Introducere

Se știe că drepturile omului se afla la baza constituționalismului, iar principalul

scop al unei constituții constă în garantarea libertății și securității ființei umane sub toate
aspectele sale. Promovarea conceptului de drepturi ale omului, precum și a consacrării
lor juridice constituie una din problemele fundamentale ale secolului. Evenimentele
istorice și social-culturale ale omenirii, cu repercusiuni asupra drepturilor omului au
rămas în continuare în centrul vieții ei politice, sociale, religioase, etico-morale, juridice
și filozofice. Atualmente în Republica Moldova se conturează clar tendința de a crea
anume acele mecanisme și pârghii de implementare a unui sistem național de promovare
și respectare a drepturilor omului, care se bazează în special pe instrumentele juridice.
În materia vastă a drepturilor omului specialiștii au expus diverse păreri. O părere este
că orice persoană care se consideră lezata în drepturile sale legitime are drept de
petiționare, asigurindu-i-se posibilitatea de adresare oricarui organ de stat pentru
înlăturarea nedreptății, anihilarea consecințelor ei și reparărea daunei sau repunerea în
drepturi. În acest sens sunt recunoscute o serie de drepturi și este posibilă exercitarea
liberă a unora dintre ele cum ar fi: dreptul de petiționare; libertatea expresiei; libertatea
mitingurilor, demonstrațiilor și întrunirilor; dreptul de apărare; dreptul la grevă, etc.
Constituția Republicii Moldova consacra un întreg titlu proclamării drepturilor și
libertăților cetățenilor, de la dreptul la viață și libertate individuală la dreptul de
asociere, informare, instruire și educație, de a alege și a fi ales în organele statului.
Astăzi aceste drepturi și libertăți nu sunt numai formal enunțate, ci sunt fixate atât în
Legea Fundamentală a țării, cât și în numeroase legi organice, ordinare.
Problema privind drepturile omului a ocupat și ocupa un loc proeminent în cadrul
acțiunilor politice ale statelor, precum și ale unor importante organisme și reuniuni
internaționale, devenind un subiect de cea mai largă circulație, atât în lucrări de
specialitate, cât și în dezbaterile publice.
Lucrarea dată se se intituliază: „Instituțiile naționale de drept pentru protejarea
drepturilor omului” se face descrierea și analiza organelor de justiție în Republica
Moldova privind protejarea drepturilor omului. Astfel vor fi analizate următoarele
instituții: Curtea Constituționala, Procuratura, Instanțele judecătorești, Instituția
Ombudsmanului.

1
 § 1. Curtea Constituționala
Unul dintre mijloacele de asigurare a respectării drepturilor și libertăților omului
îl constituie controlul constituționalității legii. Dat fiind faptul că drepturile omului sunt
consfințite și garantate prin Constituție și apoi dezvoltate prin legi, concordanță acestora
cu Constituția reprezintă o acțiune firească într-un stat de drept, de natură a întări
respectul pentru valorile umane.
Din punctul de vedere al dreptului constituțional, primatul normelor și al
prevederilor constituționale față de orice alte reglementări legislative existente în stat, ca
și ascendentă morală, politica și juridică a principiilor constituționale, implica
asigurarea controlului constituțional al legilor și organizarea acestuia pe o bază
eficienta.
În Republica Moldova, cu prilejul discutării instituirii controlului constituțional în
Parlament, a prevalat ideea constituirii unei Curți Constituționale ca organ jurisdicțional
special și specializat. Un asemenea sistem nu va aduce atingere principiului separării
puterii în stat, ci, dimpotrivă, va reprezenta o modalitate de „temperare” a inițiativelor
legislative parlamentare și guvernamentale care ar contraveni Constituției.
Fiind una dintre cele mai tinere instituții de jurisdicție constituționala din Europa,
Curtea Constituționala a Republicii Moldova și-a început activitatea la 23 februarie
1995 și face primii pași pe calea edificării statului de drept.
În ceea ce privește organizarea și funcționarea Curții Constituționale, putem
menționa că în baza pct. 2 art. 134 ai Constituției Republicii Moldova și pct. 2 art. 1 al
Legii cu privire la Curtea Constituționala , acest organ este independent față de orice
altă autoritate publică și se supune numai Constituției.
Constituind o instituție nouă, creată tocmai în scopul consolidării statului de
drept, Curtea Constituționala se înfățișează ca având un sistem de proceduri și un
mecanism de funcționare care, dacă vor fi eficient utilizate, vor putea să asigure
respectiv principiile constituționale și să apere drepturile și libertățile cetățenești.
În decursul activității sale, prin deciziile și hotărârile pronunțate într-o serie de
spete, Curtea Constituționala a adus importante contribuții privind sfera unor drepturi
cetățenești, compatibile sau incompatibile unor legi cu prevederi constituționale cu
privire la drepturile omului și ale cetățeanului.
Curtea Constituționala a Republicii Moldova se compune din. 6 judecători, numiți
pentru un mandat de 6 ani. Dintre ei doi judecători sunt numiți de Parlament, doi de
Guvern și doi de Consiliul Superior al Magistraturii.
Potrivit condițiilor constituționale, pentru numirea în calitate de judecător al
Curții Constituționale, persoană trebuie să aibă o pregătire juridică superioară, înalta

2
competenta profesională și o vechime de cel puțin 15 ani activitatea juridică, în
învățământul juridic sau inactivitatea științifică.
Legea cu privire la Curtea Constituționala stabilește limita de vârstă pentru
numirea în funcția de judecător al Curții Constituționale – 65 de ani.
Potrivit Constituției, judecătorii Curții Constituționale sunt inamovibili pe durata
mandatului, independenți și se supun numai Constituției.
Competența Curții Constituționale
Prin art. 135 din Constituție Curții Constituționale i se conferă anumite atribuții,
diferite prin obiectul, natura și condițiile de exercitare. Aceste atribuții pot fi împărțite
în trei categorii: consultative, de control al constituționalității actelor emise de
autoritățile publice și de interpretare a Constituției . a) Exercita la sesizare controlul
constituționalității legilor, al hotărârilor Parlamentului, decretelor Președintelui
Republicii Moldova, hotărârilor și ordonanțelor Guvernului, precum și a tratatelor
internaționale la care Republica Moldova este parte.
Acest control este posterior; orice act normativ, precum și orice tratat
internațional la care Republica Moldova este parte se consideră constituțional până când
neconstituționalitatea lui va fi dovedită în procesul exercitării jurisdicției
constituționale. Controlului constituționalității sunt supuse numai actele normative
adoptate după intrarea în vigoare a noii Constituții – 27 august 1994.
Curtea Constituționala soluționează numai probleme ce țin de competența sa.
Dacă în procesul examinării apar chestiuni ce țin de competenta altor organe, Curtea
remite acestora materialele. Curtea Constituționala își stabilește ea însăși limitele de
competență. Efectuând controlul actului normativ contestat, Curtea poate pronunța
hotărâri și asupra altor acte normative, a căror constituționalitate depinde în întregime
sau parțial de constituționalitatea actului contestat; b) Interpretează Constituția.
Majoritatea interpretărilor se referă la competentele autorităților publice și la respectarea
principiului separației și colaborării puterii în stat; c) Se pronunță asupra inițiativelor de
revizuire a Constituției. Potrivit Constituției, subiecții ce au dreptul de a iniția revizuirea
Constituției pot prezenta proiectele legilor constituționale numai cu avizul Curții
Constituționale, adoptat cu votul a cel puțin 4 judecători. Deși avizul Curții referitor la
proiect nu este obligatoriu pentru Parlament, în practică Parlamentul se conduce de
aceste avize; d) Confirma rezultatele referendumurilor republicane, în perioada
existenței Curții Constituționale în Republica Moldova asemenea referendumuri s-au
desfășurat la 23 mai 1999; e) Confirma rezultatele alegerii Parlamentului și a
Președintelui Republicii Moldova; f) Constată circumstanțele care justifică dizolvarea
Parlamentului, demiterea din funcție a Președintelui Republicii Moldova sau interimatul
funcției de Președinte al Republicii Moldova; g) Rezolva cazurile de
neconstituționalitate a actelor juridice, sesizate de Curtea Supremă de Justiție; h)
Hotărăște asupra chestiunilor ce au ca obiect constituționalitatea unui partid. Analiza
dispozițiilor art. .135 din Constituție ne permite să conchidem că atribuțiile Curții
3
Constituționale prevăzute la alin. (1) pct. a), b), d), e) și g) sunt exercitate la sesizare în
cadrul sistemului de control a posteriori, iar atribuțiile prevăzute la pct. c), f) și h) – în
cadrul sistemului de control a priori.
Constituția stabilește expres atribuțiile Curții Constituționale, care nu pot fi
completate sau limitate în baza unei legi. Atribuțiile Curții Constituționale pot fi
modificate doar prin modificarea corespunzătoare a Constituției.
Sesizarea în modul direct a Curții Constituționale în ceea ce privește protecția
drepturilor și libertăților fundamentale
Constituind o instituție nouă, creată tocmai în scopul apărării statului de drept,
Curtea Constituționala se prezintă ca o instituție care dispune de un sistem de proceduri
și un mecanism de funcționare care, dacă vor fi folosite eficient, vor putea să asigure
respectarea principiilor Constituției și apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor.
Luând în considerație rolul Curții Constituționale în protejarea drepturilor omului
propunem de a introduce în Lege posibilitatea cetățenilor Republicii Moldova de a
sesiza Curtea în probleme deosebite. Această concluzie rezultă din faptul că drepturile și
libertățile omului și cetățeanului sunt prerogative definite, garantate constituțional, care
implica posibilitatea pentru titularii lor de a desfășura o anumită conduita nemijlocit pe
temeiul normelor constituționale. În decursul activității sale, prin deciziile și hotărârile
pronunțate într-o serie de spete, Curtea Constituționala a contribuit eficient la protejarea
drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
Problema privind sesizarea în mod direct a Curții Constituționale de către
persoanele fizice și juridice în ceea ce privește protecția drepturilor și libertăților
fundamentale este discutată mult în Republica Moldova. Mai mult decât atât, au fost
înaintate mai multe inițiative de a modifica Legea cu privire la Curtea Constituționala și
Codul jurisdicției constituționale, acestea fiind însă respinse. Desigur, sesizarea în mod
direct este o chestiune foarte dificilă, însă poate fi soluționată, fapt demonstrat de
practică Curților Constituționale din țările cu o democrație avansată. Credem că,
acordând cetățenilor dreptul de a sesiza Curtea Constituționala, de rând cu Președintele
Republicii, cu deputații sau cu Guvernul, Parlamentul ar face un pas important pentru
perioada de transformare a Republicii Moldova într-un stat de drept și democratic, stat
în care drepturile și libertățile omului nu sunt doar garantate că valori supreme, ci și
realizate.
Este știut că acolo unde persoanele se bucura de dreptul de a sesiza Curtea și nu
există un mecanism de primire a sesizărilor, Curtea Constituționala este supraîncărcată.
De aceea, este necesar a stabili cine poate sesiza Curtea, care acte pot forma obiectul
sesizării constituționale și termenele de înaintare a sesizărilor; astfel, vom înlătura
contradicțiile care împiedică realizarea dreptului în mod direct și liber la justiția
constituționala a cetățenilor și în Republica Moldova.
Credem că de dreptul de a sesiza Curtea trebuie să se bucure purtătorii de drepturi
individuale, și anume – cetățenii, cetățenii străini și apatrizii .

4
Prin Hotărârea de la 21 februarie 1996, Curtea Constituționala a Republicii Moldova a
accentuat că, în conformitate cu art. 19 alin. (1) din Constituție, cetățenii străini și
apatrizii au aceleași drepturi și îndatoriri ca și cetățenii Republicii Moldova, iar, potrivit
art. 4 alin. (1) din Legea Supremă, dispozițiile privind drepturile și libertățile omului se
interpretează și se aplică în conformitate cu Declarația Universală a Drepturilor Omului,
cu pactele și cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte. Drepturile
fundamentale prevăzute de Constituție se aplică cetățenilor, cetățenilor străini și
apatrizilor, iar în ceea ce privește persoanele juridice, numai în măsura în care, printr-o
anumită reglementare privind aceste persoane, sunt afectate indirect drepturile
fundamentale ale cetățenilor, ale cetățenilor străini și ale apatrizilor. Astfel, suntem de
părerea că protecția drepturilor constituționale ale persoanelor juridice este de
competenta instanțelor judecătorești de drept comun. Cetățenii vor putea să sesizeze
Curtea Constituționala numai după ce vor folosi toate căile de atac pentru protecția
drepturilor și libertăților fundamentale prevăzute de legislație.
De regulă, obiectul sesizării îl formează legile, însă în unele țări obiectul sesizării
îl pot forma toate actele juridice normative, actele administrative, hotărârile instanțelor
judecătorești. Credem că ar fi mai rațional ca și actele normative să formeze obiectul
sesizărilor înaintate Curții Constituționale de către cetățeni, deoarece actele normative
reprezintă categoria foarte importantă a izvoarelor dreptului constituțional și poartă un
caracter predominant.
Sesizările înaintate Curții trebuie să fie întemeiate numai pe încălcarea drepturilor
materiale constituționale, dar nu a drepturilor procedurale. Să fie acceptate numai
sesizările care fixează încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale de către
autoritățile publice ale cetățenilor care sesizează Curtea, deci dreptul constituțional
concret sau libertățile. Protecția abstractă a drepturilor și libertăților fundamentale nu
este admisă. În cazurile când este evident că actul normativ sesizat nu încălca drepturile
și libertățile fundamentale ale cetățenilor, Curtea poate respinge primirea sesizării spre
examinare. Este respinsă sesizarea în cazul când norma contestată nu este atribuită
direct dreptului constituțional, dar reglementează alte probleme în ceea ce privește
interesele cetățeanului.
Astfel, să fie admisă numai sesizarea ce stabilește încălcarea directă și concretă a
drepturilor și libertăților constituționale, dar nu și în cazurile când numai limitează
realizarea drepturilor și a libertăților constituționale.
O altă problemă în ceea ce privește sesizarea Curții în legătură cu încălcarea
drepturilor și libertăților fundamentale sunt termenele de înaintare a sesizării. De regulă,
cu cât, de la momentul încălcării dreptului sau a libertății constituționale, e mai mare
termenul ce a trecut, cu atât este mai greu a dovedi încălcarea. Astfel, este necesar să fie
stabilite termenele de sesizare a Curții, în funcție de natură juridică a actului normativ
sesizat. Practică ne demonstrează că termenele variază de la 20 de zile în Spania, la
sesizarea hotărârilor judecătorești, până la un an în Germania, la sesizarea legilor .

5
În cazurile când sesizarea privind încălcarea drepturilor și libertăților constituționale va
fi întemeiată, Curtea Constituționala este obligată să declare neconstituțional actul
normativ sesizat.
A doua formă a protecției drepturilor și libertăților fundamentale ale omului
aplicată de Curțile Constituționale este sesizarea indirectă în procesul controlului
anterior și posterior al constituționalității actelor normative. Aceasta modalitate este
aplicată în Armenia, Bielorusia, Bulgaria, Italia, Polonia, România, Ucraina și, desigur,
în Republica Moldova. Astfel, sesizarea indirectă se bucura de o popularitate mult mai
mică în țările în care se realizează justiția constituționala.
§ 2. Instituția ombudsmanului
O societate modernă are nevoie de instituții moderne și bine puse la punct, care să
vină atât în întâmpinarea oamenilor, rezolvând problemele cu care se confrunta, cât și
sprijinul celor ce se afla în aceste funcții, pentru a le ușura misiunea și a simplifica
mecanismul prin prisma căruia sunt asigurate drepturile omului. Acest lucru diferă de la
stat la stat și este influențat de natură juridică a instituțiilor respective. Cu alte cuvinte,
faptul depinde în mare măsură de statutul juridic ce le este acordat, care se
concretizează prin atribuțiile ce le revin, felul organizarii, competentele și modalitățile
de acțiune, actele și faptele care pot fi supuse examinării, autoritățile publice a căror
activitate o pot supraveghea etc. Pentru început vom expune definiția dată
ombudsmanului în literatură de specialitate și felul în care a fost ea percepută de-a
lungul timpului. Cuvântul Ombudsman este de proveniență suedeză, adoptat de limbajul
universal, însemnând „cel ce pledează pentru altul” . Mai concret, aceasta este o
instituție recunoscută de Constituție sau de o lege a organului legislativ competent,
condusă de o persoană independentă, care răspunde de actele sale în fata Parlamentului.
Ombudsmanul primește plângerile cetățenilor și acționează din proprie inițiativă pentru
a apăra legalitatea actelor juridice sau administrative, face recomandări ori sugestii etc.
Aceasta definiție generica admite nenumărate forme cu diferite variante referitor la
numire, limitele competentelor, metodă de prezentare a plângerilor, durata mandatului
etc.
După cum am menționat, în unele țări s-a păstrat denumirea de ombudsman, iar în
altele aceasta s-a schimbat. Astfel, în Franța această persoană se numește mediator, în
Portugalia apărător al dreptății, în Spania – apărător al poporului. În unele țări cum ar fi
Danemarca, Franța, Irlanda sau Portugalia există un singur ombudsman, în alte țări, de
exemplu, în Suedia, Austria, Australia, sunt mai mulți, iar în Regatul Unit al Marii
Britanii el funcționează alături de Comisia Parlamentară. În Italia s-a optat pentru
crearea unui număr de apărători civici în regiunile Toscana, Liguria, Lombardia și Friuli
Veneția.
Printre caracteristicile esențiale ale ombudsmanului, care îi creează acest statut
aparte, diferit de cel al altor instituții publice, putem menționa faptul că deseori instituția
este constituită, de regulă, printr-un act al puterilor sau autorităților centrale ale statului
6
sau ale regiunii date, cum ar fi, de exemplu, comisiile instituite de Parlamente sau, în
unele cazuri, de Guverne, intru apărarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor. La
acestea se adăugă și misiunea de a supraveghea activitatea administrațiilor publice cu
impact direct asupra asigurării drepturilor fundamentale ale omului. În acest sens, pe
bună dreptate, instituției respective îi revine sarcina de a inspecta, a demasca, a
recomanda și a da publicității rezultatele activității sale, astfel întărind încrederea
oamenilor în existența instituției date. În acest context se înfățișează principalele funcții
ale ombudsmanului. Astfel, funcția de supraveghere a respectării drepturilor
fundamentale și a legalității implica, fără doar și poate, funcția de cercetare și de control
al administrației publice, care, la rândul lor, presupun că rezultat funcția de mediere sau
de sugerare a unor noi măsuri legale în cazul în care sunt depistate anumite nereguli sau
dis-functionalitati.
Logica și necesară, ca rezultat al celor dintâi, este și funcția de sancționare sau de
penalizare a autorităților, funcționarilor care prin activitatea lor se fac vinovati de
încălcarea, limitarea sau îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
Toate aceste prerogative creează imaginea unei instituții care se constituie într-o
garanție proprie statului de drept și care, la rândul său, se adăugă altora cum ar fi
contenciosul administrativ sau cel constituțional, având aceleași scopuri de a proteja
cetățeanul împotriva abuzurilor statului și de a-1 restabili în drepturile garanțâțe de
prevederile legale și constituționale.
De precizat că într-o oarecare măsură ombudsmanul este opera cuiva și are ca
puncte de reper și limite de acționare normele Legilor Supreme ale statelor .
Ombudsmanul este un împuternicit al Parlamentului, cu autonomie deplină, însărcinat
de Legislativ cu efectuarea controlului în problemele referitoare exclusiv la
administrația publică, fără a putea să le înlocuiască imediat sau să le modifice direct
acțiunile.
Prin urmare, ombudsmanul nu are calitatea de legiuitor și nu poate aprobă măsuri
cu forța de lege, cu aceste împuterniciri fiind investite alte autorități ale starului. De
asemenea, el nu se prezintă ca un organism de guvernare capabil să ia decizii în politica
țării și nu este avocat având competenta de a apăra cetățenii în tribunăle, revenindu-i
doar funcția de a apăra litera legii.
Aceste interpretări sunt consecința unor concepții despre ombudsman ale
cetatenilor din mai multe țări europene, care nu înțeleg poziția și rolul acestuia. Totuși,
în lumea modernă de la sfârșitul secolului XX – începutul secolului XXI ombudsmanul
este un semn de identitate indiscutabil, cu un statut juridic aparte. Este adevărat că unele
state democratice, din diverse motive, încă nu au statuat și introdus instituția
ombudsmanului. Însă statele cu regim autoritar nici nu pot măcar suporta existența unei
atare instituții al cărui scop fundamental este de a apăra cetățenii de abuzurile
autorităților administrației publice. Însăși natura regimului politic se opune unui
asemenea mijloc de control cetățenesc al statului atotputernic.
Răspândirea rapidă a instituției ombudsmanului în ultimele decenii este semnul
7
reușitei activității acesteia, precum și al întăririi credibilității administrației și juștitiei
într-un stat democratic.
Astfel, ombudsmanul apare ca o instituție cu caracteristici speciale, deoarece, spre
deosebire de celelalte trei autorități publice clasice legislativă, executivă și
judecătorească, acesta nu are putere de decizie. După cum se precizează în literatură de
specialitate, puterea reală a ombudsmanului se bazează pe autoritatea căpătata de-a
lungul timpului și încrederea din partea oamenilor, În linii mari, anume ineficienta
sistemului de garanții jurisdicționale în materie de acțiune administrativă a și condus la
crearea acestei autorități publice, legată inițial de puterea legislativă, fără atribuții
directe de acțiune politică, dar cu sarcina de a garanta legalitatea activității
administrației publice, cu scopul că cetățenii să aibă o altă cale instituțională pentru
apărarea intereselor lor. De asemenea, autoritatea și prestigiul de care se bucura
instituția ombudsmanului constau în lipsa legăturilor partizane directe sau indirecte cu
orice partid politic sau sindicat. Iată de ce, de regulă, în acest post sunt aleși magistrați,
judecători, profesori universitari, juriști eminenți sau persoane de mare prestigiu social,
neimplicati politic. Astfel, de cele mai multe ori imaginea și credibilitatea instituției
vizate crește atât datorită persuasiunii și capacității de influențare, cât și datorită valorii
funcționarului în cauză.
Pârghiile cele mai sigure de care se folosesc ombudsmanii și care le sporește
imaginea sunt condiționate de superioritatea bazată pe o cunoaștere imparțială a faptelor
sau situațiilor și respectiv folosirea științei juridice pentru a demonstra legalitatea sau
ilegalitatea faptelor sau situațiilor prezentate, precum și prudenta diplomatică
concretizata în simțul echilibrului și al echității în vederea detectării actelor incorecte
săvârșite în administrație.
Astfel, relația dintre cetățean și ombudsman bazată pe încredere capăta
urmatoarele caracteristici: acces facil, că mod și formă; apropiere; gratuitate;
operativitate; confidențialitate.
Totodată, instituția ombudsmanului nu trebuie privită ca un tribunal suprem sau o
instanță superioară de judecată, chiar dacă ea dispune de suficiente posibilități pentru a
pune în valoare și a apăra drepturile cetățenilor încălcate de administrație și legalitatea
acțiunii acesteia. Funcția principală a ombudsmanului rămâne a fi constatarea formală a
corectitudinii sau incorectitudinii acțiunilor administrației. După unii autori,
ombudsmanul se prezintă doar ca un element complementar al instituțiilor existente
legislativ, guvern, autorități administrative, tribunale, acestea din urmă dobândind mai
multă forță și mai mare responsabilitate datorită posibilității înaintării plângerilor
cetățenilor.
Conform părerii altor autori, acesta este un arbitru critic al administrației publice ,
deoarece el nu poate legifera în materie de politica socio-economica și nici transforma
sau influența direct funcționarea defectuoasă a serviciilor publice. Este însă
incontestabilă influența și necesitatea sa într-o societate democratică și, în acest context,
este firească diversitatea aspectelor acestei instituții de la o țară la alta.

8
 Semnificativă rămâne a fi importantă acordată instituției în statele cu tradiție în
acest sens, la polul opus situându-se țările unde „implementarea” ei nu este suficient
definitivată, de exemplu, în statul Iowa din SUA sau chiar în Franța. În această ordine
de idei, sunt discutabile și unele proceduri care ingreueaza accesul cetățeanului la
ombudsman. Drept exemplu poate servi Marea Britanie, unde plângerea nu-i parvine
acestuia direct, ci prin intermediul unui parlamentar. O altă piedica reprezintă numărul
mare de excepții, în sensul că numeroase categorii de acte nu pot fi atacate în persoană
ombudsmanului.
Așadar, indiferent de țară și de organizarea instituției, ombudsmanul, pentru
ațingerea scopurilor dorite, trebuie să poată avea acces la informații, manevrând eficient
metodele de investigație, asigurând acestei instituții de mare prestigiu încrederea
cetățenilor statului respectiv.
Prin urmare, fiind o autoritate autonomă, instituția ombudsmanului reprezintă
organizații ce sunt recunoscute public și se bucura de autoritate, indiferent de persoană
care o exercită și acționează pe scara ierarhică. Totodată, ombudsmanii sunt
independenți în raport cu competențele administrative supuse investigărilor lor, fiind
independenți și față de autoritățile politice, făcând publice, în acest sens, informațiile
rezultate în urma investigații lor efectuate.
Astfel, nu trebuie omisă rezonanță activității ombudsmanului și chiar colaborarea
pe care o oferă altor instituții statale ce derivă din rezultatele dezbaterilor parlamentare
pe marginea rapoartelor lor anuale. Reprezentanții națiunii, și nu numai ei, afla, cu acest
prilej, cum se aplică legile, în ce fel sunt afectați cetățenii. O deosebită importanta
prezintă propunerile ombudsmanului pentru îmbunătățirea legislației.
În primăvara anului 1996, la Chișinău, și-a ținut lucrările Conferință a 11-a
internațională a instituțiilor ombudsmanilor și drepturilor omului, în cadrul căreia au
fost abordate aspectele creării instituției ombudsmanului și în țara noastră. În urma
desfășurării acestui for s-a recurs la elaborarea unui proiect de lege privind instituția de
protejare a drepturilor omului.
Începând cu anul 1997, în Republica Moldova s-a implementat, cu concursul
programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare, un amplu proiect care urmărea crearea
și funcționarea unei instituții naționale independente pentru promovarea și apărarea
drepturilor și libertăților omului cu mandat de reflectare a tratatelor și convențiilor
internaționale la care statul nostru este parte, a prevederilor din Constitutie referitoare la
drepturile omului. În linii mari, proiectul este deja realizat. În anul 1997, Parlamentul
Republicii Moldova a adoptat Legea cu privire la avocații parlamentari. Activitatea
acestora este orientată spre asigurarea garanțiilor de respectare a drepturilor și
libertăților constituționale de către organele puterii publice centrale și locale, precum și
de instituțiile, organizațiile, întreprinderile cu diferite forme de proprietate, de alți
factori de răspundere de orice nivel, Înființarea instituției naționale specializate de
protecție a drepturilor omului a fost determinată de diverși factori interni și externi. De
9
categoria factorilor interni țin proclamarea independenței, crearea cadrului legislativ
național, reformele juridice și de drept, democratizarea societății civile, adoptarea
Constituției și consfințirea în ea a drepturilor, libertăților și îndatoririlor cetățenilor.
Factorii externi insumeaza ratificarea de către Republica Moldova a unui șir de
convenții și pacte cu caracter universal în domeniul drepturilor omului, aderarea cu
drepturi depline la mai multe organizații internaționale și regionale, angajamentul de a
respecta în totalitate principiile democratice general recunoscute, exemplul activității
eficiente și durabile a instituțiilor specializate de protecție a drepturilor și libertăților
cetățenești în peste nouăzeci de state.
În cadrul activității lor, avocații parlamentari se călăuzesc de Constituție, de alte
legi ale Republicii Moldova, de actele internaționale referitoare la drepturile omului la
care statul nostru este parte.
Una din direcțiile principale ale activității lor este de a informa populația în tot
ceea ce ține de drepturile omului, legislația națională și internațională în acest domeniu.
Astfel, avocații parlamentari contribuie la repunerea în drepturi a cetatenilor, precum și
la formarea culturii juridice a colectivității.
Principiile călăuzitoare ale avocaților parlamentari sunt legalitatea, transparentă,
propria conștiință. Iată de ce, personalitatea lor este inviolabila pe toată durata
mandatului. Astfel, garantarea independenței le permite să-și exercite activitatea în
modul cel mai eficient și neîngrădit de nimic și de nimeni.
De menționat că, spre deosebire de atribuțiile ombudsmanului în formă clasică,
mandatul avocatului parlamentar se extinde nu numai asupra structurilor de stat, dar și
asupra sectorului privat. Astfel, în afară de faptul că avocatul parlamentar examinează
adresările individuale ale cetățenilor, el este în drept să dispună din proprie inițiativă
pornirea unui proces în urma depistării faptelor de încălcare a drepturilor omului. Ca
instituție organizatorică, avocații parlamentari împreună cu aparatul auxiliar constituie
Centrul pentru Drepturile Omului.
În republica activează trei avocați parlamentari, cu sediul în mun. Chișinău,
personalul auxiliar al cărora acorda asistență organizatorică, informațională, stiintifico-
analitica și de altă natură în activitatea avocaților parlamentari. Structură, statele de
personal și finanțarea Centrului pentru Drepturile Omului sunt reglementate de
regulamentul respectiv, aprobat de Parlament. Unul din cei trei avocați parlamentari
îndeplinește funcția de Director al Centrului pentru Drepturile Omului, având
următoarele funcții: angajează și eliberează funcționarii Centrului, definește îndatoririle
avocaților parlamentari și ale altor colaboratori ai Centrului, exercita controlul activității
lor, organizează pregătirea rapoartelor anuale, reprezintă instituția în țară și în
străinătate.
Sediul Centrului pentru Drepturile Omului se afla în capitala țării Chișinău.
Filialele Centrului, trei la număr, sunt amplasate: în zona de nord la Bălți, în zona de
sud la Cahul și în autonomia Găgăuza la Comrat. În conformitate cu legislația în
10
vigoare, Centrul contribuie la exercitarea de către avocați a funcțiilor, având ca direcții
prioritare următoarele activități: examinarea petițiilor privind încălcarea drepturilor și
intereselor legitime ale cetățenilor, precum și contribuirea la repunerea acestora în
drepturile garantate; informarea și instruirea populației în materie de drepturi ale
omului; analizarea legislației naționale, în sensul elaborării recomandărilor privind
perfecționarea și ajustarea acesteia la cerințele constituționale, ale convențiilor,
tratatelor și pactelor internaționale ratificate de către Republica Moldova.
De menționat că Centrul pentru Drepturile Omului prezintă rapoarte anuale
Parlamentului privind respectarea drepturilor în Republica Moldova, care se publica în
Monitorul Oficial pentru a-l face opozabil, în acest fel, tuturor cetățenilor acestui stat.
Determinarea naturii juridice a avocatului parlamentar reclama în mod necesar o
comparație cu alte organe de drept care permite o cercetare mai profundă a acestei
instituții menite să asigure garantarea respectării drepturilor și libertăților fundamentale
ale omului. Astfel se poate delimita activitatea acestei instituții de procuratura și de
contenciosul administrativ, găsindu-i locul printre alte organe ale dreptului
constituțional. Caracteristicile specifice de asigurare, repunere în drepturi și
perfecționare a legislației, precum și instruirea juridică a populației îl delimitează pe
avocatul parlamentar de procuratură. Totodată, el are ca drept comun reglementările
constituționale, precum și tratatele internaționale, În activitatea lor avocații parlamentari
se călăuzesc de principiile legalității, transparentei, echitații sociale, democrației,
umanismului, accesibilității. Legea cu privire la avocații parlamentari definește
activitatea acestora că garant în respectarea drepturilor și libertăților constituționale de
către autoritățile publice centrale și locale, alți factori juridici, de persoanele cu funcții
de răspundere de toate nivelurile. Aceasta competenta apropie instituția avocatului
parlamentar de contenciosul administrativ ca instituție juridică ce urmărește scopul de a
contracara abuzurile și excesele de putere ale autorităților publice, a apăra drepturile
persoanei în spiritul legii. Conform art. 5, litera c al Legii cu privire la contenciosul
administrativ, avocatul parlamentar are dreptul de a fi subiect cu drept de sesizare,
atacând actele administrative la sesizarea persoanei vătămate a drepturilor
fundamentale, cu excepția celor ce nu țin de competenta avocaților parlamentari. De aici
rezultă natura juridică cvadrupla a instituției în cauză. Suportul principal al activității
avocaților parlamentari îl constituie independenta acestora. Legea respectivă prevede
mai multe stipulari în sensul dat. În exercițiul mandatului, avocații parlamentari sunt
independenți față de deputații Parlamentului, Președintele Republicii Moldova,
autoritățile publice centrale și locale și persoanele cu funcții de răspundere de toate
nivelurile (art. 11). Avocatul parlamentar poate fi eliberat din funcție înainte de termen
în cazul retragerii încrederii de către Parlament, cu votul a două treimi din deputații
aleși (art. 9). Personalitatea avocatului parlamentar este inviolabila pe toată durata
mandatului (art. 12). Este interzisă imixtiunea în activitatea avocaților parlamentari (art.
32). Cu toate acestea, experiența demonstrează că tentativa de a submina independenta
avocaților parlamentar este tot mai mare și mai insistentă din anumite interese politice
ale puterii, lată de ce, în scopul asigurării durabile a independenței acestuia în
11
conformitate cu cerințele Convenției Europene a Drepturilor Omului, Principiilor de la
Paris, ar fi oportună alegerea avocatului parlamentar de către întreg poporul. Noțiunea
de avocat parlamentar este deseori confundată cu atribuțiile de avocat al Parlamentului.
Schimbarea denumirii lui în avocat al poporului ar soluționa problema.
Practică demonstrează necesitatea investirii avocatului parlamentar cu dreptul de
inițiativă legislativă, în felul acesta făcând o punte de legătură între societatea civilă și
Legislativ.
Până la moment avocatul parlamentar nu și-a găsit locul cuvenit în Constituția
Republicii Moldova, fapt ce pune în pericol nu numai independenta acestuia, dar și
lichidarea instituției ca atare.
§ 3. Procuratură
Constituția Republicii Moldova include Procuratura în sistemul organelor
judecătorești, stabilind că ea reprezintă interesele generale ale societății și apăra ordinea
de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor, conduce și exercită urmărirea
penală, reprezintă învinuirea în instanțele judecătorești în condițiile legii (art. 124).
Mecanismul de perfecționare a atribuțiilor procuraturii a evoluat o dată cu
modificarea de la 5 iulie 2000 a art. 124 din Constituție, când din atribuțiile procuraturii
a fost eliminată supravegherea generală.
Dezvoltarea organelor Procuraturii Moldovei independente poate fi delimitată
condițional în 4 etape.
Prima etapă cuprinde perioada de la adoptarea Declarației de independență până
la adoptarea Legii cu privire la Procuratură, când s-au statuat bazele legale de activitate
a acestui organ în condițiile noi.
A doua etapă include perioada dintre adoptarea legii menționate până la adoptarea
la 29 iulie 1994 a primei Constituții a statului independent Republica Moldova.
A treia etapă este cuprinsă între perioada de la adoptarea Constituției până la
modificările introduse în Constituție la 5 iulie 2000.
Cât privește a patra etapă, aceasta se va finaliza atunci, când legislația Republicii
Moldova referitor la Procuratură va fi ajustată la standardele mondiale.
În majoritatea țărilor europene, activitatea de bază a Procuraturii este recunoscută ca
fiind lupta cu criminalitatea prin conducerea și efectuarea urmăririi penale, precum și
prin susținerea acuzării pe cauzele penale în instanță de judecată. Dacă Procuratura va
încerca să acopere activitatea de supraveghere, niciodată nu-i va rămâne loc pentru
activitatea acceptată drept standard lupta cu criminalitatea.
Procuratura Republicii Moldova activează în baza Legii cu privire la Procuratură,
adoptată imediat după proclamarea independenței. Dar Legea în vigoare nu poate fi
racordată ia standardele acceptate, deoarece ea din start a fost întocmită pe principii
totalitare. În Lege, Procuratura este reprezentată, în general, ca un organ de

12
supraveghere a respectării exacte și unitare a legilor. Deși din 1995 această stipulare a
fost modificată, sensul Legii a rămas același supravegherea totală, care arata că acest
organ ar fi un organ suprastructural tuturor organelor în stat și nu are nici o limită în
activitatea sa.
Până în prezent, Procuratura nu a fost plasată corect în șirul organelor statale.
Conform art. 4 din Lege, Procuratura își exercita atribuțiile ca organ autonom în
sistemul organelor judecătorești. Atunci ce este Procuratură? Putere judecătorească sau
executivă?
Având în vedere poziția ambiguă a Procuraturii în țara noastră, care prin aderarea
la Consiliul Europei și semnarea Acordului de Parteneriat și Cooperare cu UE, și-a
exprimat voința de armonizare a legislației și a modului de înfăptuire a justiției în
conformitate cu standardele europene, specialiștii considera necesară punctarea unor
aspecte ale acestei recomandări care au relevanță pentru Republica Moldova.
Un prim aspect tine de raporturile Procuraturii cu puterea legislativă și executivă.
Recomandarea prevede că statele membre trebuie să ia măsuri apropiate pentru că
membrii Procuraturii să-și poată îndeplini misiunea lor față de ingerințe nejustificate și
fără riscul de a determina o răspundere civilă, penală sau de altă natură.
Un alt moment reflectat în Recomandări vizează îndatoririle și responsabilitățile
Procuraturii în raport cu justițiabilii.
În acest sens, în Recomandări se fac referiri la următoarele îndatoriri ale
Procuraturii: să acționeze în mod obiectiv, imparțial și echitabil; să respecte drepturile
omului; să se abțină de la orice discriminare fondată pe motive de sex, rasă, religie,
limba, origine etnică, opinii etc.; să vegheze libertatea tuturor în fața legii; să nu facă uz
împotriva acuzaților; să vegheze respectarea principiului egalității armelor în
transmiterea informațiilor aflate în posesia sa care ar fi susceptibile de a asigura
desfășurarea echitabilă a procesului; să păstreze confidențialitatea informațiilor s.a.
În organizarea sa, organul procuraturii este constituit în baza principiului ierarhiei
supunerii procurorului. Procuratura efectuează urmărirea penală de rând cu organele
Ministerului Afacerilor Interne, dar aceste organe nu-și exercita atribuțiile autonom în
sistemul organelor judecătorești, în timp ce Procuratura, în corespundere cu legislația,
își exercita atribuțiile autonom în sistemul organelor judecătorești. Procuratura conduce
și exercită urmărirea penală, reprezintă învinuirea în instanțele judecătorești, în
condițiile legii. Pe lângă această, Procuratura exercita supravegherea executării și
respectării legilor. Aceste și alte argumente ne amintesc că organul procuraturii are
atribuții ale puterii executive și nu poate fi egalat cu instanțele judecătorești.
S-a preconizat că vor fi limitate funcțiile Procuraturii privind exercitarea
supravegherii în respectarea legilor, adică în supravegherea generală. Până în prezent
există păreri diferite privind locul Procuraturii în sistemul organelor de drept:
1. Procuratura în calitate de autoritate autonomă;
2. Procuratura în cadrul Ministerului Justiției, atribuindu-i-se funcții executive;
13
3. Contribuirea Procuraturii la înfăptuirea Justiției, în cauzele civile, penale și
administrative ori (și) supravegherea legalității hotărârilor instanțelor de judecată și a
sentințelor;
4. Exercitarea supravegherii generale a executării uniforme și exacte a legilor.
Sistemul organelor Procuraturii cuprinde Procuratura Generală, procuraturile teritoriale
și procuraturile specializate.
Procurorul General este numit în funcție de către Parlament, la propunerea
Președintelui acestuia. Mandatul procurorilor este de 5 ani. În exercitarea mandatului
procurorii se supun numai legii. În corespundere cu Legea cu privire la Procuratură, este
inadmisibila intervenția în exercitarea supravegherii de procuror, care atrage după sine
răspunderea în conformitate cu legea.
Procurorii în perioada mandatului pot fi destituiți din funcție de către Procurorul
General, în conformitate cu legislația muncii și cu Legea privind stimularea și
răspunderea disciplinară a procurorilor.
Începând cu 01.01.98, procurorii nu mai au dreptul de a aproba detenția
provizorie. De la acea dată, doar judecătorul poate dispune aplicarea acestei măsuri
preventive. Prezența în proces a procurorului este obligatorie în materie penală,
facultativa în materie civilă, cu excepția cazurilor prevăzute de lege .
Referindu-ne la independența Procuraturii, menționăm că în conformitate cu
realitățile din țara noastră în acest domeniu, Procuratura nu este în măsură necesară
independenta. Activitatea ei este influențată de fracțiunea majoritara a Parlamentului,
dat fiind că conducerea Procuraturii Generale este numită de către Parlament,
independenta procurorilor este afectată și de prevederile art. 3 al Legii cu privire la
Procuratură, conform căruia, lucrătorii din organele Procuraturii nu pot fi membri ai nici
unui partid, ai altor organizații și mișcări social-politice. Pe de altă parte, în executarea
atribuțiilor lor de serviciu, procurorii sunt independenți, am spune că într-o oarecare
măsură mai independenți decât ar fi necesar, pentru că nu este reglementat un control
judiciar asupra activității și deciziilor Procuraturii. În art. 3 al Legii cu privire la
Procuratură sunt prevăzute stipulari privitor la prezentarea rapoartelor de către
procurori, în care procurorii comunica Parlamentului, Președintelui Republicii Moldova,
Guvernului și organelor administrației publice centrale de specialitate și locale despre
starea legalității. În realitate, Procuratura prezintă, de regulă, numai unele informații la
conferințele de presă, luări de cuvânt, articole în mass-media, în care publicul larg este
informat despre unele cazuri concrete sau aspecte ale activității Procuraturii respective.
Uneori Procuratura este ascultată în ședință Parlamentului privind examinarea unor
probleme concrete ce țin de combaterea criminalității. Prezentarea acestor informații nu
este echivalentă prezentării rapoartelor despre activitate. Procuratura nu prezintă
informații generalizate despre rezultatele activității și societatea nu cunoaște în măsură
cuvenită și obiectiv rezultatele activității ei. Prin aceasta se explică lipsa transparenței

14
necesare în activitatea, Procuraturii și a controlului din partea societății asupra activității
acestei instituții.
Putem vorbi despre o independentă a Procuraturii bazându-ne și pe faptul că
procurorii și anchetatorii Procuraturii dispun de imunitate, acordată prin lege. Controlul
asupra Procuraturii poate fi efectuat în realitate numai de către Parlament sau Comisia
Parlamentara pentru Securitatea Națională.
Însă practică actuala în activitatea statală exemplifica o altă situație decât cea
prevăzută în lege; ea rezultă din faptul că conducerea Procuraturii Generale este numită
de către Parlament, că Procurorul General este o persoană promovată de fracțiunea de
partid majoritara, iar acesta conduce Procuratura Generală în baza principiului ierarhiei
supunerii procurorului .
Din analiza legislației se poate deduce că procurorul este independent numai
atunci când se afla în instanță la examinarea cauzelor, deși, practic, de multe ori și acest
principiu se combate.
Prin urmare, și aici urmează a fi adoptat un nou mecanism ce ar asigura independenta
procurorilor în exercitarea atribuțiilor lor. În acest scop, ar fi binevenită adoptarea Legii
cu privire la statutul procurorului.
Privitor la locul și rolul Procuraturii, se constată că în Republica Moldova s-a
păstrat, în principiu, structura ex-sovietica, prin care Procuratura, fiind un organ de
drept, nu este o structură a Guvernului, dar o structură care, conform Legii cu privire la
Procuratură (art. 1 pct. 4), „își exercita atribuțiile ca un organ autonom în sistemul
organelor judecătorești”. Posibil, din aceste motive există opinia că procuratura se
consideră „stat în stat”. În așa condiții, controlul asupra activității și deciziilor
Procuraturii nu poate fi eficient, deci, urmează a fi determinat locul și rolul Procuraturii
în cercul organelor de drept.
Anume din aceste motive în cadrul reformei de drept s-a propus și se propune
subordonarea Procuraturii Generale Ministerului Justiției, după modelul statelor
democratice dezvoltate, cu înlăturarea funcției de exercitare a supravegherii, astfel
Procuraturii atribuindu-i-se rolul mult așteptat, ceea ce ar permite rezolvarea
problemelor menționate, inclusiv privind controlul judiciar asupra activității și deciziilor
ei.
Numărul sporit al sentințelor de achitare impune perfecționarea esențială a
organelor de urmărire penală, îndeosebi a Procuraturii. Atribuția de bază a Procuraturii
ar fi conducerea și exercitarea urmăririi penale, precum și susținerea acuzării în
instanțele de judecată.
În cadrul realizării Concepției reformei judiciare și de drept Procuraturii i-a fost
acordat un rol aparte care, conform Constituției, are menirea de a proteja drepturile
omului și de a contribui la înfăptuirea justiției.

15
 Unele aspecte ale reformei judiciare și de drept au fost implementate și realizate
cu succes în practică, altele au fost mai puțin reușite, deoarece reformarea Procuraturii
se dovedește a fi cea mai dificilă. Reforma judiciară și de drept cere ca Procuratura să-și
concentreze eforturile asupra urmăririi penale, lucru cu care, de altfel, aceasta și se
ocupă în întreaga lume. Apogeul activității procurorului este susținerea învinuirii în
instanță de judecată, prin care se justifică funcția de garantare a drepturilor omului.
Procurorul trebuie să fie conducătorul procesului, care veghează asupra desfășurării în
condițiile legii a acestuia, culminând cu o bună funcționare a lui.
„Activitatea procurorului în perioada reformei judiciare și de drept este
caracterizată prin unitatea justiției represive și a justiției civile, separarea funcțiilor de
urmărire și de judecată, subordonarea ierarhică a procurorilor acestea și alte principii
generale sunt activizate în scopul de a obține un randament mai eficient” .
Caracterul indivizibil al Procuraturii (Ministerului Public) se exprima prin faptul
că orice procuror îndeplinește atribuțiile Procuraturii, pentru aceasta și în numele ei,
menționându-se că în aceeași cauză un procuror poate fi înlocuit cu un alt procuror.
Pe parcursul ultimilor ani se face tot mai mult simțită tendința de a minimaliza rolul
procurorului în procesul civil, iar unii autori ai noilor proiecte de legi susțin ideea
excluderii procurorului din procesul civil, lipsindu-1 de dreptul de a interveni pe căile
extraordinare de atac, acest drept acordandu-i-se în exclusivitate părților.
Procuratura este un suport considerabil atât pentru instanțele de judecată, cât și
pentru părțile implicate în litigii pentru a corecta greșelile instanțelor judecătorești.
În opinia dlui Vasile Rusu, eficacitatea contribuției procurorilor la exercitarea justiției
va spori considerabil în cazul în care procurorii vor face parte din corpul de magistrați.
Este necesar a garanta prin Legea cu privire la magistratura independența lor față de alte
puteri.
Problemele cu care se confruntă Procuratura în Republica Moldova la etapa
actuala sunt în atenția mai multor specialiști din țară. Astfel, într-un interviu acordat
săptămânalului „Timpul” V.Pușcaș menționează: „Procuratura se afla într-o situație
destul de anevoioasă. Pe timpurile sovietice, cuvântul procurorilor avea o mare greutate,
pentru că ei erau membri ai biroului de partid. Acum, totul se execută în instanță de
judecată. Procurorul trebuie să aibă o singură funcție, cu trei componente: conducerea
urmăririi penale, efectuarea urmăririi penale și susținerea învinuirii în instanță de
judecată. Dacă aceste trei funcții vor fi specificate în noua Lege cu privire la
Procuratură, rolul procuraturii în stat se va schimba” .
În perioada reformei judiciare și de drept, activitatea procurorului este
caracterizată prin unitatea justiției represive și justiției civile, separarea funcțiilor –
funcția de urmărire și funcția de judecată, subordonarea ierarhică a procurorilor.
Acestea și alte principii generale sunt activizate în scopul de a obține un randament mai
înalt și eficacitate, căci fiecare funcție impune și anumite calități, aptitudini, deci sunt
încredințate diferitor specialiști, precum și în scopul dezvoltării și menținerii nivelului
înalt de disciplină și responsabilitate a colaboratorilor Procuraturii.
16
 Reieșind din funcțiile și obligațiunile procurorului, în faza de judecată, este
importantă evidențierea unor momente, care apreciază, mai mult sau mai puțin,
eficacitatea contribuției procurorului la efectuarea justiției, precum și la apărarea
drepturilor și libertăților cetățenilor afectați sau implicați în activitatea criminală.
Un rol important îl are însăși persoana – pregătirea profesională atât a
procurorului, cât și a judecătorului.
O justiție independenta și echitabilă este indispensabilă pentru societate.
Independentă, inviolabilitatea și imunitatea judecătorului și a procurorului sunt stabilite
și declarate prin lege, fiind absolut necesare într-o societate democratică pentru
menținerea competenței profesionale în administrarea justiției.
Conform părerii lui Vasile Rusu, un efect pozitiv în efectuarea justiției îl va avea
și simplificarea, procedurii penale. Spre exemplu, prin definirea procedurii delictului
flagrant, procedura cauzei simple și puțin importante cauzele complicate, care, spre
deosebire de primele, procedura cărora poate fi prezentată imediat instanței sau clasate
prin procedura de reconciliere, nu pot ajunge în instanță fără procedura obligatorie .
Potrivit propunerilor de modificare a Constituției, atribuțiile și structura organelor
Procuraturii se modifica neesențial, în schimb se propune ca Procurorul General să fie
numit în funcție de către Parlament la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii.
Analogic normelor de drept ce reglementează autoritatea judecătorească, se propune ca
organizarea Procuraturii ca instituție, pe de o parte, și statutul procurorului, pe de altă
parte, să fie reglementate prin legi diferite.
Soluționarea definitivă a chestiunii privind direcțiile de activitate a Procuraturii,
organizarea acestei instituții, depinde în mare măsură nu numai de adoptarea Legii cu
privire la Procuratură, ci și de traducerea în practică a noilor Coduri: penal, de
procedura penală, civil și de procedura civilă.
Problemele enunțate, impun necesitatea elaborării de măsuri orientate la asigurarea
independenței și imparțialității procurorilor, printre care:
– a adopta modificările în Constituție, prin care se va exclude compartimentul
„Procuratura” din Capitolul IX „Autoritatea judecătorească”;
– a adopta modificări și completări la Capitolul VIII al Constituției care va stipula locul
și rolul Procuraturii. A adopta modificări în legislație prin care organele Procuraturii vor
fi subordonate Ministerului Justiției;
– a abroga stipulările art. 1 alin. 4 al Legii cu privire la Procuratură, în corespundere cu
care „Procuratura își exercita atribuțiile ca organ autonom în sistemul organelor
judecătorești”;
– intru asigurarea independenței procurorului, a elabora și a adopta Legea cu privire la
statutul procurorului;

17
– a comasa etapele de cercetare penală și ancheta preliminară într-o etapă de urmărire
penală și a subordona urmărirea penală Procuraturii Generale a procurorilor subordonați
acestuia;
– a adopta completări la Legea cu privire la Procuratură, prin care s-ar reglementa
prezentarea de către procuraturi a rapoartelor despre activitate, asigurând astfel
transparenta cuvenită în activitatea acestor organe, precum și completări, prin care se va
determina modul asigurării securității fizice a procurorilor, care se ocupă de cercetarea
sau examinarea cauzelor social importante.
Implementarea acestora vă duce la îmbunătățirea condițiilor de înfăptuire a
justiției, a protecției drepturilor omului în Republica Moldova.
Un volum însemnat de lucru în scopul apărării drepturilor omului Procuratura
efectuează în procesul supravegherii executării de către organele care înfăptuiesc
activitatea operativă de investigație, de cercetare: penală și de anchetă preliminară,
respectării legilor în locurile de reținere și de detenție preventiva, executării pedepselor
și a altor măsuri de constrângere, stabilite de instanță judecătorească, inclusiv în
instituțiile de psihiatrie judiciară. a) Sarcinile, ce stau în fata procurorilor care exercita
supravegherea respectării legilor de către organele de anchetă preliminară și de
cercetare penală sunt formulate la art. 23 al Legii „Cu privire la Procuratură”, în Codul
de procedura penală, în ordinele Procurorului General. Printre acestea:
– nici o infracțiune să nu rămână nedescoperita și nici o persoană, care a comis o
infracțiune, să nu scape de răspunderea stabilită de lege;
– reținerea cetățenilor suspectați de comiterea a unor infracțiuni în modul și în
temeiurile stabilite de lege;
– nici o persoană să nu fie nefondat și ilegal trasă la răspundere penală;
– arestarea cetățenilor să fie efectuată numai în baza hotărârii instanței judecătorești;
– respectarea ordinii stabilite de lege în ce privește intentarea și anchetarea cauzelor
penale, termenele anchetei, respectarea drepturilor participanților la activitatea judiciară.
b) Obiectul activității de apărare a drepturilor de către procuror constituie:
– apărarea drepturilor și intereselor persoanelor vătămate de pe urma infracțiunilor;
– asigurarea unei examinări atente a plângerilor și cererilor lor;
– luarea tuturor măsurilor pentru restabilirea drepturilor lezate;
– luarea de măsuri pentru repararea prejudiciului material;
– asigurarea securității personale a pătimașului st a membrilor familiei lui, precum și a
apropiaților acestuia.
Efectuând supravegherea în aceste domenii, procurorul trebuie să verifice
respectarea legilor la primirea, înregistrarea, evidenta cererilor și a comunicărilor despre
infracțiuni. La fel, supravegherea procurorului asupra respectării normelor de procedura
penală în cadrul efectuării de către organele abilitate a anchetei și a cercetării penale
este un garant al realizării și apărării drepturilor și intereselor legitime ale participanților
la procesul penal (bănuiților, învinuiților, pătimașilor, martorilor și a altor cetățeni)-
18
Supravegherea asupra legalității anchetării se exprima prin depistarea și
preîntâmpinarea la timp a încălcărilor de lege, drepturilor cetățenilor pe parcursul
întregului proces al anchetei prin:
– verificarea temeiniciei aplicării măsurilor procesuale de constrângere, a percheziției;
– respectarea și asigurarea reală a dreptului la apărare, a principiului inviolabilității
domiciliului;
– preîntâmpinarea folosirii metodelor ilegale de anchetare și evitarea caracterului
invinuitor al procesului de acumulare a probelor.
În cadrul supravegherii efectuate procurorul este în drept să anuleze ordonanțele ilegale
neîntemeiate emise de anchetatori. Acestea se referă, în primul rând, la mersul cauzei:
– ordonanța de intentare a procesului penal și de refuz în pornirea procesului penal;
– declanșarea dosarului penal;
– de alegere a măsurii preventive.
Procurorul are dreptul personal să efectueze anchetă în volum deplin. Participarea
procurorului la efectuarea anchetei și cercetării penale constituie una din soluțiile de
preîntâmpinare, descoperire și înlăturare a încălcărilor depistate a drepturilor și
intereselor legitime ale participanților la procesul penal și ale altor cetățeni.
O modalitate efectivă de preîntâmpinare a încălcărilor drepturilor și intereselor
legitime ale omului în procesul penal constituie sancționarea de către procuror a unor
acțiuni ale organelor de anchetă și de cercetare penală. Orice persoană poate face
plângere împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus
atingere intereselor sale legitime.
În conformitate cu art. 38 al Legii Republicii Moldova „Cu privire Ta
„Procuratura”, procurorul supraveghează executarea legilor în locurile de recluziune, de
executare a pedepsei și altor măsuri de constrângere stabilite de instanță judecătorească,
precum și în instituțiile de psihiatrie judiciară. Sarcinile supravegherii sunt:
– respectarea legalității aflării persoanelor în locurile de recluziune;
– respectarea modului și a condițiilor de întreținere a persoanelor în instituțiile
specializate, stabilite de legislația penală executivă, precum și a drepturilor lor.
Noțiunea de legalitate a aflării persoanelor în locurile de recluziune cuprinde: a)
legalitatea trimiterii persoanelor în locurile de recluziune; b) legalitatea termenilor de
aflare și deținere; c) legalitatea eliberării din locurile de deținere.
Temei pentru reținerea persoanei poate fi procesul-verbal de reținere în conformitate cu
art. 165 CPP și bănuirea ei în comiterea unei infracțiuni. Temei pentru deținerea sub
arest a persoanei este mandatul de arestare, iar temei pentru executarea pedepsei în
locurile privative de libertate este hotărârea instanței de judecată care a rămas definitivă.

19
Legea „Cu privire la Procuratură” stabilește expres că procurorul supraveghează
respectarea drepturilor celor deținuți și ale altor persoane lipsite de libertate, fapt prin
care se accentuează că procuratura mai are și funcția de protecție a drepturilor omului,
care este supus unor măsuri de constrângere „a libertăților din partea statului. Aceasta îi
obliga pe procuror să depisteze și să curme la timp încălcările de lege comise față de
persoane lipsite temporar de libertate.
Pentru îndeplinirea sarcinilor de respectare a legalității la executarea pedepsei și a
altor măsuri de constrângere stabilite de instanță judecătorească, organele procuraturii
sunt investite cu anumite atribuții, în esență, procurorul exercita supravegherea
legalității și este în drept să viziteze în orice timp instituțiile în care se execută pedeapsă
și izolatoarele de detenție preventiva pentru efectuarea controlului.
Prin metoda vizitelor personale în instituțiile indicate, procurorul nemijlocit ia
cunoștință de caracterul legal al activității lor, verifica legalitatea deținerii, respectarea
regimului, scoate la iveală încălcările de lege și întreprinde măsurile necesare pentru
lichidarea lor.
4. Organele judecătorești
În perioada de tranziție de la sistemul totalitar și economia centralizată la un stat
democratic și la economia de piața este absolut necesară formarea noilor mecanisme
juridice; o autoritate judecătorească independentă, o presă liberă și un mecanism de
protejare a drepturilor omului. La 27 iulie 1990, Parlamentul a adoptat istoricul act „Cu
privire la puterea de stat”, prin care a proclamat separația puterilor în stat: puterea
legislativă, puterea executivă și puterea judecătoreasă. Astfel, s-a pus începutul
consolidării acestor trei ramuri ale puterii de stat.
Prin actul „Cu privire la puterea de stat” Parlamentul a stabilit bazele formării puterii
judecătorești că ramură a puterii de stat, menționând că: „Puterea judiciară este
subordonată numai legii. Cetățenii sunt egali în fața legii și a judecății. Amestecul în
înfăptuirea justiției este inadmisibil” .
După adoptarea Constituției Republicii Moldova au fost adoptate un șir de acte
normative intru consolidarea autorității judecătorești ca putere reală în stat.
Separația puterii în stat se consemnează și în Constituția Republicii Moldova: „puterea
legislativă, executivă și judecătorească sunt separate și colaborează în exercitarea
prerogativelor ce le revin”.
În corespundere cu Constituția, Curtea Constituționala este unică autoritate de
jurisdicție constituționala, care garantează, supremația Constituției, asigura realizarea
principiului separării puterii în stat, garantează responsabilitatea statului față de cetățean
și a cetățeanului față de stat.
Se cere de menționat că Constituțiile moderne și studiile de drept constituțional
au abandonat sintagma „separația puterii”. Însuși termenul „putere” a fost înlocuit cu
expresia „autoritate publică”.

20
 Principiul separației puterii „rămâne încă o dogmă de politica constituționala”,
fiind unul dintre aspectele considerate cardinale pentru a califica un edificiu
constituțional ca fiind democratic .
Crearea autorității judecătorești a fost una dintre sarcinile ce au stat la baza
reformei judiciare și de drept din Republica Moldova. În concepția respectivă se
menționa că anume autoritatea judecătorească este garantul formării instanțelor
judecătorești democratice și independente.
În literatură de specialitate întâlnim variate definiri privind autoritățile
judecătorești. Astfel puterea judecătorească este puterea de a înfăptui justiția. Ea este
separată de celelalte puteri ale statului și are atribuții proprii. Puterea judecătorească
este realizată de judecători. Justiția se înfăptuiește în numele legii numai în instante
judecătorești.
Conform altei păreri, „autoritatea judecătorească este o categorie independentă,
de sine stătătoare a puterii de stat, întemeiată conform Constituției țării, funcționând pe
baza unor principii democratice, compunându-se din organe, instituții, organizații
înzestrate cu împuterniciri largi ce alcătuiesc un sistem, în vederea realizării funcțiilor
sociale semnificative într-un stat de drept” .
Definiția pe care am formulat-o este mai simplificata, astfel: autoritatea
judecătorească conform teoriei separării puterilor în stat, reprezintă prin sine sistemul
organelor judiciare ale statului, ce înfăptuiesc justiția.
Baza materială a principiilor autorității judecătorești o constituie economia țării,
diferitele tipuri de proprietate ce sunt recunoscute. Ultimele exercita o influență decisivă
asupra conștiinței sociale, inclusiv asupra celei juridice.
O atenție aparte merită să fie acordată principiilor autorității judecătorești. Astfel,
autoritatea judecătorească se întemeiază și funcționează bazându-se pe principii unice și
generale, în baza cărora urmează a fi înfăptuită:
> Accesul liber al tuturor cetățenilor la justiție;
> Dreptul cetățeanului de a ataca orice hotărâre a instanței de fond în instanță
superioară;
> Competenta și profesionalismul judecătorilor;
> Eficienta mecanismului de soluționare a cauzelor penale și civile;
> Independenta autorității judecătorești.
Independența autorității judecătorești reprezintă un mijloc de protecție a
drepturilor legale, care insufla siguranță și liniștea membrilor societății, indiferent dacă
este vorba despre drepturile fundamentele ale omului sau despre securitatea juridică în
raporturile economice. Condițiile de existența a unei autorități judecătorești
independente presupun asigurarea și gestionarea unitară și rațională a resurselor umane
în domeniul autorității judecătorești, a magistraturii în general. Și tot aceste condiții de
21
existența presupun un șir de premise, dintre care menționăm: selectarea judecătorilor;
numirea în funcție a judecătorilor; relație judecător – procuror; responsabilitatea,
eficientă și darea de seamă a judecătorilor; instruirea și perfecționarea nivelului
profesional al cadrelor justiției.
Autoritatea judecătorească își are organele sale proprii și specifice, care, spre
deosebire de instituțiile de drept, nu reglează relații sociale, ci determina formele
organizării, structurii și activității autorității judecătorești, formele realizării justiției s.a.
În corespundere cu legislația în vigoare, în Republica Moldova autoritatea
judecătorească este reprezentată prin sistemul instanțelor judecătorești, Consiliul
Superior al Magistraturii și procuratură. Acest nou sistem este stipulat în Capitolul IX
din Constituție „Autoritatea Judecătorească”, precum și prin legile organice respective.
Conform legislației, autoritatea judecătorească este independentă, separată de
puterea legislativă și puterea executivă și are atribuții proprii. Justiția se înfăptuiește în
numele legii.
Referindu-ne la funcțiile autorității judecătorești, menționăm că funcția de bază
este, evident, înfăptuirea justiției. Dar, pe lângă această, autoritatea judecătorească
realizează o multitudine de alte funcții, fapt ce se explică prin particularitățile sistemului
judecătoresc, a cărei structura constă din organe, diferite după statutul lor, ce
îndeplinesc diferite roluri social-juridice, soluționând diverse cauze. Subiectele
autorității judecătorești (Curtea Supremă de Justiție, judecătoriile s.a.) realizează alte
funcții: examinează și soluționează în limitele competenței sale litigii civile, penale,
administrative s.a., menținerea ordinii de drept, protecția diferitelor forme de
proprietate, asigurarea protecției judiciare a drepturilor politice, sociale, economice,
civile s.a., educația culturii juridice, respectul față de normele moralei sociale și față de
valorilor umane.
Autoritatea judecătorească înfăptuiește justiția în scopul apărării și realizării
drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, și ale asociațiilor acestora, ale
întreprinderilor, instituțiilor și organizațiilor. Instanțele judeca toate cauzele privind
raporturile juridice civile, administrative și penale, precum și orice alte cauze pentru
care legea nu stabilește o altă competenta. Înfăptuind justiția, instanțele judecătorești
apara orânduirea statală și constituționala a Republicii Moldova de orice atentat.
Simbolurile autorității judecătorești reprezintă prin sine atribute specifice
materializate, forma și conținutul cărora evidențiază autoritatea judecătorească în
sistemul puterilor de stat. Aici se referă în primul rând amprenta emblemei de stat, a
drapelului de stat și a Constituției Republicii Moldova, care trebuie să se afle neapărat
în sălile ședințelor de judecată în momentul înfăptuirii justiției.
Caracterul exclusiv al autorității judecătorești își găsește expresia în faptul că ea
se realizează doar prin intermediu! organelor de stat speciale – al instanțelor de judecată
ce fac parte din sistemul judecătoresc. „Justiția se înfăptuiește în numele legii numai de

22
instanțele judecătorești” . Fiecare din formele de procedura judiciară se realizează de
către instanțele corespunzător împuternicite.
O trăsătură distincta a autorității judecătorești o reprezintă participarea
reprezentanților poporului la înfăptuirea justiției. Astfel, în Constituția Republicii
Moldova e stipulat caracterul public al dezbaterilor judiciare: „În toate instanțele
judecătorești ședințele de judecată sunt publice. Judecarea proceselor în ședința închisă
se admite numai în cazurile stabilite prin lege, cu respectarea tuturor regulilor de
procedură”.
O caracteristică obligatorie a autorității judecătorești o reprezintă caracterul
autoritar al împuternicirilor instanțelor de judecată. Aceasta se manifestă prin faptul că
ordinele și dispozițiile emise de instante la îndeplinirea împuternicirilor lor sunt
obligatorii fără excepție pentru toate organele de stat, organizații, persoane juridice și
fizice. Executarea ordinelor judecătorești și realizarea hotărârilor lor este garantată prin
puterea de stat.
La baza independenței autorităților judecătorești sta teoria divizării puterilor în
stat, elaborată în prima jumătate a secolului al XVIII-lea de către iluministul francez
Ch.L.Montesqieau. Teoria divizării puterilor este un principiu politic, conform căruia
puterea în stat se împarte intre organe independente și separate – Parlament, Guvern și
instante judecătorești.
Independența autorității judecătorești presupune că instanțele de judecată
activează de sine stătător (fără vreun amestec din exterior și fără a fi supuse), cu puterile
sale, dispunând spre înfăptuirea funcțiilor sale de toate împuternicirile necesare,
atribuite prin lege. Hotărârea instanței de judecată nu necesită vreo confirmare. Sentința
sau hotărârea judecătorească concretă, ce capătă putere de lege, este obligatorie de
executat. Caracterul obligatoriu al sentințelor și ale altor hotărâri judecătorești definitive
este specificat în art. 120 al Constituției Republicii Moldova: „Este obligatorie
respectarea sentințelor și a altor hotărâri definitive ale instanțelor judecătorești, precum
și colaborarea solicitată de acestea în timpul procesului, al executării sentințelor și a
altor hotărâri judecătorești definitive” .
Cu toate acestea, suntem conștienți de faptul că nici o putere în stat, inclusiv cea
judecătorească, nu este absolut independenta. Conform Constituției, puterea suverană și
independentă aparține doar poporului. Sistemul de frâne și echilibre existent limitează
atribuțiile ramurilor puterii în cadrul unei ramuri, în detrimentul celorlalte două ramuri
ale puterii.
În acest context trebuie de menționat tentativele tot mai insistențe de a sili
autoritatea judecătorească să fie mai docilă. Reducerea considerabilă a bugetului de stat
pentru finanțarea instanțelor judecătorești și nenumăratele încercări de a diminua
statutul judecătorului servesc anume acestui scop.
În cuvântul de deschidere a Congresului VIII extraordinar al Asociației
Judecătorilor, Nicolae Timofte, președintele Asociației Judecătorilor, a remarcat că în
23
ultimul timp autoritatea judecătorească a devenit o țintă de atacuri și învinuiri ce vin din
partea reprezentanților puterii legislative și executive, a altor forțe din societate.
O modalitate mai subtilă, prin care se urmărește supunerea justiției, constituie
administrarea acesteia de către Ministerul Justiției și tentativele de a întări formele și
metodele de administrare a instanțelor judecătorești de către Executiv.
De notat că Rusia, Georgia, Kazahstanul și alte țări din fosta URSS au subordonat
administrarea justiției unor departamente independente, lipsind de această atribuție
ministerele justiției.
Aceluiași scop – de a face autoritatea judecătorească mai ascultătoare – servesc
încercările de a învești procuratura cu funcțiile pa care aceasta le exercită în vechiul
sistem.
Un stat de drept, democratic, nu poate funcționa în condițiile unei justiții
imperfecte. Înfăptuirea propriu-zisă a justiției este prerogativa judecătorilor și a
instanțelor judecătorești, care sunt unicii responsabili de actul justiției. Însă celelalte
ramuri ale puterii trebuie să-și dea concursul la crearea condițiilor optime pentru
funcționarea autorității judecătorești.
Drept concluzie la cele menționate mai sus menționăm că, pentru a crea un stat de drept
adevărat, este necesară o autoritate judecătorească viguroasă.
Constituția Republicii Moldova prevede de jure separația, puterii în stat și
colaborarea lor, de facto însă, atribuțiile puterilor în stat nu întotdeauna se interferează
și se completează, alcătuind un tot unitar. Deseori una din puteri exercita atribuțiile altei
puteri, încălcându-se astfel principiul separației puterilor. Toate puterile în stat trebuie
să colaboreze în direcția realizării și consolidării statului de drept.
În scopul realizării cu succes a autorității judecătorești, legiuitorul ar trebui să
atribuie instanțelor judecătorești toate împuternicirile necesare.
Autoritatea judecătorească este protejată de Consiliul Superior al Magistraturii
care are menirea de a asigura numirile, deplasările, promovările și măsurile disciplinare
față de judecători.
La moment, constatăm că autoritatea judecătorească și instituțiile de drept nu
dispun de un cadru legislativ modern și perfect. Până în prezent nu sunt adoptate
definitiv toate instrumentele de bază.
Deci, unică și principală funcție a autorității judecătorești poate și trebuie să fie
înfăptuirea justiției. Nici un fel de alte sarcini judecătoria nu poate avea, deoarece se va
transforma dintr-un organ al justiției într-un organ obișnuit de stat. pentru a fi
recunoscută ca o ramură a puterii în stat, autoritatea judecătorească are nevoie de un
suport civic, concretizat, în primul rând, în încrederea societății față de ea. Nivelul
încrederii depinde în mare măsură de imaginea publică a judecătorului, a instanței și a
întregului sistem.

24
 Aceasta depinde și de relațiile autorităților judecătorești cu mass-media. Pentru a
asigura dreptul la informație, fiecare judecător, fiecare instanță judecătorească, este
obligată să asigure publicitatea și transparentă la înfăptuirea justiției, să furnizeze
informația obiectivă despre justiție, deoarece, necomunicand informația obiectivă, se
stimulează formarea unei imagini nefavorabile justiției.
Evident, fără legalitate, fără o putere judecătorească independenta și imparțială,
Moldova nu poate avea un viitor ca un stat european prosper.
Judecătorul – factor principal în înfăptuirea justiției și al garantării drepturilor
omului
Conform Constituției Republicii Moldova, Legii cu privire la statutul judecătorului și
altor acte normative, judecătorii instanțelor judecătorești sunt independenți, imparțiali și
inamovibili. Ei se numesc în funcție de Președintele Republicii Moldova, la propunerea
Consiliului Superior al Magistraturii (CSM). Președintele și judecătorii CSJ sunt numiți
în funcție de Parlament, la propunerea CSM.
Judecătorul este persoana investita constituțional cu atribuții de înfăptuire a
justiției, pe care le executa pe baza profesională. Pentru înfăptuirea justiției, judecătorii
au împuterniciri plenipotențiare, stabilite de legislație. Cerințele și dispozițiile
judecătorilor legate de înfăptuirea activității judecătorești sunt obligatorii pentru toate
persoanele fizice și juridice. Neîndeplinirea lor atrage răspunderea prevăzută de lege.
Judecătorul este factorul principal în înfăptuirea justiției și al garantării
drepturilor omului. Anume pe această afirmație se vor baza expunerile ce urmează.
Fiind personajul-cheie într-un stat de drept, judecătorul este chemat să decidă dacă
autoritatea a acționat pe baza unui statut juridic și în limitele recunoscute de lege,
precum și dacă persoanele fizice și morale și-au întemeiat activitatea lor pe drepturi
subiective sau pe interesele legitime protejate.
Activitatea judecătorilor poate fi controlată de instanță ierarhic superioară, care își
exercita funcțiile atunci când se examinează cauza.
La îndeplinirea funcțiilor și obligațiilor judecătorului, un rol important îi revine
personalității acestuia, pregătirii lui profesionale.
În sistemul separației puterii – propriu unui stat de drept judecătorul, pentru a-și
îndeplini sarcinile de mare răspundere care-i revin, trebuie să fie independent și să se
supună numai legii.
În acest context, asupra independenței judecătorului se pune un accent deosebit,
deoarece în statul de drept justiția este independentă.
Independența judecătorilor presupune un nivel profesional, de responsabilitate și
moral înalt al judecătorului. Ea nu este și nu trebuie să fie un privilegiu personal, ci o
garanție pentru cetățeni. În acest sens independenta și imparțialitatea judecătorului
necesita a fi asigurată de către stat atât de jure, cât și de facto.

25
 Un judecător nu este independent, dacă promovarea sa, drepturile, necesitățile
materiale și social-culturale ale lui, precum și compensațiile financiare sunt supuse
voinței discretionale al altor puteri ale statului.
Astfel, în mod efectiv, asigurarea independenței judecătorului presupune, în
primul rând, o salarizare corespunzătoare, dat fiind faptul că prin lege acestuia i se
interzice să ocupe orice altă funcție publică sau privată, cu excepția activității didactice
și științifice netitulare.
În al doilea rând, este necesară acordarea și a altor drepturi și facilități; care să
constituie un scut împotriva presiunilor și a tentativelor de orice fel asupra
judecătorului, în particular, și a justiției, în general.
În acest sens, este de remarcat faptul că în perioada 8-10 iulie 1998 la Strasbourg
s-a desfășurat „A doua întâlnire multilaterala cu privire la statutul judecătorilor”,
organizată de către Consiliul Europei, ocazie cu care s-a adoptat „Carta Europeană
asupra Statutului Judecătorilor și Memorandumul Explicativ”, care, printre altele,
prevede: „Judecătorii sunt îndreptățiți la o remunerație, al cărei nivel va fi stabilit în așa
fel, încât să-i protejeze pe aceștia de orice presiune, ce ar avea drept scop influențarea
conduitei profesionale a deciziei acestora și, în general, a oricărui fapt de natură să
afecteze imparțialitatea și independenta lor”.
Funcția de judecător este incompatibilă cu orice altă funcție publică sau privată,
cu excepția activității didactice și științifice. De asemenea, magistratul său persoana
asimilată acesteia nu poate fi deputat în Parlament sau consilier în autoritatea
administrației publice locale, fără să facă parte din partide și din alte organizații social-
politice sau să desfășoare activități cu caracter politic, precum și activitate de
întreprinzător. Aceste prevederi asigura suplimentar independenta judecătorilor și
previn conflictul dintre interesele privare și cele publice .
În urma înfăptuirii reformei judiciare și de drept în Republica Moldova,
constatăm că au fost legiferate condițiile care asigură independenta judecătorilor, dar nu
și acelea care ar duce la optimizarea activității acestora. Nu s-au creat condițiile
necesare pentru că judecătorul să se simtă un adevărat exponent al puterii judecătorești;
despre această denotă elocvent și cele peste 40000 de hotărâri neexecutate, circa 40%
din numărul total. Asemenea discordante se constată din cauza faptului că o reforma
judiciară adevărată nu poate fi realizată în baza inspirației inițiatorilor și nici cu
fragmente de idei selectate din experiența altor state .
Art. 17 al Legii cu privire la statutul judecătorului prevede că independenta
judecătorului este asigurată prin:
1) procedura de înfăptuire a justiției;
2) procedeul de numire, suspendare, demisie sau eliberare din funcție;
3) declararea inviolabilității lui;
4) secretul deliberărilor și interzicerea de a cere divulgarea lor;

26
5) stabilirea răspunderii pentru lipsa de stimă față de judecată, judecători și pentru
imixitiune în judecarea cauzei;
6) crearea de condiții organizatorice și tehnice favorabile activității instanțelor
judecătorești;
7) asigurarea materială și socială a judecătorului.
În prezent, în Republica Moldova există mari piedici intru realizarea acestor
criterii și, prin urmare, independenta și imparțialitatea judecătorului, ca și cea a
instanței, este limitată.
Referitor ia inviolabilitatea judecătorului, trebuie de menționat că tot mai
frecvente sunt propunerile, expuse în special de către colaboratorii organelor de drept,
de a exclude din lege reglementările ce țin de inviolabilitatea judecătorului,
argumentându-se prin intensificarea luptei cu corupția.
Conform statului judecătorilor, funcția de judecător este incompatibilă cu orice
altă funcție publică sau privată, exceptându-se funcțiile didactice din învățământul
superior. Dacă s-ar fi acceptat sistemul că judecătorul poate să îndeplinească alte funcții,
ar fi persistat dubii asupra obiectivității sale depline în judecarea cauzelor, întrucât
asupra lui s-ar fi putut exercita presiuni sau influențe. Prin consacrarea incompatibilității
funcției de judecător cu orice fel de alte funcții publice sau private sunt create condiții
pentru asigurarea unei depline obiectivități și reale independente a judecătorilor în
exercitarea responsabilităților ce le revin.
Cadrul legislativ îi permite justiției noastre să fie independentă. Altceva e cum se
prezintă judecătorii. Dacă judecătorul e numit până la atingerea limitei de vârstă, este
clar că el nu va servi interesele unui sau altui partid, va servi Legea. Totodată,
judecătorul are dreptul să atace în Curtea Constituționala un act juridic, ca să nu-l aplice
la rezolvarea unor litigii. Deci, și prin aceasta se exprima independenta judecătorului.
Selectarea judecătorilor este o premisă importantă a constituirii și promovării
independenței judecătorului. Este necesar ca selectarea judecătorilor să se bazeze pe
calificarea, onestitatea, competenta acestora, precum și pe experiența lor de viață. Nu
întâmplător simbolul justiției, zeița Themis, are o semnificație deosebită: balanță și
eșarfa care acoperă ochii sugerează funcția esențială a judecătorului, aceea de a spune
adevărul în condiții de independență și imparțialitate. În examinarea cauzelor,
judecătorul trebuie să cântărească drepturile și interesele fiecărei părți, fără să țină
seama de considerații străine procesului, oricare ar fi ele; sabia semnifica executarea
silită. Hotărârea fără executare ar rămâne o simplă părere a judecătorilor și ideea de
justiție nu s-ar realiza pe deplin. De aceea, un judecător trebuie să aibă calitățile de
conștiință, echilibru, curaj, obiectivitate, înțelegere, omenie și erudiție pentru că acestea
sunt premisele unui proces drept și ale unei hotărâri demne de încredere.
La aceste criterii se mai impune iscusința judecătorului de a dialoga cu oamenii,
interesul față de funcția sa, interesul de a cunoaște mai mult, răbdarea și amabilitatea,
cultivarea abilității de conducător și, nu în ultimul rând, dorința de a munci și puterea de
27
lucru a judecătorului.
Punctul de plecare pentru asigurarea unei justiții independente îl constituie
sistemul eficient de numire în funcție a judecătorilor. Sistemul de numire a
judecătorului este cel mai efectiv sistem de recrutare. Judecătorii trebuie să fie numiți, și
nu aleși, deoarece astfel ei devin tributarii forțelor politice care i-au lansat în alegeri.
Pentru că sistemul de numire să fie rezultativ, el este izolat de orice amestec politic și
numirea este efectuată doar în baza meritelor candidatului.
Cerințele de bază care urmează a fi respectate pentru a fi judecător (magistrat)
sunt următoarele: să fie cetățean al Republicii Moldova; să fie domiciliat pe teritoriul
său; să aibă capacitate de exercițiu al drepturilor; să fie licențiat în drept; să aibă stagiul
cerut de lege pentru funcția în care urmează a” fi numit; să nu aibă antecedente penale și
să se bucure de o bună reputație; să cunoască limbă de stat; să fie apt din punct de
vedere medical pentru exercitarea funcției.
Pe lângă acestea, legea determina că poate fi numită judecător persoană care a
atins vârsta de 30 de ani, are vechime în specialitate juridică de cel puțin 5 ani și a
susținut cu succes examenul de capacitate.
Multitudinea de condiții ce se impun a fi respectate pentru că persoană să capete
statut de judecător sunt foarte semnificative. Respectarea lor este și o garanție că
judecătorul este unul din factorii de bază ce asigură înfăptuirea justiției și garantează
drepturile cetățenilor în stat.
Art. 116 al Constituției Republicii Moldova stipulează: judecătorii instanțelor
judecătorești se numesc în funcție de Președintele statului, la propunerea Consiliului
Superior al Magistraturii. Autoritatea judecătorească este protejată de Consiliul Superior
al Magistraturii, care are menirea de a asigura numirile, deplasările, promovările și
măsurile disciplinare față de judecători .
Misiunea specifică a judecătorilor impune și reguli de conduită, care presupun că,
odată intrat în ordinul judecătoresc, judecătorul a acceptat toate datoriile necesare
misiunii sale, atât în viața publică, cât și în viața privată.
În exercitarea activității sale, judecătorul trebuie să se comporte astfel încât să nu
fie pusă în pericol încrederea în independenta și responsabilitatea sa. De aceea, el este
subiectul unui șir de obligații profesionale, care deseori sunt rezumate prin noțiunea de
„etică judiciară”.
Dacă la îndeplinirea atribuțiilor sale se constată premisa vinovăției judecătorului,
ele condiționează aplicarea măsurilor disciplinare ce pot fi aplicate, până la destituirea
acestuia din funcție.
Legea cu privire la statutul judecătorului reglementează cazurile de eliberare din
funcție a judecătorului de către organul care l-a numit în cazul:
– demisionarii;

28
– depunerii cererii de eliberare din proprie inițiativă, în legătură cu atingerea vârstei de
pensie pentru vechime în munca în baze generale, precum și pentru atingerea plafonului
de vârstă;
– comiterii sistematice de abateri disciplinare;
– pronunțării sentinței definitive de învinuire;
– nerespectării condițiilor pentru numire sau a restricțiilor de serviciu;
– imposibilității îndeplinirii funcției de judecător din motiv de sănătate;
– expirării împuternicirilor;
– constatării calificării insuficiente;
– constatării capacității de exercițiu restrânse, a incapacității de exercițiu.
Judecătorul datorează funcției sale timpul, energia, cunoștințele și experiența sa, dar și
toată independenta pe care o asigura legea; trebuie să fie obiectiv, îngăduitor și
imparțial. Imaginea statutului judecătorilor cuprinde următoarele principii:
– judecătorul trebuie să apere supremația legii;
– trebuie să apere independenta puterii judecătorești;
– să apere prestigiul puterii judecătorești;
– să promoveze imparțialitatea justiției;
– să apere egalitatea cetățenilor în fața legii;
– să apere exercitarea dreptului de apărare;
– să fie model de responsabilitate, de autodisciplina și autocontrol.
La înfăptuirea justiției judecătorii se înfruntă cu multe greutăți de ordin procesual,
printre care apărarea și acuzarea inculpaților. Reglementările întârzie față de dezvoltarea
relațiilor sociale.
Multe dificultăți se creează, de asemenea, din cauză că în prezent au apărut noi
varietăți de exercitare a presiunii asupra justiției. Se are în vedere diversele publicații în
mass-media, prin care judecătorilor li se sugerează ce fel de hotărâri așteaptă opinia
publică de la ei. Mai mult că atât, în mass-media deseori se publică articole, ale căror
semnatari își asumă rolul de judecător, dezorientând opinia publică.
În cele din urmă, am vrea să menționăm că deoarece judecătorul a fost și a rămas
unicul factor în înfăptuirea justiției, activitatea sa nu este atât de eficiență, precum cere
legea.
Reforma a favorizat judecătorul sporindu-i independentă, ocrotindu-l de deciziile
arbitrare (arestul, tragerea lui la răspundere penală și alte acțiuni procesuale), dar nu a
creat condițiile necesare pentru că judecătorul să se simtă cu adevărat exponentul

29
puterii. Despre această ne vorbesc nenumăratele încercări ale judecătorilor de a petrece
ședințe judiciare, care în dese cazuri se amână și, ca rezultat, se tărăgănează soluționarea
a mii și mii de dosare.
Sigur, ar fi de dorit ca independenta judecătorilor noștri să nu depindă de salariul pe
care îl primesc.
Concluzia care se cere a fi făcută este că independența justiției și imparțialitatea
judecătorului trebuie să fie nu doar consfințite în cadrul legislativ. Statul trebuie să
asigure elaborarea unor mecanisme efective de realizare a acestora.
Probleme privind eficienta înfăptuirii justiției
Justiția este o funcție fundamentală a statului, iar administrarea ei reprezintă unul
din atributele esențiale ale puterii suverane.
Pentru constituirea unui stat de drept, precum și pentru a ne alinia la standardele
europene în ce privește apărarea drepturilor persoanei, este necesar a ridica eficienta
justiției noastre. Nu întâmplător, una din condițiile pentru recunoașterea Republicii
Moldova ca membru cu drepturi depline al Comunității Europene se înaintează cerință
de a forma în țară un mecanism potrivit pentru apărarea drepturilor cetățenilor care ar
corespunde exigentelor accesibilității la justiție.
Actualmente, activitatea de înfăptuire a justiției în Republica Moldova se
realizează prin Curtea Supremă de Justiție, Curțile de Apel și judecătoriile. Problema
eficienței justiției este multilaterala și poate fi realizată prin soluționarea unui complex
de chestiuni cu caracter instituțional, organizațional, procedural, profesional, financiar
etc.
Conform unor opinii, cele mai stringente chestiuni privind eficienta justiției în
Republica Moldova sunt: a) mărirea numărului de judecători în judecătoriile de toate
nivelurile în raport cu numărul dosarelor ce parvin în instanțele respective său conform
cu numărul populației ce revine ta un judecător din teritoriul respectiv; b) organizarea în
cadrul sistemului judecătoresc a specializării în soluționarea anumitor categorii de
pricini; c) utilizarea formelor alternative în soluționarea unor litigii civile; d) acordarea
asistentei juridice calificate de către juriști profesioniști: e) garantarea justiției gratuite
pentru paturile vulnerabile ale societății; f) asigurarea independenței puterii
judecătorești; g) asigurarea executării la timp a hotărârilor judecătorești.
Puterea judecătorească este chemată să satisfacă necesitățile vitale ale cetățenilor,
societății și statului în soluționarea legitimă, echitabilă și rapidă a încălcărilor de drept
ce au loc în societate. La etapa actuală, justiția noastră nu îndeplinește pe deplin aceste
sarcini, fapt ce se răsfrânge negativ asupra ordinii de drept în stat, sporirii eficienței
economiei, restabilirii drepturilor și intereselor legitime încălcate sau contestate, iar, în
cele din urmă, provoacă nemulțumire și neîncredere în organele justiției, nedorința de a
se adresă în judecată, compromițând astfel eficienta justiției.
Despre aceste fenomene ne mărturisesc plângerile cetățenilor adresate Consiliului
Superior al Magistraturii și altor autorități superioare de stat, care în cea mai mare parte
30
sunt întemeiate. De exemplu, în Raportul Consiliului Superior al Magistraturii privind
modul de organizare și funcționare a instanțelor judecătorești în anul 2001, adresat
Parlamentului și Președintelui Republicii Moldova, se menționează că la Consiliul
Superior al Magistraturii au parvenit 862 de petiții și au fost primite în audiență de către
conducerea Consiliului 116 persoane. De asemenea, se subliniază că majoritatea
petițiilor au parvenit din cauza organizării insuficiențe a înfăptuirii justiției, tergiversării
în examinarea dosarelor, neexpedierii la timp a dosarelor în instanțele de apel și recurs,
neexecutării în termen a hotărârilor.
Există probleme referitor și la autoritatea justiției, care este încă prea fragilă.
Rezultatele cercetărilor efectuate în cadrul Academiei de Științe a Moldovei până
la începutul reformelor, care demonstrau scăderea prestigiului justiției, au fost
confirmate de datele sondajului sociologic. Potrivit acestui studiu, autoritatea justiției a
scăzut din următoarele motive: a) legătura justiției cu aparatul de partid și de stat –
66,7%; b) respectarea formală a drepturilor și libertăților cetățenilor – 59,2%; c) lipsa de
profesionalism – 59,2 % .
Sarcina de serviciu a unui judecător din judecătoria sectoriala și municipala în 2001
constituia într-o lună (cu excepția vacanței de odihnă) 78,3 dosare și materiale, iar a
unui judecător din Judecătoria economică de circumscripție Chișinău 47,5 dosare, pe
când sarcina unui judecător în tribunale alcătuia 19,9 dosare, în Curtea de Apel – 17,2
dosare, în Judecătoria Economică a Republicii Moldova – 38,6 dosare, în Curtea
Supremă de Justiție -11,8 dosare.
Deci, sarcina principală în examinarea pricinilor civile și a cauzelor penale în prima
instanță revinea judecătoriilor de sector și municipale, Judecătoriei economice de
circumscripție. Pentru a elibera judecătorii acestor instante de muncă în efectuarea unor
acte procedurale de caracter tehnic și a crea condiții pentru că ei să se concentreze
asupra funcției lor principale în înfăptuirea unei justiții eficiente, e necesar a introduce
în judecătoriile de sector și municipale, Judecătoria economică de circumscripție
Chișinău unitatea de judecator-adjunct, a cărui activitate este pozitiv apreciată în multe
state europene .
Instituirea acestei unități în instanțele de apel și recurs nu e rațională, deoarece în aceste
instante nu se efectuează acte procedurale în vederea pregătirii pricinii pentru
dezbaterile judiciare, ci se cere o înaltă pregătire profesională a judecătorului pentru a
verifica dacă faptele Ne ale pricinii și calificarea lor au fost just stabilite în prima
instanță, dacă s-a dat o apreciere corectă a probelor și a materialelor din dosar.
Astfel, ar fi rezonabil de a mări numărul judecătorilor în instanțele de apel și recurs, în
loc de a introduce unitatea de judecator-adjunct sau de judecator-asistent, călăuzindu-se
în soluționarea chestiunii date de standarde europene.
Când se pune întrebarea majorării numărului de judecători, de regulă, se apelează la
deficitul financiar al țării. Dar, cum spun englezii, „justiția nu poate fi ieftină”.
Cheltuielile necesare pentru mărirea numărului de judecători pot fi acoperite din contul
31
taxei de stat. În anul 2001 judecătoriile de drept comun au vărsat în bugetul statului
72478S0 lei, iar judecătoriile economice au depus în buget 24731367 lei.
După cum se menționează în raportul Consiliului Superior al Magistraturii, numai
încasările în buget sub formă de taxa de stat acoperă dublu bugetul întregului sistem
judiciar necesar pentru buna funcționare a justiției noastre.
Despre calitatea înfăptuirii justiției ne atestă statistică judiciară, conform căreia, cele
mai frecvente temeiuri de casare atât a hotărârilor, cât și a sentințelor pe parcursul
anului 2000 au fost: a) lipsa dovezii citarii legale a părților și a participanților la proces;
b) încălcarea dreptului ia apărare; c) aplicarea incorectă a legii materiale; d) aplicarea
incorectă a normelor procesuale.
Dacă primele două temeiuri sunt determinate, într-o mare măsură, de factori
obiectivi, cura ar fi asigurarea insuficientă cu resurse financiare a sistemului
judecătoresc, imperfecțiunea legislației ce vizează citarea legală, apoi celelalte două
sunt în dependenta directă de nivelul de cunoștințe ale judecătorului și pot fi evitate.
Un alt factor care influențează negativ asupra calității justiției este insuficientă
unei specializări bine chibzuite a instanței judecătorești și a judecătoriilor, a cărei
importantă este recunoscută. Un jurist nu poate fi de o înaltă calificare concomitent în
diferite ramuri de drept: civil, familiar, administrativ, penal etc.
Eficiența justiției și stabilitatea în sfera dreptului se realizează nu numai prin
mărirea numărului de judecători și a specializărilor în examinarea unor pricini, dar și
prin înlăturarea supraîncărcării artificiale a instanțelor judecătorești în soluționarea
chestiunilor ce nu se încadrează în sfera lor de activitate,eficiența justiției constă în
calitatea ei.
Un impediment al justiției e și numărul impunător de legi și acte normative
condiționate, expuse imprecis, ambiguu, adesea având un caracter contradictoriu. Este
adevărat că activează Curtea Constituționala care verifica constituționalitatea legilor și
actelor condiționate. Dar, potrivit art. 4 alin. (2) din Codul Jurisdicției Constituționale,
Curtea Constituționala verifica numai constituționalitatea actelor normative, adoptate
după intrarea în vigoare a Constituției Republicii Moldova – 27 august 1994.
Curtea Constituționala nu este în drept să verifice constituționalitatea actelor
normative, adoptate de organele administrării publice locale. Aceasta este o greșeală
gravă, deoarece organele respective sunt abilitate să stabilească impozitele și taxele
locale și să ia decizii privitor la alte chestiuni importante ce ating interesele cetățenilor.
Pe lângă această, deciziile organelor administrării publice nu sunt pasibile de a fi
publicare în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, fapt care prezintă, de asemenea, o
greșeală serioasă. Evident, cetățeanul nu va putea să respecte regulile de conduită pe
care nu le cunoaște.

32
 Cetățenilor trebuie să li se acorde dreptul de a apela la Curtea Constituționala, în
vederea verificării constituționalității actelor normative ce lezează interesele legitime
sau împiedica realizarea drepturilor lor.
Dintre cele mai importante acte internaționale care asigura funcționarea normală
și echitabilă a justiției pot fi menționare:
– Recomandarea nr. R (94) 12 a Comitetului de Miniștri al Statelor membre ale
Consiliului Europei privind independentă, eficientă și rolul judecătorului, adoptată la 13
octombrie 1994 la care Republica Moldova este parte;
– Tezele de bază privind rolul avocatului, adoptate de Congresul al VIII-lea al ONU
(New-York, august 1990);
– Declarația privind poliția, adoptată prin Rezoluția 690 din 1979 a Adunării
Parlamentare a Consiliului Europei;
– Principiile fundamentale referitoare la independența Magistraturii, adoptate la al VII-
lea Congres pentru prevenirea crimei și a tratamentului delicvenților (Milano, 26 august
-; 6 septembrie 1985) .
În linii generale, pentru a spori calitatea justiției noastre lente, incomodă, este necesar:
• a stabili termene de examinare a litigiilor de muncă și a cauzelor penale de către
instanță de judecată, precum și termenii de examinare a apelurilor și recursurilor de
către instanțele judecătorești ierarhic superioare;
• a obliga toate instanțele judecătorești să pronunțe numai hotărâri și decizii motivate;
• a stabili răspunderea administrativă a judecătorilor pentru încălcarea termenelor de
examinare a litigiilor de muncă și a cauzelor civile, pentru alte încălcări admise de ei în
timpul executării îndatoririlor de serviciu;
• a acorda CC dreptul de a verifica constituționalitatea tuturor actelor normative,
adoptate până la intrarea în vigoare a Constituției Republicii Moldova;
• a obliga organele care emit acte normative să efectueze sistematizarea lor, editarea
unor culegeri de acte normative condiționate, iar după verificarea legalității lor să fie
publicate în Monitorul Oficial.
În cele din urmă, se cere de menționat că eficiența justiției este nulă dacă nu se
execută hotărârile și alte acte judecătorești. Însă chestiunea executării hotărârilor este
cel mai slab punct din sistemul nostru judiciar.
Pentru că activitatea justiției, în ansamblu, să fie de o mai bună calitate, să
corespundă rolului său social, nu este suficientă doar aplicarea sancțiunilor disciplinare
față de unii judecători pentru încălcarea eticii profesionale sau alte încălcări. Este nevoie
că judecătorii să se simtă în permanență responsabili, să aibă sentimentul răspunderii lor
personale. De asemenea, chestiunea eficienței justiției trebuie să devină una din
sarcinile prioritare ale statului.
De asemenea, justiția nu poate fi eficientă acolo unde judecătorii sunt dependenți
de organele statale, persoanele oficiale sau private. Separarea puterii judecătorești din
sfera de interese ale organelor statale este una din garanțiile funcționarii eficiente a
justiției.

33
Principiile înfăptuirii justiției
Principiile fundamentale ale justiției au importanță din următoarele considerente:
– în lipsa textului de lege expres sau apropiat după care se conduce instanță în
rezolvarea cauzelor judiciare, aceasta recurge la analogia dreptului, la aplicarea
principiilor fundamentale;
– principiile fundamentale definesc însăși justiția, caracterizându-i cele mai importante
însușiri;
– sunt prevăzute în Constituția Republicii Moldova, în Legea privind organizarea
judecătorească și în alte legi speciale, formând un sistem de principii interdependente și
condiționate reciproc.
În domeniul justiției principiile se grupează în: organizaționale și funcționale.
Principiile organizaționale prevăd modul de înființare a instanțelor de judecată, iar cele
funcționale – procedura de înfăptuire a justiției.
În societățile moderne justiția este o funcție fundamentală a statului, iar
administrarea ei reprezintă unul din atributele esențiale ale puterii suverane.
În dreptul vechi justiția era mult timp considerată o afacere particulară. Justiția
modernă este rezultatul unei îndelungate evoluții istorice.
Rezolvarea neînțelegerilor dintre particulari nu poate fi privită într-o societate
civilizată că o afacere a persoanelor în cauză. Înfăptuirea justiției excede interesele
private, ea constituind și o îndatorire a organelor judiciare. De aceea, legislațiile
moderne atribuie funcția jurisdicțională unor organe statale specializate.
Potrivit art. 115 alin. (1) din Constituție, „justiția se înfăptuiește prin Curtea
Supremă de Justiție, prin curțile de apel și prin judecătorii”. Textul constituțional se
regăsește în Legea „privind organizarea judecătorească. Astfel, articolele 1 și 5 din actul
normativ-mentionat anunța regulă plenitudinii de competentă a instanțelor judecătorești
și interzic categoric înființarea de instante extraordinare.
Privitor la judecarea cauzelor penale, principiul examinat este detaliat în art. 7 din
CPP al Republicii Moldova, care prevede că „nimeni nu poate fi declarat vinovat de
săvârșirea unei infracțiuni, precum și supus unei pedepse penale, decât în faza sentinței
definitive pronunțate în condițiile legii de instanță de judecată”.
Textele menționate au semnificația recunoașterii deplinei competente a
instanțelor judecătorești în soluționarea cauzelor civile, administrative, penale, precum
și în celelalte litigii pentru care legea nu stabilește o altă competenta. În consecință,
pentru că un organ de stat să aibă căderea de a rezolva un litigiu concret, este necesar un
text expres care să-i atribuie o atare competenta .

34
 § 5. Contenciosul administrativ – un garant al apărării drepturilor și libertăților
fundamentale ale omului
După cum se susține,contenciosul administrativ ne poate servi drept model ce va
reflectă un element concret de realizare a controlului unor organe ale statului, chemate
să realizeze sarcinile unei puteri, asupra unor alte organe ale statului din cadrul altor
puteri. Este cazul controlului exercitat de instanțele judecătorești asupra activității
organelor administrației publice, plasate în cadrul puterii executive” .
Astfel, controlul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ este o formă
de apărare juridică a drepturilor și libertăților persoanelor împotriva abuzurilor comise
de organele autorităților publice și a funcționarilor publici din cadrul acestor organe.
Această formă de apărare se realizează astfel încât orice persoană ce se consideră
vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ, să poată
cere înlăturarea încălcărilor, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei.
Apare, firește, întrebarea: oare s-au epuizat toate modalitățile procedurii civile de
rezolvare a problemelor în cauză?`
Răspunsul la această întrebare se afla în înviorarea activității autorităților publice,
în lărgirea câmpului de activitate a funcționarilor publici, în descentralizarea puterii în
administrația publică, ceea ce implică soluționarea litigiilor de către judecatori pregătiți
special sau de instante specializate. În România și în majoritatea țărilor europene
activitatea autorităților administrației publice este supusă nu numai controlului
parlamentar și celui exercitat în însăși interiorul sistemului, adică de autorități ale
administrației publice, ci și controlului judiciar .
Astfel, „prin contencios administrativ se înțelege activitatea de soluționare de
către instanțele de contencios administrativ prevăzut de lege, a conflictelor, în care cel
puțin una din părți este o autoritate a administrației publice, un funcționar al acesteia sau
un serviciu public administrativ, conflicte generate din acte administrative ilegale, ori
din refuzul rezolvării unei cereri referitoa re la un drept recunoscut de lege” .
Cunoscutul jurist roman Alexandru Negoita definește contenciosul administrativ
ca „totalitatea litigiilor juridice dintre administrația publică și cei administrați”.
Îmbinarea în cauză circula cu două sensuri, în sens larg definind activitatea menită să
soluționeze un conflict juridic, iar în sens îngust – organul competent să soluționeze
asemenea conflicte juridice.
Controlul jurisdicțional al actelor administrative este prevăzut de Convenția
Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care
Stipulează că actele administrative „de natură să producă efecte directe asupra
drepturilor, libertăților și intereselor persoanelor” trebuie să fie conforme cu principiile
înscrise în Convenție .
În opinia prof. univ. dr. Elena Aramă: „contenciosul administrativ este și un mijloc
foarte important pentru apărarea drepturilor omului, ajutându-l să se opună unor
autorități abuzive și să obțină câștig de cauză împotriva abuzurilor fi actelor ilegale ale
autorităților publice. Deci autoritățile publice pot fi făcute răspunzătoare când emit un

35
act administrativ prin care vatămă o persoană Sau când nu soluționează în termenul
legal o cerere a persoanei” .
În dreptul constituțional, mecanismul adecvat de tragere la răspundere a statului
pentru faptele comise de reprezentanții săi în persoană funcționarilor publici -
contenciosul administrativ – se mai numește și justiție administrativă. Sintagmă este
destul de exactă, dacă ne referim și la respectiva justiție constituționala. Oricum, fiind
ambii termeni corecți, se dă preferința primului – contenciosul administrativ.
Bază legală a contenciosului administrativ în Republica Moldova o constituie, cum este
și firesc, prevederile constituționale privind această problematică. Astfel, art. 72 din
Constituție prevede că prin lege organică se reglementează contenciosul administrativ.
De contenciosul administrativ tine și art. 53 „Dreptul persoanei vătămate de o autoritate
publică” din Constituție, care stipulează că: (1) Persoană vătămată într-un drept al său
de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul
legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins, anularea
actului și repararea pagubei. (2) Statul râspunde patrimonial, potrivit legii, pentru
prejudiciile cauzate prin erorile săvârșite în procesele penale de către organele de
anchetă și instanțele judecătorești.
De asemenea, de contenciosul administrativ tine art. 20 „Accesul liber la justiție”:
orice persoană are dreptul la satisfacție efectivă din partea instanțelor judecatoresti
competente împotriva actelor care violează drepturile, libertățile și interesele sale
legitime. Nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiție.
În spiritul contenciosului administrativ sunt și art. 21, art. 23, art. 26, care
proclamă, respectiv, Prezumția nevinovăției, Dreptul fiecărui om de a-și cunoaște
drepturile și îndatoririle, Dreptul la apărare.
Și în Republica Moldova, în prezent, s-a introdus acțiunea în contencios
administrativ, prin Legea contenciosului administrativ, mecanism bine determinat, care
reglementează întocmai acțiunile de control judiciar specializat, un control asupra
faptului cum puterea executivă respectivă exercita prescripțiile dreptului în activitatea
sa. Componenții importanți ai unui atare mecanism sunt judecătoriile cu funcția de
control, încredințata lor, fiind executată de ele sub acest raport față de actele și acțiunile
puterii executive, instituțiilor și agenților ei. Se examinează acțiunile cetățenilor care au
contestat hotărârile autorităților administrative și persoanelor cu posturi de răspundere,
care le-au încălcat drepturile, libertățile sau interesele. Pentru efectuarea unui asemenea
control este necesar a crea judecătorii specializate, la componenta cărora referim
examinarea litigiilor (conflictelor) din sfera administrării de stat” . O problemă aparte în
raportul contenciosul administrativ un garant al apărării drepturilor omului este cea a
actelor care pot fi exceptate de la controlul judecătoresc, în acest fel aducând unele
prejudicii drepturilor omului. În această ordine de idei prof. univ. dr. Elena Aramă
susține următoarele: Enumerarea actelor administrative ce nu pot fi atacate în
contenciosul administrativ trebuie să fie foarte bine formulată, punându-se în
concordanță cu principiile constituționale astfel încât omului să nu-i fie îngrădit accesul

36
liber la justiție” . Democratizarea societății, tranziția la un stat de drept presupune o
abordare teoretica și practică a problemelor din dreptul public la nivel susținut, or
anume aici avem cele mai multe nereușite și cele mai multe litigii de ordin patrimonial
și moral, generate între subiecții raporturilor juridice ale acestei ramuri de drept, apărută
odată cu dezvoltarea democrației și a fenomenelor noi de descentralizare în
administrația publică.
Instituția Avocaților Parlamentari a fost creată pentru garantarea respectării
drepturilor și libertăților constituționale ale omului de către autoritățile publice centrale
și locale, de către instituții, organizații și întreprinderi, indiferent de tipul de proprietate,
asociațiile obștești și persoanele cu funcții de răspundere de toate nivelurile. Instituția
Avocaților Parlamentari este o formă de extindere a sistemului de apărare a drepturi lor
și libertăților cetățenești prin organisme independente. Ea nu este deocamdată prevăzută
de Constituția Republicii Moldova, de aceea nu poate constitui obiectul de studiu al
cercetării noastre, deși suntem de părere că Avocatul Parlamentar tine de blocul
constituționalității și la o revizuire a Constitutiei RM își va găsi locul cuvenit. Această
instituție activează în conformitate cu Legea Republicii Moldova cu privire la Avocații
Parlamentari din 17 octombrie 1997 și Regulamentul privind Centrul pentru Drepturile
Omului din 5 februarie 1998.
În concluzie putem constata următoarele: Constituția Republicii Moldova face o
sinteză relativ completă și armonios articulată a gamei drepturilor și libertăților
fundamentale ale omului. Articolele constituționale consacrate drepturilor și libertatilor
fundamentale ale omului cuprind, într-adevăr, ceea ce este mai semnificativ în concepția
modernă privind drepturile omului. Nu există nici un document internațional recunoscut
de statele dezvoltate ale lumii care să nu aibă reflectare în Constituția Republicii
Moldova. Analiza proclamării constituționale a drepturilor și libertăților fundamentale
ale omului arata că situația de jure este competitiva cu standardele europene, situația de
facto, însă, lasa mult de dorit. Majoritatea cetățenilor nu pot beneficia de drepturile
înscrise în Constituție. Cum să ne bucuram, de exemplu, de dreptul nostru constituțional
de a avea un trai decent, care să ne asigure sănătatea și bunăstarea, nouă și familiilor
noastre, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuință, îngrijirea medicală, precum și
serviciile sociale necesare? Este oare asigurat dreptul cetățenilor în caz de boală,
invaliditate, șomaj, văduvie, bătrânețe sau în celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor
de subzistență, în urma unor împrejurări independente de voința lor (art. 47)? Așadar,
principiul nevralgic al drepturilor și libertăților fundamentale ale omului îl constituie nu
starea de drept, ci starea de fapt a acestora în Republica Moldova. Soluționarea
problemei tine nu numai de resortul Parlamentului, care și-a spus cuvântul, dând undă
verde tratatelor internaționale în acest domeniu. Asigurărea reală a drepturilor a fost
pusă în seama Guvernului. Acesta, însă, în situația precară în care se afla astăzi, nu mai
poate asigura nici drepturile cetățenilor în țara sa, nici ale celor aflați peste hotarele țării.
Una din cauzele care au adus la contradicția profundă dintre starea de jure și cea
de facto a prevederilor constituționale în domeniul drepturilor omului este, după părerea
noastră, aplicarea unei concepții moderne, ce aparține statelor dezvoltate, la situația
37
noastră plină de mizerie și sărăcie, anarhie și corupție la nivel de stat. În țările cu
democrație și nivel economic înalt concepția drepturilor omului este funcțională, pe
când în situația noastră ea sună a vorbă goală, demagogic curată. Or, pentru a ajuta
oamenii să aibă un trai decent nu este nevoie numai de a împrumuta această expresie, ci
trebuie că organele puterii instituționalizate în stat să trudească la aceasta, căci problema
drepturilor omului nu este numai o problemă politică, ci și una economică.
Prăpastia dintre normativitate și realitate în viața socială a României este analizata
cu mult discernământ de către prof. dr. Genoveva Vrabie care accentuează: dacă ne
referim la unele prevederi -precum cele din art. 134, lit. „f” privând „creșterea calității
vieții” și cele din art. 43, alin 1 referitoare la un nivel de trai decent”, nu putem să nu
subliniem prăpastia dintre normativitate și realitate. Dar, Constituția trebuia să prevadă
sarcinile care dau expresie afirmatiei de principiu cuprinse în art. 1, alin. 3 care
proclamă statul român că stat social „valoare supremă ” și garantată” .
Nu vom fi admiși în Europa doar în baza sloganurilor. Pentru a fi realmente o
parte componentă a UE, trebuie să muncim, să restabilim respectul pentru muncă
cinstită și nu pentru acțiuni ilicite, cum se mai procedează astăzi. Starea de drept
pozitivă a drepturilor omului, ca și regulile economiei de piață, sunt binevenite, pentru
că permit o clarificare și o evaluare mai corectă a contribuției și a valorii fiecăruia. Până
a atinge aceste standarde mai avem mult, trebuie să instauram în societate o adevărată
scară a valorilor, o adevărată competiție a aportului personal, din păcate, însă,
predomina corupția, dezmățul și anarhia.

38
 Concluzie

Este necesară o colaborare amplă a tuturor organizațiilor implicate în procesul de

democratizare a societății și de asigurare a drepturilor și libertăților fundamentale ale
omului. Această colaborare ar facilita traversarea cailor anevoioase ale tranziției.
În acest sens, un rol aparte le revine organizațiilor neguvernamentale, care tind să
țină sub control strict activitățile funcționarilor publici, contribuie la promovarea . unor
norme morale și legislative corecte. De menționat, însă, că structurile existente au, din
păcate, o activitate mai mult declarativă și neeficienta, iar obiectivele propuse de unele
organizații nu întotdeauna corespund idealurilor societății.
Având experiența Republicii Moldova, există și așa-numitul pericol al modei .
Acesta, întrunind și pericolul optimismului, le paște pe țările cu o democrație fragilă și
care, pentru a fi în rând cu lumea, se conformează juridic standardelor universale de
drepturi ale omului (prin ratificarea de către putere a diverselor convenții și pacte
internaționale sau regionale), dar care practic minimizează garantarea drepturilor și
libertăților cetățenești. O atare situație poate conduce la încălcări în masă ale principiilor
democratice general acceptate, urmate de explozii sociale imprevizibile, iată de ce, în
acest context, devine imperioasa necesitatea consolidării unei instituții naționale cu
adevărat independente, care să poată intra de fiecare dată în conflict cu statul, când
situația o cere, pentru a proteja interesele legitime ale individului. Ar putea contribui la
perfectionarea legislației naționale și a mecanismului de garantare a drepturilor omului
instituției avocatului parlamentar că garant național privind asigurarea protecției
drepturilor și libertăților cetățenești.
Cele mai importante și mai eficiente mijloace actuale pentru asigurarea protecției
și apărării drepturilor omului îl constituie justiția. Aceasta, prin definiție, trebuie să
garanteze drepturile cetățenilor împotriva oricăror abuzuri, sancționând pe cei vinovați
de încălcarea legii și restabilind drepturile ce au fost încălcate.
În concluzie putem constata următoarele: Constituția Republicii Moldova face o
sinteză relativ completă și armonios articulată a gamei drepturilor și libertăților
fundamentale ale omului. Articolele constituționale consacrate drepturilor și libertatilor
fundamentale ale omului cuprind, într-adevăr, ceea ce este mai semnificativ în concepția
modernă privind drepturile omului. Nu există nici un document internațional recunoscut
de statele dezvoltate ale lumii care să nu aibă reflectare în Constituția Republicii
Moldova.

39
 Bibliografie

 Ciobanu Aristide, Societatea civilă și drepturile omului, Chișinău 1997.

 Moroșan Ion, Garanții juridice privind drepturile și libertățile fundamentale ale
omului, Chișinău 2002.
 Potinga Alexei, Asigurarea drepturilor omului în lumea contemporană (analiza
comparată ), Chișinău 2003.
 Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului, Chișinău 2000
 Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29.07.1994, intrată în vigoare la
27.08.1994.
 Centrul pentru Drepturile Omului din Moldova, CpDOM, Chișinău 2004.
 Drepturile omului, principalele instrumente cu caracter universal, Chișinău 1998.
 Legea contenciosului administrativ nr. 793-XIV din 10.02.2000, Monitorul
Oficial al Republicii Moldova. -; 2000. -; nr.57-58.
 Legea Republicii Moldova cu privire la statutul judecătorului nr. 544-XII,
adoptată la 20.07.95, Monitorul Oficial al Republicii Moldova. -; 1995. -; 59-60.
 Legea contenciosului administrativ nr. 793-XIV din 10.02.2000, Monitorul
Oficial al Republicii Moldova. -; 2000. -; nr.57-58. .

40