Grigore Alexandrescu

Grigore Alexandrescu (n. 22 februarie 1810 Târgovişte - d.25 noiembrie 1885

Bucureşti) a fost un poet şi fabulist român.

S-a născut la Târgovişte, în anul 1810, în mahalaua Lemnului, fiind al patrulea

copil al lui Mihai Alexandrescu, care a fost vameș și vistiernic, și a Mariei.
Rămâne orfan şi sărac, dar de mic e deştept, cu o memorie extraordinară. Învaţă
greaca şi franceza. Ajuns la București, este elev la pensionul Sfântul Sava,
uimindu-și colegii prin cunostintele in literaturile clasice, a fost coleg cu Ion
Ghica. Face cunoştinţă cu Heliade. Impresionează pe toţi prin talentul său poetic.
Va sta şi acasă la Heliade, care-i va publica prima poezie Miezul nopţii în Curierul
Românesc, urmată de elegia Adio la Târgovişte.

O vreme, a fost ofiţer, dar a demisionat (1837). Din pricina unor scrieri (Anul 1840
şi Lebăda şi puii corbului) este întemniţat. A ocupat funcţii mărunte. A debutat cu
poezii publicate în ”Curierul Românesc” condus de Ion Heliade Rădulescu. Poezia
sa a fost influenţată de ideile care au pregătit revoluţia din 1848. În 1848 e redactor
al ziarului Poporul suveran.

Poetul liric scrie, mai întâi, meditaţii romantice, sub influenţa lui Lamartine. Tonul
este extraordinar de fantastic și umoristic. Cea mai reuşită este Umbra lui Mircea
la Cozia. E ultimul fabulist autentic din literatura română, lăsându-ne vreo 40 de
fabule, în care adevărul e mascat, din cauza cenzurii autorităţilor (Câinele şi
căţelul, Boul şi viţelul, Dreptatea leului, Vulpea liberală ș.a.).

Lui Alexandrescu îi revine meritul de a fi consacrat în literatura română ca specii

literare autonome epistola, meditaţia şi satira. A tradus din Lamartine şi Byron.
Spirit reflexiv și analitic, deprins să se interogheze, refractar certitudinilor comune,
Alexandrescu creează în două registre, în realitate exprimând același conflict al
poetului cu sine însuși și cu lumea: în meditații, tonul e elegiac, lamartinean, iar
confesiunea alternează cu dispozițiile contradictorii ale eului, polarizat când de
nădejde, când de îndoială; în fabule și epistole apare omul de lume, spiritual,
afabil, denunțând cu ironie și fină disimulație impostura care triumfa în viața
socială și falsele prezumții ale cugetului.
La 29 mai 1860, Grigore se căsătorește cu Raluca Stamatin, dar după câțiva ani e
lovit de o boala mintală neiertatoare, pricinuită, după unele versiuni, de otravirea
cu beladonă. Obligat să se retragă din viața publică și să abandoneze activitatea
literară, reluată intermitent și cu rezultate neconcludente în momentele de
remisiune, Alexandrescu va supraviețui încă 25 de ani.

Alexandrescu a fost funcţionar la postelnicie şi a intrat în bunele graţii ale lui

Bibescu. Ghica povesteşte chiar o scenă, în care s-a vorbit să fie numit poet al
curţii, lucru ce Alexandrescu a refuzat. A fost apoi director al departamentului
credinţei, iar la venirea lui Cuza a fost chiar ministru interimar. Ultima sa funcţie a
fost aceea de membru în comisia centrală de la Focşani, acolo a fost lovit de o
boală crudă care i-a afectat judecata. Se ştie că el a mai scris şi după aceasta, că a
publicat articole în ziarele din Bucureşti şi chiar poezii, dar în nici una nu se mai
regăseşte Alexandrescu de altădată.

În ultimii 25 de ani de viaţă a fost marcat de alienare mintală. A murit sărac la

Bucureşti în anul 1885.

”Alexandrescu este incontenstabil cel mai de seamă fabulist al nostru..."

( D. Popovici)