Sunteți pe pagina 1din 8

“Ciocnirea Civilizațiilor”

Samuel Phillips Huntington

Proiect realizat de:


BALTAG Cosmin Iliuţă
LAZARI Cătălina
MUNTEANU Ioana Simona
Ştiinţe politice
Anul III

Disciplina: Filosofia Unificării Europene

Cadru Didactic: Prof. dr. universitar: MAXIM Sorin Tudor


Cuprins:

1. Introducere

2. Viața timpurie și educația

3. Opera

4. Idei principale

5. Ordinea politică în schimbarea societăților

6. Concluzie

7. Bibliografia
Biografie
Samuel Phillips Huntington (n. 18 aprilie 1927 - d. 24 decembrie 2008) a fost un politolog
american, cunoscut pentru teza sa referitoare la ciocnirea civilizațiilor. Supranumit „un
Machiavelli al vremurilor noastre”, s-a impus pe plan mondial, în 1993, când a publicat
Ciocnirea civilizațiilor și Refacerea ordinii mondiale. O altă carte fundamentală este Ordinea
politică a societăților în schimbare. În ultimii ani a predat la John M. Olin Institute for
Strategic Studies în cadrul Universității Harvard și a fost consilier al Departamentului de Stat
(Ministerul de Externe) al SUA.

În anul 1993 a publicat în revista Foreign Affairs studiul intitulat „Ciocnirea


Civilizațiilor?”, care a provocat o amplă dezbatere. Tezele lui Huntington contrazic pe cele
ale lui Francis Fukuyama, exprimate în 1991, care preconizau succesul global al democrației
liberale după sfârșitul Războiului Rece. A fost un politolog american, consilier și
academician. A petrecut mai mult de o jumătate de secol la Universitatea Harvard, unde a fost
director al Centrului pentru Afaceri Internaționale al Harvard. În timpul administrației Carter,
Huntington a fost Coordonatorul Casei Albe pe Planificării de Securitate pentru Consiliul
Național de Securitate.

El este cel mai bine cunoscut pentru teoria sa din 1993, "Clash of Civilizations", pentru o
nouă ordine mondială a Războiului Rece. El a argumentat că viitoarele războaie nu ar fi fost
întreprinse nu între țări, ci între culturi și că extremismul islamic ar deveni cea mai mare
amenințare la adresa păcii mondiale. Huntington este creditat pentru a ajuta la formarea
opiniei SUA asupra relațiilor civilo-militare şi a dezvoltării politice.

A absolvit Universitatea Yale la vârsta de 18 ani, a servit în armata S.U.A., a obținut


diploma de masterat de la Universitatea din Chicago și a absolvit doctoratul, la Universitatea
Harvard, unde a început să predea la vârsta de 23 de ani.

Carieră academică
El a fost membru al Departamentului de guvernare al Universităţii Harvard din 1950 până
când a fost refuzat mandatul în 1959. Împreună cu Zbigniew Brzezinski, care a fost de
asemenea refuzat, se mută la Universitatea Columbia din New York. Din 1959 până în 1962 a
fost profesor la Columbia University, unde a fost și director adjunct al Institutului pentru
Studii de Război și Pace. Huntington a fost invitat să se întoarcă la Harvard în 1963 și a rămas
acolo până la moartea sa. A fost ales membru al Academiei Americane de Arte și Științe în
1965. Huntington și Warren Demian Manshel au co-fondat și co-editat Foreign Affairs.
Huntington a rămas co-editor până în 1977.

Prima carte importantă a fost Soldatul și statul: Teoria și politica relațiilor civil-militare
(1957), care a fost extrem de controversată când a fost publicată, dar în prezent este
considerată cea mai influentă carte despre relațiile civil-militare americane. El a devenit
proeminent cu Ordinea politică în schimbarea societăților (1968), o lucrare care a provocat
opinia convențională a teoreticienilor de modernizare, că progresul economic și social ar
produce democrații stabile în țările recent decolonizate. În calitate de consultant al
Departamentului de Stat al Statelor Unite și într-un articol influent din 1968 în Foreign
Affairs, el a susținut concentrarea populației rurale în Vietnamul de Sud, şi o strategie de
defoliare a zonelor rurale și junglei din Vietnam.

El a fost, de asemenea, coautor al lucrări Criza democrației: Despre guvernarea


democrațiilor, un raport emis de Comisia Trilaterală în 1976. În 1977, prietenul său
Brzezinski - care fusese numit Consilier de Securitate Națională în administrația lui Jimmy
Carter - a invitat el să devină Coordonator al Casei Albe pe Planificării Securitate pentru
Consiliul de Securitate Națională. A slujit în această funcție până la sfârșitul anului 1978.
Huntington a continuat să-i învețe pe studenți până la pensionarea sa în 2007.

Ordinea politică în schimbarea societăților


Huntington a publicat Ordinea politică în societățile în schimbare, ce a fost o critică a
teoriei modernizării care a afectat foarte mult politica americană privind lumea în curs de
dezvoltare în deceniul anterior. Huntington susține că, pe măsură ce societățile se
modernizează, ele devin mai complexe și mai dezordonate. Dacă procesul de modernizare
socială care produce această tulburare nu este compensat de un proces de modernizare politică
și instituțională - un proces care produce instituții politice capabile să gestioneze stresul
modernizării - rezultatul poate fi violența.

În anii `70, Huntington a fost un consilier al guvernelor, atât democratice cât și dictatoriale.
În 1972, sa întâlnit cu reprezentanții guvernului Braziliei; un an mai târziu a publicat raportul
"Abordări la decompresia politică", avertizând împotriva riscurilor unei liberalizări politice
prea rapide, propunând o liberalizare graduată și un stat partid puternic modelat pe imaginea
Partidului Revoluționar Instituțional Mexican (PRI). După o perioadă de tranziție prelungită,
Brazilia a devenit democratică în 1985.

În anii 1980, a devenit un consilier valoros al regimului sud-african, care și-a folosit ideile
privind ordinea politică pentru a-și construi "strategia totală" de a reforma apartheidul și de a
suprima rezistența în creștere. El ia asigurat pe conducătorii din Africa de Sud că poate fi
necesară o reformă pentru creșterea puterii represive a statului (care la acea dată a inclus
violența poliției, detenția fără proces și tortura). Procesul de reformă, a spus el publicului său
din Africa de Sud, adesea necesită "duplicitate, înșelăciune, ipoteze greșite și orbire
intenționată". El a dat astfel impresia pentru proiectul gazdei sale de a "reforma" apartheidul,
în loc să îl elimine.

Huntington a citat frecvent Brazilia ca un succes, făcând aluzie la rolul său în adresa sa
prezidențială din 1988 adresată Asociației Americane de Științe Politice, comentând că știința
politică a jucat un rol modest în acest proces. Criticii, cum ar fi politologul britanic Alan
Hooper, remarcă faptul că Brazilia contemporană are un sistem partide extrem de instabil, în
care cel mai bun partid instituționalizat, Partidul Muncitoresc al lui Luiz Inácio Lula da Silva,
a apărut în opoziție cu tranziția controlată. Mai mult, Hooper susține că lipsa participării civile
în Brazilia contemporană rezultă din acel proces de tranziție a participării politice de sus în
jos.

În cartea sa The Third Wave: Democratizarea din secolul al XX-lea, Huntington a


argumentat că, începând cu revoluția Portugaliei în 1974, a existat un al treilea val de
democratizare care descrie o tendință globală ce cuprinde mai mult de 60 de țări din întreaga
Europă, America Latină, Asia și Africa care au suferit o formă de tranziție democratică..

Huntington este creditat cu inventarea frazei Davos Man, referindu-se la elitele globale care
"au nevoie de loialitate națională, privesc granițele naționale ca niște obstacole care, din
fericire, dispar și văd guvernele naționale ca reziduuri din trecut, a căror singură funcție utilă
este de a facilita operațiunile globale ale elitelor ". Expresia se referă la Forumul Economic
Mondial din Davos, Elveția, unde se întâlnesc liderii economiei globale.

Ciocnirea civilizațiilor
În esență, teza provocatoare și importantă a “Ciocnirii civilizațiilor” este aceea că creșterea
violențelor în lume este determinată de conflicte între state și culturi care se bazează pe tradiții
religioase. Huntington argumentează că oamenii politici trebuie să țină cont de această situație
în special când intervin în problemele interne ale altor țări.

În cele cinci părți ale cărții sale el dezvoltă această teorie:

 Partea I: Susține ideea conform căreia pentru prima oară în istorie, politica globală a
devenit atât multipolară cât și multicivilizațională; modernizarea este prezentată
distinct față de occidentalizare și ea nu produce nici o universalizare a civilizației si
nici o occidentalizare a acesteia.
 Partea II: Balanța puterii se schimbă în rândul civilizațiilor: Vestul se află într-un
relativ declin, în timp ce Asia își dezvoltă puterea economică, politică și militară.
Islamul cunoaște o explozie demografică cu consecințe negative asupra țărilor
musulmane și asupra vecinilor lor. Toate civilizațiile non-vestice își reafirmă propriile
valori culturale.
 Partea III: Acum se pun bazele unei noi ordini mondiale. Aceasta se caracterizează
prin: societățile care au afinități culturale vor coopera între ele; eforturile de a schimba
o societate de la o civilizație la alta vor eșua; țările se vor grupa în jurul statului care
exprimă chintesența civilizației lor.
 Partea IV: Pretențiile universaliste ale Vestului vor determina din ce in ce mai des
conflicte cu celelate civilizații, în special cu Islamul și China; la nivel local se vor
declanșa războaie între musulmani și non-musulmani.
 Partea V: Supraviețuirea Vestului depinde de americani care trebuie să-și reafirme
identitatea, dar și de restul statelor vestice care trebuie să accepte că civilizația lor este
unică și nu universală, iar țelul lor trebuie să fie efortul comun de reînoire și
prezervare a civilizației lor în fața asaltului civilizațiilor non-vestice. Evitarea unui
război global al civilizațiilor depinde de măsura în care liderii mondiali vor accepta să
coopereze pentru a menține caracterul multicivilizațional al politicii globale.
În cadrul lucrării sale, autorul utilizează o serie de concepte noi și realizează o interesantă
diferențiere a civilizațiilor. Elementul religios se pare că este criteriul cel mai important în
această clasificare. În unele cazuri el folosește însă și alte criterii, precum proximitatea
geografică sau similitudinile lingvistice.

În funcție de aceste criterii el deosebește următoarele civilizații:

• Civilizația „vestică”: cuprinde, după el, vestul Europei (Uniunea Europeană) și


America de Nord. Tot aici se află și alte state derivate din statele europene, precum
Australia sau Noua Zeelandă.

• Civilizația „ortodoxă”: cuprinde toate statele „ortodoxe printre care și România și


Grecia.

• America Latină: E un hibrid între civilizația vestică și populația locală. Poate fi


considerată ca parte a civilizației vestice însă cu structuri sociale și politice distincte de
Europa și SUA.

• Civilizația „musulmană”

• Civilizația „sinică”: cuprinde China,Coreea, Singapore, Taiwan și Vietnam.

• Civilizația „japoneză”: considerată de autor a fi o sinteză între civilizația chineză și


popoarele altaice...

• Civilizația hindică

• Civilizația Africii subsahariene: poate să devină, în concepția autorului, a opta


civilizație.

Huntington susține ideea conform căreia la sfârșitul Războiului Rece conflictele între aceste
civilizații s-au accentuat. În acest sens el oferă exemplul războaielor din Iugoslavia, Cecenia
sau conflictul dintre India și Pakistan. O cauză fundamentală a acestor conflicte este credința
Vestului în universalitatea sistemului său politic și a valorilor sale. Huntington arată că
expansiunea civilizației vestice s-a încheiat și revoltele împotriva acesteia deja au început.
Vestul se confruntă în zilele noastre cu numeroase probleme: slaba creștere economică,
stagnarea populației, șomajul, droguri și criminalitatea. Astfel puterea economică se mută
către Asia. Mai mult, puterea politică și cea militară o vor urma.

Asia și islamul au fost cele ma active civilizații din ultimul sfert de secol. China probabil va
avea cea mai puternică economie în secolul al XXI-lea, iar Asia este de așteptat să aibă șapte
dintre cele mai puternice economii dintr-un „Top Ten” până în 2020. În concepția lui
Huntington, civilizația sinică se afirmă deja datorită dezvoltarii economice rapide. El crede că
scopul Chinei este acela de a-și reafirma statutul de hegemon regional. În acel moment, statele
din zonă i se vor subordona datorită tradiției istorice și a confucianismului. Aceste valori sunt
opuse pluralismului și individualismului vestic.
În ceea ce priveste civilizația islamică autorul susține că ea a cunoscut o creștere explozivă
a populației care a alimentat însă instabilitatea în interiorul ei, cât și la granițe. Pe fondul
acestei situații, mișcările fundamentaliste au devenit din ce in ce mai populare. Manifestări pe
care el le numește “Renașterea islamică” cuprind revoluția islamică din Iran din 1979 și
primul război din Golf.

Autorul vede civilizația musulmană ca un potențial aliat pentru China. Ambele au scopuri
revizioniste și împart o istorie comună a conflictelor cu alte civilizații, în special cu Vestul.
Interesele celor doua civilizații sunt comune în ceea ce priveste dezvoltarea armamentului,
drepturile omului și democrația și opuse Vestului. Astfel se dezvoltă o “conexiune sino-
islamică“. China va colabora îndeosebi cu Iranul și cu Pakistanul. Conflictele dintre civilizații
vor avea loc “între musulmani și ne-musulmani”, şi autorul identifică astfel “granițele
însângerate” dintre civilizația islamică și cea non-islamică. Primele conflicte dintre cele două
civilizații datează încă de la începutul Evului Mediu, odată cu invazia arabă în Europa și
continuă cu cruciadele, cu expansiunea otomană și cu diviziunea lumii islamice de către
imperiile europene în secolele al XIX-lea și al XX-lea. În istoria recentă, factorii care au
contribuit la ciocnirea celor două civilizații sunt: Renașterea islamică, explozia demografică
în lumea islamică, la care se adaugă pretențiile universaliste ale Vestului.

Huntington face o distincție între modernizare și occidentalizare. Criticii tezei sustin că nu


este posibilă modernizarea fără occidentalizare. Ca replică, cei care dau dreptate tezei lui
Huntington aduc ca argument situația Japoniei. După ei, ea a adoptat tehnologia occidentală,
democrația parlamentară, capitalismul, dar a ramas distinctă din punct de vedere cultural față
de Occident. Aceeași situație o are și China sau “tigrii asiatici”.

Probabil cel mai bun exemplu al unei modernizări fără occidentalizare este Rusia, statul
cheie al lumii ortodoxe. Huntington susține ideea că Rusia este un stat ne-occidental chiar
dacă împărtășește cu Vestul o bună parte din moștenirea sa culturală. În același timp
Occidentul se deosebește de civilizația „ortodoxă” prin faptul că a cunoscut Renașterea,
Reforma și Iluminismul.

Autorul face referire la statele care incearcă să se afilieze la alte civilizații ca “state
sfâșiate”. Turcia, a cărei lideri politici au încercat să occidentalizeze țara încă de la 1920, este
cel mai bun exemplu. Istoria, tradițiile și cultura Turciei sunt derivate din civilizația islamică,
dar elita pro-occidentală a imprimat țării o altă orientare, impunând instituții occidentale,
alfabetul latin, a aderat la NATO, și caută să adere la Uniunea Europeană. Mexicul și Rusia
sunt considerate de autor a fi la fel, “torn countries”. Australia este catalogată la fel, datorită
civilizației sale vestice și orientării economice spre Asia.

Un “stat sfâșiat” trebuie să implinească trei cerințe pentru ca să își redefinească identitatea:
elitele trebuie să suporte tranziția; masele trebuie să accepte redefinirea; elitele civilizației
căreia “statul sfâșiat” încearcă să se alăture trebuie să accepte această țară.

Critica adusă autorului


Din momentul apariției în 1993, teza lui Huntington a fost foarte criticată. Studii riguroase
au arătat că nu există o accentuare a frecvenței conflictelor dintre civilizații în perioada de
după războiul rece. De fapt, războaiele regionale, s-au accentuat imediat după sfârșitul
Războiului Rece, însă pe masură ce timpul a trecut ele au devenit din ce in ce mai puține. În
orice caz, rămâne de văzut în ce masură războaiele care au avut loc pot fi atribuite
“conflictelor intercivilizaționale”.

Alții au arătat că civilizațiile identificate de autor sunt dezbinate și nu au unitate internă.


Lumea musulmană este puternic fracturată de-a lungul granițelor etnice. diferențele culturale
dintre China și Japonia nu sunt mai mari decât cele dintre China și Vietnam, dar cu toate
acestea Vietnamul este alături de China în cadrul civilizației „sinice”, în timp ce Japonia se
află alături de cea occidentală. O altă problemă este aceea că civilizația „vestică” nu ține cont
de: ramura catolică și protestantă, de diferențele culturale dintre lumea germanică și cea latină
etc. Națiuni precum India, Turcia, Japonia și cea mai mare parte a statelor est-europene au
devenit democrații, iar Vestul însuși a fost dominat de dictatură și fundamentalism în cea mai
mare parte a istoriei sale.

Concluzie
În concluzie, lucrarea lui Huntington, are un defect major. Ca profeţie ea s-a adeverit în
istorie, însă foate puţin până acum. De altfel, este considerata ca fiind o lucrare periculoasă,
întrucât deformează realitatea. Ea suferă de faptul că e prea vagă, iar abordarea nesistematică
a unui subiect sensibil a creat o serie de tensiuni.

Bibliografie
• “Ciocnirea civilizatiilor si refacerea ordinii mondiale“ Samuel P. Huntington

• https://www.britannica.com/biography/Samuel-Huntington accesat la data


04.01.2018

• https://www.foreignaffairs.com/articles/united-states/1993-06-01/clash-civilizations
accesat la data de 04.01.2018

• https://news.harvard.edu/gazette/story/2009/02/samuel-huntington-81-political-
scientist-scholar/ accesat la data de 05.01.2018