Curs 7

VIII. LUMEA GREACĂ

VIII.1. Mediul natural şi populaţia

Nu a existat niciodată în antichitate un stat unitar cu numele Grecia. Cu toate acestea,

din rațiuni didactice, termenul este folosit pentru a desemna teritoriile locuite de către greci,
teritorii care au suferit modificări importante în antichitate, fie prin expansiune, fie prin
restrângere. Grecia antică cuprinde trei zone cu caracteristici diferite: Grecia continentală,
Grecia insulară și Grecia microasiatică.
Grecia continentală este situată în Peninsula Balcanică între Marea Adriatică şi
Marea Ionică la vest și Marea Egee la est. La nord de teritoriul grecesc locuiau în aceeași
peninsulă, de la vest la est, iliri, macedoneni, paioni și traci. Peninsula Balcanică se termină în
sud printr-o altă peninsulă de dimensiuni mai mici, numită Peninsula Pelopones. Aceasta este
legată de restul continentului prin Istmul Corint. O altă peninsulă importantă, situată în nordul
Mării Egee este Peninsula Chalcidică, sub forma degetelor unei mâini.
Regiunea este extrem de accidentată şi fragmentată. Majoritatea lanţurilor montane
din estul peninsulei au o orientare est-vest. Cele situate în regiunea vestică sunt orientate
nord-vest – sud-est: Munții Pind. Există şi câteva regiuni de câmpie situate pe văile unor râuri
în Tracia, Macedonia sau Thessalia, vegheate de masive montane înalte: Olimp, Ossa.
Fragmentarea reliefului a făcut ca grecii să se orienteze către stabilirea unor legături maritime
între regiunile de coastă, în defavoarea unora de uscat, ceea ce a încurajat dezvoltarea
navigaţiei. Proporţia mare a reliefului accidentat a determinat populaţia să crească cornute
mici, mai puţin pretenţioase şi mai puţin cornute mari. În unele perioade istorice a fost
încurajată cultivarea măslinului şi viţei de vie şi importarea masivă a cerealelor.
În Antichitate pe teritoriul Greciei continentale s-au structurat regiuni cu
caracteristici geografice şi demografice distincte. În nordul peninsulei Balcanice se află Tracia
către est, Paionia în regiunea centrală şi Illiria la vest. Urmează, către sud, regiunile
tradiţionale greceşti: Macedonia şi mai la sud Epirul şi Thessalia. Și mai la sud cele mai
importante regiuni sunt Acarnania, Etolia, Beoţia şi Attica. În Peninsula Pelopones
fragmentarea reliefului a separat Elis, Achaia, Arcadia, Argolida, Messenia şi Laconia.
Direct asociate Peninsulei Balcanice, în Marea Egee se găsesc foarte multe insule,
din care unele sunt legate genetic de Europa, iar altele de Asia. Ele formează Grecia insulară:
Creta, la sud de Peninsula Balcanică, Eubeea, situată foarte aproape de Atica, insulele argo-
saronice, din golfurile Argos şi Saronic (Salamina), Sporadele, de la nord de Eubeea,
Cicladele (Santorini), care continuă lanţurile muntoase de pe continent, Insulele din Egeea de
nord (Samos, Thasos, Samothrace) şi Dodecanes-ul (Rodos). În partea de vest a Peninsulei
Balcanice există câteva insule numite Insulele Ionice, datorită apartenenţei la această mare
(Ithaca, Corfu, Kythera). Un alt grup important de insule se află în apropierea ţărmului croat
al Mării Adriatice.
Țărmul microasiatic cuprindea trei regiuni locuite de vorbitori ai unor dialecte
diferite ale limbii grecești. Acestea erau de la nord la sud: Eolia, Ionia și Doris. Aceste regiuni
se aseamănă cu spațiul grecesc în ceea ce privește fragmentarea reliefului și a țărmului,
motive pentru care instalarea populației grecești s-a făcut cu ușurință.
Demografia Greciei Balcanice a evoluat de la o epocă la alta, motiv pentru care ea
trebuie prezentată luând în considerare aceste transformări. Pe de altă parte, cunoaşterea

3
populaţiilor care au locuit acest spaţiu depinde direct de izvoarele pe care le avem la
dispoziţie.
Cele mai vechi texte din regiune, textele liniarului A şi texte hieroglifice arată că în
Creta şi în insulele Ciclade a locuit înainte de sec. al XVI-lea o populaţie literată. Din păcate,
limba acestor texte este încă de neînţeles pentru specialişti, neexistând nici măcar un acord
dacă este vorba despre o limbă greacă sau nu. În mod convenţional această limbă se numeşte
minoică sau cretană.
Atât textele liniarului B, un sistem de scriere care transpune o limbă greacă, cât şi
izvoarele egiptene sau hitite arată că din secolul al XVI-lea BC în sudul Peninsulei Balcanice
locuiau grecii. Probabil că în acelaşi timp se aşezaseră deja tracii şi ilirii în nord. Dacă este să
dăm crezare autorilor greci din epoca clasică, de exemplu lui Thucidides, atunci trebuie să
acceptăm că grecii nu sunt autohtoni în Balcani, ci au migrat din regiunea dunăreană la un
moment neprecizat de la începutul istoriei, lăsând în urmă o parte din triburile grecești.
Istoriografia tradiţională consideră că primii greci s-au aşezat în peninsulă începând cu anul
2100 BC şi că ar fi vorba despre ionieni şi eolieni. Un nou val grecesc ar fi pătruns pe la 1600
BC, de data aceasta numele noilor veniţi fiind acela de ahei. Începând cu 1200 BC grupuri de
dorieni au coborât din regiunea Dunării şi au definitivat structura etnică a regiunii. În această
perioadă a avut loc şi o emigrație către ţărmul Asiei Mici, care a fost ocupat de populaţii
vorbitoare de dialecte ale limbii greceşti.
În concluzie, după secole de rearanjări etnice a rezultat o structură mozaicată
dialectală în Grecia clasică, care va fi valabilă până în secolul al IV-lea. Dialectul ionic era
vorbit în Atica, Eubeea, Sporade, nordul Cicladelor, sudul insulelor egeice de nord, coasta
centrală a Asiei mici. Dialectul eolic s-a vorbit în epocile arhaică şi clasică în Thessalia,
Beoţia, insulele nord egeice şi costa nordică a Asiei Mici. Dialectul arcado-cipriot, cel mai
apropiat de greaca miceniană se vorbea în Arcadia şi în insula Cipru. Greaca de nord-vest este
un dialect care a fost folosit în Epir, Focida, Locrida, Etolia. Dialectul doric este caracteristic
Laconiei, Meseniei, insulei Creta, sudului Cicladelor, Dodecanesului şi coastei sudice a Asiei
Mici.
Mai puţin clară este problema limbii care se vorbea în Macedonia antică. În legătură
cu acest subiect există două variante: una este că macedoneana era o limbă indo-europeană
înrudită cu greaca, iar o alta este aceea că ar fi fost un dialect al limbii greceşti. Puţinele
descoperiri epigrafice par a susţine a doua variantă, care de altfel, este şi cea logică, având în
vedere legăturile strânse între Macedonia şi Grecia.
Începând cu domnia lui Alexandru Macedon în regatele elenistice s-a vorbit o limbă
greacă, derivată din dialectul ionic, numită greaca comună (koine). După dispariţia statelor
elenistice, ea a fost folosită în provinciile estice ale Imperiului roman şi a stat la baza limbii
greceşti medievale.

VIII.2. Periodizarea istoriei Greciei

Epoca bronzului/Helladic, Cicladic, Minoic – 3500-1100 BC

Epoca bronzului timpuriu 3500-2000 BC
Epoca bronzului mijlociu 2000-1600 BC
Epoca bronzului târziu 1600-1100 BC
Epoca geometrică/Epoca fierului - 1100-750 BC
Epoca arhaică – 750-500/480 BC
Epoca clasică – 500/480-336/323 BC
Epoca elenistică – 336/323-146 BC
Epoca romană – 146 BC-600 AD

4
 VIII.3. Izvoarele istoriei Greciei

Pentru a reconstrui istoria lumii grecești specialistul face apel la mai multe categorii
de surse care, doar împreună pot să ne aducă mai aproape tabloul realităților de altădată. Cele
mai importante dintre ele sunt, fără îndoială, cele scrise, dar, din păcate, majoritatea nu sunt
surse primare, adică informația este transmisă de scriitori care folosesc, la rândul lor, lucrări
mai vechi. Procesul de transmitere al informației mai are o latură la fel de nefericită, aceea a
faptului că aceste documente inestimabile reprezintă doar o mică parte din ceea ce a produs
societatea greacă. Restul au fost eliminate în cadrul unui proces oarecum normal de selecție,
prin copierea selectivă a celor considerate valoroase de către cărturarii greci, eleniști, romani,
bizantini sau arabi. Toate acestea fac obiectul unui act de interpretare pentru a putea fi extrasă
informația istorică cu o cât mai mare fidelitate față de realitatea de altădată.
O altă categorie de izvoare sunt cele obținute pe cale arheologică, între ele
numărându-se o sumedenie de situri, structuri constructive, opere de artă, obiecte uzuale sau
de factură religioasă, inscripții, monezi etc. Deși aceste surse sunt surse primare și obiective,
ele sunt mai greu de interpretat decât cele scrise.
Literatura greacă (în sensul de sumă a tot ce s-a scris) cuprinde o mare varietate de
genuri, acoperind domenii ca poezia, teatrul, filosofia, istoriografia, oratoria. Una din
particularitățile acestei producții este aceea că unele lucrări sunt mai vechi decât adoptarea
scrierii, pentru că au circulat pe cale orală. Desigur, ne referim aici la poezie, care prin
caracteristicile sale a permis memorarea și transmiterea versurilor de la o generație la alta.
Aceste producții domină epoca arhaică, fiind cântate în public sau la banchete, cu
acompaniament muzical. Unele creații au subiecte legate de existența cotidiană a oamenilor
(Homer, Hesiod), dragostea (Alcman, Sapho), politica (Simonide, Solon, Pindar). Producțiile
mai vechi au fost transpuse în scris la sfârșitul perioadei arhaice, fiind ulterior copiate și
transmise pe această cale generațiilor viitoare. În epoca clasică importanța poeziei a scăzut. În
cea elenistică și romană a devenit savantă și didactică, fiind apanajul cercurilor intelectuale de
la curtea monarhilor elenistici (Apollonios din Rodos).
Un alt domeniu remarcabil al producției intelectuale grecești a fost filosofia. Aceasta
a apărut în Ionia în sec. al VII-lea din necesitatea de a răspunde la întrebări pentru care tradiția
sau religia nu ofereau explicații acceptabile. Chiar dacă explicațiile filosofilor din acea vreme
pot părea astăzi naive, ceea ce este remarcabilă este disponibilitatea grecilor din acele vremuri
de a folosi rațiunea pentru a găsi răspunsuri la întrebările care au măcinat mereu societatea
umană.
Într-un mod asemănător cu poeziile, piesele de teatru s-au transmis multă vreme pe
cale orală. Deși apărut în sec. al VI-lea, genul dramatic a căpătat o formă scrisă două sute de
ani mai târziu. În ciuda faptului că aceste lucrări trebuiau să aibă subiecte mitologice sau
religioase, autori și actori deopotrivă făceau des aluzii la situații, moravuri și persoane din
viața publică a cetăților spre deliciul oamenilor. Astfel au devenit celebri, Eschil, Sofocle,
Euripide sau Aristofan.
Războaiele medice de la debutul epocii clase declanșează conturarea, pe baza unor
lucrări anterioare de mai mică importanță, afirmarea istoriografiei. Din păcate au ajuns până la
noi în întregime doar lucrările a trei istorici: Herodot, Tucidide și Xenofon, care s-au aplecat
cu dăruire asupra evenimentelor politice majore care au cuprins lumea greacă în sec. V-IV î.
Hr. În afară de aceste domenii, mai bine reprezentate, în această epocă debutează și alte
domenii, ca oratoria, medicina, astronomia și altele.
De la sfârșitul sec. al IV-lea statele grecești își pierd independența, chiar dacă se
bucură uneori de perioade de autonomie. Guvernările macedoneană și romană nu au însemnat
însă și sfârșitul culturii de limbă greacă. Chiar dacă poezia și teatrul sunt domenii în care
înnoirile sunt mai puține, filosofia și științele. Textele elenistice sau romane contribuie de

5
asemenea la reconstituirea celor clasice care din păcate s-au pierdut pentru că citează, uneori
substanțial, informații din ele.
Izvoarele arheologice
Preocupările pentru trecutul grecesc își au începuturile în perioada anticarilor, când
obiecte aparținând unor vremuri trecute erau colecționate și uneori interpretate în sensul
reconstrucției istorice. Astfel, călători străini vizitează ruinele monumentale ale cetăților
grecești căzute în uitare. Însă cele mai vechi săpături au început să se desfășoare după 1870,
vizând inițial celebrele centre religioase de la Delfi, Olympia sau Delos. În scurtă vreme, sunt
redescoperite și ruinele unor importante centre urbane din Asia Mică, cum ar fi Efes, Milet,
Pergam. Curând, descoperirile s-au îndreptat către epocile anterioare celei clasice, prin
descoperirea civilizației miceniene de către H. Schliemann și minoică de către A. Evans. În
perioada interbelică au debutat cercetările în Atena, cu rezultate remarcabile. Abia după 1960
atenția s-a îndreptat către lumea greacă occidentală.
Pe măsură ce arheologia a evoluat ca știință au apărut noi direcții de cercetare și în
ceea ce privește antichitatea greacă. Astfel, din anii 70 au început să fie investigate domenii
neglijate până atunci cum ar fi mediul rural sau zonele submerse și epavele scufundate. În
contemporaneitate sunt abordate teme noi cum ar fi reconstituirea peisajelor sau rolul femeii
în societate.
Arheologia greacă a scos la lumină unele categorii de izvoare atât de importante și
care necesită cunoștințe atât de aprofundate încât au devenit obiectul unor științe de sine
stătătoare.
Izvoarele epigrafice, de exemplu, sunt fundamentale pentru înțelegerea antichității
grecești din epocile arhaică și clasică. Neavând acces la documentele pe suporturi perisabile
care au fost produse de această societate, putem să reconstituim viața politică internă și
externă a polisurilor și chiar părți din viața cotidiană bazîndu-ne în mare parte pe inscripții.
Chiar dacă scrisul în Grecia a pătruns încă de la sfârșitul sec. al IX-lea, sub forma
unei adaptări a abjadului nord-semitic, acest fenomen a fost probabil unul necontrolat de
autorități și mai ales neunitar. Așadar, epigrafistul se confruntă în citirea textelor atât cu
complexitatea dialectală a limbii grecești, cât și a variantelor de alfabet din polisurile elene.
Multe din monumentele artei și arhitecturii grecești antice au putut fi studiate
nemijlocit de către specialiști, nefiind distruse de trecerea timpului. Altele au fost dezvelite
sau cunoscute mai bine în urma cercetărilor arheologice. Statuile, picturile, mozaicurile antice
grecești reprezintă pentru noi adevărate ferestre către mentalitățile epocii. Dintre toate,
sculptura, cu rol de cult, religios, uneori funerar a jucat un rol important în societatea
timpului. Săpăturile arheologice au scos din toate zonele circummediteraneene mii de vase din
epoca greacă, pictate cu scene de o mare varietate, mitice, religioase, de viață cotidiană, care
păstrează un bagaj informațional foarte valoros.
Izvoarele numismatice sunt, mai mult decât în cazul altor civilizații cheia către
înțelegerea relațiilor complexe dintre polisuri, în condițiile diversității mari a producției de
monedă. Cetățile elene au folosit producțiile monetare nu doar ca pe un instrument al
schimburilor de mărfuri, ci și ca pe un mijloc de propagandă, prin ștanțarea acestora cu
simbolurile statului emitent și al sistemului politic ales.
Această scurtă trecere în revistă a categoriilor mai importante de izvoare ale istoriei
Greciei antice este suficientă după părerea noastră pentru a sublinia complexitatea producției
intelectuale și materiale a societății grecești antice, dar și necesitatea studierii comparate a
acestora pentru a ne apropia de realitatea epocii.

VIII.4. Civilizația minoică (2100-1400 î. Hr.)

Izvoarele

6
 Civilizația minoică a fost descoperită la sfârșitul secolului al XIX-lea de britanicul
Arthur Evans. Săpăturile făcute de acesta la Knossos, de italieni la Phaestos și Haghia Triada,
de francezi la Mallia, de greci la Zakros și Galatas au dezvelit minunatele palate cretane, în
care se aflau, printre altele, cele mai vechi documente scrise europene. O parte dintre ele
reprezintă inscripţii pe obiecte, mai ales capace de piatră sau sigilii într-o scriere numită de
descoperitorul lor, Arthur Evans, hieroglifică şi o limbă necunoscută. Cea mai lungă inscripţie
este cea de pe discul de la Phaistos, ştampilată în spirală. Numărul mic al textelor a făcut
imposibilă descifrarea acestora. În paralel cu scrierea hieroglifică, pentru necesităţile palatelor
a fost folosită o scriere silabică, numită liniar A. Semnificația unor semne este cunoscută, dar
limba în care au fost scrise nu.
Aceste documente se adaugă informațiilor despre Creta, cunoscute anterior,
transmise de scriitorii greci din epocile clasică, elenistică sau romană: Tucidide, Plutarh,
Diodor, Platon, care prezintă episoade din istoria insulei. Caracterul fantastic al legendelor
despre Creta și timpul care s-a scurs până la fixarea lor în scris, fac ca ele să fie privite cu
neîncredere. Destul de rar documente externe ale acestei perioade menţionează Creta sau pe
cretani, ca de exemplu cele egiptene. În aceste condiții, descoperirile arheologice ocupă un rol
important în înțelegerea realităților cretane din prima jumătate a mileniului al II-lea î. Hr.
Cronologia
Civilizația minoică a evoluat în perioada cuprinsă între 2000 și 1450, adică
aproximativ în epoca bronzului mijlociu și prima parte a celui final. Acest interval cronologic
a fost separat în două etape distincte: perioada paleopalațială și cea neopalațială despărțite de
un eveniment catastrofal: erupție vulcanică sau cutremur, ce a avut loc în jurul anului 1700 î.
Hr. Palatele de la Knossos, Phaistos, Mallia și Kato Zakros au fost distruse, dar refăcute
ulterior. Alte evenimente catastrofale au survenit în jurul anilor 1600 și 1450 î. Hr. De acest
din urmă eveniment par a fi profitat grecii micenieni, care devin de la această dată stăpânii
Cretei, ocupând majoritatea centrelor de putere.
Organizarea politică
Structurile politice cretane sunt greu de reconstituit, dar putem spune că puterea
trebuie să fi fost exercitată de la nivelul palatelor, pentru că acestea sunt cele mai impunătoare
construcții descoperite în insulă. Construite în jurul unor curți centrale, acestea cuprind spații
a căror destinație poate fi stabilită ipotetic pe baza obiectelor descoperite: sala tronului,
capele, sală de primire, magazii, ateliere. Scări interioare, porticuri sprijinite pe coloane, leagă
aceste încăperi. Pereții interiori sunt uneori acoperiți cu fresce admirabile, cu subiecte din
mediul natural sau din viața cretanilor: procesiuni, întreceri cu tauri etc.
Deși este evident că fiecărui palat îi revine un teritoriu corespunzător dimensiunilor
sale, rolul acestora este greu de stabilit. Ipotezele cel mai des exprimate consideră aceste
construcții palate, temple, centre administrative sau juridice, sau toate la un loc. Evans nu a
ezitat să considere că palatele erau centrele politice ale unor regate care au fost subordonate
de regele din Knossos în perioada neopalațială. Din păcate această ipoteză, oricât de
plauzibilă, nu poate fi demonstrată. Oricum, aceste palate au fost centre de putere, în jurul
cărora era organizată viața cretanilor sub toate aspectele sale. Această realitate rezistă
indiferent de categoria în care dorim să le includem.
Istoria
Obiecte de certă factură cretană au fost descoperite în mai multe zone din bazinul
Mediteranei: Egipt, Ugarit, insulele Ciclade și Lipari. Întrucât frescele arată că locuitorii
Cretei cunoșteau secretele navigației, suntem înclinați să credem că aceste produse au ajuns la
destinație transportate de chiar cei care le-au fabricat. Dar cea mai dificilă întrebare rămâne
aceea a relației pe care regatele sau regatul cretan le avea cu aceste regiuni. Societatea
insulară nu pare a fi una militarizată pentru că palatele nu sunt fortificate, în morminte și
locuințe armele nu sunt obiectele cele mai numeroase, iar frescele ilustrează imagini mai

7
degrabă din viața civilă și religioasă. Legenda luptei lui Teseu cu Minotaurul prezentată de
scriitori greci de mai târziu descriu un regat condus de la Knossos de către regele Minos, care
ar fi instalat colonii în Ciclade și ar fi impus dominația sa asupra regiunilor de coastă grecești.
Arheologii sunt de acord că în cazul unor localități: Rodos, Enkomi în insula Cipru și chiar
Ugarit este vorba despre comunități compacte de cretani. În alte cazuri, cum ar fi Phylakopi
din insula Melos sau Akrotiri din insula Santorini, interpretările ezită între influență sau
colonizare cretană. Dacă astăzi interpretarea bazată pe izvoarele scrise grecești este contestată,
rămâne faptul că influența Cretei era suficient de mare pentru ca Cicladele să imite, măcar,
forme culturale din insulă și ca, după cum arată fresce tebane din epoca lui Tutmosis al III-
lea, ambasade din Creta să fie primite de către faraon.
La mijlocul sec. al XV-lea toate palatele cretane în afară de Knossos sunt distruse și
nu au fost reocupate decât episodic. Pentru încă o jumătate de secol la Knossos se instalează o
dinastie greacă și viața continuă în forme marcate atât de tradițiile locale, cât și de cultura de
pe continent. După 1400 î. Hr și acest centru decade pentru totdeauna și civilizația minoică
dispare.
Societatea
Cercetările arheologice au condus și la descoperirea unor orașe, ca cele de la Gournia
sau Mallia, din care unele în proximitatea palatelor. Din păcate, orașul care trebuie să fi
existat lângă palatul de la Knossos este acoperit de construcții contemporane. Aceste așezări
aveau străzi pavate, piețe publice și case cu una sau două încăperi. La Mallia specialiștii au
putut constata conceperea tramei stradale după un plan prestabilit. În același timp, vile
somptuoase erau amplasate în regiuni mai izolate: Gortyne, Tylissos, Vathypetro, ca și
ateliere de artizanat. Societatea nu era așadar una egalitară, dar e dificil de precizat gradul de
dependență al populației față de palat sau existența sclavajului.
Economia
Principala activitate economică a cretanilor era probabil agricultura. Producțiile de
cereale și de ulei de măsline estimate de către specialiști depășeau nevoile populației. La
acestea se adăugau cultivarea legumelor și creșterea animalelor, cornute mari și mici. Hrana
era completată prin pescuit, resursele marine fiind la îndemâna unei populații de navigatori.
De altfel, motivele marine decorează frecvent ceramica din Creta. Destul de timpuriu,
populația insulei s-a afirmat în domeniul meșteșugurilor, excelând în privința vaselor de
piatră, a vaselor de lut, a prelucrării metalelor și a bijuteriilor, într-un cuvânt a bunurilor de
lux. Această orientare a meșteșugurilor trădează faptul, demonstrat și de alte surse, că
producța era orientată parțial către export. Astfel, una din activitățile predilecte ale cretanilor a
fost negustoria, mărfurile lor: șofranul, ceramica, lingouri de cupru și cositor, bijuterii din
metal prețios, circulând în tot bazinul mediteranean.
Religia
Viața religioasă pare a se desfășura și ea în jurul palatului unde există spații în care
pot să fie organizate ceremonii fastuoase. Un rol important îl joacă însă și sanctuarele în aer
liber, mai ales în vârfurile munților. Populația frecventa și peșteri, considerate fără îndoială
sacre, unde depuneau ofrande, ca și cripte, care poartă semnul securii duble. Știm însă mai
puțin despre divinități în sine. Este evident că reprezentările feminine sunt dominante, dar nu
știm dacă este vorba despre o singură zeiță,venerată sub forme diferite: stăpâna animalelor,
zeița cu șerpi etc. sau divinități diferite. Complicată este și problema luptelor cu tauri și a
reprezentărilor de bovine, pentru că nu este clar dacă ele sunt reminiscențe ale unui cult al
unui zeu taur sau ofrande aduse unei divinități cu atribute necunoscute nouă. Singura scenă
explicită care prezintă o ceremonie religioasă, cu libații și sacrificarea unui animal provine de
pe un sarcofag din sec. al XIII-lea, descoperit la Haghia Triada. Însă nu există certitudinea că
realitățile ilustrate pe acest obiect pot fi atribuite și epocilor mai vechi.

8
Curs 8

VIII. LUMEA GREACĂ

VIII. 5. Civilizația miceniană (1400-1150 î. Hr.)

Izvoarele
În contextul cuceririi Cretei, grecii din epoca bronzului târziu adaptează scrierea de
tip liniar A pentru a transpune limba proprie și astfel se naște scrierea de tip liniar B. Aceasta
era o scriere mixtă, cu circa 87-89 de semne silabice, ideograme și determinative. Toate
tăbliţele au fost descoperite în palate miceniene sau ocupate de micenieni: Knossos (3500),
Pylos (1100), Micene (peste 50), Tiryns, Teba, Chania. Inscripţii sau semne aparţinând
liniarului B au mai fost descoperite pictate pe vase, produse în centrele unde au fost
inscripţionate şi tăbliţele. Din păcate pentru istorici, cele câteva mii de tăbliţe descoperite
până în prezent au toate un caracter administrativ, nefiind altceva decât înregistrări de bunuri.
Chiar și așa ele sunt principalul izvor care ne permite să reconstituim viața economică, socială
religioasă cotidiană a epocii. O problemă aparte o prezintă epopeile homerice. Chiar dacă
subiectul Iliadei este războiul troian, care ar fi putut să se desfășoare la sfîrșitul epocii
bronzului, epopeile au fost compuse foarte probabil în sec. al VIII-lea și nu reflectă cu
fidelitate realitatea din epoca miceniană, ci mai degrabă pe cea din epoca geometrică. Câteva
izvoare externe, mai exact hitite menţionează în această perioadă un regat numit Ahhiyawa, o
ţară a aheilor, precum şi persoane particulare din acest stat, implicate în politica imperiului
anatolian. Aceste texte sunt valoroase din perspectiva reconstituirii relației pe care grecii o
aveau în această perioadă cu Asia mică.
Nu în ultimul rând, imaginea societății miceniene este completată de cercetările
arheologice, mai ales cele din palatele timpului, locul de unde au fost recuperate și tăblițele
liniarului B, dar care au permis reconstituirea unor aspecte importante cu privire la viața
politică și militară a acestei epoci.
Organizarea politică
Grecia continentală se uniformizează din punct de vedere cultural începând cu sec. al
XIV-lea, dar din punct de vedere politic spațiului grec îi lipsește unitatea. Este greu de stabilit
cât de mare era numărul regatelor care împărțeau teritoriul grecesc, dar cu siguranță domnea
pluritatea statală. O dovadă a acestei lipse de unitate o constituie vestigiile centrelor de unde
era exercitată puterea în epoca miceniană, citadelele fortificate și palatele lor. Unele,
abandonate și nefolosite ulterior au fost totdeauna cunoscute grecilor, care le credeau
construite de ciclopi. Cercetările arheologice, care au avut în vedere mai ales Micene, Pylos,
Tyrint, Teba, Atena, Gla, Orchomenos etc. au condus la cunoașterea acestor structuri și a
înțelegerii modului de funcționare a acestor state. Palatele miceniene se diferențiază vizibil de
cele cretane prin faptul că sunt înconjurate de incinte fortificate suficient de spațioase pentru a
putea cuprinde o așezare urbană, dar în care se putea refugia populația regiunii în caz de
război.
Istoria
Cunoaștem puține evenimente din istoria civilizației miceniene. Primul dintre ele este
cel care a condus la căderea Cretei sub dominație greacă. Pentru ruinarea palatelor din insulă
au fost propuse mai multe cauze. Indiferent dacă admitem sau nu faptul că un eveniment
natural catastrofal a produs slăbirea puterii cretane, acest eveniment a fost urmat de o invazie
greacă și ocuparea palatului din Knossos de o dinastie continentală. Nu știm dacă influența

9
politică și comercială miceniană a fost impusă prin organizarea de campanii asemănătoare. Cu
siguranță că nici unul, dacă ele au existat nu a exercitat o asemenea influență asupra
civilizației miceniene. Nu putem în acest context să nu punem în discuție problema războiului
troian. Cercetările arheologice au arătat că Troia VII, un oraș cu certe legături cu lumea
miceniană a fost distrus în jurul anului 1260 î. Hr. în urma unei invazii violente. Însă
descoperirile nu ne permit să stabilim identitatea agresorilor și nici a motivelor care i-au
determinat pe aceștia să atace orașul relativ modest din apropierea țărmului anatolian. prin
urmare, problema războiului troian rămâne discutabilă, daca avem în vedere neîncrederea care
planează asupra veridicității informațiilor din poemele homerice.
Societatea
Tăblițele scrise cu liniar B ne ajută să reconstituim societatea miceniană în multe
aspecte, inclusiv în domeniul social. Astfel, în fruntea regatului se află monarhul, wanax,
secondat de un alt personaj numit lawagetas. Persoane importante din societate, probabil
aristocrații, poartă numele de telestai. Satele sunt conduse de funcționari numiți korete, în
paralel cu șefi locali cu numele de basileus. Documentele mai vorbesc despre prezența demos-
ului ca entitate juridică, dar și despre existența sclavilor. Oamenii liberi ocupă locuri precise
în societate în funcție de meseria pe care o practică.
Economia
Documentele scrise ne permit să stabilim faptul că pământul era lucrat în regim
bienal, adică după un an era lăsat să se refacă anul următor. Așa se explică de ce pământul
făcea obiectul unor redistribuiri temporare. În fapt reiese din tăblițele liniarului B că existau
două categorii de terenuri, însă interpretarea acestora diferă de la un istoric la altul. Unii sunt
de părere că cele două categorii sunt deosebite în funcție de regimul de proprietate: particular,
al aristocraților și comun, al satelor. Alții susțin că este vorba despre pământ cultivabil și
pământ lăsat să se refacă.
Majoritatea populației era implicată în domeniul producției, mai ales cultivarea
terenurilor cu cereale, vie sau măslini sau creșterea cornutelor mari și mici.În afară de acestea
unele persoane erau specializat în activități de tipul meșteșugurilor, pe care le practicau în
interes propriu, fiind în aceste condiții impozitați sau ca obligație pentru palatul regal, situație
în care acesta asigura materia primă. Oricum statul reușește în ambele situații să fie cel care
colectează surplusul și stabilește direcția în care acesta este reinvestit. Anumite zone se
specializează pentru că produc pentru export: lână la Knossos, in și bronz la Pylos, obiecte de
lux la Micene etc. Nu doar că aceste state exportă mărfuri în celelalte entități politice din
Grecia, ci și în afara ei. Mărfurile miceniene ajung în număr mare la Tarent în Peninsula
Italică, la Thapsos în Sicilia, la Kos, Samos, Rodos în Egeea, la Kition și Enkomi în Cipru,
Ugarit pe coasta siriană. În unele cazuri s-a vorbit despre posibilitatea existenței unor
adevărate colonii miceniene, ca în Italia, dar de cele mai multe ori obiectele miceniene sunt
rezultatul unor activități comerciale în care micenienii îi înlocuiesc pe minoici.
Religia
O parte din divinitățile grecești din epoca clasică: Zeus, Hera, Poseidon, Atena,
Artemis, Hermes apar în textele inscripționate cu caracterele liniarului A, în contextul
inventarierii unor substanțe ce urmau să fie oferite ca ofrande. Altele au dispărut mai târziu:
Posideea sau au apărut sub alte nume Potnia, probabil o predecesoare a zeiței Demeter. Preoți
și preotese oficiau ceremoniile dedicate acestor divinități, dar informațiile cu privire la
locurile de cult sunt mult mai puține. Cercetările arheologice au identificat doar câteva
sanctuare, iar pe obiecte prețioase sunt reprezentate scene legate de cultul arborilor, coloanei,
munților. Frapează, pe de altă parte diversitatea mormintelor, care poate fi explicată printr-o
diversitate socială mai pregnantă decât sugerează alte surse. Alte aspecte ale religiei acestei
epoci rămân și ele obscure, cum ar fi forma pe care o lua la acest moment reprezentarea
divinităților.

10
 Sfârșitul civilizației miceniene
Către anul 1200 sistemul politic și social controlat de palatele miceniene intră în
disoluție. Cele mai multe dintre centrele politice cad pradă incendiilor. În unele cazuri, ca la
Atena, urmele violențelor lipsesc, în alte situații, ca la Micene și Tirint, locuitorii revin pentru
scurtă vreme, dar deznodământul este în final același: abandonarea palatelor și dizolvarea
întregului sistem politic, social și economic, poate cu excepția structurilor rurale. Explicațiile
emise de cercetători pentru această decădere rapidă și inexorabilă sunt: migrația triburilor
grecești ale dorienilor, revolte interne sau catastrofe naturale. desigur că aceste ipoteze nu se
exclud, dar cu siguranță prima este cea mai îmbietoare, având în vedere că la sfârșitul sec. al
XIII-lea tot bazinul mediteranean a fost afectat de mari mișcări de populație ce au cauzat
instabilitate politică.

VIII. 6. Civilizația greacă în epoca geometrică/ epoca întunecată/ arhaismul

timpuriu (1100-750 î. Hr.)
Izvoarele
După căderea sistemului palatelor miceniene scrierea nu a mai fost folosită de către
greci, cu excepția unor grupuri care au dus cu ei în insula Cipru această tradiție. Din acest
motiv nu avem la dispoziție izvoare interne contemporane epocii pentru a reconstitui lumea
greacă în secolele XI-IX î. Hr. Deși istoricii greci din epoca clasică menționează câteva
evenimente majore petrecute în acest interval, aceste situații sunt doar excepții care nu rezolvă
deficitul informațional.
În această epocă grecii, lipsiți de posibilitatea de a transpune în scris informații
demne de a fi transmise posterității, au păstrat vie amintirea epocilor trecute prin compunerea
și recitarea unor lucrări epice în versuri, epopeile, care glorificau eroii militari ai epocii
miceniene. Dintre aceste epopei, doar două, Iliada și Odiseea, au fost transpuse în scris în
epoca arhaică și au ajuns până în epoca contemporană. Conform tradiției, autorul lor ar fi fost
poetul orb Homer, originar din Ionia. În lipsa altor informații, epopeile homerice au fost
folosite ca izvor istoric în reconstituirea epocii miceniene sau geometrice. Comparând
informațiile cuprinse în ele cu cele oferite de arheologie și cercetând modul de transmitere a
unor asemenea lucrări la barzii contemporani, cercetătorii au conchis că Iliada și Odiseea sunt
alcătuite din elemente ce aparțin unor etape diferite din perioada secolelor XI-VIII, cele mai
numeroase provenind de la sfârșitul acestui interval, când evoluția lor a încetat. Prin urmare,
cele două texte nu descriu nici unul din momentele acestui interval, ci redau o lume
compozită, eroică și în parte imaginară. Astfel, ele nu pot fi folosite pentru a reconstitui nici
una din epocile istorice care ne interesează.
Arheologii au încercat să compenseze lipsa de informații istorice care caracterizează
această epocă printr-o cercetare minuțioasă a siturilor și artefactelor descoperite. Unul din
obiectivele arheologiei a fost acela de a descoperi situri ocupate neîntrerupt din epoca
miceniană până în cea arhaică: Lefkandi (Eubeea), Kalapodi (Focida), Atena (Atica), Kavusi
(Creta). Chiar dacă sunt rare, acestea au permis ca cercetătorii să înțeleagă mai bine cum s-a
produs trecerea de la o epocă la alta în diferite zone ale Greciei. Un alt obiectiv a fost acela de
a construi o cronologie cât mai exactă a epocii pe baza ceramicii. Așa se explică de ce unul
din termenii care desemnează intervalul cronologic cuprins între secolele XI-VIII, acela de
epocă geometrică provine de la decorul caracteristic al ceramicii pictate. Eforturile făcute în
această direcție au condus la construirea unei cronologii neașteptat de precise și la urmărirea
mișcărilor grecilor în bazinul mediteranean, dar multe aspecte ale vieții grecești au rămas încă
neelucidate.
Cronologia
Arheologii au descoperit curând după etichetarea acestei epoci drept geometrică
faptul că ea a fost marcată, după căderea sistemului palațial micenian, de o evoluție pozitivă,

11
graduală și uneori întreruptă de sincope. De aceea, a fost necesar ca intervalul cronologic de
circa patru secole care marchează perioada să fie împărțit în perioade mai scurte care reflectă
mai fidel această evoluție, a ceramicii dar și a societății grecești: submicenian (1065/1050 -
1015), protogeometric (1015 - 900), geometric timpuriu (900 - 850), geometric mijlociu (850
- 760), geometric târziu (760 - 700).
Istoria
Chiar dacă izvoarele nu sunt suficiente pentru o reconstituire completă a perioadei,
câteva fenomene istorice au fost suficient de importante pentru ca, pe baza uneia sau alteia
dintre categoriile de surse să poată fi reconstituite. Cel mai important este desigur fenomenul
migratoriu care a urmat decăderii civilizației miceniene. Mai întâi a avut loc o depopulare a
regiunilor vestice și sudice ale peninsulei Balcanice, cele mai afectate fiind Mesenia și
Laconia. Populația pare să se fi refugiat în Atica și în insulele Eubeea, Chios sau Cipru, care
au devenit adevărate refugii și au beneficiat de un aport de populație important. După 1050 se
poate observa o lentă ocupare de către greci a tuturor insulelor din Marea Egee și a țărmului
microasiatic, fenomen care se încheie la sfârșitul sec. al IX-lea. Ulterior, la o dată greu de
precizat a avut loc așezarea în vestul și sudul Greciei a triburilor doriene. Aceste mișcări sunt
confirmate de dispunerea ulterioară a vorbitorilor dialectelor grecești, putând fi reconstituite
traseele urmate de vorbitorii fiecărui dialect în parte. Fenomenul nu a fost trecut cu vederea de
tradițiile orale grecești, transmise posterității de istoricii greci. Explicațiile au desigur o nuanță
mitică, cum este cazul explicării venirii dorienilor ca urmare a prezicerii făcute de Heracles că
urmașii ai săi, numiți heraclizi, se vor întoarce după moartea sa în ținuturile grecești.
Dincolo de aceste realități, identificabile arheologic și lingvistic, rămân câteva
întrebări importante care nu au găsit până acum un răspuns definitiv. Cea mai importantă
dintre ele este care a fost cauza care a condus la aceste mișcări de populație. Contrar opiniilor
mai vechi a devenit evident că distrugerea și abandonarea majorității palatelor miceniene nu
poate fi asociată venirii dorienilor, ceea ce lasă întrebarea deschisă pentru alte răspunsuri. Cel
mai probabil scenariu este acela în care din cauze interne, greu de stabilit, societatea
miceniană a intrat în criză, o parte a populației căutând alte zone mai sigure din bazinul
mediteranean. Nu este clar în ce măsură fenomenul micenian este determinat, determină sau
este asociat „migrației popoarelor mării”.
Societatea
În cursul secolului al XI-lea regatele miceniene se descompun. Oamenii se grupează
în mici comunități cu caracter rural, preponderent izolate unele de altele și puține numeric.
Astfel s-a ajuns probabil ca termenul care desemnează regele epocii arhaice, basileus, să
derive din cuvântul prin care erau desemnați conducătorii satelor miceniene. Abia din secolul
al X-lea comunitățile umane învecinate au început să se unească pentru a forma unități
politice mai mari. Regii își justifică autoritatea prin genealogii care conduc la eroii din
mitologie sau din Iliada și Odiseea.
Odată cu decăderea orânduirii miceniene și cu întreruperea legăturilor cu lumea
exterioară populația sărăcește și diferențele de avere se estompează. Puține descoperiri ne
ajută să înțelegem cum evoluează relațiile sociale și majoritatea sunt funerare. Descoperirea
care marchează refacerea diferențelor sociale este descoperirea din secolul al X-lea de la
Lefkandi. Aici arheologii au descoperit o reședință princiară sau un mormânt în formă de
reședință, în care a fost îngropat un defunct cu un inventar bogat și variat. În același timp, în
cimitirele ateniene mormintele par a fi organizate mai degrabă în funcție de sex și vârstă decât
în funcție de înrudire, ceea ce arată că nu exista încă, în ciuda diferențelor de avere, o
ierarhizare a societății bazată pe avere.
Ceea ce pare mai degrabă o excepție se generalizează în Atena secolului al IX-lea, ca
și la Lefkandi, prin creșterea bogăției mormintelor, ca reflex al reluării schimburilor cu
Orientul. În plus familiile ateniene încearcă să iasă în evidență prin crearea de grupuri de

12
morminte cu trăsături specifice: bogăție, înclinații artistice, preferința față de rituri funerare
mai puțin obișnuite în epocă, cum ar fi înhumația. Deschiderea unor noi cimitire la periferia
unor orașe atestă extinderea unor orașe, cum este cazul Atenei.
Economia
În perioada submiceniană economia decade simțitor, ca urmare a dispariției centrelor
politice care controlau producția și distribuirea bunurilor. Majoritatea zonelor Greciei, cu
excepția Cretei sunt izolate de restul bazinului mediteranean. În ciuda acestei crize, mișcările
de populație și lipsa autorității au facilitat pătrunderea metalurgiei fierului, probabil dinspre
Valea Dunării. Primele obiecte de fier sunt de calitate proastă, motiv pentru care metalurgia
bronzului continuă să fie principala tehnologie folosită pentru producerea de unelte și arme.
Cu toate acestea, calitatea fierului crește constant până la sfârșitul epocii geometrice.
În secolul al X-lea, în Atica, Eubeea și Argolida apare o ceramică nouă, de calitate
bună, pictată cu motive miceniene simplificate, cunoscută în arheologie prin termenul
protogeometrică. În același timp, în vestul Greciei și în Thesalia ceramica este de o calitate
inferioară și de un alt tip. Aceste deosebiri subliniază lisa de unitate culturală a spațiului
grecesc. Tot acum în mormintele din Lefkandi sunt îngropate primele obiecte de origine
siriană. Probabil la acest nivel cronologic aceste obiecte sunt aduse de negustori străini și nu
de negustori greci.
Abia în secolul al IX-lea începe să fie fabricată ceramica tipic geometrică, mai întâi
la Atena, Corint, Megara, în Beoția și Argos în timp ce Tesalia, Eubeea continuă să producă
ceramică protogeometrică, aceste stiluri lipsind din celelalte spații grecești. Noua ceramică se
răspândește rapid de pe țărmul sirian până în Sicilia, ceea ce arată comerțului grecesc în
Mediterana. Aceste activități au contribuit la scoaterea Greciei din izolare și au condus la
îmbogățirea regiunilor participante în detrimentul celorlalte. Dintre acestea, un rol important
l-a avut Eubeea, grecii de aici stabilind, începând cu ultimul sfert al sec. al IX-lea un trafic
regulat de mărfuri cu portul sirian Al Mina.
O situație aparte este aceea în care s-a găsit Creta în toată această perioadă.
Cercetările arheologice au arătat că regiunea Cnossosului s-a aflat alături de Cipru și Rodos
pe un traseu comercial fenician. Deși la început era doar o escală pe acest drum, prezența
feniciană se intensifică cu timpul, fiind vorba despre rezidenți levantini cu o cultura materială
și spirituală proprie.
Religia
Religia acestei perioade este puțin cunoscută. Pentru că tăblițele liniarului B din
epoca miceniană menționează divinitățile grecești pe care le cunoaștem și din izvoarele scrise
din epoca clasică putem fi siguri că ele au fost venerate și în timpul scurs între aceste două
intervale, adică și în epoca geometrică. Cu toate acestea, nu ne sunt cunoscute spațiile în care
sau în apropierea cărora se desfășoară ceremoniile religioase. Toate spațiile sacre din epoca
miceniană încetează a mai fi folosite în secolul al XI-lea, iar cele din epoca arhaică nu
debutează înainte de jumătatea sec. al VIII-lea. De altfel pare puțin probabil ca temple de tip
arhaic să fi fost ridicate în geometric atâta vreme cât cercetările de la Lefkandi arată că
arhitectura sacră arhaică își are originile în cea civilă geometrică. Modelele acestora par a fi
clădirile princiare de la Lefkandi (prima jumătate a sec. al X-lea) sau cea de la Nichoria, din
Mesenia (a doua jumătate a sec. al IX-lea).
În relație cu manifestările religioase se înscriu cele funerare. Dacă la începutul epocii
geometrice se constată perpetuarea și amestecarea unor tradiții funerare diferite, spre sec. IX-
VIII pare să se generalizeze incinerația.

13
Curs 9

VIII. LUMEA GREACĂ

VIII. 7. Civilizația greacă în epoca arhaică (750 – 500 î. Hr.)

Izvoarele
În această epocă trăsăturile generale ale societății grecești pot fi deduse, spre
deosebire de cele anterioare, și pe baza unor izvoare contemporane. Dintre izvoarele scrise
precumpănitoare sunt operele poetice, dintre care s-au păstrat integral doar poemele lui
Hesiod. Acesta a trăit la sfârșitul sec. al VIII-lea și este cunoscut datorită lucrărilor „Munci și
zile”, importantă pentru informațiile pe care le transmite cu privire la viața în mediul rural, dar
și „Theogonia”, care are ca subiect nașterea zeilor.
Opera altor poeți s-a păstrat sub formă de fragmente în lucrări posterioare sau pe
papirusuri păstrate incomplet ce provin din Egiptul elenistic și roman. Poeții lirici, Arhiloh,
Alceu din Mytilene și Sappho din Lesbos au descris societatea contemporană lor, poeții
didactici, Callinos din Efes, Mimnerm din Smirna, Tyrteu din Sparta, Alcman din Sardes au
fost preocupați de probleme politice. Unii poeți, precum Solon, care s-a referit în poemele sale
la problemele statului atenian, au fost și oameni politici importanți.
În paralel, în Ionia sunt redactate primele lucrări în proză. Nici una dintre ele nu ne-a
parvenit în întregime, dar s-au păstrat fragmente din lucrările filosofilor Thales, Anaximandru
și Anaximene sau ale geografului Hecataios, toți din Milet.
Mai multe informații istorice conțin operele scriitorilor din epoca clasică: Herodot,
Tucidide, Aristotel, Pausanias, care fac uneori referiri la persoane sau evenimente din
perioada arhaică. Trebuie să avem însă în vedere faptul că nu a existat o preocupare pentru
scrierea istoriei în Grecia arhaică și de aceea aceste informații au fost transmise pe cale orală.
Din acest motiv, când utilizăm aceste surse trebuie să ținem seama de modul în care
transmiterea informației a putut afecta conținutul.
Inscripțiile păstrate din această perioadă sunt relativ puține și de cele mai multe ori
fragmentare. Cu toate acestea, câteva inscripții din epoca clasică se referă la perioade mari de
timp și cuprind și informații din epoca arhaică. Așa stau lucrurile cu listele de magistrați sau
lista învingătorilor de la Olympia a lui Hippias din Elis.
Tabloul epocii a fost și este mereu completat de cercetările arheologice efectuate în
centrele urbane din Atena, Argos, Corint, Eretria, ca și în importante centre religioase ca de
exemplu la Delphi, Olympia, Samos. Astfel, au fost aduse din uitare unele complexe
arheologice extrem de valoroase, cum ar fi mormântul cu platoșă și heroonul din Argos sau
sacrificiile umane de la Eleutherna.
Organizarea politică
Forma de organizare statală cea mai caracteristică Greciei arhaice a fost polisul.
Existau însă și regiuni în care monarhia de tip tribal a continuat să fie sistemul politic preferat:
Thesalia, Etolia, Macedonia sau Epir. Esența polisului, spre deosebire de alte forme de
guvernământ nu era teritoriul său, ci comunitatea cetățenilor. Teritorial, polisul era alcătuit din
oraș și ținutul din afara lui, chora, în care se puteau găsi sate, ferme izolate, porturi și alte
tipuri de habitat. Comparativ cu alte societăți nu se poate vorbi despre o opoziție între urban și
rural, mulți dintre cetățeni desfășurând activități în ambele medii.
Instituțiile principale ale unui polis erau magistrații, consiliul și adunarea cetățenilor,
dar trebuie ținut seama de faptul că de la un caz la altul și de la o epocă la alta raporturile de
putere dintre acestea au fost diferite, ca și numărul și calitatea membrilor lor.

14
 Magistrații poartă de obicei numele de arhonte, polemarh sau prytan. Aristotel
explică apariția acestora prin reducerea autorității regale, ca în cazul Atenei, dar este destul de
evident că în alte situații, de exemplu la Sparta, acest fenomen nu a avut loc.
Consiliul (boulé) are de obicei un rol juridic și controlează magistrații, prezidând
adunările populare. Foarte important ni se pare faptul că reguli stricte guvernează accederea în
acest organism, chiar dacă ele sunt foarte diferite de la un stat la altul. În general aristocrația
controlează această instituție, membrii săi primindu-și locurile prin drept sau prin alegere, pe
viață sau pentru un interval determinat, cu limită de vârstă sau fără.
Adunarea (ekklesia) era alcătuită numai din cetățeni, uneori cu condiția ca aceștia să
participe la război. Puterea adunării a crescut odată cu trecerea timpului, dar nu ne este clar
dacă subiectele care privesc dezbaterile trebuiau să se discute obligatoriu în cadrul ei sau
opțional. Oricum, adunarea discuta și vota probleme de interes general: război, pace, alianțe,
alegerea magistraților, a membrilor consiliului, serbări, fondarea de colonii, urbanism,
monedă etc.
Instituțiilor menționate mai sus trebuie să le adăugăm și altele, care nu aveau un
caracter permanent, ci erau folosite sau se impuneau în situații de criză. Este vorba despre
regimuri politice autoritare individuale, care se regăsesc în izvoarele epocii sub nume diferite:
nomothet, asymnet și tyran. Acești lideri politici sunt expresia unor situații de criză prin care
au trecut majoritatea statelor grecești în secolele VII-VI î. Hr., cauzate de conflictele dintre
clasele sociale pentru drepturi politice și proprietate asupra resurselor. Primii doi termeni
acoperă realități apropiate, poate din zone diferite: nomothet în Grecia continentală și asymnet
pentru Asia Mică și se pot traduce prin legislator. Este vorba despre oameni politici aleși în
fruntea statului într-o funcție existentă, dar cărora li se conferă puteri excepționale în
domeniul legislativ pentru a rezolva un conflict intern. La sfârșitul mandatului aceștia nu pot
transmite puterea care le-a fost încredințată și redevin simpli cetățeni. Lucrurile nu stau la fel
în ceea ce privește tirania, care s-ar putea traduce prin guvernare autoritară. Tiranul este o
persoană care reușește să controleze toate pârghiile puterii politice, acțiune pe care o
desfășoară cu concursul păturilor sărace, care speră ca prin intermediul său să-și atingă
scopurile. De cealaltă parte a conflictului se poziționează aristocrația, care încearcă să
recâștige controlul asupra instituțiilor. Tiranul ocupă o funcție legală în stat, dar le controlează
pe toate prin metode ilegale. Uneori, tiranii reușesc să transmită autoritatea urmașilor lor,
după cum a fost cazul celebru al atenianului Pisistrate.
Istoria
Fenomenul politic cel mai important al epocii arhaice este cel al colonizării. Tocmai
pentru că termenul care desemnează acest proces poate fi înșelător, din cauza folosirii sale
pentru a desemna fenomene din epoca modernă este necesară o descriere a lui. Astfel,
întemeierea unei colonii grecești era făcută de către un grup expediționar, alcătuit din cetățeni,
conduși de viitorul întemeietor. Coloniștii puteau proveni dintr-un singur polis sau din mai
multe. Ajunși la destinația aleasă anterior, participanții la expediție căutau o modalitate prin
care să intre în posesia pământului necesar întemeierii, de obicei prin bună înțelegere cu
autohtonii, care îi cunoșteau deja. Apoi terenul agricol și suprafața destinată construirii
locuințelor era împărțită coloniștilor de către întemeietor. Astfel era întemeiat un nou polis,
care păstra de obicei forma de guvernământ a polisului de origine și zeii acesteia, dar care era
un stat independent.
Cauzele acestui fenomen se află desigur în interiorul societății grecești. Izvoarele
antice nu ezită să identifice lipsa pământului, altfel spus proasta lui distribuție între membrii
societății, ca fiind principalul motiv care îi determina pe grecii epocii arhaice să-și părăsească
locurile de baștină. Acest dezechilibru a fost de multe ori accentuat de sistemul autarhic al
economiei grecești și, după cum ne spun izvoarele, de evenimente climatice catastrofale, cum
ar fi episoadele de secetă severă. Acestei cauze, cu siguranță importante, i se adaugă

15
conflictele interne între diverse facțiuni politice sau sociale, mai ales pe fondul creșterii
puterii aristocrației în detrimentul celorlalți cetățeni. În egală măsură, trebuie să avem în
vedere mirajul pe care l-a exercitat asupra oamenilor, mai ales asupra celor tineri, posibilitatea
de a începe o viață nouă, într-un stat în care toți cetățenii aveau același statut și avere funciară
egală.
În funcție de polisurile care participă la colonizare și regiunile vizate au putut fi
sesizate două etape sau valuri în cadrul colonizării. Astfel, prima etapă acoperă cu
aproximație intervalul 770 - 675 î. Hr. și a presupus în principal participarea polisurilor
Chalcis, Megara, Corint. Majoritatea coloniilor înființate în această perioadă sunt amplasate în
Italia sudică și Sicilia (regiune numită Grecia Mare) și Peninsula Calcidică, regiuni relativ
apropiate de Grecia și cunoscute de către marile puteri comerciale grecești. După 675 și până
aproape de anul 500 colonizarea se extinde concentric spre spații mai îndepărtate. De data
aceasta se pare că au primat interesele comerciale în defavoarea celor funciare. Una dintre
direcții este către nord: țărmul tracic și bazinul Mării Negre unde un rol foarte important l-a
jucat Miletul, la care se adaugă Megara. Surprinzător, Milet, Samos și Thera reușesc să
implanteze elementul grec în Africa, prin întemeierea Naucratisului și a Cyrenei. O altă
direcție a vizat țărmul nordic al Mediteranei occidentale, aici Phoceea fiind polisul cel mai
activ, colonia cea mai viabilă fiind Massalia. În această etapă, multe din coloniile fondate
anterior au devenit metropole la rândul lor, participând la întemeierea de noi state în regiunile
unde se aflau. Sfârșitul colonizării surprinde și participarea, cei drept puțin importantă a
Atenei la răspândirea grecilor în bazinul mediteranean.
Economia
Agricultura constituie în continuare principala ramură economică. Pământul
reprezintă nu doar o garanție a supraviețuirii familiilor, ci asigură și participarea la viața
cetățenească, mai ales în sec. VIII-VII, când moneda lipsește. Din aceste motive marile
proprietăți, care să dispună de capital își fac loc cu greu în societatea greacă. Producția
agricolă urmează tipare autarhice, fiecare gospodărie încercând să producă tot ceea ce era
necesar pentru supraviețuire. Orientarea producției agricole către domeniile cu un randament
mai mare și cu cerere pe piețele exterioare se face cu dificultate. Numai proprietarii bogați își
puteau permite să treacă la cultivarea unor suprafețe cu vie sau măslini, în detrimentul
cerealelor, fără ca acestea să aducă vreun profit până la maturizarea acestor specii, care are loc
după câțiva ani.
În paralel cu această orientare, grecii continuă să producă ceramică de calitate, din
care o parte este destinată să păstreze produse agricole destinate schimbului, ca vinul și uleiul
de măsline. Ei i se adaugă numeroase alte obiecte de artizanat, arme și podoabe din metal,
destinate unei clientele cu dare de mână. În schimbul unei părți din această producție, grecii
își procurau pe calea schimburilor o parte din metale: argint, cupru, cositor, pește, dar mai ales
cereale, de care Grecia avea atâta nevoie.
Majoritatea coloniilor au jucat la început rolul de intermediari între centrele de
producție grecești și barbari, dar odată cu trecerea timpului au devinit ele însele centre
meșteșugărești. În Orient grecii au stabilit legături comerciale cu Cipru, cu porturile de pe
coasta siriană, mai ales cu Al Mina, și prin intermediul acestui centru cu interiorul
continentului. O situație aparte este aceea a relației grecilor din Asia Mică cu Egiptul, care
este mijlocită de Naucratis. În regiunile occidentale, câteva centre grecești au distribuit către
interior mărfurile elene: Massilia în Gallia, Emporion în Hispania, Aleria în Corsica, Velia în
Italia. Una din zonele predilecte unde au ajuns produsele grecești a fost Etruria, aici
comercianții greci găsind o aristocrație suficient de bogată și educată pentru a aprecia
mărfurile lor. O situație oarecum asemănătoare se înregistrează în bazinul Mării Negre unde
numeroasele colonii milesiene sunt întemeiate la gurile de vărsare a unor fluvii, care
reprezintă căi comerciale pentru transportarea mărfurilor grecești către interior.

16
 În prima parte a epocii arhaice comerțul se făcea prin intermediul unor bunuri care
jucau rolul de etaloane: boi, cai, sau metale sub formă de lingouri, talanți, trepiede, securi
duble etc. Moneda a apărut în Lydia la sfârșitul secolului al VII-lea și a ajuns mai întâi în
polisurile microasiatice și apoi la Egina, Corint, Atena sau în Eubeea. Inițial piesele au avut
valoare mare, fiind făcute din argint sau electrum, ceea ce sugerează că prestigiul politic al
statului emitent a jucat un rol mai important decât necesitățile comerciale, care ar fi solicitat
mai degrabă monede divizionare din bronz. Cu siguranță monedele au folosit pentru plata
mercenarilor, finanțarea unor lucrări publice, colectarea taxelor etc. și apoi nevoilor de
schimb.
Societatea
Unitatea de bază a societății este familia lărgită, care alcătuiește împreună cu toate
bunurile sale gospodăria, oikos. În condițiile în care administrația lipsea, apartenența la o
anumită familie era importantă pentru a stabili locul individului în societate. Mai multe familii
înrudite alcătuiau un clan, genos, descendente dintr-un strămoș comun, de cele mai multe ori
mitic. Teritoriul genos-ului se afla de obicei în aceeași regiune, în felul acesta familiile
înrudite care îl alcătuiau puteau beneficia de puterea lor însumată. Familiile se mai grupau și
în fratrii, care reprezentau asociații bazate pe practicarea în comun a unor sacrificii și
celebrarea unor sărbători. Desigur că în acest caz legăturile de sânge puteau lipsi. Unitatea
superioară de organizare a societății grecești era tribul, phyle, o reminiscență a preistoriei,
care a rămas importantă în privința organizării militare și politice. În mod tradițional, în
statele doriene populația era împărțită în trei triburi, iar în cele ioniene în patru. Toate aceste
structuri, îl legau pe individ de ceilalți oameni și facilitau relația dintre acesta și stat.
Nu toți locuitorii unui polis aveau drepturi cetățenești. Existau în primul rând un
număr important de persoane, în cele mai multe cazuri în creștere, care nu beneficiau de
aceste drepturi și nici de libertate personală: sclavii. Însă în cadrul acestei categorii existau
importante diferențe în funcție de modul în care au dobândit acest statut. Sclavii născuți în
casa stăpânului, ca și cei cumpărați de acesta, reprezentau o categorie specială, căci ei făceau
parte din gospodărie, la fel ca celelalte mijloace de producție, fără posibilitatea schimbării
statutului. Într-o situație diferită se aflau oamenii care și-au pierdut libertatea în urma
îndatorării. Aceștia continuau să lucreze pământul, fiind legați de acesta, cu posibilitatea
revenirii la statutul de om liber în situația ștergerii datoriilor.
Chiar dacă informațiile pe care le avem sunt insuficiente, ne dăm seama că nici
oamenii liberi nu formau un corp social unitar. În primul rând, este de presupus că încă din
această epocă integrarea străinilor se făcea cu greutate. În plus, majoritatea resurselor funciare
și a funcțiilor importante se aflau în mâna unei clase privilegiate: aristocrația. Membrii săi
erau numiți aristoi (cei buni), esthloi (cei nobili) sau eupatrizi (de origine bună). Această clasă
favorizată își permiteau să ducă un mod de viață diferit față de ceilalți membri ai comunității,
pentru că beneficiau de venituri mai mari: participau la banchete, erau iubitori de poezie,
gestionau cultele, participau la apărarea polisului, își formau relații cu familii din alte polisuri.
În unele situații unele familii reușeau să își subordoneze în întregime viața politică a unui
polis, dar fără a putea să mențină controlul vreme îndelungată.
Puterea acestei clase a fost contestată și s-a diminuat treptat prin alegerea cetățenilor
obișnuiți în organismele politice și judiciare ale statului. Acest fapt a fost posibil odată cu
modificările survenite în domeniul militar începând cu sfârșitul secolului al VIII-lea, când
strategia de luptă de tip eroic cu încleștări individuale între dușmani începe să facă loc
falangelor de infanteriști, care angajează dușmanul în formație. Aceste unități militare erau
formate din cetățeni cu o avere modică, pentru că echipamentul necesar nu era foarte scump.
Participarea majorității cetățenilor la apărarea statului alături de aristocrați, care își rezervau
pentru ei cavaleria, nu a rămas fără consecințe în domeniul politic, pentru că a permis

17
poporului să solicite o prezență mai importantă în viața cetății, corespunzătoare sacrificiului
pe care îl făcea pe câmpul de luptă.
Religia
Expresiile cele mai frecvente ale vieții religioase grecești erau sacrificiile. Ele
urmăreau să atragă bunăvoința divinităților, prin respect și recunoștință și erau mai puțin parte
a unei relații contractuale. Credinciosul oferea divinității prin acest gest o parte din hrana sa.
Sacrificiile puteau fi diferite în ceea ce privește ritul, în funcție de caracterul divinității cărora
li se adresau. Astfel, dacă divinitatea era una supraterană, sângele victimei trebuia să
țâșnească spre cer, măruntaiele și grăsimea animalului erau arse pe un altar, pentru ca fumul și
mirosul să ajungă la zeu, iar carnea era preparată și consumată de către participanți. Atunci
când divinitatea era una subpământeană, acvatică sau intra în categoria eroilor defuncți,
sângele trebuia să ajungă pe un altar puțin înalt sau într-o groapă pregătită anterior. În plus,
animalul era ars în întregime, metodă numită holocaust adică ardere integrală.
Ofrandele cuprindeau o gamă largă de bunuri oferite divinității, de la statuete de lut
și semințe de cereale oferite de oamenii obișnuiți până la statui de piatră și obiecte de metal
prețios oferite de particulari bogați sau de state. Aceste practici ofereau polisurilor și
particularilor posibilitatea de a ieși în evidență în fața celorlalți prin bogăția ofrandelor, făcând
să pălească importanța gestului religios în fața celui social.
Un aspect demn de menționat în privința relației omului cu divinitatea în lumea
greacă este cel legat de puritate/impuritate. Diverse împrejurări din viața credincioșilor puteau
să afecteze puritatea acestora, fără de care ei nu puteau să ia legătura cu divinitatea. Din
fericire existau ritualuri de purificare, dintre care cel mai simplu era spălarea cu apă.
Una din caracteristicile cele mai interesante ale riturilor grecești este aceea că ele
erau colective, grupând, în funcție de situație, persoane din aceeași categorie socială: familia,
fratria, armata, femeile, tinerii, dar cel mai des întreaga comunitate cetățenească. În mod
excepțional, la întrecerile panelene, erau prezenți concurenți din toată lumea greacă. Aceștia
participau împreună la procesiunea care preceda sacrificiile, la sacrificarea propriu-zisă și
desigur la ospățul care urma. Prin urmare, ceremonia religioasă era integrată vieții cetățenești,
lucru atestat și de caracterul funcției sacerdotale. Cu excepția profesionalizării funcției
oraculare, preoții erau cetățeni obișnuiți, aleși de comunitate pentru o perioadă limitată de
timp.
Desigur că ceremoniile nu puteau avea loc decât într-un spațiu sacru, delimitat de cel
profan. Delimitarea a devenit tot mai evidentă odată cu trecerea timpului. Acest spațiu
cuprindea templul și anexele sale, dar, spre deosebire de alte religii, cea greacă nu avea nevoie
de templu, care era casa zeului și nu era folosit în timpul ceremoniilor, fiind, de fapt, o
ofrandă adusă zeului de către comunitate.
Panteonul grecesc cuprindea un număr mare de divinități, dar dintre ele se disting cei
doisprezece zei olimpieni. Unii sunt copiii lui Cronos și ai Rheei: Zeus, Poseidon, Hades,
Hera, Demeter, Hestia, iar alții sunt copiii lui Zeus: Afrodita, Artemis, Apollo, Athena,
Hermes sau ai Herei: Hefaistos. În jurul acestor divinități și a celorlalte s-a construit de-a
lungul timpului o bogată mitologie, menită să explice trăsăturile lumii umane și divine. În
afară de aceste culte, cu un caracter oarecum oficial, lumea greacă cunoaște și culte cu un
caracter secret și mistic: cultele lui Dionysos, orfismul și misteriile.
Legate direct de viața religioasă, în Grecia au înflorit în epoca arhaică practicile
oraculare. Unele sanctuare: Delphi, Dodona, Klaros, Delos, Cume au devenit celebre pentru
interpretarea mesajelor transmise de zei, în urma unor interpelări umane sau în lipsa acestora.
În general, răspunsurile erau suficient de ambigue încât prestigiul zeului să nu fie afectat în
nici o situație, dar, chiar și în aceste condiții, celebritatea acestor centre era foarte mare. Unele
dintre ele organizau, odată la patru sau la doi ani întreceri sportive, secondate de concursuri de
poezie, cântec sau dans. Cele mai celebre aveau loc la Delphi, Nemea, Istmul Corint și

18
desigur la Olympia. Aceste întreceri erau dedicate divinităților, iar premiile erau simbolice,
căci prestigiul dobândit era cea mai importantă răsplată.
Cultura
În istoriografia modernă s-a acreditat ideea că Grecia arhaică parcurge o adevărată
revoluție artistică. Această impresie este dată de utilizarea tot mai frecventă a pietrei în
arhitectură și sculptură, care a forțat meșterii să adopte alte soluții tehnice, dar a permis și
păstrarea unui număr mai mare de monumente, fie ele și în ruină, până astăzi. Din punct de
vedere al arhitecturii sacre, din sec. al VII-lea se răspândește templul peripter, alcătuit în
general din naos, pronaos și opisthodome. Transpunerea în piatră a acestor monumente a găsit
două forme de expresie în ordinul ionic și cel doric, de origini și cu o răspândire diferite.
Astfel, în jurul anului 600 sunt introduse primele coloane de piatră în templul Herei din
Olympia, este construit primul portic la Samos. Primele temple dorice din piatră sunt realizate
acum: templul Atenei de la Marmaria, al Artemisei din Corfu, ale lui Apollo din Delfi,
Siracuza sau Corint. Nici cele ionice nu întârzie să apară: templul Herei din Samos, ale
Artemisei din Efes sau Milet.
Aceste monumente au constituit suportul dezvoltării reliefurilor sculptate, care au
acoperit spațiile disponibile pe frizele și frontoanele templelor. Subiectele acestora erau de tip
mitologic sau inspirate de viața religioasă, pentru că expresia artistică era subordonată vieții
religioase. La începutul sec. al VI-lea sunt sculptate și primele statui colosale, cum ar fi
colosul naxienilor de la Delos sau cea din Samos și sunt definite canoanele de realizare tipului
kouroi/korai.
Ceramica pictată reprezintă și ea o formă de expresie artistică, temele cele mai
frecvente fiind cele mitologice. Aceleași teme erau prezente pe reliefuri sculptate în fildeș sau
pe obiectele de metal.
Secolul al VI-lea se remarcă și prin dezvoltarea gândirii raționale abstracte, la Milet
și în general în Ionia. Acest fenomen este marcat de apariția primilor gânditori, Thales,
Anaximandru, Anaximene, probabil ca urmare a influenței babiloniene. Gândirea critică s-a
extins treptat spre Grecia insulară, unde a activat Pythagoras din Samos, exilat mai târziu la
Crotona.

19
Curs 10

VIII. LUMEA GREACĂ

VIII. 8. Civilizația greacă în epoca clasică - sec. al. V-lea (500 – 404 î. Hr.)
Izvoare
Perioada secolului al V-lea este una dintre cele mai cunoscute etape ale istoriei
antice, cu toate că, pentru anumite perioade de timp, trebuie să ne bazăm pe o singură sursă.
Principalul izvor pentru perioada războaielor medice este desigur lucrarea Istorii a lui
Herodot. El este continuat pentru intervalul de până la Războiul peloponesiac și pentru o parte
din acesta de Războiul peloponesiac, scris de către Thucydide. În ciuda calității apreciabile a
lucrării, trebuie menționat că autorul a tratat perioada 479-431 ca pe o introducere la
conflictul dintre Atena și Sparta, consacrându-i, prin urmare, un spațiu mai restrâns. Pentru
sfârșitul războiului și, implicit, ultimii ani ai intervalului analizat aici, sursa noastră principală
de informare este Xenofon, mai precis lucrarea sa, Helenicele. A existat un alt continuator al
lui Thucydide, pe care criticii îl consideră mai valoros, din lucrarea căruia, numită arbitrar
Hellenicele din Oxyrhynchus, s-au păstrat doar fragmente pe papirus.
Informații rezumative cu privire la acest secol se găsesc în lucrarea Biblioteca
istorică a lui Diodor din Sicilia, scrisă însă în sec. I î. Hr. O altă sursă târzie este reprezentată
de biografiile unor oameni politici din sec. al V-lea, care fac parte din culegerea Vieți
paralele, alcătuită de Plutarh. Aceste biografii au ca subiect viața și activitatea atenienilor:
Temistocles, Aristides, Cimon, Pericles, Nicias, Alcibiades precum și a spartanului Lysander.
O altă lucrare importantă, deși nu aparține istoriografiei, este Constituția ateniană a lui
Aristotel, o analiză a evoluției sistemului politic din acest stat. Tragediile și lucrările de
oratorie sunt și ele folositoare ocazional, pentru a lămuri probleme obscure ale reconstrucției
istorice.
În epoca clasică a fost produs un număr important de documente epigrafice, care
completează informațiile pe care le avem la dispoziție din documentele literare. Cu toate
acestea, datarea lor pune probleme importante, cel puțin în prima parte a sec. al V-lea.
Organizarea politică
Transformările prin care a trecut Atena în cursul sec. al V-lea ne obligă la o scurtă
descriere a sistemului său politic. Între 508, anul întoarcerii familiilor exilate de Pisistrate și
constituirea Ligii de la Delos, Clisthenes introduce o serie de reforme care stau la baza așa
numitului regim isonomic, adică o societate egalitară.
Magistrații principali atenieni sunt arhonții și strategii. Arhonții, cu atribuții
administrative și judecătorești, sunt din această perioadă în număr de zece și sunt aleși de
Adunare, câte unul din fiecare trib, dar are loc o selecție prealabilă la nivelul acestuia sau al
demei. După 487, arhonții sunt trași la sorți, așa cum se întâmpla în cazul magistraturilor mai
puțin importante. Strategii, și ei în număr de zece, erau aleși inițial la fel ca arhonții, iar după
460, doar de Adunare. Rolul lor îl depășește spre sfârșitul secolului pe cel al arhonților. În
principiu, magistraturile principale nu pot fi ocupate decât cu condiția deținerii unei averi
anume, dar acest principiu este păstrat doar pentru strategi și câteva alte funcții.
Pentru a proteja regimul politic egalitar de abuzurile unor persoane care ar dori să
acapareze puterea în mod ilegal, este inventat ostracismul. O dată pe an, Adunarea poate
decide dacă dorește să exileze pe cineva, pe timp de zece ani, fără confiscarea averii sau
ridicarea cetățeniei. Dacă da, cu condiția atingerii unui cvorum de șase mii de membri,

20
cetățenii votează prin zgîrierea numelui celui nedorit pe un ciob de vas, iar cel care întrunește
majoritatea voturilor trebuie să părăsească Atena.
Instituția cea mai influentă în viața politică a Atenei era Consiliul celor cinci sute,
trași la sorți, anual, câte cincizeci de fiecare trib, dintre bărbații cu vârsta mai mare de treizeci
de ani, care nu au mai fost membri anterior. Rolul acestui organism era acela de a pregăti
ședințele Adunării poporului, redactând proiecte legislative numite probouleuma. Consiliul
are însă și atribuții judecătorești, în privința unor delicte minore și administrative,
supraveghind magistrații. Pe măsură ce activitățile s-au dovedit tot mai numeroase, începând
cu o dată necunoscută, reprezentanții unui trib, numiți prytani, au început să lucreze
permanent în numele Consiliului, timp de o prytanie (a zecea parte dintr-un an). Unul dintre ei
era președinte al Consiliului timp de o zi.
După anul 461 o parte din atribuțiile Areopagului sunt preluate de către Tribunalele
populare și de către Consiliul celor cinci sute. Din 457 și cei mai săraci membri ai societății
pot ocupa funcția de arhonte, ceea ce limitează puterea aristocrației și transformă regimul într-
unul cu adevărat democratic.
Istoria
Secolul al V-lea î. Hr. este mărginit de războaiele cu perșii, așa numitele războaie
medice și de cel peloponesiac, desfășurat între ligile conduse de Atena și Sparta. Între ele se
întind cei „cincizeci de ani” de pace, o perioadă de înflorire a Atenei, care devine cel mai
cunoscut polis grecesc.
Războaiele cu perșii au la origine ocuparea polisurilor din Asia Mică de către Cyrus,
încă în 546. Deși guvernarea persană era puțin constrângătoare, grecii trebuind doar să
participe cu contingente la campaniile militare și să plătească un tribut, situația a devenit mai
apăsătoare după ce Darius I a ocupat Lemnos, Lesbos și Chios și a numit tirani în polisurile
aflate sub controlul său. În ciuda tensiunii existente, declanșarea conflictului s-a datorat mai
degrabă ambițiilor lui Aristagoras, tiranul Miletului, care a provocat o expediție persană
împotriva Naxosului în 499, expediție care a eșuat. Pentru a nu fi înlăturat, a provocat apoi o
revoltă antipersană în Ionia, solicitând ajutor în Grecia. Cu sprijinul Atenei și Eretriei, grecii
au cucerit în anul 498 Sardes, dar au fost învinși la Efes. Totuși, revolta s-a răspândit în
Propontida și Caria, unde, în final, carienii i-au învins pe perși într-o ambuscadă, în 496.
Războiul a trenat până în 494, când revolta a fost înăbușită prin distrugerea Miletului și a
flotei ioniene din insula Lade.
Acest episod nu a fost decât o prefață a evenimentelor ce aveau să vină. Darius,
deranjat de opoziția Atenei și Eretriei în privința intereselor sale în Egeea, a organizat în anul
490 o expediție prin care a dorit să supună aceste polisuri. Acesta este considerat primul
război medic. Armata a fost îmbarcată pe corăbii în Cilicia și a plecat către Grecia sub
comanda amiralului Datis și a lui Artaphernes. Mai întâi perșii au pedepsit și supus Naxosul,
care se opusese cu zece ani mai înainte ofensivei persane și apoi Eretria, pentru participarea la
revolta ioniană. Prădând și alte insule, armata persană s-a îndreaptat către Atena. Armata
ateniană era condusă de Miltiade, un general care cunoștea tactica persană și care a anticipat
debarcarea armatei dușmane la Maraton, blocând ieșirea de pe plajă. Bătălia decisivă s-a dat
în condițiile în care perșii au început să îmbarce cavaleria, probabil pentru a debarca în altă
parte a Aticii. Profitând de superioritatea echipamentului și dând dovadă de mai multă
determinare, atenienii au câștigat o victorie nesperată și cu multă energie s-au grăbit să ajungă
în Atena lăsată fără apărare. Efortul soldaților a meritat, perșii renunțând la o altă debarcare în
fața orașului.
În cei zece ani care au urmat, doar Atena pare să fi înțeles cât de serioasă este
amenințarea persană și a făcut eforturi constante de a se înarma. Sub conducerea lui
Temistocle au fost construite 200 de trireme, corăbii cu trei rânduri de vâslași. După urcarea
pe tron a lui Xerxes, în anul 486, a devenit evident că perșii pregăteau o nouă campanie

21
împotriva grecilor: se construiau poduri peste Hellespont și fluviul Strymon, se pregătea
aprovizionarea armatei etc. În 481, polisurile dispuse să opună rezistență s-au întâlnit la
Corint pentru a decide căile de urmat în noul război. Spartanii au fost aleși să comande forțele
comune, dar nu s-a ajuns la un consens în privința locului unde trebuiau opriți perșii. În 480
armata persană de uscat și flota s-au întâlnit în nordul Greciei, în timp ce 6-7000 de greci i-au
așteaptat în trecătoarea de la Termopile, sub comanda lui Leonidas, iar flota ateniană a apărat
capul Artemision. După două zile, un trădător a dezvăluit perșilor o cărare pe care armata
invadatoare putea să înconjoare trecătoarea. Leonidas a ordonat retragerea armatei, rămânând
cu circa 1000 de soldați, spartani, tebani și plateeni să apere trecătoarea până la moarte, pentru
a permite regruparea grecilor. La capul Artemision furtunile au scufundat o parte din flota
persană, în timp ce vasele ateniene s-au retras către sud. Armata greacă a decis să apere doar
Peninsula Pelopones, lăsând Atena fără apărare. În aceste condiții Atica a fost în mare parte
părăsită, iar flota ateniană i-a așteaptat pe dușmani în Golful Salamina. Provocați de
Temistocle, care a lansat zvonul unei retrageri grecești, flota persană s-a aventurat în spațiul
îngust dintre insulă și continent, unde un număr mare de vase au fost scufundate de greci sau
din cauza lipsei spațiului de manevră. Xerxes a plecat să ierneze în Asia și l-a lăsat pe
Mardonios cu armata în Tesalia. În anul următor, 479, Mardonios a invadat din nou Atica și a
înfruntat armata greacă la Plateea. Deși inferiori numeric, grecii au ieșit învingători, aici, pe
uscat, ca și la capul Mycale în Ionia. Insulele grecești și polisurile asiatice au fost eliberate.
Războiul a scos în evidență determinarea și puterea Atenei, care a ieșit din război cu
un prestigiu mult mai mare decât avusese înainte. Ca urmare, în anul 478 un grup de polisuri,
mai ales ioniene, a constituit la Delos o alianță, sub hegemonie ateniană. Alianța, numită și
Liga de la Delos, avea ca scop inițial apărarea comună împotriva perșilor și pedepsirea
acestora pentru distrugerile provocate în Grecia. Fiecare polis trebuia să contribuie cu corăbii
sau financiar la constituirea unei flote comune, care să asigure siguranța Greciei. Sub
conducerea lui Cimon, Liga a învins flota persană pe fluviul Eurymedon, puterea Atenei
devenind de neegalat. Unele polisuri au dorit să părăsească alianța, pentru că interesele le erau
concurate de Atena. Au descoperit curând că părăsirea alianței nu este posibilă. Naxos în 469
și Thasos în 465 au fost violent pedepsite pentru insubordonare, Liga devenind un adevărat
imperiu. După eșecul unei expediții organizate în 454 în Egipt, tezaurul strâns din
contribuțiile polisurilor a fost mutat la Atena, care a folosit cel puțin o parte din bani pentru a
reface Acropolea. Pacea lui Callias din 449/448, încheiată cu Imperul persan și Pacea de
treizeci de ani încheiată cu Sparta au consolidat puterea ateniană.
Dar această din urmă înțelegere cu Sparta nu a făcut decât să clarifice situația în care
se găsea lumea greacă. Aceasta era împărțită în două blocuri politice: Liga peloponesiacă
condusă de Sparta și Liga de la Delos, al cărei hegemon era Atena. Cum interesele celor două
părți se întâlneau prea frecvent, războiul nu a putu fi evitat la nesfârșit. După ce Atena a
interzis accesul Megarei în piețele proprii și după ce a susținut Corcyra în detrimentul
Corintului, atacul Tebei asupra Plateei, aliata Atenei, a reprezentat evenimentul care a
declanșat conflictul inevitabil. În primii zece ani de război nici una dintre părți nu a fost
victorioasă într-un mod convingător: Atena s-a retras în spatele Zidurilor Lungi, spartanii au
devastat Atica, Plateea a fost asediată și distrusă de tebani, Lesbos s-a revoltat contra Atenei,
orașul Mytilene a fost distrus de atenieni, Corcyra a cerut ajutor Atenei, flota deliană s-a oprit
la Pylos, armata spartană trimisă în ajutor a fost blocată pe insula Sphacteria. Sparta a cerut
pace, Atena a refuzat, dar pacea s-a încheiat în 421 (pacea lui Nicias), după ce Atena a pierdut
în Beoția și la Amphipolis. În 416 războiul s-a reluat pentru că Atena a ales să sară în ajutorul
Segestei, un polis din Sicilia. Expediția s-a dovedit un eșec și atenienii și-au refăcut flota la
Samos. După o serie de succese militare, Sparta a obținut ajutorul Persiei în schimbul
polisurior din Asia Mică și a câștigat bătălia de la Aigos Potamoi. Aliații au abandonat Atena,
care s-a predat în 404, Liga de la Delos fiind desființată.

22
 Economia
Gospodăria (oikos) a rămas în această perioadă structura de bază a societății, în
cadrul căreia se desfășurau majoritatea activităților legate de producție, depozitare și consum,
activități în care erau implicați bărbații, femeile, copiii și sclavii. La Atena, gospodăria era
concurată în epoca clasică de alte structuri organizatorice. Una dintre ele era dema, o unitate
administrativă cu un grad mare de omogenitate, de dimensiuni diferite, în funcție de
caracteristicile peisajului.
O parte din societatea greacă a continuat să trăiască într-un mod asemănător epocii
arhaice, în sensul că în Beoția, Eubeea, Thesalia, existau mari proprietăți de teren, care
susțineau o viața patriarhală, dusă în autarhie. În cazul Spartei, cetățenii primeau terenuri în
administrare, dar nu le munceau ei înșiși. La Atena proprietățile nu erau atât de mari și nici nu
erau unitare, dar și modul de viață al oamenilor era unul modest. Cei mai mulți dintre
proprietarii de teren dețineau loturi mici și mijlocii. Unele proprietăți aparțineau templelor,
dar nici ele nu erau de mari dimensiuni. Chiar dacă o parte a producției era vândută în afară,
vin sau ulei de măsline, activitatea agricolă nu era orientată către exterior. Textele, atâtea câte
avem la dispoziție, arată că majoritatea animalelor domestice erau crescute în afara
localităților, și că erau păstorite de copii sau de către sclavi.
O serie de produse, de larg consum, ca de exemplu ceramica, erau fabricate în
ateliere specializate, care, nu sunt alcătuite din mai mult de 10 persoane. Este posibil ca aceste
ateliere să fi fost itinerante, echipele lucrând într-o localitate până la satisfacerea nevoilor
clienților, după care plecau altundeva. Lucrurile stau la fel în ceea ce privește atelierele unde
se produc obiecte metalice, preponderent de bronz, în tehnica cerii pierdute. Cu toate acestea,
în unele zone au existat și ateliere mari, în care lucrau sclavi, și care produceau obiecte de
serie, ceramică sau obiecte de podoabă, ba chiar și arme, în contextul desfășurării unor
războaie importante.
Datele despre minele ateniene de la Laurion ne arată că în acest domeniu mâna de
lucru era mai numeroasă și era reprezentată de sclavi. Erau săpate galerii înguste, în care
minerii săpau cu ciocanul. Minereul era scos la suprafață, spălat, și erau selectate bucățile mai
grele, care erau apoi reduse în furnale. Un număr mare de muncitori era implicat și în
construcțiile publice, oameni liberi, meteci și sclavi, deopotrivă. Așa numitele profesiuni
liberale: profesorii, medicii, actorii sau cântăreții puteau fi atât itinerante, cât și angajate pe
termen lung.
În ceea ce privește comerțul, situația Atenei este cel mai bine cunoscută.
Comercializarea produselor agricole nu avea mare amploare, cu excepția cerealelor, a căror
distribuție era controlată de către stat. Celelalte produse erau vândute în piață, la tarabe în aer
liber. De multe ori schimburile se făceau încă în natură, chiar dacă moneda era și ea prezentă.
În piață mai puteau fi întâlniți și cei care schimbau monede și primii bancheri, persoane care
împrumutau bani celor care au nevoie. Adevăratele instituții care contau pe piața financiară
erau însă templele, care aveau capital mult mai mare și care împrumutau state și particulari,
dar din alte motive decât cele negustorești: asigurarea zestrei, plata unor sacrificii la templu,
etc. și nu acumularea de capital sau creșterea economică. Comerțul era în mâna particularilor,
care transportau cu corăbiile proprii mărfurile dintr-o parte în alta a lumii. Statul se implica
puțin în aceste activități, dar controla prețurile și taxa circulația mărfurilor. În ceea ce privește
mărfurile care erau vândute la exterior, vinul și uleiul de măsline jucau un rol important.
Totuși, nu exista în această epocă cu adevărat o industrie alimentară, mărfurile nu sunt
păstrate perioade mai mari de un an și nu există intermediari între producător și vânzător.
O serie de modificări au survenit în această lume preponderent agrară: deținerea, pe
căi dificil de înțeles de pământ în afara polisului atenian, crearea de spații de locuit pentru
străini, investiții în exploatarea argintului, cumpărarea de case în Atena de către oamenii
politici.

23
 Societatea
Cetățenii sunt recunoscuți ca atare prin naștere, mai exact prin recunoaștere de către
tată, în cadrul fratriei la Atena, în fața bătrânilor la Sparta. Femeile nu sunt cetățeni în sens
politic, ci transmițătoare ale cetățeniei, dar sunt integrate în societate din punct de vedere
civic. Însușirea nemeritată a cetățeniei era pedepsită prin decăderea la statutul de sclav.
Cetățenii sunt cei care, alături de stat, pot fi proprietari de pământ, pot primi avantaje
bănești sau materiale din partea statului. De asemenea cetățenii sunt singurii care beneficiază
de drepturi politice și exercitarea acestora. Dar o parte din drepturile politice pot fi pierdute
dacă cetățeanul nu își îndeplinește obligațiile. În majoritatea polisurilor, un comportament
lipsit de onoare sau nesatisfacerea serviciului militar putea aduce cu sine pierderea acestora.
La Sparta, nefurnizarea cotei parte din masa comună, la Teba, exercitarea unor activități
meșteșugărești sau comerciale, etc.
Străinii aflați în trecere printr-un polis au fost multă vreme obiectul abuzurilor de tot
felul, însă cu timpul statele grecești au încheiat acorduri pentru a-i proteja și a-i feri de dreptul
la răzbunare (androlepsia).
După o lună străinii trebuie să se înregistreze ca meteci. La Atena plăteau taxe, erau
înregistrați și participau la multe dintre activitățile comunității, puteau apela la tribunale
speciale, dar nu puteau deține proprietăți imobiliare. Atunci când se căsătoreau cu cetățeni,
copii care rezultau din căsătorie nu aveau cetățenie. Pentru servicii excepționale aduse
statului, adunarea putea acorda cetățenie străinilor.
Există în lumea greacă și alte motive pentru care unele categorii de persoane nu
aveau cetățenie. Un exemplu este cel al cetățenilor decăzuți din drepturile politice din motive
pe care le înțelegem destul de puțin. În ținuturile doriene regăsim comunități de perieci, care
provin din populații învinse și care, deși se bucură de autonomie internă, nu pot desfășura o
politică externă proprie și sunt lipsite de cetățenie și drepturile politice asociate.
Sclavii erau lipsiți de libertate, drept de proprietate sau familie. În această epocă cei
mai mulți dintre ei erau cumpărați. Stăpânul este cel care decidea asupra vieții sau morții
acestora, deși existau legi care interziceau lovirea unui sclav în public sau tocmai uciderea de
către stăpân. Deși lipsiți de drepturi juridice, sclavii puteau fi audiați ca martori. Eliberarea
sclavilor putea fi făcută prin testament sau prin răscumparare, dar aceste cazuri sunt destul de
rare în cursul acestui secol, din cauza prețului ridicat. De altfel, legăturile cu fostul stăpân
rămân destul de puternice. Polisurile se obligau prin tratate să returneze sclavii care fugeau,
dar aceștia puteau căuta refugiu în anumite sanctuare, care le căutau alți stăpâni.
Deși poziția femeilor în societate este diferită de la un polis la altul, există câteva
linii generale care pot contura statutul acestora în lumea greacă. Astfel, ele se află mereu în
stare de dependență față de un bărbat, care poate fi, după caz, tatăl, fratele, soțul sau fiul.
Femeile care, prin forța împrejurărilor, rămâneau singure spre sfârșitul vieții, erau integrate în
familia tatălui, prin căsătorie. Motivul principal al acestei preocupări era gestionarea averii, pe
care femeile o puteau recupera în urma unui divorț, de exemplu, dar numai pentru a le
transmite unui nou stăpân. La fel ca în cazul cetățeniei, femeile nu sunt proprietare ale
bunurilor funciare, ci transmițătoare ale acestora. Doar la Sparta, în condițiile absenței soților,
femeile puteau avea un rol mai activ în problemele gospodărești.
Organizarea socială ateniană suferă modificări prin introducerea, începând cu
509/508, în paralel cu structurile tradiționale: familie (oikos), genos, fratrie, trib, a unui sistem
nou alcătuit din demă, tritie, trib. Demele funcționau ca niște polisuri în miniatură, având
instituții proprii, culte și festivaluri și beneficiind de un grad mare de autonomie. Cele 139 de
deme atice alcătuiau 30 de tritii, situate, câte zece în cele trei regiuni delimitate de Clistene:
orașul, țărmul și ținutul din interior. Acestea erau însă mult mai puțin importante în
funcționarea socială a Atenei. Ele alcătuiau, câte trei, câte una din fiecare din cele trei regiuni,

24
cele zece triburi atice. Acestea erau importante pentru a alege un număr mare de magistrați,
inclusiv cei zece generali, pentru mobilizarea armatei, organizarea festivalurilor etc.
Cultura
Arta greacă în secolul al V-lea a parcurs câteva etape stilistice generale, care se
regăsesc, deși nu simultan, în toate domeniile artistice: stilul sever și stilul liber. Cercetătorii
sunt de acord cu faptul că, în secolul al V-lea î. Hr., Atena atrage cele mai influente
personalități în domeniul cultural. Regimul politic atenian, deschiderea sa spre exterior,
resursele pe care le investește în această direcție, fac din realizările acestui polis, cele mai
strălucite exemple ale clasicismului grec.
Evoluția arhitecturii în cursul epocii clasice este legată în primul rând de programul
constructiv demarat pe Acropole, la Atena, care a permis construirea unui număr mare de
monumente într-un timp relativ scurt. Față de templele ridicate în epoca arhaică, cele clasice
sunt de dimensiuni mai mici, dar mai echilibrate. Cel mai mare este Parthenonul din Atena,
urmat de templele Herei din Paestum și al lui Zeus din Olympia, templul Herei din Lacinia, al
Bunei înțelegeri din Akragas, templul A din Selinonte. Apariția stilului sever la începutul
perioadei clasice a încurajat folosirea stilului doric în arhitectură. În paralel devine evidentă
preocuparea pentru armonizarea dimensiunilor, corectarea iluziilor optice și alte detalii
constructive. Dacă Parthenonul și Propileele au fost realizate în stil doric cu elemente ionice,
templul Zeiței Victoriei și Erechteionul, au fost realizate în stil ionic. De altfel aceasta este și
ordinea în care au fost realizate aceste monumente, construcția lor întinzându-se pe o perioadă
de aproape jumătate de secol.
Și în domeniul sculpturii sau poate mai ales, își face loc stilul sever. Ochii îngustați și
surâsul caracteristic epocii arhaice sunt abandonate în favoarea unei expresii impasibile. Deși
lipsit de rigiditate corpul omenesc este reprezentat cu precizie și fără intenție estetică.
Principalele lucrări, care provin din această epocă și pe care le putem studia astăzi sunt
reliefurile de pe metopele templului lui Zeus din Olympia, statuia lui Zeus sau Poseidon de la
Artemision, conducătorul de car de la Delfi, Discobolul de Myron, Purtătorul de lance de
Polyclet, dar mai ales reliefurile Parthenonului sculptate de și sub îndrumarea lui Fidias.
Deși izvoarele menționează unele dintre picturile în frescă care au împodobit clădiri
publice din secolul al V-lea: Amazonomahia și Căderea Troiei din Porticul pictat de la Atena,
Căderea Troiei și Lumea morților din Sala de reuniune a cnidienilor din Delfi (Polygnotos),
de exemplu, niciuna dintre ele nu a supraviețuit până astăzi. totuși, influența acestora asupra
picturii pe vase, pe care o cunoaștem mult mai bine este incontestabilă. Încă de la sfârțitul
secolului al VI-lea apar primele vase pictate cu figuri roșii și fond negru, modalitate care va
domina întreg secolul al V-lea, dar și în cadrul stilului liber, tendința de a etaja personajele,
căutarea detaliilor etc. Spre sfârșitul acestuia sunt introduse în pictura vaselor idei noi: pictura
pe fond alb, destinată unor vase funerare, precum și gustul pentru căutarea decorativului.
Reprezentantul cel mai important al poeziei a fost în acest secolul thebanul Pindar,
care prin poezia sa elogiază valoarea, gloria și victoria, trăsături aristocratice prin excelență.
de fapt, lucrările sale care s-au păstrat sunt elogii aduse învingătorilor la concursurile
panhelenice. Mult mai evidentă este contribuția secolului al V-lea la dezvoltarea istoriografiei.
Herodot, de origine din Halicarnas, deși folosește anchetele de tip etnografic, la fel ca
Hecataios, scrie prima istorie a unui război. Trăsături arhaice încă se regăsesc în Istoriile sale:
voința divină influențează evenimentele, la fel ca faptele oamenilor și este prevestită de vise și
oracole, digresiunile, amestecul istoriei cu etnografia, etc. Mult mai apropiat stilului sever și
istoriografiei în adevăratul sens al cuvântului este Tucidide, care scrie Războiul peloponesiac,
o lucrare de o mare finețe, în care autorul demonstrează o profundă înțelegere a cauzalității
istorice.
Dar cea mai importantă evoluție în domeniul artistic o înregistrează reprezentațiile
teatrale la Atena. Având la origine epopeile homerice ca subiect și ditirambul ca stil,

25
tragediile au apărut încă în sec. al VI-lea. La Atena această manifestare este, simultan, o
ceremonie religioasă, o sărbătoare populară și o activitate cetățenească. Reprezentațiile
teatrale aveau loc în timpul Dionysiilos orășenești și câmpenești, deci într-un cadru religios de
sărbătoare și debutau cu sacrificarea unui animal în teatru. Statul atenian a făcut din
reprezentațiile teatrale o manifestare civică și acest caracter reiese din modul în care erau
organizate. Autorii sunt aleși de un juriu, dar statul îi platește pe dramaturg și pe actori, direct
sau indirect și subvenționează o parte a „biletelor”. La Dionysiile orășenești în prima zi avea
loc o procesiune, în următoarele cinci (apoi patru) reprezentații teatrale. trei zile erau dedicate
tragediilor si dramelor satirice, iar ultima, comediilor. Cei mai celebri dramaturgi ai acestui
secol sunt Eschil, cunoscut pentru rolul său în dezvoltarea tragediei, prin adăugarea celui de-al
doilea actor, Sofocle, prin adăugarea celui de-al treilea actor și limitarea rolului corului și
Euripide, care face trecerea către secolul al IV-lea prin nevoia de a experimenta și depăși
șabloanele existente.Lor li se adaugă, desigur Aristofan, singurul autor de comedii ale cărui
opere ni s-au păstrat.
Nu putem încheia această scurtă prezentare a culturii secolului al V-lea fără a aminti
transformările survenite în domeniul filosofiei. Școala sofistă a reprezentat în același timp un
pericol și o realizare a Greciei antice. Sofiștii și mai mult decât ei, Socrate, renunță la căutarea
adevărului absolut și sunt interesați de locul omului în societate. Profesori itineranți de cele
mai multe ori, îi învață pe tineri să se îndoiască de toate lucrurile și să discute în
contradictoriu, ceea ce nu este mereu pe placul autorităților, care consideră această atitudine o
punere în discuție a valorilor tradiționale. Condamnat la moarte pentru coruperea tineretului,
Socrate lasă în urmă discipoli valoroși, care au influențat profund gândirea secolului următor.

26
Curs 11

VIII. LUMEA GREACĂ

VIII. 9. Civilizația greacă în epoca clasică - sec. al. IV-lea (404 – 356 î. Hr.)
Izvoare
Singura sursă contemporană pentru evenimentele politice din prima jumătate a
secolului al IV-lea este lucrarea „Helenicele” a lui Xenofon. Lucrarea este diferită de cele ale
predecesorilor săi, din mai multe motive. În primul rând Xenofon, deși atenian ca origine,
simpatizează cu Sparta și nu reușește mereu să fie obiectiv în prezentarea evenimentelor. Însă
autorul este mult mai bine documentat în privința Peloponesului și a polisurilor mai puțin
importante, ceea ce este un câștig pentru istoriografie. El este și autorul unor lucrări extrem de
interesante „Despre economie”, „Despre venituri”, „Despre echitație”, care dezvăluie
informații despre domenii mai puțin cunoscute ale epocii clasice.
Ceea ce aflăm de la Xenofon este completat de ceea ce ne-au transmis autorii mai
târzii: Diodor din Sicilia în „Biblioteca istorică”, dar și Plutarh, care a scris biografiile
spartanilor Agesilaos și Lysander, ale syracuzanilor Dion și Timoleon, a spartanului
Artaxerses, precum și cea a thebanului Pelopidas. Câteva biografii ateniene ajunse la noi au
fost scrise de Cornelius Nepos. Este vorba despre Trasibulos, Conon, Ificrates, Cabrias și
Timoteus. Tot lui îi aparțin și biografiile tebanilor Epaminondas și Pelopidas, persanului
Datames și ale syracuzanilor Dion și Timoleon.
O sursă mai greu de interpretat o reprezintă discursurile oratorilor din secolul al IV-
lea, din care doar cele ale lui Andocide, Lysias, Isaeus și Isocrates se referă la perioada pe
care dorim să o reconstituim în rândurile ce urmează.
Acestor izvoare li se adaugă un număr mare de inscripții, mai multe decât cele
păstrate din secolul al V-lea, care completează uneori în mod decisiv textele literare.
Istoria
După victoria asupra Atenei, Sparta sprijină ridicarea la putere a regimurilor
oligarhice în multe polisuri egeene și le controlează prin intermediul unor garnizoane conduse
de comisari (harmostes). Unii dintre foștii aliați, Teba și Corint, consideră periculoasă
creșterea puterii spartane, după cum probabil a considerat și Persia. Ca urmare, împotriva
Spartei se constituie o alianță destul de neașteptată, care aduce alături Teba, Corint, Atena,
Argos în Războiul Corintului. Persia a sprijinit inițial această alianță, dar a revenit de partea
Spartei, pentru a menține un echilibru în lumea greacă și pentru a împiedica revenirea Atenei
pe scena politică. În ciuda victoriei Spartei, Atena își recapătă independența, reface Zidurile
Lungi și își construiește o flotă nouă. Pacea încheiată în anul 386 între Sparta și Persia, numită
pacea regelui sau pacea lui Antalkidas, este considerată prima dintre păcile comune, pentru că
prevederile aveau ca scop stabilirea unui echilibru politic cât mai durabil, pentru întreaga
lume greacă. Astfel, Persia păstra polisurile din Asia Mică, Atena primea insulele Lemnos,
Imbros și Skyros, ocupate în timpul războiului, Sparta primea Mantineea și relua politica de
control asupra multor polisuri, în calitate de garant al păcii.
În anul 379 Teba se revoltă, alungă garnizoana spartană și reorganizează Liga
beoțiană, în fruntea căreia se plasează. Atena se simte amenințată de această ascensiune a
Tebei și constituie, în 377, o a doua Ligă ateniană, care grupează polisurile din Egeea și de pe
țărmul tracic. Această ligă este îndreptată, prin definiție, împotriva ambițiilor Spartei. Atena
încearcă să evite greșelile comise în timpul Ligii de la Delos: nu sunt introduse garnizoane,
nici tribut, Atena nu este reprezentată în consiliu, dar propunerile trebuie aprobate de

27
Adunarea poporului. Sparta încearcă să readucă Teba sub ascultare, care a distrus Plateea. Dar
Atena o susține și chiar ocupă Corcyra. Ca urmare a epuizării resurselor militare, în 371 se
încheie o nouă pace comună. Sparta se obligă să retragă garnizoanele, dar tebanii refuză să
jure. Ca urmare, Sparta își păstrează armata în Beoția cu intenția de a presa Teba. Armata
tebană îi atacă pe spartani și obține o victorie decisivă la Leuctra, în același an.
După această victorie, Teba devine și hegemonul ligii tesaliene și puterea sa este
suficient de mare pentru a ataca Sparta la ea acasă. Campania sa în Peloponez conduce la
eliberarea Meseniei și a Arcadiei, dar și la coalizarea celorlalte forțe împotriva sa. Cu toate
acestea, Teba este din nou învingătoare la Mantineea în 362, dar această victorie aduce cu sine
și moartea lui Epaminonda, artizanul evoluției politice tebane și nu schimbă raportul de forțe
deja existent. Este posibil ca Liga peloponesiacă să fi fost desființată cu acest prilej. Atena, de
asemenea, trece printr-o perioadă grea după Mantineea, pentru că, sub influența Persiei și a
Tebei, aliații Atenei sunt din ce în ce mai interesați să părăsească alianța. În urma a ceea ce s-
a numit războiul aliaților, Cea de-a doua ligă ateniană este dizolvată.
Organizarea politică
Societatea
Spre deosebire de secolul al V-lea, putem folosi o informație importantă care susține
că la sfârșitul sec. al IV-lea la Atena ar fi avut loc un recensământ, în urma căruia au fost
înregistrați 21 000 de cetățeni, 10 000 de meteci și 400 000 de sclavi. Foarte probabil, în
categoriile cetățeni și meteci au fost luați în considerare doar bărbații majori, în timp ce în
categoria sclavi, ambele genuri și toate vârstele. Chiar și așa, numărul sclavilor este foarte
mare și raportul este susținut de numeroase alte informații indirecte. Creșterea numărului de
sclavi poate fi explicată prin numărul mare de străini vânduți pe piață la preț mic, în condițiile
creșterii puterii economice a statelor grecești. Unii dintre ei sunt sclavi ai statului, fiind
folosiți în administrație. O situație a cărei frecvență nu o putem aprecia este aceea în care unii
sclavi, în pofida legii, dar cu concursul stăpânilor, reușesc să strângă bani și să își răscumpere
libertatea. Un alt fenomen al secolului al IV-lea este acela al scăderii numărului de sclavi de
tip hiloți, cei care nu puteau fi vânduți în străinătate, în condițiile în care aceștia devin cetățeni
ai unor noi polisuri, prin eiberare globală (cazul Meseniei eliberate de Teba) sau sunt primiți
în rândul cetățenilor în condițiile scăderii corpului cetățenesc. Mai mult, se pune problema
legitimității sclaviei, existând voci care se pronunță împotriva ei.
Situația femeii nu se schimbă cu mult în cursul secolului al IV-lea, dar, la fel ca în
cazul sclavilor, rolul femeilor în societate devine un subiect de discuție în lucrările de filosofie
sau în cele dramatice.Nici situația metecilor nu se schimbă simțitor la Atena, ca de altfel nici
în celelalte polisuri, această realitate fiind în legătură cu tendința cetățenilor de a-și păstra
statutul. Pentru anumite perioade de timp, cetățenilor atenieni le este interzisă căsătoria cu
metecii, dar prezența străinilor era încurajată prin acceptare la numeroase activități civice.
Economia
În ciuda bulversărilor pe care le aduce cu sine Războiul peloponesiac, situația
repartiției pământului nu pare a se schimba mult la Atena, unde proprietățile rămân de
dimensiuni mici. Situația este mult mai complicată la Sparta, unde egalitatea dintre cetățeni
este încălcată. Loturile de teren, care ipotetic nu puteau fi vândute, ajung să fie înstrăinate prin
ipotecare. În acest fel, unele familii beneficiază în fapt de teren mai mult. Acest fenomen
generează și alte dezechilibre în sânul familiilor: introducerea poliandriei sau eliminarea unor
persoane din corpul cetățenesc.
Însă în privința exploatării terenurilor lucrurile nu s-au schimbat în mod substanțial.
Singura ameliorare este legată de modul în care este organizată munca, cum sunt folosite
îngrășămintele etc. Au loc extinderi ale spațiilor cultivate prin desecarea mlaștinilor și
reintroducerea în sistemul agricol a terenurilor abandonate în timpul războiului peloponesiac.
Producția de bunuri nu cunoaște nici ea modificări importante, în sensul că doar intensificarea

28
urbanizării determină creșterea producției, dar la un nivel mic. Din punctul de vedere al
producției ceramice rolul Atenei scade, probabil din cauza dificultăților create de Războiul
peloponesiac.
Schimbări importante survin în privința circulației mărfurilor: crește importanța
monedei și a băncilor, crește posibilitatea de a specula pe seama prețurilor și a schimburilor
de monedă, crește importanța legăturilor cu Marea Neagră și Mediterana occidentală. Apare o
clasă de oameni care acumulează resurse financiare importante, dar care nu reinvestesc banii
în domeniul comercial, ci îi folosesc pentru a epata prin ceremonii somptuoase și monumente
funerare exorbitante.
Cultura
În cursul sec. al IV-lea se construiesc mai puține temple decât în secolul anterior, dar
acest lucru nu reflectă o scădere a interesului pentru cultele civice, ci reflectă scăderea
resurselor financiare și lipsa unei nevoi stringente, în condițiile în care polisurile își
construiseră temple în cursul sec. al V-lea. Atunci când unele monumente religioase au fost
distruse, ele au fost reconstruite cu păstrarea structurii vechi. Apare însă și un tip nou de
monument sacru, templul circular de tip tholos, așa cum sunt cele de la Delfi, Epidaur sau
Olympia. O altă caracteristică a secolului al IV-lea este construcția de teatre, pe măsură ce
reprezentațiile devin tot mai populare, cel mai mare și celebru datorită acusticii sale, fiind cel
din Epidaur. La Megalopolis este construită o clădire specială destinată ședințelor adunării
poporului, Ecclesiasterion. Orașele întemeiate în această perioadă, s-au construit după un plan
prestabilit, model introdus de Hippodamos din Milet, cum a fost cazul Megalopolisului,
precum și al orașelor întemeiate de Alexandru.
O altă trăsătură specifică epocii este fastul monumentelor funerare, acest
comportament ostentativ fiind limitat la Atena prin lege. Apogeul acestui comportament a fost
atins de monumentul funerar al regelui Mausolos, regele Cariei, considerat una din cele șapte
minuni ale lumii antice. Dintre toate artele, sculptura a avansat cel mai vizibil în sec. al IV-
lea, prin reprezentarea nudului feminin, expresivitate crescută, reprezentarea personajelor
alegorice: Pacea, Victoria, Democrația. Cei mai celebri sculptori ai secolului sunt Scopas
(Meleagru și Menada), Praxiteles (Afrodita din Cnidos, Satir odihnindu-se, Hermes
Dionysophorul) și Lisip (Atletul, Alexandru cu lancea).
Față de pictura din sec. al V-lea care ne este cunoscută doar din descrieri, din sec. al
IV-lea s-au păstrat picturile din mormintele regale de la Aigai, precum și copii, cum ar fi
mozaicul din Pompeii care reprezintă Bătălia de la Issos.
Teatrul continuă să reprezinte o manifestare culturală majoră în spațiul grecesc, după
cum arată construirea de spații destinate reprezentațiilor, dar tragediile noi nu reușesc să le
eclipseze pe cele vechi. Așa se explică de ce lucrările celebrilor Eschil, Sofocle și Euripide
continuă să fie jucate. Comedia nouă, al cărei cel mai ilustru reprezentant a fost Menandru,
inovează suficient pentru a se impune, cel puțin prin alegerea subiectelor din cotidian și
îndepărtarea de viața politică.
Chiar dacă tradiția sofistă a profesorilor itineranți se pierde în cursul sec. al IV-lea,
învățământul destinat tinerilor nu dispare. Discipolii sofiștilor întemeiază școli de retorică sau
de filosofie, unde se înscriu tinerii din familiile bogate, pentru a se pregăti pentru o carieră
politică. printre cele mai celebre se numără școala de retorică a lui Isocrate, „Academia” lui
Platon (de la grădina cumpărată de la Academos) sau Lyceul lui Aristotel, toate funcționând la
Atena. Mulți alți filosofi se consideră urmașii ale lui Socrate: Euclid, care întemeiază școala
megarică, Aristippos cu școala cirenaică, Antisthenes și Diogene cu școala cinică.

29