şi al relaţiilor existente apar o multime de stări afective : de
vinovăţie (la 3 ani), de mândrie (la 4 ani), de prestigiu (la 6 ani). Deşi afectivitatea preşcolarului

2
E. Verza, F.E.Verza, 1994, p.108-111
este încă destul de instabilă, în sensul în care există multe explozii afective, treceri rapide de la o
stare de plâns la o stare de bucurie, ca urmare a dezvoltării capacitatilor intelective prescolarul
poate să-şi stârnească unele stări în timp ce pe altele le poate amâna. În tot acest proces de
dezvoltare a afectivităţii grădiniţa are un rol important pentru că la această vârstă dorinţa de
identificare este foarte puternică, copilul căutând modele umane apropiate iar în acest spaţiu
identificarea se lărgeşte datorită contactelor sociale şi culturale ce vehiculeaza modele foarte
diferite de oameni şi valori cultural-morale ( în poveşti, povestiri, scenete), continutul
activităţilor permiţând extinderea ariei de căutare a modelelor.
Copilul interiorizează regulile transmise în acest cadru, afectivitatea sa devine mult mai
controlată iar acest lucru va conduce la apariţia şi dezvoltarea sentimentelor estetice şi
intelectuale, care se supun unor reguli legate de cerinţele cunoaşterii şi observării mediului
inconjurator, de satisfacere a curiozităţii, a nevoii de a aprecia şi de a adopta atitudini faţă de
activitate şi faţă de cei din jur.
Tot sub impactul vieţii desfăşurate în colectivitate, care este generatoare de securitate,
situaţii de emoţii comune de veselie, încântare, entuziasm , mândrie, stări de vinovatie ( în urma
încălcarii regulilor) se constituie formele conţtiintei morale şi a imaginii de sine. (J.Piaget, 1980,
p.63-65) a analizat constituirea schemelor morale, acordând o mare importanţă rolului regulilor
prin anticiparea consecinţelor respectării sau nerespectării lor. Copilul reuşeşte să se raporteze la
modalităţile de a fi ale adultului, interiorizează recompensele sau pedepsele şi constientizează
încălcarea regulilor în colectiv, astfel încât va fi capabil să se raporteze tot mai adecvat la situaţii
noi şi dificile, să răspunda eficient la exigenţele sociale şi să se adapteze la viaţa comunitară.
Cercetările au pus în evidenţă prezenţa unui sindrom foarte interesant : sindromul
bomboanei amare, ca fiind o stare afectivă de ruşine ce apare în urma unei recompense
nemeritate, bucuria recompensei fiind încărcată de nelinişte, de o emoţie penibilă, sindrom ce
pune în evidenţă socializarea proceselor afective, existenţa unor atitudini critice faţă de propriul
comportament.
Una din căile de formare a conştinţei morale a preşcolarului, conştiinţa morală primitivă,
controlată de sentimente şi nu de raţiune, de sisteme de valori împrumutate de la adulţi şi nu de
valori personale sau colective, este cea a dezvoltării sentimentelor de dragoste, de ataşament faţă
de adulţi, dezvoltare ce conduce, implicit, la acceptarea tuturor cerinţelor acestora. Cum
adeziunea la normele morale este, deci, mai mult afectivă decât raţională iar preşcolarul încă nu
dispune de capacitatea generalizării faptelor social-morale dintre oameni, aprecierile morale şi
conduitele morale pozitive vor fi însuşite de la educatoare, în grădiniţă, fapt ce va conduce la
dezvoltarea unor indici normativi de organizare a conduitei şi la aparitia unor criterii de apreciere
a “celuilalt “ şi autoapreciere a eu-lui .
“ Copilul este un mare organ senzorial, absoarbe în mod inconştient nu numai ceea ce
există sub aspect fizic în jurul său dar şi climatul emotiv, caracterul şi sentimentele persoanelor
din jur. Educaţia la această vârstă se face prin exemplu şi mediu ambiant
Apariţia conştiinţei morale a copilului este strâns legată de imaginea de sine a acestuia,
formată, până acum, prin preluarea ei de la părinţi, astfel încât include atitudinile, exigenţele,
interdicţiile şi expectaţiile acestora. Imaginile parentale interiorizate îi oferă siguranţă, îi sporesc
independenţa şi încrederea în sine şi în altii( prin interiorizarea judecăţilor de valoare formulate
de părinţi la adresa lui). Preşcolarul începe să realizeze ceea ce aşteaptă ceilalţi de la el şi datorită
unor începuturi de reciprocitate ce îi permit să înţeleagă şi punctele de vedere ale celorlalţi (
depăşirea egocentrismului), dar procesul constituirii imaginii de sine abia acum va începe. În
aceasta perioadă există două aspecte importante ce sporesc individualitatea copilului : extensia
eu-lui, aspect legat de apariţia simţului de proprietate, care însoţeşte spiritul de competiţie,
datorită extinderii sferei sale de cunoaştere şi imaginea eu-lui care se concretizează în
cunoaşterea de către copil a ceea ce aşteaptă adulţii de la el şi încearca să compare aceste
aşteptări cu ceea ce poate el oferi, punându-se astfel bazele intenţiilor, scopurilor, simţului de
responsabilitate ce vor juca un rol important în conturarea personalitatii.
Aşadar, copilul preşcolar trăieşte noi experiente în relaţiile cu cei din jur, experienţe la
care trebuie să se adapteze şi să acţioneze nu numai în funcţie de dorinţele sale ci să ţină seama şi
de cerinţele celorlalţi. La nivelul grădiniţei copilul va învăţa să coopereze, să se conformeze
regulilor de grup, să-şi armonizeze cerinţele sale cu cele ale grupului şi să acţioneze în
conformitate cu acestea. Astfel de conduite de interrelaţionare au semnificaţia socializării
copilului şi a valorificării potenţialului său din planul personalităţii, care se află într-o continuă
dezvoltare şi expansiune. Pentru a se putea integra şi coopera eficient cu cei din jur copilul
trebuie să atingă un anumit nivel al socializării, care presupune o modalitate de percepere şi
considerare a calităţilor celor cu care vine in contact.
Socializarea este mai avansată atunci cand identificarea şi imaginea de sine este corectă,
când este realizată prin raportare la alţii şi când în relaţie cu aceştia se motivează pentru
activităţile desfăşurate şi pentru o comunicare nedistorsionată, fără tensiuni şi cu o anumită
încărcătură afectivă. Pe acest fond se formează şi dezvoltă o serie de trăsături de personalitate
care se vor regăsi în comportamentul copilului : sensibilitatea, iniţiativa, egoismul, altruismul,
spiritul de întrajutorare, se vor contura forme specifice de comportament iar modelele adulţilor,
stilurile lor comportamentale şi adecvarea conţinuturilor activităţilor instructiv-educative astfel
încât să evite elemente contradictorii sunt surse de raportare a copilului la sine şi la ceilalţi, de
înţelegere a locului pe care el îl ocupă in ierarhia familiei sau a grupului.

S-ar putea să vă placă și