Sunteți pe pagina 1din 48

V I T R I N Ă D E A R TĂ N O u Ă

No. 11-12 FONDATĂ DE GEO bOGZA LA 1 IANuARIE 1928


2017 CÂMpINA  SERIA A DOuA  ANuL IV

Acest număr e ilustrat cu lucrări de Horea Paştina

pubLICAţIE Cu ŞI DESpRE pOEZIE


Î N G R I J I TĂ D E F L O R I N D O C H I A
ars poetica

poetica spaţiului

Gaston Bachelard
(fragment*) psihice a poemului. Atunci când
Un filosof care şi-a format reflecţia filosofică, exersându-se
gândirea toată ataşându-se temelor asupra unei gândiri ştiinţifice
fundamentale ale filosofiei ştiinţelor, îndelung studiată, trebuie să se
care a urmat, atât de net pe cât a întrebe dacă noua idee se integrează
putut, axa raţionalismului activ, axa în corpul ideilor probate, chiar dacă
raţionalismului crescând al ştiinţei acest corp este constrâns, de noua
contemporane, trebuie să-şi uite idee, la o remaniere profundă, cum e
cunoştinţele, să se rupă de toate cazul în toate revoluţiile din ştiinţelor
obiceiurile cercetării filosofice, dacă contemporane, filosofia poeziei
vrea să studieze problemele puse de trebuie să recunoască faptul că actul
imaginaţia poetică. Aici, trecutul poetic nu are trecut, cu atât mai
culturii nu contează; lungul efort al puţin trecut apropiat al cărui parcurs
legăturilor şi al constructelor gândirii, şi a cărui apariţie le-am putea urmări.
efort de săptămâni şi de luni de zile, Când, prin urmare, vom face
e ineficace. Trebuie să fie prezent, menţiunea raportului unei imagini
prezent în momentul manifestării poetice noi şi a unui arhetip dormind
imaginii: dacă există o filozofie a în străfundul inconştientului, va
poeziei, această filozofie trebuie să trebui să facem să se înţeleagă că
se nască şi să renască cu prilejul unui acest raport nu este, propriu-zis,
vers dominant, în adeziune totală cu cauzal. Imaginea poetică nu depinde
o imagine izolată, foarte precis chiar de un impuls. Ea nu este ecoul unui
într-un extaz al noutăţii imaginii. trecut. E adesea invers: prin izbucnirea
Imaginea poetică este o bruscă unei imagini, în trecutul îndepărtat
reliefare a psihismului, reliefare prost rezonează ecouri şi nu se vede cât de
studiată în cauzalităţile psihologice profunde sunt aceste ecouri, cum se
subalterne. Nimic, nici general, nici repercutează şi se disipează. În
coordonat, nu poate servi drept bază noutatea sa, în activitatea sa,
unei filosofii a poeziei. Noţiunea de imaginea poetică are fiinţă proprie,
principiu, noţiune de «bază» ar fi aici dinamism propriu. Ea se relevă dintr-
ruinătoare. Ea ar bloca esenţialul o ontologie directă. Asupra acestei
actualităţii, esenţialul noutăţii ontologii trebuie să lucrăm. >>> p. 43

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ


2 NO. 9-10 / 2017
cronica literară

petrache plopeanu:
Neolitice
Mioara Bahna
Construit alegoric, volumul până la creația lui Lucian Blaga, mai ales
„Neolitice” – Editura Pim, Iași, 2017 – al din „Pașii profetului” și „Zamolxe”, a lui
lui Petrache Plopeanu cuprinde Tudor Arghezi – în special la nivelul
elemente de sociogonie sau de limbajului –, a lui Marin Sorescu sau a lui
antropogonie, valorificând universul Nichita Stănescu.
preocupărilor din domeniul profesional Autorul construiește un univers
al autorului, istoria, dar și informații edenic, văzut atât din perspectiva
vaste din alte domenii, și are în centrul artistului creator – textul având astfel
său femeia, văzută în ipostaze diverse, elemente de meditație asupra condiției
ca origine / sursă / izvor, ca ideal / țel, ca umane, a cărei zădărnicie își face simțită
lume, adică Totul. prezența prin numeroase imagini
Scrisă în maniera caracteristică a artistice („carnea de praf să fie în vânt
poetului – afiliat la spațiul literar amplu caravană”; „impunerea unor instabilități
al postmodernismului –, cristalizată în efemere”; „margine de țarc plin cu frați
cele patru volume de versuri de pâna de lapte” etc.), dar, mai ales, asupra
acum și caracterizată prin prezența, la condiției femeii, de ax al universului,
nivel prozodic, a enjambamentului și promisiune a stabilității și a continuării
prin abolirea cvasigenerală a vieții –, însă, în același timp, și din
punctuației, dar și printr-o ortografie perspectiva eroilor cărții, oamenii
care, de cele mai multe ori, sfidează începuturilor, care se simt „frați” cu
regulile limbii române literare actuale, toate elementele naturii (cu plantele, cu
cartea este alcătuită din imagini dense, fluturii, cu animalele pădurii sau cu
insolite, adesea criptice, rod al unei peștii apelor), fiindcă „de / aceeași
imaginații prolifice, traduse prin mamă-pământ sunt cu toții // clipele îi
îmbinări de termeni alcătuind câmpuri înveșmântează deopotrivă cu lumină”,
lexicale prin care caută să dea contur deși își vânează sau își pescuiesc acești
inteligibil unor stări sufletești „frați”. Pe de altă parte, par a se
intraductibile, înregistrând, deci, identifica în acest poem rămășițe ale
tentative ale apropierii de inefabil – unei civilizații întrt-o oarecare măsură
„clivaje cu strigăte și lut” –, în a căror mai evoluate (de pildă, prezența
pastă se pot identifica ecouri numeroase șamanului), care pot crea impresia că ar
din universul vast al aproape tuturor fi vorba de un timp postapocaliptic. De
etapelor din evoluția literaturii. Se pot aceea, „nicio poveste nu începe așa cum
observa, prin urmare, influențe, auzise el” – în „poveste” presupunându-se
asumate, de la literatura bucolică și că se adună experiența și înțelepciunea

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ


NO. 9-10 / 2017 3
arte vizuale

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ


4 NO. 9-10 / 2017
cronica literară

multor generații de oameni – pe când, aportul divinului, dar și prin propriul


aici, e vremea când încă „drumurile sunt efort constructiv. Din acest motiv, toate
înierbate”, iar „vânătorile sunt multiple”. energiile se îndreaptă spre naștere, iar
Vânătoarea, ca manifestare aproape aceasta se produce, îndeosebi, prin
vitală a lumii primitive, dar și ca topos cuvânt. Se poate vorbi, în consecință, de
cultural – metaforă cu sensuri două etape ale facerii: prima, în care
numeroase, sugerând dorința de toate sunt nenumite („nenumiți erau
cunoaștere și, deci, de înstăpânire peste toți acei frați ai săi ce / nu-i vorbeau pe
pământ etc. – este, în acest volum, unul înțeles / nenumite îi erau gândurile”;
dintre laitmotive, altul fiind „sămânța”. mai mult, și ei, eroii-născători, el și ea,
Deși, aparent, nu au contexte comune, erau „nenumiți”: „ea încă nenumită și el
vănătoarea face parte din aceeași rețea încă nenumit”), și cea de-a doua, când
semantică, în carte, cu semnul de insul începuturilor intuiește că poate să
întrebare care este aici „itinerant”. ia în stăpânire universul, dând nume
Pentru această lume păgână, care alcătuirilor lui: „cioplea un lemn moale
vânează, pescuiește, cântă, construiește și-i dădea nume”. Omul și cuvântul par a
mituri și-și cioplește amulete, trăind stabili, astfel, un pact. De aceea,
plenar clipa, sămânța este o promisiune, „cuvintele / stau la rând și așteaptă și
o speranță că viitorul le va aparține ele / să-și asume condiție nemuritoare”.
într-un fel sau în altul. În felul acesta, se sugerează ideea
Timpul, amintind de cel primordial, al continuării sau a adâncirii Genezei, prin
nașterii / al facerii / al ivirii, susține, de contribuția omului. În acest sens, mâna,
asemenea, creația ca laitmotiv: e o lume ochiul, privirea, pașii sunt alte laitmotive
care, ca o statuie, se desprinde treptat care atestă două planuri ale creației: pe
din materialul din care este dăltuită, cu dinafară și pe dinăuntru, animată însă

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ


NO. 9-10 / 2017 5
cronica literară

exhaustiv de sentimentul suprem, poate mirajul care-i face pe cei mari să


„dragostea lutului”, lutul însuși, sub nu vadă sau să uite că „toate-s vechi și
diferite forme și cu felurite caracteristici, nouă toate”, că toți au „lutul-veșmânt”,
„galben”, „moale”, „ars”, „veșmânt” etc., „de la facerea lumii până la prima
fiind un alt laitmotiv, făcând, de așchie / de după rugă” și să nutrească
asemenea, aluzie la Geneză, dar dorința de a-și însuși „stereotipia
reamintind totodată precaritatea ființei căderii în frumusețe”.
umane, sugerată altundeva, de pildă, Chiar dacă, în ansamblu, domină
prin „valuri peste o barcă ingenuă”. senzația de pace, de blândețe, de
Ca imn închinat dragostei și, duioșie – în carte sunt numeroase
implicit, femeii – cea mai importantă imagini artistice alcătuind rețele
forță creatoare de pe pământ, pentru semantice care o ilustrează: „ape
că „ femeile doar sunt ca stâncile” și unduind”; „învățase să mângâie copiii
pentru că „este și el făurit de femeie”, pământului”; „și-a descusut cu
apropierea de ea fiind „cuprinderea în blândețe...” etc. –, este prezent, prin
palme a unei stele” –, textul surprinde imagini, de asemenea numeroase, și
în acest cadru idilic, o adevărată dionisiacul. Astfel, sunt „semne” care
explozie a simțurilor, sinestezia fiind un sugerează o luptă inconștientă, mută
procedeu potrivit prin care este redată pentru supremație, deși, în realitate,
adesea: „lacul de arome verzi”; „șuier lupta e câștigată, de la început de cea
de caldă aromă de stup și de pântec” care are darul / harul nașterii:
etc. Omagiul femeii se realizează prin „femeile râd și se numesc ale lui /
numeroase imagini, fiind reliefată spun că-l poartă în pântece / sunt
legătura dintre ea și pământ – „femeile numai femei”, dar „somnul îl
vorbesc cu pământul ca de la femeie la cuprindea cu brațele femeii / îl
femeie”, chiar dacă mâna ei „flutură a mângâia ca pe o bucată de lut
fugă”, perpetuând amintirea zădărniciei cuprinsă de jar”, iar „sânul răsărea
– sau se sugerează atingerea ei de pribeag în mână pribeagă”, în timp ce
sacru, de jertfă, prin comparația cu vatra e „înconjurată de ochi aprinși”.
„niște zeițe scutite de condiția lor” și În concluzie, cartea lui Petrache
prin referire la „argila arsă a altarelor și Plopeanu este o provocare: te
a femeilor” sau la „flăcările-femeie”. determină să citești, să cauți sensuri,
Pornind de aici, dragostea apare ca un să iei tu, ca cititor, la rându-ți, în
ritual, comparabil cu acela al vânătorii stăpânire lumea poetului, descoperind
sau al celorlalte manifestări omenești, că „întreaga geometrie / stă atârnată
învățat treptat, ca un joc, cu un într-un ciot noduros”, intuind astfel
„neastâmpăr prudent”, chiar de copii, increatul, să cauți să înțelegi „ritmul
„aceste ființe minuscule”, care trecerii prin tăiș”, „geamătul ierbii
„pricepeau mai bine / decât bărbații și tăvălite de umbră”și trăind, la sfârșit, o
femeile semnificațiile spiralei”, intuind „oboseală aurie”.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ


6 NO. 9-10 / 2017
cronica literară

Corina Monea – îmi iau


pantofii, sufletul, rujul,
dispar
Florin Dochia Ars poetica, pe care o căutăm mereu
la autorii de poezie serioşi, ar putea fi şi
O poezie în care ludicul îşi arogă locul poemul de la pagina 61, intitulat pur şi
de prim-solist am găsit în cartea Corinei simplu minţirea, ca formă de artă: „nu
Monea, din Slatina: îmi iau pantofii, aşteptaţi răspunsuri, / nu căutaţi /
sufletul, rujul, dispar (Editura Rafet, înţelesuri convenabile, / nu mă trataţi cu
2017). Un prim-solist provocator, naivitate, / nu mă încercaţi ca pe o mare
impertinent, lovind din toate direcţiile / cu degetul, mint! // sunt eu o
módele şi modélele, începând cu titlul, întrebare / cu neînţeles obraznic, / o
în care pantofii (obiectul, materia, dar şi balivernă cu ochi, / scornire de a fi / şi
mişcarea ei), sufletul (fiinţa cu emoţiile mint!” O întreagă estetică în aceste
aferente) şi rujul (masca, înţelesul care versuri, în care secole de eseuri şi
ascunde) definesc dintru început aria în filosofări asupra creaţiei artistice se
care se va desfăşura demersul poetic sublimează într-o replică rostită cu un
încărcat de metaforă şi plătind tribut zâmbet ştrengar de un măscărici regal.
bogat sentimentului. Poeta noastră O lectură atentă la nivelul al doilea face
alcătuieşte un univers paralel, o lume şi din poemul nuanţe, alcool şi alte
altfel, a spectacolului integrator şi tangouri tot o artă poetică, de astă dată
sincretic, în care iubirea e un fel de foarte generoasă cu cititorul.
moarte (şi nu acea atât de prezentă, Odată stabilite toate acestea, Corina
obsedant adeseori, în lirica feminină, „la Monea îşi vede de spectacolul ei, face cu
petite morte”, cum numesc cu ochiul spectatorului şi chicoteşte. Îl
subtilitate francezii orgasmul!) şi invită la joc, pe scenă. Nimic nu rezistă la
moartea e o formă de iubire. Firesc, un examen obiectiv, rece, aici nu prea au
într-un asemenea concert de eros şi ce căuta sobrietatea, seriozitatea,
thanatos, fabulosul este la locul lui, ordinea prestabilită. Orice trece în orice,
concretul se combină cu abstractul, e o lume fluidă în care domneşte
carnavalurile se-ntorc „prin sistemul incertitudinea, ceva în genul pisicii lui
digestiv al fiorului, / o invazie de şerpi Schrödinger, care e nici-nici şi-şi
calzi cu degete”, dragostea îşi pune vestă moartă&vie, „pentru că toţi oamenii / şi
de salvare „într-un uragan venit fără păsările, / şi pronumele / sunt captivi
vâsle”, „gurile îşi pun centuri de jos, / într-un punct nedumerit, / ouat de
siguranţă”, cerul este exploatat „cu un semn de întrebare.” (un punct
deltaplane cărnoase” „după ce somnul nedumerit). Atunci când „consumul
şi-a descălţat bărcile în port.” autorizat de iubire / inventează visul cu

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ


NO. 9-10 / 2017 7
cronica literară

solzi”, nu e de mirare că bestiarul ne va


oferi „oameni / cu păsări pe limbă”,
„păsări / cu oameni / în loc de aripi”,
„un călcâi cu pleoapă”, „o pasăre / cu
gene în locul aripilor, / cu priviri în locul
zborului / care de fapt va fi un mare ochi
haimana / ouând gerunzii şi pronume
neutre”, o „pasăre cu frunze” care,
începe să ni se pară firesc, desigur, face
un „magnific ou pe jumătatea sâmbure”,
de aceea, „port uneori şi acum pe aripi /
mirosul de var şi de crud al naşterii”.
Ultimele citate sunt din poemul pasăre
rug, o viziune originală asupra mitului
Păsării Phoenix, virând înspre o dublă
natură a fiinţei, un fel de plantanimal,
pentru că „din zbor îmi cresc rădăcini, /
se înfig în pasta cerului să mă ţină /
deasupra” şi „există în sângele meu /
fascinaţia focului”.
Pare că avem în faţă Bestiarul din mediul înconjurător. Cel mai convingător
Aberdeen, peste care se suprapun pagini mi se pare că se aşază cuvintele, în acest
din Cartea minunilor a lui Marco Polo, sens, în frumosul şi, aparent, atât de
cu vagi detalii de Hieronymus Bosch, în simplul poem etic îngerul cal: „ce înger
arhitecturi imaginate de Escher - un vine / să ia tristeţea unui cal / care ştie
spaţiu holografic miraculos, labirintic. că moare? / cine îi deschide grajdul / pe
Mereu, ca un contrapunct bine lumea cealaltă? / îngerul-cal? // atunci,
temperat, prezenţa îngerului şi metafore / furnica strivită sub talpă / are înger
luminoase, delicate: „Eu voi veni la tine furnică… / corcoduşul uscat se ridică la
/ cu cămaşa curată ca laptele strecurat. cer / sub aripă de înger-copac… //
//[…]// mă primeşti lângă pielea ta / pe trebuie să existe undeva / un Rai la
care apar florile de tei?”, „cu privirle frunzelor, / un Iad la hienelor… //
tale, / degete simple de cuvinte ce văd”. povestea e aceeaşi / cu îngerul ploii, / al
Există o metafizică în subsolul acestei pietrelor, / al gândurilor, / al iubirii, /
creaţii lirice, o convingere că lumea este, toate mor… // şi totuşi… / când vine
totuşi, congruentă şi comprehensibilă, îngerul-cal / să aline tristeţea / din
totul e să re-punem toate elementele la oceanul negru de iris?”. Melancolia, care
locul lor, lucrând cu sârg la un puzzle hrăneşte totul, la Corina Monea, printr-
imens, care acoperă concomitent un sistem de capilare extins în întregul
exteriorul şi interiorul fiinţei, inclusiv univers, atinge atât iubirea, în scene

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ


8 NO. 9-10 / 2017
cronica literară

benigne de amor („femeie, / ţâşneşte existenţial, / te-ai plictisit în prezent. /


vara din pântecul tău, / mă ard macii pe trage la poartă / plecarea. // îmi iau
buze. / mă rătăceşti în sălbăticia ta, / pantofii, sufletul, rujul, / dispar.”
îmblânzeşte-ţi dorinţa //[…] // fiinţă, / (darling). Spectacolul e gata (poemul
tace-mă, / vorbeşte-mă, / inundă-mă şi este ultimul din carte!), nu se mai
arde-mă-n tine, / femeie, / în ce lan aşteaptă aplauzele, „e o încleştare /
narcotic m-ai scufundat?”), cât şi până la ruperea sângelui, / os lângă os, /
moartea („azi nici moartea nu a fost cuvânt în cuvânt, / piele pe piele, / rană
fericită. //[…]// o moarte cu tristeţe în în rană. // o golire de rest, / o lovire de
buzunare / nu e de trăit / într-o singură ape, / înfruntare în patimi, / orbi, / muţi,
zi. / s-a plictisit şi a plecat.”), atâta / născând nopţi.” (ruperea sângelui).
vreme cât „călăul / îşi ascute securea / Toate drumurile, mai ales cele ale
pe fluture”. dragostei, duc la acelaşi final, la acelaşi
În fine, poezia acestui volum de lamento, de astă dată foarte serios:
debut matur pare a fi una preponderent „paradise, paradise, / de ce ai porţile-
egoistă, centrată pe sinele feminin, ceea nchise?” Partenerul de joc nu
ce devine reconfortant de vreme ce rezonează, nu este oglindă, este mai
autoironia şi tandreţea se adaugă drept degrabă instrument: „mâinile tale / în
mărci importante ale unei patimi de a flăcări de zbor / vin pe trupul /
trăi: „darling, zice, / dă-o în paradisul cuvântului meu”, cei doi sunt
mă-sii de iubire, / mai taie din ea. / ia „necunoscuţi, / neştiuţi / singuri, /
ceva ascuţit şi retează / pe margini ceva străini / împreună…” (hoţi de dor),
- / fericiri dantelate, / gingăşii pentru că întotdeauna între noi e un
mătăsoase, / răsfăţuri spumoase, / prea ascuns doar bănuit, „e ceva neînţeles /
nu e trist deloc. / nu mai pot, / am ca frumosul nevăzut / al norilor
problem cu pancreasul /şi cu metafizica. noaptea”, pe care Corina Monea face tot
// darling, zic, / se rup singure firele posibilul să ni-l dezvăluie ascunzându-l
putrede, / nu ai nimic fiziologic / sau în cuvinte meşteşugite şi seducătoare.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ


NO. 9-10 / 2017 9
cronica literară

Despre moarte numai


de Dumnezeu şi-o parte
haina mamei
Romeo Aurelian Ilie tine / nici genunchii în voce joasă / faţa
bucuriei consolându-te aridă / şi tu
În volumul de poezie „Caracterul aşteptând primăvara / într-o intimitate
triumfal al înmormântărilor cântate” al injustă cu inocenţa”. Iar când inocenţa
poetei Laura Cătălina Dragomir (Editura este izgonită de la masa sentimentelor
Eurostampa, Timişoara, 2016), cuvintele ce ar putea zidi o lume, cea care îşi face
au luat-o razna. Iar asta trebuie spus din loc şi acaparează întreaga atmosferă
capul locului pentru ca cititorul să nu este vina: „În ura drumului vina ca un
cadă pradă renunţării de la prima şarpe / se însoţeşte cu oamenii”. Avem
poezie. S-ar insinua, fireşte, întrebarea: aici poate cea mai reuşită metaforă
De ce s-au răzvrătit cuvintele în aşa explicită a sentimentului de vinovăţie:
manieră încât să nu-şi mai găsească „vina ca un şarpe”. Cu ce altceva poţi
locul lor menit în frază, locul lor dictat asemăna mai bine vina, dacă nu cel
de rigorile topicii logice? Iar răspunsul care, tatăl minciunii fiind, a ştiut sădi în
nu va fi decis decât la finalul volumului. inima şi mintea omului sămânţa
„Ceva aşa ca un dumnezeu ţi se va îndoielii, cea generatoare la rândul ei al
termina”. Acesta este primul vers din sentimentului de vinovăţie. Vina şi
prima poezie. Iată, poeta începe cu îndoiala au devenit astfel un tandem de
prezumţia unui sfârşit iminent. Iar ceea stări complementare ce au pus stăpânire
ce stă să se termine, nu este lumea în pe istoria sufletească a omului. S-a creat
sine. Nu ne este profeţit aici niciun astfel premisa unei ne-lumi, unei ne-lumini,
Armaghedon. Ceea ce se termină nu este unde nimic nu mai este perceput aşa
nici măcar Dumnezeu. Ci numai ceva aşa cum este, unde: „bunătatea ca o femeie
ca un dumnezeu. Dar nici aceasta nu este de care nu eşti sigur / într-un sat cu
puţin lucru. Ba dimpotrivă, pentru că bărbaţi care mor”.
atunci când percepţia asupra divinităţii Într-o astfel de (ne)lume, în care nimic
se estompează şi uşor, uşor dispare, pe bun nu mai poate căpăta consistenţă, nu
negândite se va instaura anarhia. În este de mirare ca tocmai după un
minte, în suflet, în trup. Altfel spus, moment de vagă luciditate în care să îşi
moartea sufletească este aici, în jur, pe spui: „Precis nu-mi place să mor” şi
lângă noi, în noi. „Moartea e o muncă oricât ai spăla-o”, să
Aşadar, bine-aţi venit în (ne)lumea pui la îndoială existenţa lui Dumnezeu,
„înmormântărilor cântate”! Locul în care într-o stare de tulburare în care ai prefera
„carnea, singura acţiune comună / mai degrabă să-i accepţi din plin
fervoarea rutinei nu are de-a face cu inexistenţa: „Dacă ar exista Dumnezeu /

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ


10 NO. 9-10 / 2017
cronica literară

(căci nu există) / trei zile a murit fără să-l


vadă nimeni / mort cât să sufere / cu
bunăstarea căderii speriată / tu nu l-ai
cunoscut / (doar i te-ai pus în mână) /
visa cu oameni, de asta l-au luat, /
oboseala uscată a orbilor îi macera rostul
/ la trocul cu fum îl îndrăzneau toţi / cum
era de aşteptat nu putea merge / cu ei,
niciunde / în egalitate de sexe, orfani /
copii de cârpe / Într-o cameră mică / încă
pescuieşte, vânează”. Am redat această
poezie în întregime tocmai pentru a oferi
tabloul general al stărilor sufleteşti ce
populează această (ne)lume, care este,
vrem – nu vrem, a noastră: îndoială,
neîncredere, renunţare, dispreţ. Și aş mai
vrea să atrag aici atenţia asupra unui
fapt: acelui „dacă” din debutul poeziei nu
i se răspunde nicicum. Căci toată poezia
pare să răspundă de fapt versului al o avusesem numai pe mama / şi aveam
doilea în care inexistenţa lui Dumnezeu poftă să fim mulţi la bătrâneţe / să ne
este afirmată cu tărie. Cu fiecare dintre ferim de statul înăuntrul pământului / şi
celelalte versuri se încearcă de viermii la inimă”. Cred că toţi cititorii
argumentarea inexistenţei lui vor fi în asentimentul meu, că şi ei şi-ar
Dumnezeu. Și totuşi, acel prim vers nu a dori că aceste versuri ce se
fost aşezat acolo întâmplător. El vrea să îngemănează cu psalmii biblici să
spună ceva, şi anume că, în străfundul încheie zbaterea poetei, care este şi
sufletului oricărui om, Dumnezeu există. zbaterea lumii şi zbaterea mea şi a
Iar acest străfund al sufletului nu este noastră a tuturor. Să fie o revelaţie
oare, acea cameră mică în care El, „încă absolută şi definitivă. Să fie Parusia şi
pescuieşte, vânează”? toţi să ne mântuim şi să trăim fericiţi
Şi pentru că nicio căutare a divinităţii preţ de o nemurire.
nu rămâne nerăsplătită, ca în pilda fiului Dar din păcate nu sunt toate aşa cum
risipitor, în poezia imediat următoare, ne-am dori. Şi revelaţiile vin atunci când
chipul lui Dumnezeu apare în toată vin doar pentru a ne întări pentru o
splendoarea lui, în vecinătatea chipului nouă rundă a luptei cu moartea, cu
mamei, cea care este, în fond, primul (ne)lumea, şi în fond, cu noi înşine.
chip al divinităţii pe care îl percepem la Faptul că aşa stau lucrurile este
vârsta primelor descoperiri: „mă uitam confirmat şi de versurile poeziei
la Dumnezeu ca la soare. / înainte de el următoare, în care poeta ne prezintă o

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ


NO. 9-10 / 2017 11
cronica literară

modalitate de a conserva fericirea frică / vertical, de la dinţi / fără ruina


pentru a ne putea bucura de ea cât mai împrăştiată a vocii. / Omul rupt într-o
mult şi pentru a ne servi de armă singură pasăre / începe mai multe
împotriva morţii sufleteşti: „îmi trecuse primăveri deodată / şi toate la lumina
prin cap să mai las fericirea / să mă nopţii / n-o să se oprească pentru atât /
zăbovesc peste ea doar noaptea / şi la câţiva metri de ţările calde /
atunci la lumina plăpândă. / să o aglomerat şi nesigur de sus / de la
scobesc ca orbii, din mână, de câteva lacrimi”. Cu aceste versuri îşi
stricăciunea invidiei / şi bine frumoasă încheie Laura Cătălina Dragomir
să o dau şi altora s-o înceapă / s-o cântarea de înmormântare a morţii. L-
prindă de capătul cu moartea / şi să am redat în întregime pentru că este un
gândească: de acolo îi vine sporul şi rezumat al întregii zbateri sufleteşti. Iar
înţelepciunea”. Aşadar, două sunt căile foarte sugestiva este încadrarea, între
de a conserva fericirea şi de îi împlini „zbor” şi „lacrimi”, aceste două
menirea: împărţirea ei la toţi ceilalţi şi metafore, una a Duhului Sfânt, cealaltă a
„legarea” ei de capătul cu moartea, în omului căutător al adevărului.
încercarea de a o contamina pe cea din Ajuns aproape de finalul acestei
urmă de lumina celei dintâi. cronici, găsesc cuminte să vă sugerez şi
Poate cea mai la îndemână farsă a răspunsul la întrebarea lansată în
şarpelui – diavol, cea care amplifica cel debutul acesteia, referitoare la topica
mai bine sentimentul de vinovăţie, este spectaculoasă abordată de poeta
perpetua cădere a omului în carne şi noastră. Şi o voi face, fireşte, tot printr-o
confundarea acestei căderi cu iubirea: întrebare ce nu se vrea defel a fi
„şi cei ştiutori ca şi neînţărcaţii repetau retorică: când sufletul se sfâşie-n o mie
orb pe sânge / desfăcutul cărnii din de bucăţi, cum ar putea cuvintele, ce îi
iubirea ei”. Dar atunci când imaginea lui sunt fiice, să îşi mai găsească locul?
Dumnezeu ţâşneşte iar din străfundurile Iar ca o informaţie de ordin tehnic,
sufletului, poţi zădărnici cu un singur trebuie să menţionez faptul că volumul
gând curat şi sincer această ispită: „Cum este conceput în format bilingv
pot crede-n păcat, eu / ce din Dumnezeu română-spaniolă, iar traducerea în
avut-am în mine?”. Iată, o replică ce limba spaniolă a aparţinut doamnei
trimite cumva la Maica Domnului, la cea Elisabeta Boţan, pentru primele 23 de
care a cunoscut cel mai pregnant lipsa poezii, ultimele 3 fiind traduse de însăşi
de păcat şi rodul lui Dumnezeu în autoarea volumului.
pântecele ei. Iar cu acest vers, poeta ne În încheiere, vreau doar să salut
îndeamnă să căutăm la ceea ce avem această minunată carte de poezie a
divin în noi, ca astfel să putem lupta mai doamnei Laura Cătălina Dragomir,
acerb împotriva morţii sufleteşti. exprimându-mi speranţă de a mă putea
„Zborul în care ai repetat sămânţa / bucura în curând de o nouă doză de
învinge carnea / chiar dacă furiei îi e poezie vie.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ


12 NO. 9-10 / 2017
cronica literară

Călătorind prin
labirintul metafizic
al cuvintelor poetului
Teo Cabel Poetul, Teo Cabel, ne propune prin
Mihaela Meravei recentul său volum de poezii,
„Labirintul”, apărut la cunoscuta editură
Legătura dintre cuvânt şi forma timişoreană Brumar, un atlas liric,
plastică este una arhicunoscută, vine din ilustraţiile grafice dar şi coperta, într-o
vremuri străvechi şi aşa cum scria simbioză reuşită cu versurile, fiind
criticul, Pavel Şuşară, în revista semnate de poeta şi graficiana, Cornelia
„România literară” nr. 39/ 2014, „ea Ionescu Ciurumelea. Întreg volumul m-a
pare a coborî direct din timpurile dus cu gândul la mişcarea letristă a lui
primordiale în care toate limbajele Isidor Isou. Letriştii folosesc litera ca
artistice se manifestau simultan şi ele nu sunet sau ca imagine. Poezia devine
erau altceva decât limbaje ale existenţei, muzicală, scrierea ei adevărată grafică,
forme nemijlocite prin care lumea putea pictură lizibilă, ilizibilă sau materială.
fi însuşită şi prin care manifestările Letrismul este, poate, mişcarea artistică
acesteia erau, la rândul lor, consacrate cea mai orientată spre viitor, pentru că
sau, după caz, corectate.” unele dintre convingerile susţinătorilor
Studiul relaţiilor între literatura şi sunt să nu te uiţi înapoi, spre ceva
pictură, a cunoscut de-a lungul inventat deja.
vremurilor diverse abordări. De la Teo Cabel, prin lumea cosmică
Aristotel, care vede poezia şi pictura în creată, face un pas înainte în evoluţia sa
egală măsura drept arte ale imitaţiei, literară ridicând ştacheta scrierii pe un
trecând apoi prin celebrul dicton nivel superior, acela al versurilor de
horaţian, „ut pictura poesis”, sau prin esenţă şi esenţializării ideilor. Poemele
asemănările tematice dintre cele doua din volumul „Labirintul”, deşi se
arte subliniate în Renaştere sau intersectează cu lumea şi viaţa
Clasicism şi pana la Lessing, care va cotidiană, sunt de natură metafizică,
încerca să marcheze diferenţele dintre încărcate de simboluri şi imagini siderale
ele, artele vizuale şi literatura au fost de care îşi găsesc traducere în lucrările
multe ori văzute ca arte surori. În secolul grafice cu care este onorată cartea.
XX problema studiului interdisciplinar Având trei părţi: „Labirintul”, „Vase
este reluată cu foarte mult interes, din comunicante”, „Foişorul din labirintul
diverse perspective: istoria artei, a clipei” şi un conţinut de cincizeci şi unu
literaturii, iconologie, semiotica vizuala, de poezii, volumul se caracterizează ,
sau sociologie. aşa cum scrie criticul , Felix Nicolau, pe
copertă prin „reprezentări perfect alese

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ


NO. 9-10 / 2017 13
cronica literară

ale acestei irumperi de cavalcade


imaginare. Parabole şi tablouri baroce
enorme cu mici vignette delicate în câte
un colţ.”
Legătura dintre artele vizuale şi
poezie este evidenţiată şi prin temele
alese de autor mai ales în primul capitol
al volumului. Astfel, poetul devine un
pictor care creează „tablouri cu rădăcini
groase”, respectiv poeme cu impact
asupra cititorului şi ramuri pe care „se
umflă ca braţele deltei”, respectiv
versuri prin care cuvintele curg la fel ca
prin pântecul Dunării formând spre final
o deltă de trăiri prin care va trece
cititorul. Vârful piramidei vieţii pare că
va fi surpat de aglomeraţia cotidiană iar
frumosul din cuvânt, respectiv din
pictură se va prăbuşi la un moment dat:
„La mijloc fum, ceaţă/ În vârf doar
blocuri, mall-uri, sedii de bănci/ Înclină poetului este... binecunoscutul
copacul într-o parte şi-n alta, autoportret. Autorul cărţii de faţă face
cutremur.// (…) Refugiată în atelierul din un portret al poetului identificându-se
mijlocul oraşului/ Bucuria plânge cu cu acesta, lucrarea, în cazul nostru
petale violet.” (pag. 10, atelierul). În altă poezia, devenind un autoportret de o
poezie, Teo Cabel, ne oferă cu frumuseţe lirică evidentă: „Poetul nu e
sensibilitate şi emoţie o frescă a preşul/ Pe care/ Călcâiele cuvintelor? Îşi
copilului păstrat, încă, în sufletul său şterg sensurile nici de ele înţelese.//
poetic: „Copilul se minunează de Poetul resuscitează/ Viermii fiinţei./ Îi
verdele/ ultimei zile de august. învaţă să facă salturi mortale/ În zbor le
Muncitorii de la salubritate/ Adună cresc aripi/ Ard pe cerul metaforei/ Stele
frunze îngălbenite:/ Ia uite tată, adună nechezătoare.// Poetul mereu
frunzele/ să nu mai ştie toamna/ pe înfometat./ Nici moartea nu-l satură,/
unde a lăsat semn/ să se întoarcă/ Tatăl Nici cerul , cu spuma lui de aştri,/ În
l-a privit / Cu o lacrimă în colţul cafeneaua nopţii.// Cine este poetul?”
existenţei,/ L-a mângâiat cu mâna Lumea metafizică din volumul
dreaptă/ Pe creştet.” (pag. 13, frescă pe „Labirintul” se întretaie cu cea cotidiană
timpul zilei). trecând prin „sufrageria realităţii” ori
Se cunoaşte bine faptul că portretul „din zona de mall-uri/ Fast-food, bănci,/
cel mai bun care i s-a făcut vreodată În zona postindustrială” a poeziei, în cea

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ


14 NO. 9-10 / 2017
cronica literară

astrală unde „câinele s-a pus de-a fi fost iniţial creat ca un golem; tot aici
lătratul, în poartă,/ Nicio stea nu a mai este menţionată şi strania poveste a
rămas nenumită,/ De ochii lui/ (…) Nici rabinului Rava (sec. al III-lea – al IV-lea
zorii nu l-au mângâiat./ Poarta se mărise d.Chr.), care a creat un om mut şi l-a
/ Ca o intrare în cer şi el / Tot mai lătra la trimis la Rav Zeira; când acesta i-a
stele,/ Le băga pe ultimele în ţarcul vorbit, golemul nu a putut răspunde, şi
zilei.” (pag. 23, mioritică) unde „cineva a prin urmare i s-a cerut să se întoarcă în
uns coama înserării cu un strigăt/ pământul din care era făcut. Mitul
Soarele patinează pe culmea apusului.” golemului a exercitat o influenţă
(pag. 25, crepuscul). Poetul Teo Cabel a culturală puternică, dacă este să
reuşit cu ajutorul personificărilor inedite menţionăm numai cartea lui Gustav
să-şi semaforizeze „Labirintul” astfel Meyrink, „Der Golem”, filmul lui Paul
încât cititorul să meargă cu uşurinţă pe Wegener, „The Golem” sau varianta
drumul marcat de „cuvintele/ Peşti în „Golem” cu Roddy Mac Dowell. (Oliviu
acvariul ochiului flămând de cărări”; Crâznic, „Opinii”, nr. 10, martie - 2011)
„Zâmbetul un atlas de rătăciri”; „Timpul Poetul face din cuvintele sale, trecute
o râmă”; „Biblioteca vieţii/ Se aprinde, prin labirintul trăirii şi rostogolite prin
catapeteasmă!”; „Vântul berbec tânăr”; vasele comunicante ale sufletului, un
„Un soare cât o inimă de mamă”; „golem” inedit pentru cititori, pe care ne
„Liniştea îşi linge rănile” până la invită să-l înţelegem şi aprofundăm.
întâlnirea neaşteptată şi surprinzătoare Volumul „Labirintul” poate fi înscris pe
cu poezia: „Poezia a ieşit în stradă./ Cu traiectoria contemporană a poeziei, iar
rochia vaporoasă, de zefir,/ Trecea de la autorul cărţii, poetul Teo Cabel, aşa cum
un om la altul în ochi adânci;/ fura deja a făcut-o Editura Brumar prin
zâmbete, vise.” Ei bine, poezia din publicarea cărţii în seria „Poeţi români
volumul „Labirintul” fură aprecieri şi contemporani”, poate fi considerat unul
interes din partea cititorului. din aceştia, scrierea sa fiind o voce lirică
Potenţialul artistic al poetului se masculină care nu poate fi trecută cu
dezvăluie cititorului încă din moto-ul liric vederea, iar prin esenţializarea versului
al cărţii: „Vâslesc din cuvânt/ către mal// şi metafizica lui, devenind o voce personală,
poemul/ valuri/ în larg mă poartă// cu ştampila autentic pe copertă.
insula Golem”. Golemul este o fiinţă 4.12.2017
antropomorfă preluată din folclorul
evreiesc; el este alcătuit din materie
anorganică şi animat ulterior de către
creatorul lui. În Biblie, cuvântul este
utilizat cu înţelesul de substanţă
embrionară sau incompletă, fiind uneori
tradus ca formă nedefinită (Psalmul
139). În Talmud, Adam este considerat a

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ


NO. 9-10 / 2017 15
poesis

Romeo Ioan Roşiianu luat mulajul cu palmele goale


că n-am păcătuit mai mult, Iubito mă durea
gândul şi regretul creştea până la cer şi
Scrisoare despre ziua ta şi mântuirea slovei dincolo de el.
(Mai ştii ce mult ne-am iubit în ceasul în care
IUBITO, de ziua ta a fost atâta zgomot în jur noaptea cobora peste luminile zilei?)
încât liniştea nu se mai auzea nici măcar de Aşa a fost, Iubito şi niciodată n-am ştiut
la un pas preţui amiaza
cuvântul apropierii nu se mai vedea de am stat pe terasele lumii cu vedere la viaţă
atâtea şoapte iar de crengile cerului beam vin la pahar şi bere la sticlă
spânzurau nori cenuşii din ţigara stinsă fumegau speranţe, amintiri
mirosea a toamnă déjà şi-n ceasul reavăn se învolburau, sufletul se înălţa la cer, gândul
atâta vânt încăpea că nu se mai zărea la viaţă
înserarea venită trăiam iluzii, Iubito ştiam amintiri pe de rost
la marginea lumii de răsărit lupii tineri ai ne încurcam în poveşti
sângelui meu veneau dinspre miazănoaptea păream fericiti dar ne ajungea ca un blestem
trecută din urmă tristeţea
era ca-ntr-o poveste ştiută ca atunci când viperele zilei ne aşteptau ascunse în
adunam chiştoace prin parcurile lumii ierburile înalte stăteau la soare ca să nu
când paharul cu viaţă îl dădeam peste gât putem să facem plajă cu sufletul în mânile
dintr-o dată goale
când lăsam lumina să se ascundă-n orbitele goale de plâns refuzau privirea,
lumânare, Iubito aşa era ca-ntr-o poveste de Iubito în ceasul în care de jur împrejur
viaţă uitată era. dansul ielelor prevesteau moartea.
(Mai ştii când pe autostrada pustie am oprit (Mai ştii când în hotelul de la marginea lumii
timpul în loc şi am făcut dragoste în pădurea am făcut dragoste pe datorie?)
virgină?) Aşa a fost, Iubito şi-n ceasul răstignit printre
Aşa a fost, Iubito şi-n ceasul dezgheţat de ceruri mâna lui Dumnezeu ne-a mai
ger atâta lumină s-a strecurat între secundare binecuvântat încă o dată cu simţirea de viaţă.
atunci timpul bătea step cu picioarele goale
printre secundele grăbite, Iubito Scrisoare despre viaţa mea şi sfârşitul
grăbiţi eram şi noi, inexplicabil de grăbiţi aproape
către singura moarte avută
c-o moarte pre moarte călcam cu singura Iubito, aşa de pustie a fost inima mea astăzi
viaţă avută, Iubito încât visele au fost mai negre decât realitatea
se făcea ca-n cărţile de tarot, Iubito să ne tristeţea creştea direct proporţional cu golul
pândească fericirea dar norocul nu dădea din suflet în ceasul rănit
peste noi de printre norii cenuşii lumina refuza să-mi
viaţa ne dădea în bobi moartea ne ghicea în mai încălzească trăirea
palmă aveam atâtea de spus lumii şi lumea îmi
şi mă durea, Iubito că nu te-am mângâiat întorcea spatele printre nămeţii zilei
mai mult, că nu ţi-am strivit mai mult eram pustiu în ceasul acela de viaţă scursă
buzele-n sărut nimeni nu mai stătea de planton în crucea
că n-am făcut statui trupului tău când ţi-am timpului

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ


16 NO. 9-10 / 2017
poesis

la liziera pădurii lupii tineri ai sângelui meu de la inima mea şi că trebuie să descoperi
atacau infinitul în haită acum intrarea prin efracţie?)
în haina subţire mi se făcea cald de atâta frig Aşa va fi, Iubito când vei veni la amvon şi vei
mi se făcea frică de atâta viaţă trăită vedea silabele frumos aranjate-n cuvinte
degeaba tăcerile în şoapte la fel vei şti că mă
e trist să invoci moartea şi ea să nu vină la pregătesc să fac din nou dragoste cu
raportul de gardă moartea.
e trist să fii înconjurat de oameni şi totusi
atât de singur acum. Scrisoare despre visul ucis şi cele rămase în
(Mai ştii când ţi-am spus să nu mai risipeşti urmă
apusuri cu oameni care te vor părăsi la
răsărit?) Iubito, când am trecut iarăşi printre copacii
Aşa a fost, Iubito când sfârşitul era la numai ninşi ai vremii trecute
o respiraţie distanţă citeam în respiraţia clipei rebele rotocoale
aşa e de atunci de când am văzut cum mi se de şoapte şi fumuri de cuvinte târzii
termină de numărat stelele pe bolta vieţii atunci am ştiut că pasărea stă liniştită pe
de când dorul de moarte e infinit mai creanga subţire pentru că are încredere
contagios ca şi râia oarbă în aripile ei
de când înveţi că ai o singură inimă şi că ea atunci am ştiut că-n zborul ei sigur e scrisă
nu mai vrea s-o simţi bătând cu majuscule nemărginirea din marginea
un suflet pe care nu-l simţi murind pentru asta de lume şi până dincolo de nori păsările
depărtarea din tine zboară cu aripile deschise
plătesc tribut morţii cu singura viaţă avută noi mergem legănat cu mâinile pe lângă trup
vieţii plătesc tribut cu toate moarţile avute. şi ne întrebăm de ce nu putem îmbrăţişa
(Mai ştii când ţi-am spus că pe scenă actorul lumea
poate fi orice, dar nu şi în singura viaţă de ce nu ne putem ridica la zbor deasupra
avută?) greutăţilor zilei.
Aşa a fost, Iubito şi ştiu că ştii că adevărul e
unul singur în poveastea aceasta fără lacrimi (Mai ştii când ţi-am zis să nu plângi după ce
şi sfinţi plec pentru că nici jivinele pădurii nu-şi
pe caldarâm zăpada a şters urmele paşilor plâng de milă-n durerea lor?)
mei către casa pierdută
eu m-am apucat inutil să fac focul în inima Aşa a fost, Iubito şi n-am mai văzut cerul de
mea ca să se încălzească timpul acesta atâţia fulgi
vremelnic şi orele de atâtea minute s-au scurs prea
inutil demersul meu scurgerea lui spre repede în secundele moarte
niciunde ca o pasăre uitată în zbor de printre amintiri se-nşuruba ca o durere
atunci am ştiut că poezia mea e ca o rană înfiptă în suflet dorul
care musteşte de prea multă durere o lumină răzleaţă spinteca timpul şi-n colţul
are propria ei durere chiar rana mea adâncă ochiului înflorea lacrima
din sufletul gol era ger, Iubito şi obrazul crăpa sub greutatea
are propria ei durere poezia mea rănită de sărutului de altădată
dor. în colţul gurii amorţise surâsul şi-n depărtare
(Mai ştii când ţi-am spus că ai pierdut cheia creştea timpul ca-n basmele copilăriei

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ


NO. 9-10 / 2017 17
poesis

moartea se apropia tiptil de trupul meu Scrisoare despre un surâs gol şi nimicul din
plăpând în crucea zilei făceam zadarnic noapte
semnul crucii cu limba
demoni uitaţi dădeau năvală în singura mea Iubito, la marginea lumii nu eram dar mintea
viaţă avută noastră simţea prăpastia vieţii atunci
trădat de prieteni cu sufletul gol în mâinile eram cât se poate de vii dar niciodată nu ne
goale treceam pe străzile goale spre-o mai fusese atâta frică de moarte ca atunci
adresă uitată. niciodată în trecerea noastră nu lăsasem
atâtea urme şi umbre zadarnic prin viaţă
(Mai ştii când ţi-am spus că aş vrea să fiu niciodată n-am ştiut mai bine ca atunci că
neurochirurg ca să pot umple creierii şi ochii închişi îşi orbesc vederea într-o bună zi
vieţile oamenilor de iubire?) niciodată, Iubito niciodată n-am să te mai
pot iubi cum te iubesc acum.
Aşa a fost, Iubito când treceau pe lângă noi
secundele ucise de tăcerea ta (Mai ştii când te-am rugat să te faci soră cu
eu vedeam secundele viaţa pierdută iubirea, că şi aşa viaţa e prea scurtă?)
zadarnic unica viaţă avută
tu te uitai cum erau îmbrăcate femeile lumii Aşa a fost, Iubito când îţi desenam pe cerul
la biserică te-nchinai să ştie preotul că ai privirii surâsul vederii
bifat lecţia de sfinţenie când hipnotizam stelele cu gândul bun şi
că ai trecut proba de rugăciune spusă cu când te dezbrăcam cu privirile goale
voce tare şi fără nimic în suflet şi-n simţiri pofteam la tine, Iubito cu setea celui ce
uitai că sfinţii te priveau cu ochi goi din adulmeca marea
icoanele multe cu foamea celui ce visa la azima din cuptorul
uitai că viaţa se trăieşte şi nu se povesteşte bunicii pofteam
uitai că pentru a putea trăi trebuie mai întâi pofteam să trec printre clipe ca balerina pe
să respirăm şoptit. poante să nu deranjeze lemnul scenei
aşa a fost, Iubito şi toate drumurile privirilor
(Mai ştii când ţi-am zis că o pasăre de mele duceau la lună şi stele în ziua din
noapte a trecut prin inima mea ziua după noapte
plecarea ta?) iar ochii tăi de femeie iubită cu patimă multă
oglindeau infinitul din noi
Aşa a fost, Iubito când de la marginea lumii ascundeau marginile lumii în ei şi lumina
nevizitate amanţii zilei te ademeneau cu răsăritului desculţ pâlpâia ca o lumânare
excursiile dorite mângâiată de vântul credinţei.
eu mă întorceam ca un sărac în odaia mea
ticsită cu tablouri şi cărţi (Mai ştii când ţi-am spus că orice voce se
mă simţeam bine în patul jos cu lumina amestecă o dată cu liniştea cândva?)
strecurată printre jaluzele
ştiam pe de rost numele eroilor din cărţile Aşa a fost, Iubito şi vedeai cum mă depărtez
multe de tine în crucea amiezei
jucam şotron cu propriile amintiri şi eram călătorul ce-şi rătăcea cărarea în
pierdeam de fiecare dată la zaruri. fiecare clipă şi zi
aşa a fost, Iubito când te-am rugat să nu uiţi

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ


18 NO. 9-10 / 2017
poesis

să treci de fiecare dată goală prin tristeţea gol când îţi ridică fusta
mea plină pe asfaltul crăpat tocurile tale au lăsat urme
prin iarna grea a singurătăţii mele din vara poliţişti inculţi mi-au luat amprentele să
uscată şi rea vadă dacă eu sunt cel ce te-a pupat pe
am vrut să mă spânzur de trecut atunci să sufletul gol.
mor cu amintirile mele în braţe
n-am avut funie de vânt s-o anin de (Mai ştii când ţi-am zis că mă doare că
marginea cerului seara fericirea mea nu e viciu?)
n-am avut emoţii şi m-a îmbrăţişat vântul
singurătăţii în mijlocul lumii Iubito, câteodată mi se termină de numărat
din prezentul trăit mi s-a făcut dintr-o dată stelele pe bolta vieţii
târziu de atâta tristeţe şi dorul de moarte e mai contagios ca şi râia
pe terasa lumii stăteam şi-mi beam pocalul desenez asfinţituri degeaba sunt pictor ratat
cu otrava de viaţă rămasă în poemul amiezii
priveam singur rătăcirea număram în seara asta voi arde la foc mic ultimele
asfinţiturile pierdute zadarnic asfinţituri
n-am avut timp să-mi inventariez viitorul şi- de printre tenebre cineva va ţine minte că
am plecat orbeşte spre moartea ce făcea eu râdeam atunci în pustiul din inima ta
nudism la marginea cealaltă a lumii atunci când am vrut să plec în America mi-
tu ai rămas ca o statuie neterminată cu am adus aminte că ea e acolo oricând
povestea trecerii tale prin inima mea. am amânat plecarea ca să te văd venind ca o
umbră printre umbrele înserării ireale
Scrisoare despre tristeţe şi tristeţea ei păsări cu aripi uitate în zbor spintecau cerul
acela cu lacrimi de ploaie în el.
Iubito, când am ajuns acasă porumbeii mei
făceau grevă, de planton stătea vântul în (Mai ştii când ţi-am spus că visele ca să rămână
viscolul greu vise trebuie să nu fie împlinite niciodată?)
era frig şi sete şi nimeni nu mai ştia unde
începe lumea şi unde se sfarşeşte cerul Aşa a fost, Iubito când ţi-am zis să-mi laşi
ca la ruleta rusească stăteau amintirile goale visele în pace
cu mâna pe trăgaci era timpul aşa a fost când te-am rugat să nu mă mai
mă apropiam de moarte cu pieptul gol prin bântui cu zâmbetul tău
viaţa sfâşiată de clipe când ţi-am arătat în marginea marginii zării
poemul făcea nudism pe pagina goală apusul pustiu
cuvintele defilau printre gânduri atunci am vrut să plec pe Lună ca să fac plajă
era ceas de tristeţe, Iubito şi minutarul arăta la umbră şi suflet
aceeaşi oră pe ceasul meu apoi mi-am dat seama ca astăzi e ziua ce
ceas de sărac, Iubito dar la marginea lumii trece şi mâine e cea pe care n-o mai putem
bogaţii zilei mureau degeaba putea prinde
eu trăiam degeaba, draga mea ca să spun şi am ştiut că dacă apuc viitorul Luna va fi tot
astăzi că eşti acolo şi că eu am timp să te mai admir de
de printre jaluzelele lăsate trupul tău îl văd departe
ireal de gol am ştiut că dacă astăzi sunt trist mâine voi
eşti frumoasă, ştii asta dar vântul te dă de campion mondial la tristeţe.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ


NO. 9-10 / 2017 19
poesis

Mihaela Aionesei până atunci nu ştiam mai nimic despre mine


azi ştiu cum se tace într-o pagină de carte...
cămaşa de forţă
două suflete şi-o iarnă
şi iată-mă cu toamna gârbovită în spinare
sufletul meu lângă cruce e un copil părăsit în Flavia este poeta mea de suflet
ploaie e tânără şi frumoasă
numără firele de iarbă crescute în sânii are părul lung lăsat pe spate
mamii să simtă mai bine gustul libertăţii
e al naibii de frig, dar nu dârdâi spune chiar ea asta într-un poem
în spatele meu infirmieri nevăzuţi
stau pregătiţi cu o cămaşă de forţă am descoperit-o într-o zi lângă o copcă
ai naibii aşteptând cu o plasă în mâini
nu înţeleg că dorul nu se vindecă într-o ce- să vină primăvara
lulă
mai curând scoţi focul dintr-o lumânare -nu mai sta că ai să îngheţi
din om n-ai cum scutura plânsul ai timp destul s-o prinzi
cum ai scutura fructele dintr-un copac că doar nu-i peşte

în dinţii mei s-a încleştat vântul nu m-a ascultat


şi iaca tac tac tic tic degetele i s-au răsucit rând pe rând
inima mea se întrece cu timpul ca viermii în undiţă
măsor din ochi distanţa
întreb
nu vreţi să fumaţi şi voi o ţigară două mi-a dăruit surâzând un luciu de buze
la marginea cealaltă de sac? -să nu se vadă când încep să se învineţească
vreau să-mi dau unghiile cu lac mi-a zis
să acopăr pământul cu ceva colorat
am privit-o lung
nici bine nu termin de zis până am văzut în ochii ei pământul
şi simt gustul de putred urcând în cerul gurii mi-am băgat mâna în sân
după câteva vreascuri
pagina 60 bucuroasă că am cu cine împărţi
iarna polară
ieri mi s-a făcut dor de puţin întuneric în lumea asta...
de prea mult timp răzbătea lumina dinspre
obloanele lumii unui prieten
m-am aruncat în taina „duminicilor de sub
pământ” ale Arminei tatăl tău coboară seara pe o lacrimă.
puţini ştiu că acolo teii sunt mereu înfloriţi îţi sărută obrajii,
şi uneori Dumnezeu coboară să se odih- caii din suflet să-ţi adape
nească. fără să ştii
apoi urcă într-o lumânare
a trecut un an de când m-am descoperit să care apă la sfinţi.
într-un poem

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ


20 NO. 9-10 / 2017
poesis

tatăl meu a luat demult pustiul în spate. să nu-i sperie


stă ascuns într-un cătun schimbarea mea la faţă.
departe de mine
şi mai departe de lună, îi cântă azi morţii vin să caute
lui Dumnezeu în strună. în străchini de lut
câmpul cu grâul avut
mama mea umple de cântare cerul. din care gustând
dimineţile vin ca păsările să-şi îndestuleze
şi îmi aşează lumea pe frunte. măcar o dată
flacără sunt şi ea cu mine e colind. pofta de viaţă.

mama ta cerne răbdătoare în zăpada mieilor mă arunc


pământul...cu sufletul. să nu mă vadă cum umblu
mâinile ei încă pot alunga furtunile cu moartea mea în faşă.
pot pune seninul cu o
mângâiere pe tâmpla ta... azi morţii vin
bucură-te! şi nu se mai satură
să rupă din mine
fluier şi cânt bucată cu bucată.

tata mă strigă dintr-un codru de pâine cum să le spun


mama într-o lacrimă frământă o pată de să priceapă
sânge că de când ai plecat
spre cer toate trenurile eu sunt lutul
prea repede au deraiat din care vor ei să bea
nici să le adun râsul într-o fotografie n-am şi să mănânce,
apucat
mamă?
decembrie ară într-o portocală
mirosul de brad mă ucide iară din an în an
sărbătorile îşi ascund urletul la mine în poală
dorm secunde bolnave
stau răbdătoare ca un pumn de pământ pe pragul unei lacrimi.
deasupra unui mormânt timpul cârpeşte păreri de rău
fluier şi cânt. în sângele lumii.
fluier şi cânt. ţipătul se sinucide
în groapa cărnii.
ca şi ultima dată atâtea trupuri arse
şi niciun nebun
azi morţii vin să mă întrebe să apropie
unde-i vinul cel bun din cănile de lut corabia cu fluturi
din care bând de buze.
să-şi astâmpere setea de viaţă.
iubirea neîncătuşată
în fântâna fără fund fluieră pe dealuri
mă scufund psalmi.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ


NO. 9-10 / 2017 21
arte vizuale

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ


22 NO. 9-10 / 2017
arte vizuale

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ


NO. 9-10 / 2017 23
arte vizuale

Grădina lui Horea extaz în faţa tablourilor de dimensiuni

C. S. Cubleşan
grandioase, dar şi de mărimea icoanelor,
toate exprimând monumentalitate,
împreună şi, multe, luate separat. Mă vor
contrazice prieteni artişti, în acest spaţiu
Horea Paştina vine din ţinutul Alba
creat se simte Mâna lui Dumnezeu. Horea
Iulia, absolvă Institutul de Arte Plastice „N.
i-a închinat Domnului, cu voia şi puterea
Grigorescu”, secţia Pictură. În 1977,
Sa, o parte de Paradis. Un spaţiu încărcat
devine membru al Uniunii Artiştilor
de energii misterioase, pare un spaţiu de o
Plastici din România. Co-fondator al
întindere infinită, cosmic, spaţiu ce reflectă
grupului Prolog cu Paul Gherasim,
lumea sufletului său, pictura devine o
Constantin Flondor, Cristian Paraschiv şi
religie, priveşti şi te contopeşti cu acea
Mihai Sârbulescu, 1985. Din 1990, predă
lume, devii un locuitor al ei. Cu ce se poate
la Academia de Arte din Bucureşti –
măsura temperatura sufletului, sufletul
conferenţiar doctor la Catedra de Pictură.
iluminatului, simţirea, care vrea să aducă
Expoziţii personale în oraşele Bucureşti,
înapoi, pe pământ, suflul divin. Meditaţie,
Sibiu, Botoşani, Bistriţa etc. Expune cu
extaz, odihnă. O lume reală – flori, arbori,
grupul Prolog în oraşe din ţară şi în
obiecte ce par desprinse din alt timp, din
străinătate: Italia, Franţa, Cipru etc.,
altă lume, crini ce ard, aprinzând lumini
bucurându-se împreună de succes.
metafizice, trandafiri luminoşi respirând în
Participă la Expoziţii de grup numeroase,
grădina ce se deschide, dar nu îi vedem
importante, în ţară şi în străinătate:
capătul. Mărul, „mărul rumenit desfide
Bulgaria, Ungaria, Grecia, Cehoslovacia
timpul fizic şi orice meteorologie” – Dan
(Bienala Internaţională de Pictură), Anglia
Hăulică - „ulcelele fără toartă par embleme
( Londra), Austria, Franţa (Paris), Liban
de transcendenţă”, „instalare în Absolutul
(Beirut), Italia (Veneţia), Spania ( Santiago
Elementelor, explică armonia şi efectul
de Compostela), Bienala Internaţională de
terapeutic al artei”. „Cinstit ca firul de
Pictură de la Chişinău etc., la Tabere
iarbă”. Iată ce ne spune criticul Oliv Mircea:
internaţioanale din Bulgaria (Smolian,
„Percepţia vizuală nu e limitată la vizualul
Balcic), Ucraina (Odessa). Burse:
pur”, „O metafizică ce se vede şi lasă să se
1991, Austria (Horn). Premii şi distincţii:
vadă…”, „Gramatica demersului arată
1995 – Premiu Criticii; 1997- Premiul Cella
caracteristicile formale ale picturii lui
Delavrancea; 2004 – Ordinul Meritul
Horea Paştina”.
Cultural în grad de ofiţer; 2007 – Premiul
Motivul florilor îmi aminteşte de
Ion Andreescu al Academiei Române;
ferestrele caselor ţărăneşti luminate de
2010 – Crucea Arhiepiscopală a
muşcate şi gutui, iată spaţiul din „Grădina
Arhiepiscopiei de Alba Ilulia.
Maicii Domnului” în viziune lui Oliv:
Iată, deci, un artist galonat, care a
„Mariei fecioara ţi sunt asociate
trecut şi pe la Liceul de Arte Frumoase de
trandafirul, crinul, vioreaua”, deci iată,
la Ploieşti, vine în oraşul Ploieşti cu o
elementele reale devin simboluri. Întreg
expoziţie fascinantă, care umple sălile
ansamblul pictural e o metaforă deschisă
Muzeului de Artă cu lumini, cu acorduri de
spre metafizic. . privind reprezentările
culoare şi muzică în surdină. Rămânem în

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ


24 NO. 9-10 / 2017
arte vizuale

picturale, starea sufletească se transferă noi, pe atât de departe. Hăulică ne spune:


spre contemplaţie, spre rugăciune. „instanţe de dincolo de văz”.
Grădina pare atinsă de fiinţe omeneşti. Culoarea îşi are rostul ei, griuri rafinate,
Imaginea scaunului-tron, de culoare albă, colorate, lumina trece difuz şi străbate
tronul Celui Mare şi Sfânt, care nu se structurile tabloului, încet, creşte în
arată, dar va veni, este. Am putea şi noi intensitate punând în valoare sentimentele,
călca în grădina pură atunci când am ideile, punctând centrele de interes.
putea fi purificaţi. Loc al desfătării spre Amintesc, prin comparaţie, „nuferii
rituale, în care Paştina e un mic albaştri” au lui Claude Monet, aici apar
Dumnezeu, aşează lumea sa în prelungire contrastele accentuate, culorile reci
cu dea a Domnului pentru o împăcare, o întrerupte de sclipiri, alb, roz, galben.
iertare a păcatului originar. Eva lipseşte, Scopul, lumina ţâşneşte din umbră, tuşe
umbra ei mai bântuie. Valoarea etică a libere cuprind forme, ţes suprafeţe. Spaţii
reprezentării picturale creşte, aureolată de exprimate în limbaj plastic, stare născută
simboluri ascunse. din contemplaţie.
Tehnica este a picturii tradiţionale, Nu zbucium şi aprehensiuni, pictura lui
dincolo de faptul acesta elementele reale Horea e o sete de confesiune de culoare.
cuprind încărcătura metafizică. Oliv Combinaţiile cromatice exteriorizează
aminteşte de „ochiul sfinţit”, de „ochiul universul interior, simfonii de griuri
profan” cu care a fost privită şi preluată colorate, alburi.
artistic realitatea. Obiectele, potirul, masa Nu reproducere a naturii cu efecte de
întinsă cu potirul cu vin şi bucate, peştii, lumină şi culoare, cu scop, cu texturi
pâinea amintesc de „Cina ce de taină”, în reflectate, elementele din natură au
care personajele tabloului lipsesc. Obiectele unitate „prin ideea comună”.
lui Orfeu: pianina, vioara, cobza etc. case Pictura lui Horea Paştina – o lume a
înconjurate d elumină, linişte, de flori, de incantaţiei, a purităţii, a regăsirii fiinţei
Duhul Sfânt. Plopi visători, tufe bogate cu divine din fiinţa omenească. „Crinii
trandafiri iluminând spaţiile. În umbrele câmpului”, aici crinii inundă spaţiul, trec
grele, ascunse, pândeşte, parcă, spiritul care dincolo de spaţiul real, invadează
a ispitit-o pe Eva. Incantaţie, speranţă, cosmosul. „Câmpia”, o fugă a materiei
sunetul pianinei picurând rouă pe crini, pe spre cer. Casa, biserica apar învăluite în
trandafiri, spaţii eterice. Frica, spaima de mister, în cadrul unei ferestre, în marginea
cădere, odată ieşiţi din acest spaţiu, să nu grădinii, discret, în spatele unui zid, o
ne rătăcim, să aflăm calea adevărului. turlă. „Valea Cricovului”, peisaj,
Filozofie pozitivistă, unde „timpul imensitate, case abia sugerate, biserica,
prezent se continuă în viitor”, în spiritul ascunse parcă după orizontul câmpului,
celor care trăiesc vibraţia, odată primită, spaţiu coborât în primordial, în liniştea
simţită, imaginea, cu ochii, cu sufletul, ancestrală. Pe o lucrare-panou, Horea
devine cosmică. Gardul de sârmă interpus scrie: „Fericit poporul care cunoaşte
în spaţiul dintre privitor şi imaginea privită strigăt de bucurie!” Fericiţi cei care au
e ca o graniţă pe care ai dori să o treci, să păşit cu sufletul în grădina miraculoasă a
ajungi în alt tărâm, pe cât de aproape de creatorului Horea Paştina!

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ


NO. 9-10 / 2017 25
arte vizuale

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ


26 NO. 9-10 / 2017
arte vizuale

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ


NO. 9-10 / 2017 27
cenaclul 9 - poezia vie

Silviu Dachin îi strig


un nenorocit de om
***
mami
un vis nici dumnezeu nu va muri niciodată?
în care dumnezeu e diriginte de şantier
e dimineaţă
loveşte cu ciocanul pe ici pe colo
se plimbă printre ziduri mă trezesc degeaba
măsoară
George G. Asztalos
iadul
domnilor Şampanie de fructe de îngeri beţi
iadul trebuie să fie desăvârşit!
lucraţi după plan he-heei dragilor vine sezonul senzaţional
nu e permisă nicio abatere cu drăcii angelice
iadul ne deghizăm în cadouri trimitem îngerii
domnilor la produs
iadul păi cum care produs la produs bucurie
trebuie să fie desăvârşit! cu lacrimogene

îngerul nebun rostogolind deasupra hai că v-am prins dar staţi cuminţi
tuturor chiar şi în cerebelele perverse ale
un bulgăr de durere adulţilor e loc de mai bine
trupuri contorsionate mai inocent mai tandru mai adevărat
chipuri schimonosite în veşnică
rostogolire chiar aşa George al vostru e culmea se
deghizează în adult
materie neagră lipită perfect deşi nu e sigur că e un joc de-a mama şi
pe dosul creaţiei de-a tata
contrast şi contradicţie el se primeşte cadou singur are deja
întruparea lui zero experienţă deşi
nu-l pupă nimeni îi trece
mami
dracii nu vor muri niciodată? George al vostru vă asigură că începeţi
să aveţi cu adevărat
Dumnezeu abia când nu mai aveţi nimic
plimbându-se cu mâinile la spate dar aveţi poezie
prin viitorul de neimaginat al oamenilor
sunt doar un om George sfârâie în paharele voastre se

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ


28 NO. 9-10 / 2017
cenaclul 9 - poezia vie

ridică şi se ciocneşte sigur.


cling cliag io-te că pare o şampanie de Ca o piatră de temelie
fructe de îngeri beţi pentru vieţile noastre viitoare.
Când în verbe, pietre şi gesturi
Apoi ne jucăm de-a banca-balaur care ne vom ascunde
vine să ne ia jucăriile ca să ne (re)cunoaştem.
e un playstation idiot dar noi ne facem Din nou.
că ninge
îi punem coarne de ren îi desenăm
cu markeru nişte mustăţi de Moş Irina Lazăr
Crăciun-Gerilă
şi am rezolvat partida Mov

La nivelul următor vine explozia de Prostituatele vechi îşi cumpără ţigări


artificii Davidoff
asiguraţi de stingătorul cu spumă de la supermarketul de pe bulevardul Unirii
şampanie femeile de lux
ne legăm roată poemele de noi au cizme lila şi faţa la fel de fanată
şi le dăm foc mama lor să ardă ca şi pielea moale a cizmelor scumpe
în piaţa privată dar publică îşi poartă alene şalurile extravagante şi
părul
Şti-o chetrile că e plină de beculeţe prin magazinele exclusiviste de pe fosta
discrete grămadă de la primărie victorie a socialismului
rochii de mireasă create de designeri cu

Oana Cătălina Bucur


nume ruseşti
stau în vitrine, sterile ca nişte fluturi morţi
frunze galbene peste tot acest istov
Într-un gest peste plictisul care însoţeşte soarele şi
somnul
Într-un verb ascund peste toată delăsarea din lumina zilei
zilele săptămânii, peste acei bărbaţi care vor veni şi vor
culorile granițelor ce-i sunt trece iar prin ele
Celuilalt. vor încerca să le spună o poveste sau nu
Într-o piatră ascund vor flutura steaguri mov de durere la
vocea ta, încheieturile lor
ritmurile curgerii sângelui şi ce dacă, pentru fecioarele astea
spre un alt sânge, împietrite
firesc, viu, armonios. ce zâmbesc atât de amorf, cu tocurile lor
Într-un gest mă ascund. ascuţite
Drumul tău până la mine în paturile largi din apartamentele de
să fie blând, alb, amor mereu pline.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ


NO. 9-10 / 2017 29
poesis

Gabriel Gherbăluţă toţi posibilii candidaţi la statul de miză


unui joc din care tu ieşi oricum câştigătoare
doar o scânteie furată de acolo
eu ştiu… dar tu?
de sus de la focul zeilor:doar o scânteie
22:35 pm.
se făcea că eram drumeţul adormit
eşti pe val acum
în căldura iluzorie a troianului poposit
ascensiune rapidă în proprii-ţi ochi
acolo în spatele privitului tău
îţi permiţi chiar să fii darnică
dusul cu viaţa-n cârcă cum înecatul lepădat
laşi o fărâmă din câştig şi robului
de val
să fie şi el fericit
în cochilia unei rapane gigant
că şi el e om…
tu îmi scanai trandafirul fără petale
şi robul crede
din dreapta sufletului
doar o scânteie şi amestecul de combustibil
şi te mirai ce lut fără humus îl zămislise
se aprinde instantaneu
şi întrebai cerul de ce permite sufletelor
22:41 pm
sărace
inimă în flăcări
să nască trandafiri dacă nu-s în stare să-i
trup în cădere liberă : zbor invers
ţină-n viaţă
cât de pământ e pământul asta!...
se făcea că te auzeam în somnul meu
şi ce groapă mare e cerul…
de drumeţ înecat-lepădat de val în căldura
22:46
iluzorie
în liftul ăsta ascensiunea se face pe abscisa
a gândurilor tale despre mine
ascultam şi mă transformam în sare
trăim o viaţă şi asta ne ocupă tot timpul
sarea picurată în spirala unei rapane gigant
ascultam de acolo din spatele gândurilor
el caută timpul scurs între două eşecuri
tale
peste tot îl caută; cu aceeaşi trudă pe care
şi-mi ziceam; trezeşte-te, omule,
ar fi putut să o depună pentru un scop
te-ai odihnit destul…
mai nobil…să lupte pentru emanciparea
trezeşte-te şi udă trandafirul
babuinilor
el nu are nicio vină…
sau măcar pentru alfabetizarea gandacilor
iar ea, ea nu are dreptate să te certe
de bălegar
măcar de ar fi zămislit un trandafir; fie el şi
caută unde se ascunde blestematul ăla
ofilit!
de timp scurs între două eşecuri:
apoi nu se mai făcea nimic
pe stradă, pe băncile şcolii, în biblioteci,
doar somnul ăla de om obosit
în dormitorul conjugal
după ce o viaţă întreagă a săpat fântâni gata
sau la slujba aia de doi bani.
secate
ştie că unii caută aur, petrol, diamante
pentru un trandafir născut ofilit
el este deosebit…
îşi caută timpul scurs între două eşecuri
femeia zeppellin
pătruns de importanţa misiunii nu ţine
seamă de nimic
doar o scânteie care dă foc soarelui din
nu mai vede nimic în jur…
cuvântul ce stă să te nască
22:29 pm. a uitat totul: să vorbească, să privească, să
acum staţionezi la egală distanţă audă…
de toţi cei jucaţi la masa cu postav verde tot, tot, tot…

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ


30 NO. 9-10 / 2017
poesis

a uitat şi că a existat odată cineva care îşi căuta nu mai cred în meteorologie
timpul scurs între două eşecuri
a uitat de fapt că era căutător m-ai minţit
până când s-a împiedicat de o bornă pe care (spui
scria că nu va fi niciodată toamnă
mai cenuşiu decât scrumul ţigărilor de care între respirările noastre
uitase: atunci
viaţă!... de ce e atâta noiembrie
a înţeles atunci şi a început să te caute acum?)
nu a trebuit să o facă mult… îmi spui că eşti doar o linie
te-a găsit în dreptul unui stâlp cu o pancartă linia care desparte
nu care uneşte
luminoasă:
(şi atunci te întreb:
ca o lozincă din perioada comunistă;
tu de ce nu mă mai iubeşti )
aici e moartea! m-ai minţit
acum e liniştit… am intrat în era unui singur anotimp
împăcat şi fericit că a găsit ceea ce căutase diferit e doar finalul
toată viaţa
întoarcerea feţei către lucrurile nefăcute
pret a porter
am visat că umpleam conturul tău
mă îmbraci cu tine acum cu gândurile mele
(pune pe tine, iubi tu le numeai începuturi
dragostea mea şi strigai cât puteai de tare
să îţi ţină de cald sunt numai începuturi
ştii că în noiembrie iubiree
poemele sunt mai răcoroase sunt plină de răsărituri
să nu răceşti! ) care îmi fac cuvintele
aşa îmi spui poeme laudatio către tine
şi te înfăşori mai strâns îndărătul pleoapelor am reconstruit
în jurul gâtului o altă tu
ai dreptate, nici nu te mai recunosc în ea
(îţi răspund veşnica greşeală a ucenicului vrăjitor
uşor răguşit de emoţie) strig din coşmar
trezeşte-te
tu mereu ai dreptate!
trezeşte-te principessa
în poemele mele răceşti uşor
nu eşti tu aceea care crezi că eşti
prea multe ferestre
trezeşte-te
deschise spre fluviu eşti doar o greşeală a visului meu
dar dacă nu ar fi ceea ce niciunul din noi
pe unde ar mai intra pescăruşii nu ar dori să îi fie celuilalt
de unde am mai vedea trezeşte-teeeeee
mansarda? la marginea visului
mă îmbraci cu tine acum vameşii caută prin bagajele poemului
şi crede-mă semnele de punctuaţie
chiar îmi vii bine! noi nu avem nimic de declarat

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ


NO. 9-10 / 2017 31
poesis

Mihaela Oancea Când toate pier în hăul nopţii,


rămâne cu privirea în bernă -
pharmacon ieşit din spatele plintei,
un şoarece de casă
Nici nu mai ştii îşi mestecă prada în tihnă.
de când mergi fără ţintă –
de jur împrejurul fiordurilor Într-o singură direcţie
alergi ca un Argus ce-şi exhibă rănile,
crevase sângerii Inima îşi dispută dumnezeii –
din care pândesc ochi pătimaşi. au loc îndelungi procese,
fiecare cameră susţinându-şi cauza
Vrând să scapi fără să clipească.
de luciditatea rece, de abator,
înaintezi pe Rue de Rivoli Totuşi, sângele continuă să circule
narcotizat, cu febră viscerală, numai într-o singură direcţie.
cu intensitatea cu care aventura şi
foamea A cincea stea
îl determinau pe Miller
să cutreiere Parisul. Vrei să desluşeşti
cine-ţi va cresta sufletul
Pentru odiosul stupefiant, în căutarea celei mai strălucitoare
doza e diferenţa stele
dintre leac şi otravă. din constalaţia Lyra,
aşa că atingi bisturiul
În hăul nopţii de la stânga la dreapta -
cum orbii învaţă să citească în Braille.
În reveriile lui delirante,
joacă domino cu spiritele locului, Peste lingura cu stele în filigran
se-mbăiază în mare se revarsă licoarea din boboci de
lângă ispititoarea Selene ori, grijuliu, pelin -
încearcă să-ncalţe cu şosete ecosez Orfeu îşi trece mâinile peste corzile
himerele de bazalt negru harpei
ce veghează intrarea purtându-te spre cupa de lumină
în casa-nnegrită de vreme. a celei de-a cincea stele.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ


32 NO. 9-10 / 2017
poesis

Cerberi
Nepregătite
Valuri de căldură pentru marele salt în necunoscut,
inundă emisferele cerebrale, se lovesc de ferestre
şfichiuind ca atingerea unui fir precum gâzele zăpăcite
electric. de lumina puternică.

Cineva îţi studiază ticurile feţei, Prin tavanul devenit lentilă,


cât timp vertijul trec fluturi, peşti şi păsări,
capătă aromă de eucalipt. ţinând apăsat
pe artera de la încheietura
Pentru comportament ireproşabil, mâinilor noastre.
cerberii din cuşca de fier
sunt răsplătiţi cu prăjituri. Gând

Ceremonial Tentaţia limitei electrizează -


mâine e prea târziu,
Prin casă, tigrii umblă în voie – azi nu e suficient de curând.
ne-au devenit necesari,
aşa că îi hrănim zilnic Dincolo de pereţii proaspăt vopsiţi,
cu porţii consistente de poezie. clipa îşi dilată pupilele
în căutarea fericirii.
Noapte de noapte, ne însoţesc
când străbatem pădurea de bambus Iniţiativă
din Kyoto,
flăcări albe luminându-ne poteca De frică să nu se prăbuşească
până ni se pierde urma decorul,
în albastrul persan al Pleiadelor. câteodată alegi să ratezi emoţia
unui spectacol reuşit.
Îndrăgostire
Trebuie să vezi dincolo de cuvinte,
Frânturi de gânduri aşa cum sculptorul vede în inima
defilează stânjenite pietrei
de obiectivul ce le studiază ce urmează a fi modelată.
cu luare-aminte.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ


NO. 9-10 / 2017 33
poesis

Liuba Liubastra Botezatu ***

Pohèma de Joi,
*** ca pâinea mare şi rotundă din cuptorul
bunicii,
alergam alergam se împarte aburind flămânzilor de Cuvânt
şi lumea se făcea un vortex prin care săgeată cum dragostea care nu cunoaşte hotare şi
înghiţeam distanţe curge necondiţionat
oprind timpul în loc în şi din toate colţurile Universului…
cineva încerca să mă prefacă punct de ochire Pohèma de Joi
împuscându-şi aerul de deasupra coroanei e mana şi vinul însetaţilor, flămânzilor,
un cer gol şi opac îl ţintea din oglindă vagabonzilor,
tu într-un colţ de lună învăţai rugăciunea beţivilor, vameşilor, prostituatelor lumii (cu
supremă sau fără gen)
descifrând semnul crucii întru eliberarea lor în Poezie,
şi ne miram cu toţii de minunea numelor întru Împărăţia care nu cunoaşte alte daruri
îmbrăţişând arhanghelii decât inimile iubind sincer şi pătimaş
nu se mai cunoştea dacă era vis ori poezie „şi flori, şi ochi, şi buze, şi morminte…”
Pohèma de Joi
De ce am fi? e Cina cea de Taină a robilor Cuvântului
înălţându-se Poezie…
De ce am plânge
când înfloresc castanii sub streşini de bazalt Aum (OM)
singurătăţi cernându-şi din sinele înalt,
când pomi rotesc prin frunze în noapte, cenuşii muţenia pământului nu e totuna cu tăcerea
eu mă ascund de tine, tu pleci şi nu mai vii? cum nici omul cu Omul
masculul cu bărbatul
De ce am râde ori femela cu femeia…
când nu ştim să iubim nimic ce-avem în noi textul acesta nu este poezie
şi procreăm cuvinte când cerul naşte ploi, nici predică
desfacem jurăminte şi ne-aruncăm în textul acesta e în aşteptarea Omului
soare, ce va să vină printre oameni
tăcere ne prefacem cum umbrele pe mare? şi va naşte în noi…

De ce am fi poeţi Să ningem, iubite!


când toată existenţa nu-i numai poezie;
şi moartea, şi viaţa, ni-s date să ne fie, Să ningem, iubite, cum ninge oraşul spre
şi zâmbetul, şi plânsul în timp îşi au sorocul, seară,
şi ura, şi iubirea le macină norocul…? Văzduhul s-atingem aşa cum ar fi prima oară,
Să ningem agale; suav şi molatic să ningem,
Să-mi fii un pom, să-mi fii castanul ce-înfloreşte, Gheţarii din inimi cu roiuri de fulgi să îi
să-ţi fiu pământ şi apă ce pururea iubeşte; stingem.
eu adăpându-ţi seva cu verdele din mai, Hai să visăm cum în noapte luna ninge pe cer
tu să nu pleci, să-mi fii, să zăboveşti… Mai stai! Cu raze alb-astre, învelind pământul de ger.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ


34 NO. 9-10 / 2017
poesis

Şi valsând peste străzi, peste case, peste apus, Despre Tine


Să ningem, iubite, ca fluturii, iarna... în sus!
Mi-a crescut un ochi în inimă
*** şi atunci Ţi-am cunoscut înfăţişarea:
nici pe departe - figură de moş
ne suntem siberii nici pe aproape – figură de tânăr,
printre atâtea bagaje şi zgomot - nimeni ci numai intelect superior coborât în iubire…
nici noi Michelangelo minţea, înţelepţii ne mint,
auzind fără să ascultăm cum ne ticăie copiii cunosc Adevărul,
tâmplele nu acela indus ori auzit de la alţii,
cu vocea surdului la tăcerile celuilalt ci din muzica neauzită a lucrurilor,
vede ce se vede vibraţia lacrimilor, râsetelor,
aude ce se aude nevoii de cunoaştere a necunoscutului vast
cui să-i mai pese de cele nespuse neauzite şi şi uimitor
nevăzute ce-i leagănă la piept ca o mamă
transfigurate statui surdo-mute şi chiar şi atunci când pare advers…
nevăzătoare Cineva spunea că ura e cel mai puternic
decât nevoilor proprii cu nervii întinşi sentiment,
primare dorinţe eu spun – Iubirea:
ne sapă în piatră vulnerabilă, cum ochiul din inimă,
mănunchi de gheţari ce se pleacă atotputernică,
egoului cum fluviul vieţii prin timp.
siberia vine din morţile viilor
Necunoscutul
ploaie de îngeri
ca o fiară întunecată îmi smulgea
Spuneţi-mi, îngeri, membrele
de unde vine mana voastră, şi ochii…
din cer sau de la oameni? atât de mulţi ochi scurgându-se iscoditori
Că prea vorbiţi pe limba noastră până în măduvă
cântând de lucruri mari spre semeni… tăiau respiraţia bobului de mazăre
Sau poate Oamenii din noi oare infernul se arată la fel de zâmbitor?
învaţă şi se înalţă peste lume nu, nu e ură
asemeni vouă, angoasa şopârlei de necunoscut o face
cei care trâmbiţaţi asupra noastră nevăzută
credinţă nouă… sub frunzele moarte
Spuneţi-mi, îngeri, şi, totuşi, ce-am fi fără oameni?
cum se face că lumea-ntreagă vă adoră, ce-ar fi cuvintele noastre decât nişte
iar Dumnezeu, pe limba noastră, dangăte în pustiu?
prin voi renaşte viaţă nouă? te iubesc, lume!
Şi plouă… cu lacrimi îngereşti
prin lumea nouă…
Plouă.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ


NO. 9-10 / 2017 35
cenaclul 9 - poezia vie

Adela Efrim depinde de firmă.


şi de şansă.
dacă vom putea zbura.
scris(oare)
în noaptea asta surdă.
defăimată de primăvară.
linişte interioară, greu de găsit.
ca o primă vară.
magnolii în bumbi pictaţi, la tot pasul.
de ce trebuie să fie o primă vară.
maşini de teren calcă astfaltul cu roţi mari şi
apoi o altă vară.
grele.
e suficient o toamnă.
spre noapte ne îndreptăm, nu oricum.
ea oricum ţipă în mine.
contează urletul câinelui orb.
ca întrebările ce nu şi-au găsit răspuns.
şi noi.
pe care de fapt nici nu îl aştept
mai puţin decât ieri.
ori(cum).
mai goi.
în plină civilizaţie.
excavatorul
încălzire globală, fară sentimente.
nu este un mecanism sofisticat al ingineriei
ţii pumni strânşi, nu laşi urme.
cu un singur braţ ce strânge pământul
doar nişte vorbe.
precum o hrană a gropilor.
pe hârtia galbenă.
excavatorul
tiparul poartă vina.
sapă şanţuri prin ventricului tău drept
suntem sau nu suntem.
pentru a comunica cu ventriculul meu stâng
cu asta sunt de acord.
ridică cupa ca un pocal cu vin vechi
adevărul
când sângele caută trupuri râvnite de
ne alunecă mâlos pe trupuri.
umpleri
fără nicio importanţă.
balastul se desface prin noi
oricum nu îl crezi.
precum o floare de crin mucezită.
şi am obosit să ţi-l repet.
da.
Obosim
nu e bine să repeţi.
sub arşiţa ce ne usucă plămânii şi iubirea
o singură dată îţi spun.
ne stafidim din lipsă de idei geniale
atât.
trăim din goana căreia încercăm să îi ţinem
restul sunt copii.
cadenţa
ieri noapte, telefonul anonim nu m-a trezit.
asurzim de liniştea ce bate în noi cu barosul
la nicio realitate.
alergăm bezmetici după camioane ce cară
telefonul noaptea e mut.
idealuri pentru groapa comună
doar eu vorbesc cu mine.
ameţim
când încerc un suicid cu tăcerea mea.
controlându-ne paşii să rămânem verticali
voi reuşi într-o zi.
într-o ţară care ne caută ca pe nişte copii
va fi bine.
abandonaţi
cuvintele astea.
să facă din noi cifra natalităţii obligatorie
da.
nu avem timp să ne punem întrebări
îmi amintesc.
existăm şi atât
erau dintr-un parc auto.
trebuie să ne mulţumim cu asta
dintr-un câmp cu mii de păsări negre.
obosim
tăiate uneori de avioane bleu sau cyclam.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ


36 NO. 9-10 / 2017
poesis

asta e cert veşnica e albă ca o floare de măr


într-o arşiţă ce nu are nevoie neapărat de
vară mărul înflorit decorează ca un panou
şi asta chiar nu interesează pe nimeni publicitar blocul
ce se construieşte în dreptul ferestrei mele
cuvintele ce nu ţi le-am spus încă fierul beton se înalţă drept la cer
norii îl învelesc ca pe o vată pe băţ,
mulez realitatea pe un calopod diform betonierele se învârt ca nişte morişti,
imaginaţia, excentricitate pâcloasă, nu mi-o în bătaia vântului, nisipul e cărat de lopeţi
mai permit grele
închid pumnii pentru lovitura fără grabă, din castelele de ăsta vară de la Vama Veche
moarte în repetiţie continuă, totul este împrejmuit cu banda roşie
leg fedeleş toate cuvintele lăsate bărbaţilor dungată
din viaţa mea veşnica e albă
precum un snop de grâu bine copt, ca o floare de măr.
calc pe cabluri groase într-un echilibru
anxios Asurzesc
iarba se pârjoleşte într-un infam plictis
viaţa trebuie trăită, slogan ce mă sugrumă înţeleg asta bine
lent. dincolo de claxoane
cu perna pe faţă de sirenele ambulanţelor
îmi ascult respiraţia de greieri
caut fluturi în stomac de alarma telefonului
găsesc tirbuşoane ce lasă şpan de vacarmul lumesc şi nelumesc
azi voi zbura da,
cu trup de vierme şi aripi de oţel odulat asurzesc
pe coapse rămân cuvintele ce de tăcerea ta
nu ţi le-am spus ca un soclu ce a crescut în mine
încă. pe care nu se află
nicio victorie
Azi nu cred că i-a spus nicio înfrângere
cum e mai rău
nu-ţi mai târşâi sufletul un soclu
prin golul zgrunţuros al celor ce nu au ce nu va spune trecătorilor ceva vreodată
nevoie de el
e arşită şi nu poţi desena norul în liniştea
uscăciunea asta absurdă se prelinge cremoasă
flacăra nu poate fi fărămiţată cade precum draperiile grele ţinute în
arde, bolduri
apoi se stinge firavă ziua se izbeşte de noi,
nu, sigur nu i-a spus, doar a privit-o ţintă obiecte de decor răsturnate,
şi cred că ea în noaptea de tafta
a înţeles nicio crinolină nu îşi va găsi femeia potrivită.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ


NO. 9-10 / 2017 37
poesis

Ioana-Camelia Sîrbu nu-mi găsesc degetele fără aducătorul de


lumină
defrişările verzi văzute din tren vâjâiesc
Vederea vitezoman
oxigenul orizontul oriental oniricul
străina din mine are inima părăsită-n bătăi strălucesc de putere străină de om
de ceas subiectul principal din unica ego eu singura
la mine poate ajunge cu defrişările cu sapa este tu
taie rupe smulge bălariile din mine aproapele din acelaşi deşert
cu limbile bifurcate în clepsidra iubirii
sunt fugita aducătorului de lumină răspunsuri cubice
vine după mine în acest întuneric
mă-ntorc de-a artrita fidelă la dorul meu răspunde nevoia disperarea
mă rog de-a căinţa de-a voinţa de-a îndoiala dependenţa cadenţa
vine să mă scoată din carnea sinapselor te citesc printre toate întrebările despre sâni
fără asemănarea cu El coapse păr piele
ceva mi te răspunde în cuvinte
când mă dor degetele când minunile cu vifor sacadat pe respiraţia silabei
strălucesc când
copilul îmi topeşte pupilele cu atâta la inimă răspunde sunetul ce-mi devorează
inundaţie de iubire sensul speranţei din cuvânt
mă ridic să mă găsesc se moare la mine-n poezie
acoperită cu gheaţă cu foc cu păduri cu fragi se julesc genunchii muzei cu pietrele
şi mure cotidian îmbâcsit de rutină
cu deşertul clepsidrelor imunitatea purităţii se diluează cu păcat
nu vedeţi se trăieşte cu liberul arbitru de mână
degetele nu aduc lumina fredonând imnul adevărului
ochii o fac întinzând aripi
să fim nevăzuţi trecând strada
urlu tuturor când mergem prin întuneric cu cu un alt sens celui principal
trenul îmi cresc aripi de iluzie
să nu aprindem lumina şi pe aducătorul său ascunsă-n profan mă minţi cu ridicolul de
să ne smerim de ego-ul unui fir de nisip mână
te văd te văd te văd
poate nu mă va găsi aducătorul de lumină
să-i plătesc biletul pentru iad dorm printre braţele de shiva
de unde să rup să tai să ard nimicul ce mă- visez
nghite să te sufăr prin piele
un abis străluceşte-n ochii mei sâsâit şşşşt tu te legi de plăcerea trecătoare cu funiile
subiecte şi complemente pierdute de clipei
predicate fără mine
ca faptele pierdute de mine
nu mai au sens în viaţa de cuvânt sunt doar ce se ascunde prin durerea înalt
coşmar înghesuit de facturi vase de spălat funcţională

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ


38 NO. 9-10 / 2017
poesis

funcţionez fatidic cu vreme rece distantă raiul


cad în gri albastru galben crud caut un mort cu numele meu
cu sâni coapse vifor dor nu răspunde nici clopotul la plâns la
e mai uşor să-ntrebi despre obiectele de etichetele cu care mi-e acoperită goliciunea
posedat încă am eticheta-piele încă mai am de
decât să-ntrebi de mine suferit moartea
e mai uşor să-ntrebi de clipele zilei cuvântul mă ţine de viaţă cu puterea
decât de sâni coapse piele eternului
fără mângâierea ta voi dezbrăca privirile deocheate
de ochi de măştile cu solzi de zburători de
e mai uşor să nu întrebi nimic zmei
ar trebui să asculţi răspunsul la dor la inimă voi rămâne goală de rănile sufletului meu
la fior cu coapsele agăţate pe umeraş
cu privirile tale în cuierul de la ieşire când nu
decolare de la chiuvetă avem spectacol
cu sufletul împrăştiat prin sertarele cu poezii
culoarea pielii îşi rupe loc din carne prin roşu şi facturi
când tai lacrimile cu ceapa, când tai privirea cu inima descoperită de sâni
cu norii cu picioarele ce mă împiedicau de astrologie
chicotelile naive despre Meka înţepenindu-mi paşii în traseul zilnic spre
scotocesc înjurătura ţigăncii de ritm mistic stropul de fericire
dincolo de etichetă cu mâinile ce nu pricepeau cerul
comentariile unei pipiţe face tramvaiul să împotmolindu-se-n durere
gâlgâie hipnotic a uz casnic cu limba ce îmi taie bâlbâiala teama
în chiuveta mea se aglomerează fiecare în cuvintele de mărimi diferite difuze
propoziţie cu nevoia de sens mă vor privi toţi dezbrăcată până la grotesc
de a spăla vasele spălând vasele
de sânge de şine de feluri de mâncare voi fi coborâtă-n ruşinea mea
de asurzirea mea inevitabilă mestecată de conştiinţă
urma unor cuvinte mici cu dinţii unor întrebări ce tu nu mi le vei
nu măsoară lungimea şi lăţimea adresa de ruşinea ta
în geografia buzelor mă voi ascunde puţin în tăcere
îmi vine să stârpesc culoarea pielii ochii mei vor prinde cuvinte neroase cu
cu senzaţiile trecătoare pe şine în vagoane în nervuri roşii
vase cuvinte funerare despre sinistru
prin murmurul artistic la pian tăcerea îmi va înghesui colţurile răbdării cu
sub franjurii celulelor epiteliale sub Dumnezeu
chicotelile mele într-un mormânt
de pipiţă fardată colorată-n etichetă o pipiţă plină de chicoteli blesteme ţigăneşti
ador gnosienele lui Chopin doar etichete coperţi haine farduri
doina cu lacrima brodată pe suspin pe traseul către fericire
depărtarea foşneşte infernal cu durerea de pierdut în mistic fatal
prin degetele mele
cobor prin cimitire cu finalul cu infernul cu

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ


NO. 9-10 / 2017 39
opinii

poetul optzecist spune poetul LIS. „Nici măcar câştigarea

L.I. STOICIu vs. poezia


Premiului «Mihai Eminescu» Opera
Prima nu le creşte cota valorică”, nici

tânără de azi faptul că editura Paralela 45 a publicat


în ultimul an mai multe debuturi
Virgil DIACONU literare, vreo 30, cred eu, în colecţia
qPoem nu a convins pe nimeni de
valoarea debutanţilor, ne face să
Nu puţine au fost reproşurile ce le-au
înţelegem poetul.
fost aduse în ultimii ani tinerilor, pentru
Întrebarea care s-ar cere pusă aici
calitatea poeziei pe care aceştia o scriu.
este, desigur, cum este posibil ca aceşti
Reproşurile au venit, desigur, din partea
tineri poeţi să fie premiaţi la mai toate
criticilor sau poeţilor maturi, într-un
concursurile naţionale, deşi ei sunt atât
limbaj nu de puţine ori nepotrivit.
de slabi, după cum ne asigură Stoiciu?
Poetul optzecist Liviu Ioan STOICIU
Adică ce jurii de scriitori maturi, poate
publică spre pildă, recent, în Expres
chiar de vârsta lui L.I. Stoiciu, să
cultural (nr. 10/2017), articolul Dacă
spunem, avem noi la aceste concursuri,
debutanţii trădează „idealurile” valorii
dacă premiem poeţi de valoare
estetice, în care constată că „pe cât s-au
îndoielnică sau poeţi lipsiţi de valoare?
înmulţit debuturile editoriale, pe atât se
Iar dacă noi nu premiem poeme de
vorbeşte mai puţin de valoare tânără în
valoare, ci poeme modeste sau chiar
literatura română”.
mediocre, cine este de vină? Orice
(1). Reţin din articolul poetului faptul
premiu presupune un juriu, iar acest
că tinerii poeţi „nu reuşesc să se
juriu, matur, fără îndoială, se dovedeşte
impună, să atragă atenţia”, deşi ei sunt
neprofesionist.
premiaţi fie de Uniunea Scriitorilor, fie
„E trist, spune poetul L.I. Stoiciu,
„la festivaluri-concursuri precum Porni
dacă debutanţii trădează «idealurile»
Luceafărul… (la Botoşani), N. Labiş
valorii estetice, literatura română nu mai
(Suceava), Tudor Arghezi (Tg. Jiu),
are viitor…” Dar poezia română nu are
Moştenirea Văcăreştilor şi C. Virgil
viitor nici din pricina juriilor mature,
Bănescu (Târgovişte) sau Vasile
care ne livrează poeţi fără valoare, sub
Voiculescu la Buzău, sau concursuri de
masca de poet premiat la marile
debut organizate de edituri.” Nici faptul
concursuri ale ţării; jurii care trădează
că urmează cursuri, „cercuri de scriere
principiile estetice ale evaluării, care
creativă”, nu i-a ajutat pe tineri. „Florin
propun drept valori texte care sunt
Iaru şi Marius Chivu au făcut «business»
modeste valoric.
din asta, le iau câte 800 de lei
(2). Debuturile de astăzi nu se
cursanţilor de căciulă; mă întreb dacă
compară, mai spune LIS, cu debuturile
vreunul dintre cei învăţaţi de ei să scrie
de la editurile Albatros, Cartea
s-a remarcat în literatura română”, ne
Românească, Dacia, Eminescu, Junimea

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ


40 NO. 9-10 / 2017
opinii

şi Facla, din vremea tinereţii sale, adică moral: dovadă calitatea subţire a
„din anii 70-80 ai secolului trecut, la care aproape tuturor premiaţilor de astăzi.
erau trei premiaţi maximum pe an, de În ceea ce priveşte calitatea pe care o
fiecare editură (ceilalţi remarcaţi au poeţii debutanţi/tineri de ieri şi
apăreau în Caiete ale debutanţilor)”. calitatea pe care o au cei de astăzi,
Aşadar, acum, „a fost o adevărată aceasta nu s-a schimbat nicidecum în
inflaţie de titluri de carte de debut, care structura ei: şi atunci, şi acum,
nu s-a comparat cu debuturile prin calitatea lor se constituie din foarte
concurs (cu jurii imbatabile) ale puţini poeţi buni şi din foarte mulţi
editurilor Albatros şi Cartea Românească poeţi minori. Deosebirea este că
sau Dacia”, ne asigură poetul. actuala libertate de expresie a înmulţit
Din păcate, vechile debuturi, ca şi mai mult poeţii minori şi i-a făcut, prin
publicarea cărţilor următoare debutului net şi alte modalităţi de comunicare,
la editurile socialiste, nu erau tocmai mult mai vizibili. Oricum,
„lacrima Christi”, tocmai o imaculata generalizarea „poeţii tineri sau poeţii
jurizare, „cu jurii imbatabile”, după maturi sunt fără valoare”, care se face
cum spune Stoiciu, ci erau o adevărată adesea, este imprudentă.
bătaie de joc, de vreme ce cenzura era (3). O altă problemă dezbătură de
trează, iar ceea ce răzbătea totuşi pe L.I. Stoiciu este aceea a ignoranţei de
sub cenzură, sau pe deasupra ei, nu care „se bucură” poeţii maturi de astăzi
erau decât relaţiile debutantului cu în ochii, mintea, inima poeţilor tineri:
editorul şi/sau directorul editurii; sau „cei debutaţi n-au auzit de cei
relaţiile cu un critic cunoscut ce venea consacraţi, care-i premiază, nu i-au
cu debutantul sau cu studenţii săi citit, nu sunt interesaţi deloc de
debutanţi, bucureşteni sau nu, ori cu literatura scrisă până la douămiişti
cărţile în manuscris ale acestora la (s.n.).” Motiv pentru care poetul
editură, susţinându-le în mascarada optzecist Stoiciu declară: „personal îi
„concursului anual de debut la editura acuz pe profesorii lor, «optzecişti» ca
X”. A uitat L.I. Stoiciu toate aceste vârstă, de liceu sau universitari, de
lucruri? Mai că nu cred! Numai că ruptura produsă, care nu i-au apropiat
probabil nu este prea comod pentru el, de literatura română contemporană”;
în prezentul context, să-şi amintească. adică de literatura optzecistă.
Eu unul nu regret, asemenea altora, Acestea fiind zise, ne putem aminti
„corectitudinea” concursurilor de de tinerii poeţi optzecişti, care la vremea
atunci şi dispariţia „juriilor imbatabile”, lor nu se sfiau nicidecum să nege
despre care pomeneşte Stoiciu. Bine că valoarea poeziei şaizeciste sau
s-au dus. şaptezeciste contemporane lor. Cel puţin
Problema e că, de atunci şi până L.I. Stoiciu declara nu demult (în
azi, criticii din juriile de poezie nu prea articolul Despre poezie, azi. La români,
dovedesc că au făcut vreun progres din revista Argeş, nr. 8/2016): „am scris

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ


NO. 9-10 / 2017 41
opinii

în «stil optzecist», reacţionând radical la aprecierile la grămadă ale oricărei


poezia «şaptezeciştilor»”. Şi, în poezii, tinere sau mature, spun eu, sunt
continuare, poetul optzecist Stoiciu ne riscante. Dar să urmărim ce declară
asigură (în acelaşi articol) de faptul că Stoiciu despre propria poezie în
„până la optzecişti poezia era uzată de interesanta revistă Expres cultural (nr. 3,
calofilie, de metafore şi locuri comune, martie 2017):
uniformizată”, în timp ce, situată la polul „N-am nicio reţetă de «carte bună».
valoric opus, „paradigma optzecistă e un Personal, mă dau cu capul de pereţi să
capitol important în istoria poeziei găsesc o «formulă de carte». Am tot
române.” Aşadar, conform lui Stoiciu, mărturisit: eu scriu spontan şi scriu
toată poezia de „până la optzecişti”, numai pentru sertar, de aceea nu am
adică poezia şaptezecistă, şaizecistă, nicio presiune atunci când scriu, scriu
poezia contemporană lui Arghezi, slab, cel mai adesea mă repet
Bacovia, Blaga şi lui Eminescu, cu tot cu exasperant, rar pot să aleg un poem
aceşti poeţi, „era uzată de calofilie, de bun, care să fi rezistat în timp. Pentru o
metafore şi locuri comune, carte, normal că dau buzna peste
uniformizată”… Noroc cu intrarea în poemele din sertar (…), le recitesc şi
lume a poeziei optzeciste, care a pus constat că e dezastru, n-am ce să pun
lucrurile la punct, restabilind valoarea deoparte… În această situaţie sunt şi azi,
poeziei naţionale. motiv să intru în depresie. Ratez apariţia
După această fixare a tabloului poetic unui nou volum de versuri. (…). Totuşi,
românesc modern, ne putem întreba: am 67 de ani, poate e cazul să pun
dacă nici poetul optzecist Stoiciu nu a uneltele în cui, dacă în sertar am numai
luat în braţe poezia „şaptezeciştilor” sau maculatură. Sufăr enorm că am pierdut
poezia de „până la optzecişti”, care „era vremea scriind versuri care nu-mi mai
uzată de calofilie, de metafore şi locuri spun nimic la recitire.”
comune, uniformizată”…, de ce le mai Dacă Stoiciu scrie atât de slab, după
recomandă el azi douămiiştilor să cum declară aici, cum mai poate aprecia
citească şi să asimileze poezia el calitatea poeziei tinere? Este el
contemporană, adică poezia optzecistă? evaluatorul competent care să evalueze
Şi de ce îi mai ceartă el pe profesorii poezia altora?
care nu i-au obligat pe poeţii douămiişti Peste asta, ar fi de observat că aceşti
să prindă spiritul poeziei optzeciste? Cât tineri, premiaţi azi la marile concursuri şi
despre spiritul poeziei de „până la făcuţi membri ai USR, vor fi scriitorii de
optzecişti”, adică al poeziei lui Arghezi, mâine, mai precis vor fi acei scriitori
Bacovia, Blaga şi a lui Eminescu, acesta care se vor afla la putere în literatura
pesemne că nu contează. română, care vor decide alte minunate
(4). L.I. Stoiciu deplânge de-a lungul premii şi care vor fi, desigur, în
întregului său articol starea deplorabilă conducerea Uniunii.
a poeziei tinere de astăzi, deşi

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ


42 NO. 9-10 / 2017
arte poetice

poetica spaţiului
Comunicabilitatea unei imagini
singulare e un fapt de mare
semnificaţie ontologică. Vom

Gaston Bachelard
reveni asupra acestei comuniuni
prin acte scurte, izolate şi active.
>>>>> p. 2 Imaginile antrenează – după
Prin urmare, opusul cauzalităţii apariţie – dar ele nu sunt
este adesea în reverberaţia [fr., fenomenele unei antrenări. Cu
retentissement, en., reverberate] siguranţă, se poate, în cercetările
atât de fin studiată de Minkowski psihologice, să se acorde atenţie
(v. Eugène Minkowski, Vers une metodelor psihanalitice pentru a
cosmologie. Fragments philosophiques, determina personalitatea unui
Paris: Aubier-Montaigne, 1936, poet, se poate găsi astfel o măsură
cap. IX), care credem că a găsit a presiunilor – mai cu seamă a
adevăratele măsuri ale fiinţării opresiunilor – cărora un poet a
imaginii poetice. În această trebuit să le facă faţă în cursul vieţii
reverberaţie, imaginea poetică ar sale, dar actul poetic, imaginea
avea o sonoritate a fiinţării. Poetul instantanee, scânteierea fiinţei în
vorbeşte în pragul fiinţării. Ca să imaginaţie, scapă oricărei anchete.
determinăm fiinţarea unei imagini, Trebuie să se ajungă, pentru a
ar trebui, aşadar, conform clarifica filosofic problema imaginii
fenomenologiei lui Minkowski, să poetice, la o fenomenologie a
facem experienţa reverberaţiei. imaginaţiei. Înţelegem prin aceasta
A spune că imaginea poetică un studiu al fenomenului imaginii
scapă cauzalităţii este, fără poetice atunci când imaginea
îndoială, o declaraţie care are pătrunde în conştiinţă ca produs
gravitatea sa. Dar cauzele invocate direct al inimii, al sufletului, al
de psiholog şi de psihanalist nu pot fiinţei omului confruntat cu
niciodată explica acel caracter actualitatea sa.
neaşteptat al imaginii noi, nici Tălmăcire de Florin Dochia
adeziunea pe care ea o suscită într-un
suflet străin în procesul său de
creaţie. Poetul nu-mi dezvăluie
trecutul imaginii sale şi totuşi ______
imaginea sa prinde imediat * Gaston Bachelard, La poétique
rădăcină în mine. de l’espace. (1957) [1961], pag. 7-9

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ


NO. 9-10 / 2017 43
poezie turcă

Nazmi Ağıl a absolvit Departamentul de Limbă şi


Literatură Engleză al Universitătii din Bosfor, Istanbul. Şi-a
luat doctoratul în cadrul aceluiaşi departament cu o teză
despre opera lui W.H. Auden’s „The Sea and the Mirror”
(Marea şi Oglinda). În prezent, lucrează la Universitatea
Koç, la Departamentul de Engleză şi Literatură Comparată.
Pe lângă lucrările în colaborare, a tradus Povestirile din
Canterbury de Geoffrey Chaucer, Casa Deschisă (Poeme
selecţionate) de Theodore Roethke, Autoportret în
Oglindă Convexă de John Ashberry, Răpirea Buclei de
Alexander Pope, Preludiul de Wordsworth şi Beowulf de
Seamus Heanley. Până acum a publicat 8 cărţi de poezie: Gökçe Yazı (Scrieri
frumoase), Boşanma Dosyası (Dosarul de divorţ), Beni Böyle Değiştire (Ceea ce
m-a transfigurat), Aşk Küçücük, Kırılgan (Dragostea e mică, fragilă), Kokarca
Aramak (În cătare de sconcşi), Babalar ve Oğullar:Umut’un Defteri (Taţi şi fii:
Carnetul lui Umut), Yavaş Matematik (Matematica înceată) and Yağmura
Bunca Düşkün (Cât iubesc ploaia: Colecţie de poezii). În 1998, a câştigat
Premiul Naţional de Poezie Yunus Nadi. Poeziile de faţă au fost traduse din
engleză, în versiunea oferită chiar de autor.

pOVESTEA începutul? Fusul vorbirii se topi


şi, precum mătasea de tul, căzu uşor
Uşile nu s-au mai deschis. Odăile din povestea, închizându-se în sine.
spate Curiozitatea pisicească se îndepărtă
erau un puzzle pe care nu o să îl trăgându-şi coada în tăcere,
rezolvăm în povestea aceasta. iar povestitorul se cufundă în
Stăteam pe faţa luminată a oglinzii. propria-i voce
Şi acum tot 40 de camere erau dar, ca într-o plapumă de zăpadă. Uşile
aşa a fost să fie, începusem cu nu s-au mai deschis.
numărul 40.
Ah, sigur că în fiecare cameră avem Obişnuiam să stăm în camera
parte de o altă oaspeţilor:
aventură, însă dacă primăvara răsare Stropeam cu apă de colonie şi
deja dintr-o mare mâncam bomboane
nu înseamnă că sfârşitul îi precede într-o dupămasă în care nu se
oarecum întâmpla nimic.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ


44 NO. 9-10 / 2017
arte vizuale

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ


NO. 9-10 / 2017 45
poezie turcă

uRNĂ GRECEASCĂ cafeneaua la care nu mai poposeşte,


şi parcul
Era un anotimp cristalin. Stăteam pe pe unde încă nu s-a plimbat şi care
balcon nu ştie cum de sunt mereu
şi priveam întinderea îngheţată. amplasate pe cealaltă parte a străzii.
“De dragul tău am făcut-o,” îţi Cu asta se aseamănă
ziceam, “aşa o să fie căsnicia noastră. Împărţim domiciliul
veşnic. La început de martie, tocmai printr-un acord tacit. De exemplu,
când stânga patului îmi revine mie. La
bobocii sunt aproape plezniţi pe masă când stăm,
ramuri, te sărut pe obrazul drept, şi mereu
apele vor să curgă sălbatic prin vene, ne vom găsi
iar pe aceeaşi parte a coridorului când
cuvântul nu a fost încă pronunţat, venim unul spre altul.
Lazăr are să învie curând. Nu mă înţelege greşit, încă îţi mai
Eşti pe un prag de miracol acum – ador
nu te mişca. Toate aceste posibilităţi gropiţa. Dar parcă am spune:
nesfârşite. viaţa e aşa de lungă, mai bine lăsăm
Primeşte e cadoul meu pentru câinii să latre şi caravana să treacă.
aniversarea noastră.” În acest timp, pe cealaltă parte, cea
Atunci am recunoscut cârtiţa nesărutată, a feţelor noastre
care îmi bântuia poemele, spărgând trandafirii înfloresc şi se ofilesc
rândurile, mereu – ca nişte
surpând rimele, săpând vizuini artificii într-un festival al orbilor.
în stricta mea disciplină artististică:
Am văzut, sub fereastră, cum încercai pICTuRĂ
să încălzeşti o violetă cu răsuflarea ta.
Stăteai chiar acolo,
TRANDAFIRI cu braţul pe poarta grădinii
o ţineai întredeschisă,
Cine vine la oraş să trăiască cu un picior afară, ezitând
se preocupă îndelung cu necesităţile să ieşi sau să rămâi.
zilnice
şi permanent amână să cunoască Însă tăcerea ridica un gard
lumea de netrecut între noi. Astfel încât
mai bine. Biserica la care nu mai auzeam clar frunzele strivite
ajunge, sub tălpile tale

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ


46 NO. 9-10 / 2017
poezie turcă

şi rădăcini frângându-se Mândră se arăta precum o apă


în vreme ce eu cu maiestoasă,
ochii aţintiţi în jos mă roteam în jurul cu ierburi, crustacei, cârduri de peşti
unui lăstar, sclipind.
lovindu-l iar şi iar cu vârful Ţi-ai lepăda toate veştmintele
piciorului. asortate de vârstă, ca să te scalzi în
unduirea-i răcoroasă şi lichidă,
Din Dosar de divorţ (Boşanma Dosyası) înainte să îmbraci cu ea.

XVI Atingere aidoma stropilor căzuţi din


senin
Mai întâi, voi face o listă pe umerii tăi de soare arşi,
cu toate cuvintele ea pare o aversă din clima tropicală.
legate de mare şi de insulă. Statura-i defineşte pe cadranul zilei
zorii, amiaza, coborârea serii.
Fireşte, nu trebuie să ai habar Şi ne deschide perspective potrivite
de poezie chiar deloc. oricărui colţ de lume,
Cum stau lungit în nemişcare de-a cu cimbru, bergamotă, laleaua
lungul pietrelor de râu munţilor,
acolo unde albia uscată se atinge de purtându-l prin ascunzişuri virgine pe
apă, călătorul istovit de cele cunoscute.
aşteaptă miracolul cu creionul în
mână, Iar în momentul acela unic
şi când speranţa devine realitate, când în oprirea timpului buzele ni s-
trece-mi numele pe listă. au atins
aş fi visat doar să rămân
Deci, pregătindu-te să te întorci la în Cerul ei, Paradis de zâmbete
Istanbul, proaspete,
spune-mi la revedere numai cât să îmi răscumpăr
şi dă-mi numele unui crab. întârzierea.

Din Scrieri Alese (Gökçeyazı) Din Matematică înceată (Yavaş


Matematik)
LITTERA AMOR - I
Prezentare şi traducere de
Era ţesută dintr-o zi de vară. Adriana BULZ
Prea caldă-i era pielea la atins.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ


NO. 9-10 / 2017 47
În acest număr semnează: Mioara Bahna, Florin Dochia, Romeo
Aurelian Ilie, Mihaela Meravei, Romeo Ioan Roşiianu, Mihaela Aionesei,
Cornel Sântioan Cubleşan, Silviu Dachin, George G. Asztalos, Oana
Cătălina Bucur, Irina Lazăr, Gabriel Gherbăluţă, Mihaela Oancea, Liuba
Liubastra Botezatu, Adela Efrim, Ioana-Camelia Sîrbu, Virgil Diaconu
Tălmăciri din Gaston Bachelard, Nazmi Ağıl, realizate de Florin Dochia,
Adriana Bulz

Editor: Biblioteca Municipală „Dr. C. I. Istrati” Câmpina


Director: Liliana Ene
(Bulevardul Culturii, nr. 39, 105600 Câmpina PH)
IS S N- L 2359 - 7585
I S S N 2359 - 7585

în colaborare cu Societatea Scriitorilor Prahoveni


Redactor-şef, layout & DTP: Florin Dochia
e-mail: revistaurmuz@gmail.com

Redacţia mulţumeşte tuturor celor care contribuie


cu generozitate la realizarea acestui număr al revistei 3 lei

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ


48 NO. 9-10 / 2017