Sunteți pe pagina 1din 14

Ministerul Educației al Republicii

Moldova
Universitatea “Alecu Russo” din or. Bălți

Drept administrativ
Referat la tema:

Contractul
administrativ
Executor:Tașcu Natalia
Grupa:DR22R, An.II, Drept, FF
Coordonator: Rusu Vladimir, lect. univ.

Bălți, 2016
Cuprins
➢ Introducere

➢ Noţiunea şi evoluţia teoriei contractelor administrative

➢ Elementele contractului administrativ

➢ Regimul juridic al contractului administrativ

➢ Executarea contractului administrativ

➢ Drepturile cocontractantului

➢ Concluzii

➢ Bibliografie
Introducere

Teoria contractelor administrative, deşi a fost fundamentată mai târziu decât majoritatea conceptelor
de drept administrativ, fiind rezultatul jurisprudenţei Consiliului de Stat din Franţa sfârşitului secolului al
XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, a evoluat cu rapiditate datorită oportunităţii utilizării acestor
contracte în special în domeniul prestării serviciilor publice.
Rădăcinile contractului administrativ se găsesc în dreptul roman, unde se obişnuia darea în arendă a
terenurilor în favoarea patricienilor bogaţi, în scopul menţinerii loialităţii acestora faţă de deţinătorii
puterii.
Studiul de faţă are în vedere prevederile existente în legislaţiile României şi Republicii Moldova cu
privire la practica aplicativă a contractelor administrative în materia prestării serviciilor publice.
Având în vedere diversele teorii din doctina juridică privitoare la teoria contractelor administrative,
considerăm necesară clarificarea conceptuală a noţiunii de contract administrativ şi circumscrierea
problematicii contractului administrativ ca formă de prestare a serviciilor publice. Acceptarea instituţiei
juridice a contractului administrativ a însemnat o intensă luptă ideologică, pe măsură ce s-a produs tranziţia
de la concepţia civilistă, proprie regimului de drept privat, la adoptarea unui model hibrid, concretizat în
modelarea liberului acord de voinţă, pe scheletul rigid al normelor de drept public.
Primele contracte administrative prin care serviciile publice au fost încredinţate spre prestare
privaţilor au fost cele de concesiune, realizându-se căi ferate, drumuri şi poduri, reţele de distribuţie a apei,
gazului ori a energiei electrice. De aceea, pentru realizarea unui studiu cât mai complex al apariţiei şi
dezvoltării tezei contractelor administrative, este firesc să acordăm atenţie deosebită actului juridic al
concesiunii, care este contractul administratativ prin definiţie.
Contractul administrativ reprezintă instituţia juridică aflată la confluenţa dintre dreptul public şi cel
privat. Prin intermediul acestei instituţii, rigiditatea dreptului public capătă valenţele unei anumite libertăţi
contractuale caracteristică dreptului privat, în limitele legii şi ale caietului de sarcini întocmit pentru
încheierea fiecărui contract administrativ.
Contractul administrativ, încă de la începuturile sale a fost privit ca o formă juridică de gestionare a
bunurilor, serviciilor şi lucrărilor publice. Această instituţie juridică a dreptului administrativ a constituit
şi constituie subiectul a numeroase cercetări juridice în domeniu, 10justificate de nevoia stringentă de a
cunoaşte dimensiunile şi implicaţiile contractelor administrative într-o societate în continuă dezvoltare, în
vederea stabilirii liniilor de acţiune pentru implementarea cu succes a acestora în activitatea de
administrare.
Numărul serviciilor care trebuie prestate către populaţie s-a diversificat, mărindu-se considerabil
datorită creşterii necesităţilor colective. În condiţiile actuale ale limitării resurselor financiare ale statului şi
ale colectivităţilor locale, administraţia are obligaţia găsirii soluţiilor optime pentru prestarea la un înalt
nivel calitativ a serviciilor publice. Mijlocul de realizare a acestui deziderat este degrevarea bugetelor
publice prin autorizarea agenţilor privaţi de a presta servicii publice. Instrumentul juridic utilizat este
contractul administrativ, în diversele sale variante: concesiune, parteneriat public-privat, achiziţie de
servicii publice etc.
Având în vedere reglementările europene în materia contractelor de achiziţie publică şi de
concesiune de lucrări şi servicii publice, constatăm că cercetările juridice în domeniu sunt incomplete,
studiile efectuate nereuşind să surprindă întreaga problematică a prestării serviciilor publice prin
intermediul contractului administrativ. Se impune deci, realizarea unei ample cercetări a contractului
administrativ privit ca modalitate de prestare a serviciilor publice.
Pe parcursul lucrării, vom avea în vedere atât forma juridică concretă a contractului administrativ utilizat în
activitatea de prestare a serviciilor publice, cât şi stabilirea caracteristicilor sale, care-i determină regimul
juridic special de drept administrativ.
Utilitatea şi actualitatea contractului administrativ ca mijloc de prestare a serviciilor publice se manifestă
cu precădere în perioada actuală, apărând drept principala modalitate princare administraţia poate face faţă
cu succes recesiunii economice.
Prezenta lucrare va evidenţia importanţa contractului administrativ ca formă de prestare aserviciilor
publice, analizându-se trăsăturile sale caracteristice şi subliniindu-se deficienţele şilacunele legislative din
domeniul studiat, pentru a se realiza în final, un instrument practic delucru, uşor de utilizat atât de către
autorităţile publice cât şi de către partenerii lor privaţi.Aspecte ale temei supuse investigaţiei, au făcut
obiectul de studiu al multor autorifrancezi, români şi moldoveni, studii consultate de noi în vederea unei
abordări cât maiamănunţite a acestei materii.

1.1. Noţiunea şi evoluţia teoriei contractelor


administrative
Contractele administrative sunt contractele încheiate pe baza acordului de voinţă ce intervine între o
autoritate a administraţiei publice sau un subiect autorizat de aceasta şi un particular, supuse regimului de
drept administrati.
În activitatea administraţiei întâlnim noţiunile de act unilateral (decizie executorie proprie dreptului
francez) şi de acord de voinţă, particularizat, în acest ultim caz, în procedeul contractual.
În general, contractul este acordul de voinţă generator de drepturi şi obligaţii corelative aparţinând
părţilor. Dar, aceste contracte se pot încheia şi între două autorităţi administrative sau între autorităţi
administrative şi un particular.
În funcţie de obiectul lor, contractele încheiate de administraţie se împart în contracte administrative şi
contracte de drept privat (de drept comun).
Teoria contractelor administrative s-a născut şi dezvoltat în Franţa pe baza jurisprudenţei Consiliului de
Stat care a funcţionat ca tribunal administrativ pentru litigiile dintre particulari şi autorităţi. Cel ce a
sistematizat şi dezvoltat în doctrină teoria contractelor administrative a fost Gaston Jèze, care a subliniat
diferenţa de fond între contractul administrativ şi contractul civil, rezumată la faptul că efectele
contractelor administrative nu sunt aceleaşi cu cele născute din contractele civile.
Aceste contracte care nu-şi găsesc locul în cadrul contractelor de drept civil sau de drept comercial, au
un regim juridic diferit de cel aplicabil contractelor de drept privat. Literatura juridică franceză recentă
subliniază că natura juridică a contractului administrativ, respectiv regimul juridic administrativ la care este
supus, are drept sursă: a. determinarea legii b. jurisprudenţa administrativă.
În Franţa, dacă legea nu dispune altfel, litigiile născute din contractele administrative sunt de competenţa
instanţelor de contencios administrativ.
Definirea contractelor administrative s-a făcut fie din punct de vedere material, având drept criterii
clauza exorbitantă şi obiectul contractului, fie din punct de vedere organic, după calitatea persoanelor
contractante.
Dacă contractele de drept privat se caracterizează prin egalitatea părţilor, contractele administrative sunt
fondate pe o certă inegalitate. Clauzele contractuale sunt determinate în prealabil şi în mod unilateral,
autoritatea administrativă poate să le modifice sau să rezilieze unilateral contractul, particularului
rămânându-i ori să accepte aşa cum este întocmit contractul, ori să refuze încheierea lui. Nu întâmplător în
doctrină aceste contracte mai sunt denumite şi contracte de adeziune (contract d´adhésion).
Încheierea contractului între administraţie şi particular presupune: un acord de voinţă, o autoritate
administrativă competentă şi acolo unde este cazul reprezentată (primarul pentru comună), o autorizare
(împuternicire) din partea autorităţii administrative (executivul colectivităţii teritoriale trebuie să
primească autorizarea organului deliberativ).
Forma contractului este în mod obişnuit cea scrisă, dar au existat şi contracte sub formă verbală.
Întotdeauna în cazul contractelor de furnituri, lucrări publice sau de concesiune a serviciilor publice forma
scrisă este obligatorie.
Clauzele contractuale se regăsesc totdeauna în caietul de sarcini, care cuprinde ansamblul documentelor ce
determină condiţiile contractuale. Caietul de sarcini cuprinde documente generale (caietul cu clauzele
administrative generale, caietul cu clauzele tehnice generale) şi documente particulare (caietul cu clauzele
administrative particulare, caietul cu clauze tehnice particulare).
Alegerea contractantului se face după punerea în concurs şi publicitatea ofertei de contractare, prin
trei tipuri de procedee: adjudecare (deschisă sau restrânsă), cerere de oferte (deschisă sau restrânsă),
negociere.
În cadrul executării contractului administrativ, autoritatea administrativă, ca o expresie a puterii
unilaterale de care se bucură în acest tip de raporturi contractuale, poate să controleze, să sancţioneze, să
modifice clauzele acestuia, sau chiar şi să îl rezilieze. La rândul său particularul este obligat să execute
personal şi cu bună credinţă obligaţiile contractuale. Totodată, în anumite situaţii, jurisprudenţa franceză a
admis posibilitatea ca pe parcursul executării contractului să survină fapte noi care să împiedice sau să
îngreuneze realizarea sa. Aceste evenimente pot fi exterioare voinţei părţilor sau să constituie chiar fapte
ale administraţiei. Consecinţele juridice ale acestor fapte noi, privind executarea obligaţiilor sau plata de
despăgubiri au fost interpretate prin prisma a trei teorii:
- teoria forţei majore: priveşte un eveniment exterior, independent de voinţa contractanţilor şi care
împiedică executarea contractului; are drept efect eliberarea particularului de obligaţia sa şi privează
administraţia de dreptul de a aplica sancţiuni pentru neexecutarea contractului; permite particularului să
ceară judecătorului rezilierea contractului administrativ.
- teoria denumită “le fait du prince”: se referă la toate măsurile edictate de autorităţile publice, parte sau
nu în contractul administrativ şi care au drept consecinţă crearea unei situaţii mai dificile sau mai oneroase
în îndeplinirea obligaţiilor contractuale pentru particular (de exemplu, modificarea unor legi fiscale sau
sociale etc.); naşte dreptul particularului de a fi despăgubit integral pentru daunele suferite.
- teoria impreviziunii: pentru a fi aplicată, evenimentele trebuie să prezinte un caracter anormal şi
imprevizibil, să fie independente de voinţa co-contractanţilor şi să provoace o tulburare economică,
perturbând executarea contractului (de exemplu, criza economică, războiul, deprecierea monetară etc.); au
drept consecinţe juridice: co-contractanţii sunt ţinuţi să-şi execute integral obligaţiile, particularul are
dreptul la o compensaţie bănească, starea de impreviziune are un caracter temporar, provizoriu.
Teoria contractului administrativ, în România interbelică, nu a avut importanţa pe care şi-a câştigat-o
în Franţa, aceasta poate şi pentru faptul că litigiile având ca obiect încheierea şi executarea contractelor
administrative se judecau tot de instanţele judecătoreşti (competente erau instanţele de contencios
administrativ prevăzute de Legea contenciosului administrativ din 23 decembrie 1925). Din această cauză –
spunea autorul – tribunalele erau înclinate, în lipsa unor reguli precise şi în lipsa unor clauze contractuale
corespunzătoare să caute în dreptul privat analogii pentru judecarea şi interpretarea contractelor
administrative. Jurisprudenţa română, la rândul ei, a constatat că administraţia poate să încheie cu
particularii fie contracte de drept privat, guvernate de dreptul comun, fie contracte administrative,
guvernate de regimul dreptului public.
Făcând distincţia dintre actele de autoritate şi actele de gestiune, profesorul Erast Diti Tarangul considera
că administraţia, atunci când acţionează pentru buna şi regulata funcţionare a serviciilor publice şi în
interesul general, face acte care trebuie supuse unui regim juridic special, regimului juridic administrativ.
Aceste acte sunt numite de autor, acte de autoritate, în categoria cărora intră şi contractele administrative
deoarece sunt încheiate de administraţie în vederea funcţionării unui serviciu public şi sunt supuse unui
regim juridic administrativ. Separat trebuie considerate acte de gestiune contractele pe care le face
administraţia pentru administrarea patrimoniului ei privat şi care sunt supuse regimului de drept civil.
În perioada interbelica, cu referire la teoria contractelor administrative s-au conturat trei curente:
1). de acceptare a teoriei, cu referire expresă la contractul de concesiune;
2). de respingere a teoriei;
3). de acceptare a teoriei, dar, pentru toate contractele încheiate de administraţia publică.
După al doilea război mondial s-a renunţat la această teorie aproape în totalitate. În anul 1970 Valentina
Gilescu repune în circulaţie noţiunea de contract administrativ atunci când discută natura contractului de
specializare universitară, problemă reluată şi dezvoltată şi de alţi autori.
Reluând discuţia despre distincţia dintre actul de autoritate şi actul de gestiune, Valentin I. Prisacaru
consideră că actul administrativ de gestiune este actul juridic încheiat, pe de o parte, de un serviciu public,
iar pe de altă parte de un particular (persoană fizică sau persoană juridică română ori străină) ce are ca
obiect vânzarea-cumpărarea de produse, executarea de lucrări şi prestarea de servicii, precum şi
concesionarea şi închirierea unor bunuri mobile şi imobile, aparţinând proprietăţii publice a statului,
judeţului sau comunei. În consecinţă autorul crede că actul administrativ de gestiune întruneşte figura
juridică a unui contract în care părţile însă nu sunt egale.
În cadrul actelor administrative de autoritate, este clar că nu se cuprind şi contractele administrative, care
nu numai că nu sunt expresia unei declaraţii de voinţă unilaterală, dar presupun existenţa unui minim acord
de voinţă, în care părţile, deşi nu apar egale, vor încheia un contract (de concesiune, de executare de lucrări
publice, realizarea de achiziţii de bunuri publice, etc.). Este interesant de observat că Paul Negulescu
califica concesiunea domeniului public ca un act mixt, de autoritate şi de gestiune.
În cazul contractelor administrative, care, după cum se arată mai sus, se cuprind în categoria mai
largă a actelor administrative de gestiune, autoritatea administrativă, este obligată să emită în prealabil un
act administrativ de autoritate. Numai în baza acestuia se poate încheia contractul. De exemplu,
concesionarea unor bunuri proprietatea statului, judeţului sau comunei, potrivit art. 25 şi 27 din Legea nr.
15/1990 şi ale art. 28 lit. g şi h şi art. 101 lit. g din Legea nr. 215/2001, se realizează prin două acte juridice
distincte, care se supun unor regimuri juridice diferite. Astfel, este actul administrativ de autoritate
(hotărârea de Guvern, hotărârea consiliului local etc.), prin care se aprobă concesionarea şi contractul de
concesionare propriu-zis care este un contract administrativ. În lumina literaturii şi a practicii judiciare
recente, controlul legalităţii celor două acte juridice va aparţine instanţei de contencios
administrativ.Restrângerea obiectului actelor administrative de gestiune numai la bunurile cuprinse în
domeniul public şi la actele juridice încheiate în legătură cu acestea nu pare a fi motivată. De altfel, în
literatura juridică interbelică nu s-a făcut această limitare a categoriei actelor administrative de gestiune.
Tot aşa, în înţelesul art. 2 lit. d din Legea nr. 29/1990, înainte de revizuirea Constituţiei nu puteau face
obiectul contenciosului administrativ actele de gestiune săvârşite de stat, atât în calitatea sa de persoană
juridică (titulară a unui patrimoniu propriu aflat în proprietatea sa), cât şi pentru administrarea
patrimoniului public (pentru care are doar unul din atributele dreptului de proprietate) fapt subliniat ca
atare prin lege.
În această privinţă, profesorul Antonie Iorgovan şi-a exprimat opinia potrivit căreia art. 2 lit. d din Legea
nr. 29/1990 nu putea avea în vedere decât actele de gestiune care vizează domeniul privat al statului, iar
actele făcute pentru gestionarea bunurilor aparţinând domeniului public naţional, respectiv local sunt de
competenţa instanţelor de contencios administrativ. De altfel, în practica judiciară, creată în urma apariţiei
Legii nr. 29/1990, s-a infirmat fără nici o rezervă opinia exprimată mai sus, reţinându-se în motivarea
hotărârilor că numai instanţelor judecătoreşti de drept comun le revine competenţa de a soluţiona litigiile
care aduc în discuţie încheierea, valabilitatea si anularea contractelor, interpretarea clauzelor contractuale,
precum si existenţa si valabilitatea drepturilor născute pe baza lor.
De altfel, coroborând cele de mai sus cu prevederile art. 12 din modelul orientativ al contractului de
concesiune ce constituie anexa nr. 2 la Normele metodologice-cadru de aplicare a Legii nr. 219/1999
privind regimul concesiunilor reiese că litigiile ce decurg din încheierea şi executarea contractului de
concesiune sunt de competenţa instanţelor de drept comun şi nu a celor de contencios administrativ (aceste
prevederi au fost abrogate, astfel că în prezent, competenţa de soluţionare a litigiilor cu acest obiect
aparţine, de asemenea, instanţelor de contencios administrativ).
Potrivit art. 2 alin. 1 lit. c din legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ sunt asimilate actelor
administrative şi deci pot face temeiul acţiunii în contencios administrativ, contractele încheiate de
autorităţile publice ce au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică – executarea lucrărilor
de interes public; prestarea serviciilor publice; achiziţii publice. Plângerea prealabilă în cazul acţiunii care
are ca obiect contractele administrative are semnificaţia concilierii în cazul litigiilor comerciale, dispoziţiile
art. 720 din Codul de procedură civilă fiind aplicabile în mod corespunzător (art. 7 alin. 6).
Teoria contractelor administrative pe măsura dobândirii unei experienţe social-economice şi în baza
observaţiilor ce decurg din practica judiciară, trebuie să-şi regăsească locul, chiar dacă s-ar impune
schimbări legislative de esenţă în materia contenciosului administrativ.

1.2. Elementele contractului administrativ

Elementele contractului administrativ sunt părţile, obiectul şi clauzele contractului .


Părţile contractului administrativ sunt autorităţile administraţiei publice, ca părţi supraordonate şi
particularii care pot avea calitatea de persoane fizice sau juridice.
Bunăoară potrivit naturii juridice a contractului administrativ calitatea de subiecte supraordonate o
pot avea:
- miniştrii şi conducătorii celorlaltor organe de specialitate ale administraţiei publice în
calitate de ordonatori principali de credite;
- preşedinţii consiliilor judeţene care potrivit legii îndeplinesc atribuţiile ce revin judeţului
în calitate de persoană juridică;
- primarii comunelor şi oraşelor care exercită drepturile şi îndeplinesc obligaţiile ce revin
comunei sau oraşului în calitate de persoane juridice;
- conducătorii instituţiilor publice în calitate de ordonatori de credite pentru sumele alocate
prin bugetul propriu de venituri şi cheltuieli, etc.
Pentru a avea calitatea de parte cocontractantă, particularii trebuie să participe la licitaţia
organizată, acceptă caietul de sarcini şi îşi adjudecă licitaţia.
Obiectul contractului administrativ îl constituie concesionarea serviciilor publice, executarea de
lucrări publice, achiziţiile publice, achiziţiile guvernamentale, închirierea de bunuri, locaţia de gestiune,
împrumutul public (de stat sau local), oferta de concurs, etc. Bunăoară potrivit Legii 15/1990 Guvernul
aprobă prin hotărâre concesionarea unor servicii publice, unităţi de producţie ale unor regii autonome,
terenuri, închirierea de bunuri din proprietatea statului iar în baza acestor hotărâri autorităţile administrative
competente încheie contractele administrative.
Prin concesionarea unui serviciu public administraţia încredinţează unui particular sarcina de a face
să funcţioneze acel serviciu fiind remunerat fie de către utilizatorii acestuia, fie de către administraţie.
Dacă particularul este însărcinat cu efectuarea unei lucrări necesare serviciului public (de pildă
construirea unei reţele de tramvaie) este vorba de concesionarea de lucrări publice. În cazul în care
administraţia încredinţează unui antreprenor privat construcţia sau întreţinerea unui imobil ori a unei lucrări
imobiliare de interes public suntem tot în prezenţa concesionării de lucrări publice.
Achiziţiile publice (pieţele de furnituri) constă în procurarea de către administraţie a bunurilor
mobiliare de orice fel.
Prin împrumutul public (de stat sau local) un particular împrumută unei persoane publice o sumă de
bani, în condiţiile stabilite de lege.
Oferta de concurs priveşte angajamentul luat de către un particular de a coopera financiar sau
material la realizarea unei lucrări publice.
În afara unor astfel de contracte care corespund unui tip determinat, cum ar fi contractele speciale
de drept civil, administraţia publică poate utiliza procedeul contractual şi în alte situaţii, cu finanţări
diverse, prin intermediul contractelor nenumite ale dreptului administrativ.
Clauzele contractului administrativ sunt derogatorii de la dreptul comun. Legea prevede modul de
stabilire a clauzelor contractului şi procedura de încheiere a acestuia.
Ca regulă generală orice contract administrativ se încheie numai în urma organizării unei licitaţii
publice. Prin licitaţie se realizează alegerea cocontractantului care oferă preţul cel mai bun şi asigură cele
mai avantajoase condiţii de executare a contractului. Totodată se înlătură orice suspiciuni în privinţa
autorităţii publice sau a organizatorului de licitaţie, în alegerea particularului.
La stabilirea clauzelor contractului se are în vedere atât capacitatea de a contracta , cât şi lucrul de
contractat .
Clauzele contractului sunt cuprinse într-un caiet de sarcini, prevăzându-se drepturile şi obligaţiile
cocontractanţilor. Prin urmare, activitatea contractuală se realizează de administraţie potrivit competenţei
legale care nu este întotdeauna discreţionară.

1.3. Regimul juridic al contractului


administrativ
Regimul juridic al contractului administrativ rezultă din concilierea intereselor părţilor contractului.
Astfel autoritatea administrativă doreşte înfăptuirea interesului general iar particularul intenţionează
realizarea unui interes personal. Ca urmare, regimul de drept public este un regim derogatoriu, de la
regimul de drept comun, în considerarea interesului general.
În cazul concesionării, concesionarul este obligat să execute contractul încheiat, în condiţii
riguroase şi să asigure continuitatea serviciului şi egalitatea tuturor beneficiarilor serviciului public.
Contractul administrativ se compune din două documente: o convenţie care consacră acordul
părţilor şi caietul de sarcini în care sunt cuprinse drepturile şi obligaţiile contractanţilor precum şi regulile
de organizare şi funcţionare a serviciului public .

1.4. Executarea contractului administrativ

Prerogativele administraţiei decurg din contractul administrativ care conţine atât reguli generale de
executare, cât şi sancţiunile aplicabile în caz de neexecutare normală.
Administraţia publică dispune chiar şi în materia contractelor de prerogative exorbitante dreptului
comun, în numele interesului general, fiind legitimate de acesta. Dar cocontractantul administraţiei nu este
lipsit de orice prerogative întrucât interesul său particular este respectat, având dreptul la echilibrarea
financiară a contractului.
Pentru asigurarea respectării obligaţiilor părţilor contractului administrativ trebuie să prevadă şi
sancţiunile aplicabile. Din acest punct de vedere dreptul administrativ prezintă o notă de originalitate prin
reglementarea exercitării de către administraţia publică a unui drept de sancţionare unilaterală a
contractantului.

1.5. Drepturile cocontractantului

În executarea contractului administrativ cocontractantul beneficiază de anumite garanţii. Bunăoară


particularul are dreptul de menţinere a echilibrului financiar al contractului. Totodată cocontractantul are
dreptul de a primi din partea administraţiei, toate facilităţile referitoare la executarea contractului. Astfel,
unele clauze ale contractului pot avea prevederi care să-l protejeze pe particular faţă de eventuali
concurenţi, iar în materie financiară, drepturile sale faţă de administraţie sunt garantate cel mai bine.
Pe baza principiului echilibrului financiar al contractului administrativ s-a impusteoria
impreviziunii care este o ilustrare a teoriei civiliste a îmbogăţirii fără cauză justă. De remarcat că nu orice
eveniment imprevizibil, în executarea contractului administrativ, intră în conţinutul noţiunii de
impreviziune. Pentru a se putea obţine indemnizaţia de impreviziune, circumstanţele invocate de
cocontractant trebuie să fie nu numai excepţionale, ci ele trebuie să antreneze o mărire a redevenţei sau o
creştere a cheltuielilor de exploatare, ne avute în vedere iniţial, la executarea normală a contractului.
Teoria impreviziunii se bazează pe principiul continuităţii serviciului. Acest fapt înseamnă că
cocontractantul nu va putea invoca dificultăţile executării contractului pentru a întrerupe executarea
acestuia, deoarece neasigurând continuitatea serviciului, el nu va putea obţine indemnizaţia de
impreviziune. Această teorie se aplică atât contractelor ce privesc serviciile publice, cât şi altor contracte
administrative ori de câte ori se poate invoca un deficit în executarea normală a acestora.

1.6. Încetarea contractului administrativ

Contractul administrativ poate înceta odată cu realizarea obiectului său sau la expirarea perioadei
pentru care a fost încheiat. În unele cazuri însă contractul administrativ este susceptibil de a lua sfârşit,
înainte de termen, prin voinţa părţilor sau în caz de forţă majoră.
Altă modalitate de încetare a contractului administrativ o constituie rezilierea acestuia de către
administraţie fie cu titlu de sancţiune, fie că nu există o vină a cocontractantului, dacă acest lucru este cerut
de interesul public, sau pe cale judecătorească, la cererea particularului ori a administraţiei, când aceasta
renunţă voluntar la dreptul său de a pronunţa rezilierea.
În mod obişnuit contractele administrative au o durată determinată care se stabileşte în contract
potrivit legii. Aceste contracte pot să conţină clauze privind posibilitatea reînoirii lor. Uneori reînoirea
contractului administrativ poate fi rezultatul unei clauze tacite de continuitate.
Pe durata executării contractului administrativ cocontractantul poate să transfere unui terţ beneficiul
şi sarcinile acestuia cu aprobarea autorităţilor competente. Cesionarea neautorizată este lovită de nulitate şi
duce la desfacerea contractului administrativ, cocontractantul neputându-se prevala de drepturile
contractului, fiind legat de obligaţiile asumate.
Pe lângă contractele cu durată determinată, administraţia poate încheia contracte administrative cu
executare instantanee, cum sunt bunăoară cele privind livrarea unor bunuri sau acordarea unor
împrumuturi, etc.
La încheierea contractului administrativ părţile procedează la efectuarea mai multor operaţii privind
mijloacele materiale şi cele financiare. Astfel are loc transferul proprietăţii bunurilor ce au făcut obiectul
contractului administrativ sau utilizarea acestora.
În cazul lucrărilor publice actul final al încheierii contractului administrativ îl reprezintă recepţia
lucrării. Actul de recepţie determină transferul proprietăţii asupra lucrării şi momentul din care curge
termenul de garanţie prevăzut de lege precum şi preluarea riscurilor lucrării.
Bunurile contractului de cesiune pot fi bunuri returnabile care datorită importanţei lor se restituie
gratuit concedentului fiind ab initio proprietate publică. Alte bunuri prezintă un interes scăzut pentru
persoana publică sau nu sunt amortizate la sfârşitul concesiunii fiind astfel calificate bunuri reluate. Ca
urmare, în contul acestora colectivitatea publică are facultatea de a stabili şi încasa o indemnizaţie medie.
Totodată expirarea contractului administrativ antrenează clarificarea conturilor financiare dintre
părţi. De regulă părţile întocmesc un decont general şi definitiv care are ca scop încheierea relaţiilor
contractuale.

CONCLUZII
Astăzi practica administrativă din ţările cu tradiţie în aplicarea economiei de piaţă demonstrează
existenţa unor beneficii indiscutabile în realizarea interesului general, obţinute de administraţie prin
încheierea unor contracte în regim de drept administrativ
Contractele administrative au o pondere din ce în ce mai mare în activitatea administraţiei publice. Servirea
în bune condiţii a cetăţenilor impune delegarea gestiunii serviciilor publice prin contracte de concesiune.
Apoi orice autoritate publică încheie contracte de achiziţii publice necesare pentru realizarea în regim de
continuitate şi regularitate a serviciilor publice. De asemenea orice cetăţean trebuie să aibă acces la
serviciile de utilitate publică, accesul la acestea fiind făcut în baza contractelor administrative de furnizare.
În condiţiile pieţei unice reglementate de Uniunea Europeană, contractele administrative joacă un rol foarte
important existând numeroase reglementări cu privire la condiţiile de publicitate şi principiile de
contractare. Legislaţia comunitară în acest domeniu are un rol important în conturarea unui drept
administrativ european precum şi în armonizarea dreptului contractelor administrative din ţările membre
ale Uniunii Europene.
În concluzie, vreau sa mentionez, că contractul constituie una din cele mai flexibile şi prin urmare şi
eficiente modalităţi de reglementare a raporturilor social-juridice şi anume pentru acele adâncuri unde
legea nu poate şi nu necesită a pătrunde, iar totodată este una din cele mai importante mijloace juridice de
asigurare a dezvoltării relaţiilor sociale.
Bibliografie:
www.google.md