Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
poetica spaţiului
Gaston Bachelard
(fragment*) psihice a poemului. Atunci când
Un filosof care şi-a format reflecţia filosofică, exersându-se
gândirea toată ataşându-se temelor asupra unei gândiri ştiinţifice
fundamentale ale filosofiei ştiinţelor, îndelung studiată, trebuie să se
care a urmat, atât de net pe cât a întrebe dacă noua idee se integrează
putut, axa raţionalismului activ, axa în corpul ideilor probate, chiar dacă
raţionalismului crescând al ştiinţei acest corp este constrâns, de noua
contemporane, trebuie să-şi uite idee, la o remaniere profundă, cum e
cunoştinţele, să se rupă de toate cazul în toate revoluţiile din ştiinţelor
obiceiurile cercetării filosofice, dacă contemporane, filosofia poeziei
vrea să studieze problemele puse de trebuie să recunoască faptul că actul
imaginaţia poetică. Aici, trecutul poetic nu are trecut, cu atât mai
culturii nu contează; lungul efort al puţin trecut apropiat al cărui parcurs
legăturilor şi al constructelor gândirii, şi a cărui apariţie le-am putea urmări.
efort de săptămâni şi de luni de zile, Când, prin urmare, vom face
e ineficace. Trebuie să fie prezent, menţiunea raportului unei imagini
prezent în momentul manifestării poetice noi şi a unui arhetip dormind
imaginii: dacă există o filozofie a în străfundul inconştientului, va
poeziei, această filozofie trebuie să trebui să facem să se înţeleagă că
se nască şi să renască cu prilejul unui acest raport nu este, propriu-zis,
vers dominant, în adeziune totală cu cauzal. Imaginea poetică nu depinde
o imagine izolată, foarte precis chiar de un impuls. Ea nu este ecoul unui
într-un extaz al noutăţii imaginii. trecut. E adesea invers: prin izbucnirea
Imaginea poetică este o bruscă unei imagini, în trecutul îndepărtat
reliefare a psihismului, reliefare prost rezonează ecouri şi nu se vede cât de
studiată în cauzalităţile psihologice profunde sunt aceste ecouri, cum se
subalterne. Nimic, nici general, nici repercutează şi se disipează. În
coordonat, nu poate servi drept bază noutatea sa, în activitatea sa,
unei filosofii a poeziei. Noţiunea de imaginea poetică are fiinţă proprie,
principiu, noţiune de «bază» ar fi aici dinamism propriu. Ea se relevă dintr-
ruinătoare. Ea ar bloca esenţialul o ontologie directă. Asupra acestei
actualităţii, esenţialul noutăţii ontologii trebuie să lucrăm. >>> p. 43
petrache plopeanu:
Neolitice
Mioara Bahna
Construit alegoric, volumul până la creația lui Lucian Blaga, mai ales
„Neolitice” – Editura Pim, Iași, 2017 – al din „Pașii profetului” și „Zamolxe”, a lui
lui Petrache Plopeanu cuprinde Tudor Arghezi – în special la nivelul
elemente de sociogonie sau de limbajului –, a lui Marin Sorescu sau a lui
antropogonie, valorificând universul Nichita Stănescu.
preocupărilor din domeniul profesional Autorul construiește un univers
al autorului, istoria, dar și informații edenic, văzut atât din perspectiva
vaste din alte domenii, și are în centrul artistului creator – textul având astfel
său femeia, văzută în ipostaze diverse, elemente de meditație asupra condiției
ca origine / sursă / izvor, ca ideal / țel, ca umane, a cărei zădărnicie își face simțită
lume, adică Totul. prezența prin numeroase imagini
Scrisă în maniera caracteristică a artistice („carnea de praf să fie în vânt
poetului – afiliat la spațiul literar amplu caravană”; „impunerea unor instabilități
al postmodernismului –, cristalizată în efemere”; „margine de țarc plin cu frați
cele patru volume de versuri de pâna de lapte” etc.), dar, mai ales, asupra
acum și caracterizată prin prezența, la condiției femeii, de ax al universului,
nivel prozodic, a enjambamentului și promisiune a stabilității și a continuării
prin abolirea cvasigenerală a vieții –, însă, în același timp, și din
punctuației, dar și printr-o ortografie perspectiva eroilor cărții, oamenii
care, de cele mai multe ori, sfidează începuturilor, care se simt „frați” cu
regulile limbii române literare actuale, toate elementele naturii (cu plantele, cu
cartea este alcătuită din imagini dense, fluturii, cu animalele pădurii sau cu
insolite, adesea criptice, rod al unei peștii apelor), fiindcă „de / aceeași
imaginații prolifice, traduse prin mamă-pământ sunt cu toții // clipele îi
îmbinări de termeni alcătuind câmpuri înveșmântează deopotrivă cu lumină”,
lexicale prin care caută să dea contur deși își vânează sau își pescuiesc acești
inteligibil unor stări sufletești „frați”. Pe de altă parte, par a se
intraductibile, înregistrând, deci, identifica în acest poem rămășițe ale
tentative ale apropierii de inefabil – unei civilizații întrt-o oarecare măsură
„clivaje cu strigăte și lut” –, în a căror mai evoluate (de pildă, prezența
pastă se pot identifica ecouri numeroase șamanului), care pot crea impresia că ar
din universul vast al aproape tuturor fi vorba de un timp postapocaliptic. De
etapelor din evoluția literaturii. Se pot aceea, „nicio poveste nu începe așa cum
observa, prin urmare, influențe, auzise el” – în „poveste” presupunându-se
asumate, de la literatura bucolică și că se adună experiența și înțelepciunea
Călătorind prin
labirintul metafizic
al cuvintelor poetului
Teo Cabel Poetul, Teo Cabel, ne propune prin
Mihaela Meravei recentul său volum de poezii,
„Labirintul”, apărut la cunoscuta editură
Legătura dintre cuvânt şi forma timişoreană Brumar, un atlas liric,
plastică este una arhicunoscută, vine din ilustraţiile grafice dar şi coperta, într-o
vremuri străvechi şi aşa cum scria simbioză reuşită cu versurile, fiind
criticul, Pavel Şuşară, în revista semnate de poeta şi graficiana, Cornelia
„România literară” nr. 39/ 2014, „ea Ionescu Ciurumelea. Întreg volumul m-a
pare a coborî direct din timpurile dus cu gândul la mişcarea letristă a lui
primordiale în care toate limbajele Isidor Isou. Letriştii folosesc litera ca
artistice se manifestau simultan şi ele nu sunet sau ca imagine. Poezia devine
erau altceva decât limbaje ale existenţei, muzicală, scrierea ei adevărată grafică,
forme nemijlocite prin care lumea putea pictură lizibilă, ilizibilă sau materială.
fi însuşită şi prin care manifestările Letrismul este, poate, mişcarea artistică
acesteia erau, la rândul lor, consacrate cea mai orientată spre viitor, pentru că
sau, după caz, corectate.” unele dintre convingerile susţinătorilor
Studiul relaţiilor între literatura şi sunt să nu te uiţi înapoi, spre ceva
pictură, a cunoscut de-a lungul inventat deja.
vremurilor diverse abordări. De la Teo Cabel, prin lumea cosmică
Aristotel, care vede poezia şi pictura în creată, face un pas înainte în evoluţia sa
egală măsura drept arte ale imitaţiei, literară ridicând ştacheta scrierii pe un
trecând apoi prin celebrul dicton nivel superior, acela al versurilor de
horaţian, „ut pictura poesis”, sau prin esenţă şi esenţializării ideilor. Poemele
asemănările tematice dintre cele doua din volumul „Labirintul”, deşi se
arte subliniate în Renaştere sau intersectează cu lumea şi viaţa
Clasicism şi pana la Lessing, care va cotidiană, sunt de natură metafizică,
încerca să marcheze diferenţele dintre încărcate de simboluri şi imagini siderale
ele, artele vizuale şi literatura au fost de care îşi găsesc traducere în lucrările
multe ori văzute ca arte surori. În secolul grafice cu care este onorată cartea.
XX problema studiului interdisciplinar Având trei părţi: „Labirintul”, „Vase
este reluată cu foarte mult interes, din comunicante”, „Foişorul din labirintul
diverse perspective: istoria artei, a clipei” şi un conţinut de cincizeci şi unu
literaturii, iconologie, semiotica vizuala, de poezii, volumul se caracterizează ,
sau sociologie. aşa cum scrie criticul , Felix Nicolau, pe
copertă prin „reprezentări perfect alese
astrală unde „câinele s-a pus de-a fi fost iniţial creat ca un golem; tot aici
lătratul, în poartă,/ Nicio stea nu a mai este menţionată şi strania poveste a
rămas nenumită,/ De ochii lui/ (…) Nici rabinului Rava (sec. al III-lea – al IV-lea
zorii nu l-au mângâiat./ Poarta se mărise d.Chr.), care a creat un om mut şi l-a
/ Ca o intrare în cer şi el / Tot mai lătra la trimis la Rav Zeira; când acesta i-a
stele,/ Le băga pe ultimele în ţarcul vorbit, golemul nu a putut răspunde, şi
zilei.” (pag. 23, mioritică) unde „cineva a prin urmare i s-a cerut să se întoarcă în
uns coama înserării cu un strigăt/ pământul din care era făcut. Mitul
Soarele patinează pe culmea apusului.” golemului a exercitat o influenţă
(pag. 25, crepuscul). Poetul Teo Cabel a culturală puternică, dacă este să
reuşit cu ajutorul personificărilor inedite menţionăm numai cartea lui Gustav
să-şi semaforizeze „Labirintul” astfel Meyrink, „Der Golem”, filmul lui Paul
încât cititorul să meargă cu uşurinţă pe Wegener, „The Golem” sau varianta
drumul marcat de „cuvintele/ Peşti în „Golem” cu Roddy Mac Dowell. (Oliviu
acvariul ochiului flămând de cărări”; Crâznic, „Opinii”, nr. 10, martie - 2011)
„Zâmbetul un atlas de rătăciri”; „Timpul Poetul face din cuvintele sale, trecute
o râmă”; „Biblioteca vieţii/ Se aprinde, prin labirintul trăirii şi rostogolite prin
catapeteasmă!”; „Vântul berbec tânăr”; vasele comunicante ale sufletului, un
„Un soare cât o inimă de mamă”; „golem” inedit pentru cititori, pe care ne
„Liniştea îşi linge rănile” până la invită să-l înţelegem şi aprofundăm.
întâlnirea neaşteptată şi surprinzătoare Volumul „Labirintul” poate fi înscris pe
cu poezia: „Poezia a ieşit în stradă./ Cu traiectoria contemporană a poeziei, iar
rochia vaporoasă, de zefir,/ Trecea de la autorul cărţii, poetul Teo Cabel, aşa cum
un om la altul în ochi adânci;/ fura deja a făcut-o Editura Brumar prin
zâmbete, vise.” Ei bine, poezia din publicarea cărţii în seria „Poeţi români
volumul „Labirintul” fură aprecieri şi contemporani”, poate fi considerat unul
interes din partea cititorului. din aceştia, scrierea sa fiind o voce lirică
Potenţialul artistic al poetului se masculină care nu poate fi trecută cu
dezvăluie cititorului încă din moto-ul liric vederea, iar prin esenţializarea versului
al cărţii: „Vâslesc din cuvânt/ către mal// şi metafizica lui, devenind o voce personală,
poemul/ valuri/ în larg mă poartă// cu ştampila autentic pe copertă.
insula Golem”. Golemul este o fiinţă 4.12.2017
antropomorfă preluată din folclorul
evreiesc; el este alcătuit din materie
anorganică şi animat ulterior de către
creatorul lui. În Biblie, cuvântul este
utilizat cu înţelesul de substanţă
embrionară sau incompletă, fiind uneori
tradus ca formă nedefinită (Psalmul
139). În Talmud, Adam este considerat a
la liziera pădurii lupii tineri ai sângelui meu de la inima mea şi că trebuie să descoperi
atacau infinitul în haită acum intrarea prin efracţie?)
în haina subţire mi se făcea cald de atâta frig Aşa va fi, Iubito când vei veni la amvon şi vei
mi se făcea frică de atâta viaţă trăită vedea silabele frumos aranjate-n cuvinte
degeaba tăcerile în şoapte la fel vei şti că mă
e trist să invoci moartea şi ea să nu vină la pregătesc să fac din nou dragoste cu
raportul de gardă moartea.
e trist să fii înconjurat de oameni şi totusi
atât de singur acum. Scrisoare despre visul ucis şi cele rămase în
(Mai ştii când ţi-am spus să nu mai risipeşti urmă
apusuri cu oameni care te vor părăsi la
răsărit?) Iubito, când am trecut iarăşi printre copacii
Aşa a fost, Iubito când sfârşitul era la numai ninşi ai vremii trecute
o respiraţie distanţă citeam în respiraţia clipei rebele rotocoale
aşa e de atunci de când am văzut cum mi se de şoapte şi fumuri de cuvinte târzii
termină de numărat stelele pe bolta vieţii atunci am ştiut că pasărea stă liniştită pe
de când dorul de moarte e infinit mai creanga subţire pentru că are încredere
contagios ca şi râia oarbă în aripile ei
de când înveţi că ai o singură inimă şi că ea atunci am ştiut că-n zborul ei sigur e scrisă
nu mai vrea s-o simţi bătând cu majuscule nemărginirea din marginea
un suflet pe care nu-l simţi murind pentru asta de lume şi până dincolo de nori păsările
depărtarea din tine zboară cu aripile deschise
plătesc tribut morţii cu singura viaţă avută noi mergem legănat cu mâinile pe lângă trup
vieţii plătesc tribut cu toate moarţile avute. şi ne întrebăm de ce nu putem îmbrăţişa
(Mai ştii când ţi-am spus că pe scenă actorul lumea
poate fi orice, dar nu şi în singura viaţă de ce nu ne putem ridica la zbor deasupra
avută?) greutăţilor zilei.
Aşa a fost, Iubito şi ştiu că ştii că adevărul e
unul singur în poveastea aceasta fără lacrimi (Mai ştii când ţi-am zis să nu plângi după ce
şi sfinţi plec pentru că nici jivinele pădurii nu-şi
pe caldarâm zăpada a şters urmele paşilor plâng de milă-n durerea lor?)
mei către casa pierdută
eu m-am apucat inutil să fac focul în inima Aşa a fost, Iubito şi n-am mai văzut cerul de
mea ca să se încălzească timpul acesta atâţia fulgi
vremelnic şi orele de atâtea minute s-au scurs prea
inutil demersul meu scurgerea lui spre repede în secundele moarte
niciunde ca o pasăre uitată în zbor de printre amintiri se-nşuruba ca o durere
atunci am ştiut că poezia mea e ca o rană înfiptă în suflet dorul
care musteşte de prea multă durere o lumină răzleaţă spinteca timpul şi-n colţul
are propria ei durere chiar rana mea adâncă ochiului înflorea lacrima
din sufletul gol era ger, Iubito şi obrazul crăpa sub greutatea
are propria ei durere poezia mea rănită de sărutului de altădată
dor. în colţul gurii amorţise surâsul şi-n depărtare
(Mai ştii când ţi-am spus că ai pierdut cheia creştea timpul ca-n basmele copilăriei
moartea se apropia tiptil de trupul meu Scrisoare despre un surâs gol şi nimicul din
plăpând în crucea zilei făceam zadarnic noapte
semnul crucii cu limba
demoni uitaţi dădeau năvală în singura mea Iubito, la marginea lumii nu eram dar mintea
viaţă avută noastră simţea prăpastia vieţii atunci
trădat de prieteni cu sufletul gol în mâinile eram cât se poate de vii dar niciodată nu ne
goale treceam pe străzile goale spre-o mai fusese atâta frică de moarte ca atunci
adresă uitată. niciodată în trecerea noastră nu lăsasem
atâtea urme şi umbre zadarnic prin viaţă
(Mai ştii când ţi-am spus că aş vrea să fiu niciodată n-am ştiut mai bine ca atunci că
neurochirurg ca să pot umple creierii şi ochii închişi îşi orbesc vederea într-o bună zi
vieţile oamenilor de iubire?) niciodată, Iubito niciodată n-am să te mai
pot iubi cum te iubesc acum.
Aşa a fost, Iubito când treceau pe lângă noi
secundele ucise de tăcerea ta (Mai ştii când te-am rugat să te faci soră cu
eu vedeam secundele viaţa pierdută iubirea, că şi aşa viaţa e prea scurtă?)
zadarnic unica viaţă avută
tu te uitai cum erau îmbrăcate femeile lumii Aşa a fost, Iubito când îţi desenam pe cerul
la biserică te-nchinai să ştie preotul că ai privirii surâsul vederii
bifat lecţia de sfinţenie când hipnotizam stelele cu gândul bun şi
că ai trecut proba de rugăciune spusă cu când te dezbrăcam cu privirile goale
voce tare şi fără nimic în suflet şi-n simţiri pofteam la tine, Iubito cu setea celui ce
uitai că sfinţii te priveau cu ochi goi din adulmeca marea
icoanele multe cu foamea celui ce visa la azima din cuptorul
uitai că viaţa se trăieşte şi nu se povesteşte bunicii pofteam
uitai că pentru a putea trăi trebuie mai întâi pofteam să trec printre clipe ca balerina pe
să respirăm şoptit. poante să nu deranjeze lemnul scenei
aşa a fost, Iubito şi toate drumurile privirilor
(Mai ştii când ţi-am zis că o pasăre de mele duceau la lună şi stele în ziua din
noapte a trecut prin inima mea ziua după noapte
plecarea ta?) iar ochii tăi de femeie iubită cu patimă multă
oglindeau infinitul din noi
Aşa a fost, Iubito când de la marginea lumii ascundeau marginile lumii în ei şi lumina
nevizitate amanţii zilei te ademeneau cu răsăritului desculţ pâlpâia ca o lumânare
excursiile dorite mângâiată de vântul credinţei.
eu mă întorceam ca un sărac în odaia mea
ticsită cu tablouri şi cărţi (Mai ştii când ţi-am spus că orice voce se
mă simţeam bine în patul jos cu lumina amestecă o dată cu liniştea cândva?)
strecurată printre jaluzele
ştiam pe de rost numele eroilor din cărţile Aşa a fost, Iubito şi vedeai cum mă depărtez
multe de tine în crucea amiezei
jucam şotron cu propriile amintiri şi eram călătorul ce-şi rătăcea cărarea în
pierdeam de fiecare dată la zaruri. fiecare clipă şi zi
aşa a fost, Iubito când te-am rugat să nu uiţi
să treci de fiecare dată goală prin tristeţea gol când îţi ridică fusta
mea plină pe asfaltul crăpat tocurile tale au lăsat urme
prin iarna grea a singurătăţii mele din vara poliţişti inculţi mi-au luat amprentele să
uscată şi rea vadă dacă eu sunt cel ce te-a pupat pe
am vrut să mă spânzur de trecut atunci să sufletul gol.
mor cu amintirile mele în braţe
n-am avut funie de vânt s-o anin de (Mai ştii când ţi-am zis că mă doare că
marginea cerului seara fericirea mea nu e viciu?)
n-am avut emoţii şi m-a îmbrăţişat vântul
singurătăţii în mijlocul lumii Iubito, câteodată mi se termină de numărat
din prezentul trăit mi s-a făcut dintr-o dată stelele pe bolta vieţii
târziu de atâta tristeţe şi dorul de moarte e mai contagios ca şi râia
pe terasa lumii stăteam şi-mi beam pocalul desenez asfinţituri degeaba sunt pictor ratat
cu otrava de viaţă rămasă în poemul amiezii
priveam singur rătăcirea număram în seara asta voi arde la foc mic ultimele
asfinţiturile pierdute zadarnic asfinţituri
n-am avut timp să-mi inventariez viitorul şi- de printre tenebre cineva va ţine minte că
am plecat orbeşte spre moartea ce făcea eu râdeam atunci în pustiul din inima ta
nudism la marginea cealaltă a lumii atunci când am vrut să plec în America mi-
tu ai rămas ca o statuie neterminată cu am adus aminte că ea e acolo oricând
povestea trecerii tale prin inima mea. am amânat plecarea ca să te văd venind ca o
umbră printre umbrele înserării ireale
Scrisoare despre tristeţe şi tristeţea ei păsări cu aripi uitate în zbor spintecau cerul
acela cu lacrimi de ploaie în el.
Iubito, când am ajuns acasă porumbeii mei
făceau grevă, de planton stătea vântul în (Mai ştii când ţi-am spus că visele ca să rămână
viscolul greu vise trebuie să nu fie împlinite niciodată?)
era frig şi sete şi nimeni nu mai ştia unde
începe lumea şi unde se sfarşeşte cerul Aşa a fost, Iubito când ţi-am zis să-mi laşi
ca la ruleta rusească stăteau amintirile goale visele în pace
cu mâna pe trăgaci era timpul aşa a fost când te-am rugat să nu mă mai
mă apropiam de moarte cu pieptul gol prin bântui cu zâmbetul tău
viaţa sfâşiată de clipe când ţi-am arătat în marginea marginii zării
poemul făcea nudism pe pagina goală apusul pustiu
cuvintele defilau printre gânduri atunci am vrut să plec pe Lună ca să fac plajă
era ceas de tristeţe, Iubito şi minutarul arăta la umbră şi suflet
aceeaşi oră pe ceasul meu apoi mi-am dat seama ca astăzi e ziua ce
ceas de sărac, Iubito dar la marginea lumii trece şi mâine e cea pe care n-o mai putem
bogaţii zilei mureau degeaba putea prinde
eu trăiam degeaba, draga mea ca să spun şi am ştiut că dacă apuc viitorul Luna va fi tot
astăzi că eşti acolo şi că eu am timp să te mai admir de
de printre jaluzelele lăsate trupul tău îl văd departe
ireal de gol am ştiut că dacă astăzi sunt trist mâine voi
eşti frumoasă, ştii asta dar vântul te dă de campion mondial la tristeţe.
C. S. Cubleşan
grandioase, dar şi de mărimea icoanelor,
toate exprimând monumentalitate,
împreună şi, multe, luate separat. Mă vor
contrazice prieteni artişti, în acest spaţiu
Horea Paştina vine din ţinutul Alba
creat se simte Mâna lui Dumnezeu. Horea
Iulia, absolvă Institutul de Arte Plastice „N.
i-a închinat Domnului, cu voia şi puterea
Grigorescu”, secţia Pictură. În 1977,
Sa, o parte de Paradis. Un spaţiu încărcat
devine membru al Uniunii Artiştilor
de energii misterioase, pare un spaţiu de o
Plastici din România. Co-fondator al
întindere infinită, cosmic, spaţiu ce reflectă
grupului Prolog cu Paul Gherasim,
lumea sufletului său, pictura devine o
Constantin Flondor, Cristian Paraschiv şi
religie, priveşti şi te contopeşti cu acea
Mihai Sârbulescu, 1985. Din 1990, predă
lume, devii un locuitor al ei. Cu ce se poate
la Academia de Arte din Bucureşti –
măsura temperatura sufletului, sufletul
conferenţiar doctor la Catedra de Pictură.
iluminatului, simţirea, care vrea să aducă
Expoziţii personale în oraşele Bucureşti,
înapoi, pe pământ, suflul divin. Meditaţie,
Sibiu, Botoşani, Bistriţa etc. Expune cu
extaz, odihnă. O lume reală – flori, arbori,
grupul Prolog în oraşe din ţară şi în
obiecte ce par desprinse din alt timp, din
străinătate: Italia, Franţa, Cipru etc.,
altă lume, crini ce ard, aprinzând lumini
bucurându-se împreună de succes.
metafizice, trandafiri luminoşi respirând în
Participă la Expoziţii de grup numeroase,
grădina ce se deschide, dar nu îi vedem
importante, în ţară şi în străinătate:
capătul. Mărul, „mărul rumenit desfide
Bulgaria, Ungaria, Grecia, Cehoslovacia
timpul fizic şi orice meteorologie” – Dan
(Bienala Internaţională de Pictură), Anglia
Hăulică - „ulcelele fără toartă par embleme
( Londra), Austria, Franţa (Paris), Liban
de transcendenţă”, „instalare în Absolutul
(Beirut), Italia (Veneţia), Spania ( Santiago
Elementelor, explică armonia şi efectul
de Compostela), Bienala Internaţională de
terapeutic al artei”. „Cinstit ca firul de
Pictură de la Chişinău etc., la Tabere
iarbă”. Iată ce ne spune criticul Oliv Mircea:
internaţioanale din Bulgaria (Smolian,
„Percepţia vizuală nu e limitată la vizualul
Balcic), Ucraina (Odessa). Burse:
pur”, „O metafizică ce se vede şi lasă să se
1991, Austria (Horn). Premii şi distincţii:
vadă…”, „Gramatica demersului arată
1995 – Premiu Criticii; 1997- Premiul Cella
caracteristicile formale ale picturii lui
Delavrancea; 2004 – Ordinul Meritul
Horea Paştina”.
Cultural în grad de ofiţer; 2007 – Premiul
Motivul florilor îmi aminteşte de
Ion Andreescu al Academiei Române;
ferestrele caselor ţărăneşti luminate de
2010 – Crucea Arhiepiscopală a
muşcate şi gutui, iată spaţiul din „Grădina
Arhiepiscopiei de Alba Ilulia.
Maicii Domnului” în viziune lui Oliv:
Iată, deci, un artist galonat, care a
„Mariei fecioara ţi sunt asociate
trecut şi pe la Liceul de Arte Frumoase de
trandafirul, crinul, vioreaua”, deci iată,
la Ploieşti, vine în oraşul Ploieşti cu o
elementele reale devin simboluri. Întreg
expoziţie fascinantă, care umple sălile
ansamblul pictural e o metaforă deschisă
Muzeului de Artă cu lumini, cu acorduri de
spre metafizic. . privind reprezentările
culoare şi muzică în surdină. Rămânem în
îngerul nebun rostogolind deasupra hai că v-am prins dar staţi cuminţi
tuturor chiar şi în cerebelele perverse ale
un bulgăr de durere adulţilor e loc de mai bine
trupuri contorsionate mai inocent mai tandru mai adevărat
chipuri schimonosite în veşnică
rostogolire chiar aşa George al vostru e culmea se
deghizează în adult
materie neagră lipită perfect deşi nu e sigur că e un joc de-a mama şi
pe dosul creaţiei de-a tata
contrast şi contradicţie el se primeşte cadou singur are deja
întruparea lui zero experienţă deşi
nu-l pupă nimeni îi trece
mami
dracii nu vor muri niciodată? George al vostru vă asigură că începeţi
să aveţi cu adevărat
Dumnezeu abia când nu mai aveţi nimic
plimbându-se cu mâinile la spate dar aveţi poezie
prin viitorul de neimaginat al oamenilor
sunt doar un om George sfârâie în paharele voastre se
a uitat şi că a existat odată cineva care îşi căuta nu mai cred în meteorologie
timpul scurs între două eşecuri
a uitat de fapt că era căutător m-ai minţit
până când s-a împiedicat de o bornă pe care (spui
scria că nu va fi niciodată toamnă
mai cenuşiu decât scrumul ţigărilor de care între respirările noastre
uitase: atunci
viaţă!... de ce e atâta noiembrie
a înţeles atunci şi a început să te caute acum?)
nu a trebuit să o facă mult… îmi spui că eşti doar o linie
te-a găsit în dreptul unui stâlp cu o pancartă linia care desparte
nu care uneşte
luminoasă:
(şi atunci te întreb:
ca o lozincă din perioada comunistă;
tu de ce nu mă mai iubeşti )
aici e moartea! m-ai minţit
acum e liniştit… am intrat în era unui singur anotimp
împăcat şi fericit că a găsit ceea ce căutase diferit e doar finalul
toată viaţa
întoarcerea feţei către lucrurile nefăcute
pret a porter
am visat că umpleam conturul tău
mă îmbraci cu tine acum cu gândurile mele
(pune pe tine, iubi tu le numeai începuturi
dragostea mea şi strigai cât puteai de tare
să îţi ţină de cald sunt numai începuturi
ştii că în noiembrie iubiree
poemele sunt mai răcoroase sunt plină de răsărituri
să nu răceşti! ) care îmi fac cuvintele
aşa îmi spui poeme laudatio către tine
şi te înfăşori mai strâns îndărătul pleoapelor am reconstruit
în jurul gâtului o altă tu
ai dreptate, nici nu te mai recunosc în ea
(îţi răspund veşnica greşeală a ucenicului vrăjitor
uşor răguşit de emoţie) strig din coşmar
trezeşte-te
tu mereu ai dreptate!
trezeşte-te principessa
în poemele mele răceşti uşor
nu eşti tu aceea care crezi că eşti
prea multe ferestre
trezeşte-te
deschise spre fluviu eşti doar o greşeală a visului meu
dar dacă nu ar fi ceea ce niciunul din noi
pe unde ar mai intra pescăruşii nu ar dori să îi fie celuilalt
de unde am mai vedea trezeşte-teeeeee
mansarda? la marginea visului
mă îmbraci cu tine acum vameşii caută prin bagajele poemului
şi crede-mă semnele de punctuaţie
chiar îmi vii bine! noi nu avem nimic de declarat
Cerberi
Nepregătite
Valuri de căldură pentru marele salt în necunoscut,
inundă emisferele cerebrale, se lovesc de ferestre
şfichiuind ca atingerea unui fir precum gâzele zăpăcite
electric. de lumina puternică.
Pohèma de Joi,
*** ca pâinea mare şi rotundă din cuptorul
bunicii,
alergam alergam se împarte aburind flămânzilor de Cuvânt
şi lumea se făcea un vortex prin care săgeată cum dragostea care nu cunoaşte hotare şi
înghiţeam distanţe curge necondiţionat
oprind timpul în loc în şi din toate colţurile Universului…
cineva încerca să mă prefacă punct de ochire Pohèma de Joi
împuscându-şi aerul de deasupra coroanei e mana şi vinul însetaţilor, flămânzilor,
un cer gol şi opac îl ţintea din oglindă vagabonzilor,
tu într-un colţ de lună învăţai rugăciunea beţivilor, vameşilor, prostituatelor lumii (cu
supremă sau fără gen)
descifrând semnul crucii întru eliberarea lor în Poezie,
şi ne miram cu toţii de minunea numelor întru Împărăţia care nu cunoaşte alte daruri
îmbrăţişând arhanghelii decât inimile iubind sincer şi pătimaş
nu se mai cunoştea dacă era vis ori poezie „şi flori, şi ochi, şi buze, şi morminte…”
Pohèma de Joi
De ce am fi? e Cina cea de Taină a robilor Cuvântului
înălţându-se Poezie…
De ce am plânge
când înfloresc castanii sub streşini de bazalt Aum (OM)
singurătăţi cernându-şi din sinele înalt,
când pomi rotesc prin frunze în noapte, cenuşii muţenia pământului nu e totuna cu tăcerea
eu mă ascund de tine, tu pleci şi nu mai vii? cum nici omul cu Omul
masculul cu bărbatul
De ce am râde ori femela cu femeia…
când nu ştim să iubim nimic ce-avem în noi textul acesta nu este poezie
şi procreăm cuvinte când cerul naşte ploi, nici predică
desfacem jurăminte şi ne-aruncăm în textul acesta e în aşteptarea Omului
soare, ce va să vină printre oameni
tăcere ne prefacem cum umbrele pe mare? şi va naşte în noi…
şi Facla, din vremea tinereţii sale, adică moral: dovadă calitatea subţire a
„din anii 70-80 ai secolului trecut, la care aproape tuturor premiaţilor de astăzi.
erau trei premiaţi maximum pe an, de În ceea ce priveşte calitatea pe care o
fiecare editură (ceilalţi remarcaţi au poeţii debutanţi/tineri de ieri şi
apăreau în Caiete ale debutanţilor)”. calitatea pe care o au cei de astăzi,
Aşadar, acum, „a fost o adevărată aceasta nu s-a schimbat nicidecum în
inflaţie de titluri de carte de debut, care structura ei: şi atunci, şi acum,
nu s-a comparat cu debuturile prin calitatea lor se constituie din foarte
concurs (cu jurii imbatabile) ale puţini poeţi buni şi din foarte mulţi
editurilor Albatros şi Cartea Românească poeţi minori. Deosebirea este că
sau Dacia”, ne asigură poetul. actuala libertate de expresie a înmulţit
Din păcate, vechile debuturi, ca şi mai mult poeţii minori şi i-a făcut, prin
publicarea cărţilor următoare debutului net şi alte modalităţi de comunicare,
la editurile socialiste, nu erau tocmai mult mai vizibili. Oricum,
„lacrima Christi”, tocmai o imaculata generalizarea „poeţii tineri sau poeţii
jurizare, „cu jurii imbatabile”, după maturi sunt fără valoare”, care se face
cum spune Stoiciu, ci erau o adevărată adesea, este imprudentă.
bătaie de joc, de vreme ce cenzura era (3). O altă problemă dezbătură de
trează, iar ceea ce răzbătea totuşi pe L.I. Stoiciu este aceea a ignoranţei de
sub cenzură, sau pe deasupra ei, nu care „se bucură” poeţii maturi de astăzi
erau decât relaţiile debutantului cu în ochii, mintea, inima poeţilor tineri:
editorul şi/sau directorul editurii; sau „cei debutaţi n-au auzit de cei
relaţiile cu un critic cunoscut ce venea consacraţi, care-i premiază, nu i-au
cu debutantul sau cu studenţii săi citit, nu sunt interesaţi deloc de
debutanţi, bucureşteni sau nu, ori cu literatura scrisă până la douămiişti
cărţile în manuscris ale acestora la (s.n.).” Motiv pentru care poetul
editură, susţinându-le în mascarada optzecist Stoiciu declară: „personal îi
„concursului anual de debut la editura acuz pe profesorii lor, «optzecişti» ca
X”. A uitat L.I. Stoiciu toate aceste vârstă, de liceu sau universitari, de
lucruri? Mai că nu cred! Numai că ruptura produsă, care nu i-au apropiat
probabil nu este prea comod pentru el, de literatura română contemporană”;
în prezentul context, să-şi amintească. adică de literatura optzecistă.
Eu unul nu regret, asemenea altora, Acestea fiind zise, ne putem aminti
„corectitudinea” concursurilor de de tinerii poeţi optzecişti, care la vremea
atunci şi dispariţia „juriilor imbatabile”, lor nu se sfiau nicidecum să nege
despre care pomeneşte Stoiciu. Bine că valoarea poeziei şaizeciste sau
s-au dus. şaptezeciste contemporane lor. Cel puţin
Problema e că, de atunci şi până L.I. Stoiciu declara nu demult (în
azi, criticii din juriile de poezie nu prea articolul Despre poezie, azi. La români,
dovedesc că au făcut vreun progres din revista Argeş, nr. 8/2016): „am scris
poetica spaţiului
Comunicabilitatea unei imagini
singulare e un fapt de mare
semnificaţie ontologică. Vom
Gaston Bachelard
reveni asupra acestei comuniuni
prin acte scurte, izolate şi active.
>>>>> p. 2 Imaginile antrenează – după
Prin urmare, opusul cauzalităţii apariţie – dar ele nu sunt
este adesea în reverberaţia [fr., fenomenele unei antrenări. Cu
retentissement, en., reverberate] siguranţă, se poate, în cercetările
atât de fin studiată de Minkowski psihologice, să se acorde atenţie
(v. Eugène Minkowski, Vers une metodelor psihanalitice pentru a
cosmologie. Fragments philosophiques, determina personalitatea unui
Paris: Aubier-Montaigne, 1936, poet, se poate găsi astfel o măsură
cap. IX), care credem că a găsit a presiunilor – mai cu seamă a
adevăratele măsuri ale fiinţării opresiunilor – cărora un poet a
imaginii poetice. În această trebuit să le facă faţă în cursul vieţii
reverberaţie, imaginea poetică ar sale, dar actul poetic, imaginea
avea o sonoritate a fiinţării. Poetul instantanee, scânteierea fiinţei în
vorbeşte în pragul fiinţării. Ca să imaginaţie, scapă oricărei anchete.
determinăm fiinţarea unei imagini, Trebuie să se ajungă, pentru a
ar trebui, aşadar, conform clarifica filosofic problema imaginii
fenomenologiei lui Minkowski, să poetice, la o fenomenologie a
facem experienţa reverberaţiei. imaginaţiei. Înţelegem prin aceasta
A spune că imaginea poetică un studiu al fenomenului imaginii
scapă cauzalităţii este, fără poetice atunci când imaginea
îndoială, o declaraţie care are pătrunde în conştiinţă ca produs
gravitatea sa. Dar cauzele invocate direct al inimii, al sufletului, al
de psiholog şi de psihanalist nu pot fiinţei omului confruntat cu
niciodată explica acel caracter actualitatea sa.
neaşteptat al imaginii noi, nici Tălmăcire de Florin Dochia
adeziunea pe care ea o suscită într-un
suflet străin în procesul său de
creaţie. Poetul nu-mi dezvăluie
trecutul imaginii sale şi totuşi ______
imaginea sa prinde imediat * Gaston Bachelard, La poétique
rădăcină în mine. de l’espace. (1957) [1961], pag. 7-9