CAPITOLUL IX

Competenţa generală a instanţelor judecătoreşti

1. Noţiunea şi importanţa competenţei generale a instanţelor

judecătoreşti. Clasificarea normelor de competenţă.

Exercitarea atribuţiilor instanţelor judecătoreşti nu se poate face fără o

delimitare clară a sarcinilor ce revin acestora în funcţie de gradul de ierarhizare,
fie între instanţele judecătoreşti şi alte organe cărora legea le conferă atribuţii
jurisdicţionale.
Conceptul de drept ”competenţa” este aptitudinea recunoscută de lege
instanţelor judecătoreşti de a soluţiona un anumit litigiu sau altă problemă cu
caracter juridic.
În dreptul procesual civil, competenţa instanţelor judecătoreşti este
aptitudinea recunoscută de lege instanţelor judecătoreşti de a examina şi
soluţiona o anumită pricină civilă.
Competența generală se raportează la instanța de judecată sau la un alt
organ cu activitate jurisdicțională, dar nu la judecători. Pentru delimitarea
sferelor de activitate a instanţelor judecătoreşti şi a altor organe cu activitate
jurisdicţională se aplică anumite reguli de stabilire a competenţei. Astfel, CPC
stipulează că sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti pricinile în litigiile
care izvorăsc din raporturile juridice civile, de familie, de muncă, locative,
ecologice, funciare etc, cauzele de contencios administrativ, cele cu o procedură
specială, cererile de eliberare a ordonanței judecătorești și de declarare a
insolvabilității, pricinile privind sistarea temporară a valabilității sau retragerea
licențelor/autorizațiilor de antreprenor.
Instanţele de judecată sun competente să judece şi multe alte pricini pe care
legea le pune în competenţa lor, cum ar fi pricinile ce apar în legătură cu
executarea actelor instanțelor judecătorești și a actelor unor alte autorități,
inclusiv ale instanțelor judecătorești străine și ale arbitrajelor internaționale,
pricinile care apar în legătură cu încălcarea dreptului la executare în termen
rezonabil a actelor instanțelor judecătorești și altor autorități și repararea
prejudiciului cauzat prin această încălcare, pricinile ce apar în legătură cu
încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei și repararea
prejudiciului cauzat prin această încălcare.
Instanţele judecătoreşti de drept comun judecă pricinile ce ţin de
competenţa lor cu participarea persoanelor fizice şi juridice rezidente sau
nerezidente, autorităţilor publice, organizaţiilor cu investiţii străine,
organizaţiilor internaţionale care practică activităţi de întreprinzător dacă, prin
lege, printr-un tratat internaţional la care Republica Moldova este parte sau prin
înţelegere a părţilor, nu se stabileşte o altă modalitate de soluţionare a litigiului.
 Instanţa judecătorească comercială judecă contestarea în condițiile legii a
hotărârilor arbitrale și eliberarea titlurilor executorii în baza lor; pricinile privind
reorganizarea sau dizolvarea persoanei juridice; pricinile privind apărarea
reputației profesionale în activitatea de întreprinzător și economică; precum și
alte pricini date prin lege în competenţa sa.
În cazul înaintării în cererea de chemare în judecată a mai multor
revindecări conexe, unele dintre care ţin de competenţa instanţei judecătorești de
drept comun, iar altele de competenţa instanței de contencios administrativ, toate
pretenţiile se vor examina de instanţa judecătorească de drept comun.
Pricina civilă care este de competența instanței judecătorești de drept
comun poate fi strămutată până la emiterea hotărârii, spre judecare arbitrală dacă
părțile consimt și dacă o astfel de strămutare nu este interzisă de lege.
Având în vedere că soluţionarea litigiilor civile este dată nu numai în
competenţa instanţelor de judecată, dar şi altor organe, la clasificarea normelor
de competenţă se iau în vedere mai multe criterii:
A. După cum se raportează la organe din sisteme diferite sau la organe de
acelaşi fel avem:
a) competenţă generală. În dependență de faptul dacă legea
atribuie competența unui organ sau mai multor organe
jurisdicționale, competența generală se subclasifică în:
- competență exclusivă;
- competență cu pluralitate de organe.
Competența generală exclusivă ține numai de instanțele judecătorești și
constă în aptitudinea exclusivă a instanțelor judecătorești de a examina și
soluționa nemijlocit anumite categorii de cauze, care prin esența lor nu pot fi
examinate și soluționate de alte organe cu activitate jurisdicțională.
Competența generală cu pluralitate de organe, în dependență de
modalitatea de alegere a organului competent, poate fi:
1) competența generală alternativă reprezintă aptitudinea dată prin
lege de a examina și soluționa o anumită cauză mai multor
organe cu activitate jurisdicțională, persoana interesată având
dreptul de a alege unul dintre organele menționate în lege;
2) competența generală imperativă (condiționată) reprezintă
aptitudinea dată prin lege de a examina și soluționa o anumită
pricină mai multor organe cu activitate jurisdicțională într-o
anumită ordine succesivă, fie prin stabilirea unei proceduri
prealabile de soluționare pe cale extrajudiciară a litigiului;
3) competența generală convențională (contractuală) reprezintă
aptitudinea dată prin lege de a examina și soluționa o anumită
cauză mai multor organe cu activitate jurisdicțională, alegerea
organului competent având loc prin acordul părților, cu condiția
că au convenit asupra acestui fapt prin încheierea unei convenții.
 b) competenţă jurisdicţională. După cum delimitarea se face între
instanţele judecătoreşti de grad diferit sau între instanţele de
acelaşi grad, competenţa jurisdicţională se subclasifică în:
- competenţă jurisdicțională materială (de gen);
- competenţă jurisdicțională teritorială (de loc).
Competenţa jurisdicțională materială determină între instanţele de grad
diferit, pe linie verticală. Ea cuprinde:
1) competenţa jurisdicțională materială funcţională se stabileşte
după felul atribuţiilor ce revin fiecărei categorii de instanţe
(instanţa de fond, de apel sau de recurs);
2) competenţa jurisdicțională materială procesuală se stabileşte în
funcţie de obiectul sau natura litigiului.
Competenţa jurisdicțională teritorială poate fi:
1) competența jurisdicțională teritorială generală (de drept
comun);
2) competența jurisdicțională teritorială alternativă;
3) competența jurisdicțională teritorială excepţională;
4) competența jurisdicțională teritorială după existenţa legăturii
între pricini.

B. În funcţie de caracterul normei care reglementează competenţa

diferenţiem între:
a) competenţa absolută - reglementată de normele cu caracter
imperativ;
b) competenţa relativă – reglementată de normele cu caracter
dispozitiv.

2. Competenţa generală a instanţelor judecătoreşti în judecarea pricinilor

civile. Delimitarea competenţei instanţelor judecătoreşti de alte organe cu
activitate jurisdicţională.

La apariţia unui conflict în circuitul civil este necesar să se stabilească cui

revine competenţa soluţionării neînţelegerii: instanţei de judecată sau altui organ
cu activitate jurisdicţională?
Instanțele judecătorești examinează și soluționează în exclusivitate
cauzele ce țin de: contestarea paternității/maternității, decăderea din drepturile
părintești, încuviințarea adopției, declararea nulității căsătoriei, desfacerea
căsătoriei conform art. 37 CF, declararea insolvabilității. Însă, examinarea și
soluționarea unei bune părți a litigiilor este dată și în competența altor organe cu
activitate jurisdicțională. Astfel, un litigiu putând fi examinat atât de instanța de
judecată, cât și de alte organe administrative sau obștești.
 Instanţele judecătoreşti examinează şi soluţionează toate procesele privind
raporturile juridice civile, comerciale, locative, ecologice, de muncă, de familie,
precum şi orice alte cauze pentru care legea nu stabileşte o altă competenţă. Deci
ori de câte ori legea nu prevede expres competenţa altui organ jurisdicţional,
competenţa de soluţionare a litigiilor aparţine instanţelor judecătoreşti, care au
plenitudine de competenţă în materie civilă. Uneori, legea prevede că instanţele
judecătoreşti sunt competente să controleze hotărârile pronunţate de alte organe
de jurisdicţie (ex: autorităţile publice în contenciosul administrativ, comisiilor
pentru soluţionarea litigiilor de muncă).
Conform normelor de competență generală alternativă, titularul dreptului
subiectiv (reclamantul) se poate adresa consecutiv organului extrajudiciar
competent și apoi instanței judecătorești competente, ori concomitent la ambele.
De exemplu, decizia organului fiscal poate fi contestată la Inspectoratul Fiscal
Principal de Stat sau atacată în instanța de judecată competentă.
Instanțele de judecată efectuează controlul legalităţii actelor normative
subordonate legilor, care conțin reglementări adoptate în vederea organizării
executării sau executării în concret a legii, care nu pot nici să modifice expres
legea și nici să o contrazică. Scopul de bază a controlului judiciar al legalității
actelor normative constă în protejarea respectării principiului legalității în
activitatea autorităților publice, verificându-se astfel corespunderea actului
normativ contestat prevederilor legii și actelor subordonate legii.